GRAS, -Ă, grași, -se, adj., s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ◊ Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță de vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1). – Lat. grassus (= crassus).

USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A scoate sau a-și pierde umiditatea printr-un procedeu mecanic, prin expunere la soare, la vânt, la foc etc.; a (se) zbici, a (se) zvânta. ♦ Expr. (Refl.) A i se usca gura (sau gâtul) ori a se usca de sete = a avea o senzație puternică de sete. (Absol.) Bea de usucă = bea foarte mult. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai plângă; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, pește pentru a le putea conserva. 3. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă vlaga, a slăbi sau a face să devină slab, palid; p. ext. a (se) chinui, a (se) consuma. ♦ Refl. (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia. 4. Refl. (Despre plante, frunze, flori) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. 5. Tranz. Fig. (Fam.) A stoarce pe cineva de bani; a ruina, a sărăci. 6. Refl. Fig. (Fam.) A suferi lipsuri, privațiuni, a duce o viață grea. – Lat. exsucare.

USCAT², -Ă, uscați, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvântat. ♦ (Despre vreme, zile) Fără ploaie sau fără zăpadă; secetos. ♦ (Despre pământ) Neroditor, neproductiv, sterp (din cauza lipsei de apă). ♦ (Despre gură sau gât) Care dă o senzație puternică de sete; lipsit de salivație. ♦ (Despre ochi) Lipsit de lacrimi, de strălucire. ♦ (Despre ten, piele, păr) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. ♦ Fig. (Despre voce, timbru, sunete; adesea adverbial) Rigid, spart, aspru. 2. (Despre unele alimente) Conservat prin deshidratare. 3. (Despre ființe) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) atrofiat. 4. (Despre plante, frunze, flori) Fără sevă; mort; veștejit, ofilit. II. 1. S. n. Suprafața litosferei neacoperită de apele oceanului planetar; pământ. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat = a lupta cu mari greutăți. A fi dracul pe uscat = a fi șiret, abil, rău. 2. S. n. art. (Mar.) Vânt dinspre uscat. – V. usca.

VAS, vase, s. n. 1. Recipient de sticlă, de metal, de lemn, de pământ etc., de diferite forme și mărimi, care servește la păstrarea (și transportul) lichidelor, al unor materii solide sau ca obiect de ornament. ◊ Vase comunicante v. comunicant. ♦ Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor etc. folosite la masă și la pregătirea mâncării. 2. Vehicul pentru transportul pe apă al călătorilor și al mărfurilor; navă. 3. Fiecare dintre formațiile tubulare inchise prin care circulă sângele, limfa etc. în interiorul organismului. ♦ Celulă vegetală alungită sau tub capilar gol prin care circulă seva în plante. – Lat. vasum.

MUSTI, pers. 3 mustește, vb. IV. 1. (Despre lichide) A se ivi (din abundență), a ieși la suprafață. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid; a fi îmbibat. – Din must.

VEȘTED, -Ă, veștezi, -de, adj. 1. (Despre plante sau părți ale lor) Care și-a pierdut prospețimea, seva; ofilit. ♦ (Despre locuri, suprafețe etc.) Pe care vegetația și-a pierdut prospețimea, s-a ofilit. ♦ Fig. Lipsit de culoare, mohorât. 2. Fig. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de vioiciune; ofilit. 3. (Despre culori) Lipsit de strălucire; palid, șters, mort. – Din lat. *vescidus (< vescus).

VIU, VIE, vii, adj., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viață, care trăiește; înzestrat cu viață. ◊ Loc. adj., adv. De viu = fiind încă în viață. ◊ Loc. adv. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. ◊ Expr. Prin (sau cu) viu grai = oral. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decât poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. ◊ (Substantivat, în expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. ♦ Care este dotat cu simțire. ◊ Rană (sau carne) vie = rană (sau carne) a unui organism în viață care sângerează, de pe care s-a luat pielea. ♦ Care persistă, care dăinuiește încă. Tradiție vie. ◊ Limbă vie = limbă care se vorbește în mod curent în prezent, limbă în circulație. ♦ (În concepția creștină) Etern, nemuritor, veșnic. 2. Plin de viață, de neastâmpăr; cu mișcări iuți, vioaie. ♦ Animat, însuflețit. Discuție vie. ♦ (Despre ochi) Care denotă vioiciune, inteligență; ager, vioi. 3. (Despre plante) Viguros, plin de sevă, sănătos, verde. ♦ (Despre ape) Care curge repede. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. ♦ (Despre lumină; p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. ♦ (Despre culori) Aprins; strălucitor. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. II. S. n. (Rar) Viață. – Lat. vivus.

VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, de obicei pe o cale de comunicație. ♦ Spec. Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor. 2. Mișcare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent etc. în interiorul unui circuit sau al unei conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri, de mărfuri (prin intermediul banilor), transformare a mărfurilor în bani și a banilor în mărfuri. ◊ Loc. adj. De mare circulație = foarte răspândit. ◊ Expr. A fi în circulație = a fi întrebuințat, a avea valoare. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să intre în uz, să se răspândească, să funcționeze. (Fam.) A scoate (pe cineva) din circulație = a obosi peste măsură (pe cineva), a extenua. – Din fr. circulation, lat. circulatio, -onis.

LIBER¹, libere, s. n. (Bot.) Complex de vase din țesutul plantelor prin care circulă seva elaborată; parte a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase și în care se află țesuturile de nutriție, de susținere etc. ♦ (Cu sens colectiv) Fibre extrase din scoarța unor arbori. – Din fr. libre.

MUSTĂREAȚĂ, mustărețe, s. f. (Pop.) Sevă; spec. seva arborilor. – Must + suf. -ăreață.

NERVURĂ, nervuri, s. f. 1. Fiecare dintre fasciculele conducătoare liberiene lemnoase care străbat limbul frunzelor și prin care circulă sevă. P. anal. (Rar) Fiecare dintre ramificațiile cele mai subțiri ale rădăcinii unui copac. 2. Fiecare dintre fibrele cornoase, ramificate în formă de rețea, care străbat membrana aripii unor insecte. 3. (La pl.) Rețea de dungi de altă culoare decât fondul, care dau un aspect marmorat unei suprafețe; (și la sg.) fiecare dintre dungile care formează această rețea. 4. Proeminență pe suprafața interioară sau exterioară a unei piese, a unui organ de mașină etc., care servește la mărirea rezistenței sau a rigidității piesei, la mărirea suprafeței de schimb de căldură etc. 5. (Arhit.) Fiecare dintre mulurile care formează osatura unei bolți (gotice sau romanice); mulură care conturează și decorează muchiile unei bolți, marginile unei nișe etc. 6. Grindă de beton armat turnată o dată cu planșeul și servind la întărirea acestuia. 7. Fiecare dintre piesele așezate pe axa unei aripi de avion pentru a asigura profilul aripii, a împiedica deformarea ei și a mări rezistență scheletului acesteia. 8. (De obicei la pl.) Cută foarte îngustă, cusută ca garnitură pe un obiect de îmbrăcăminte; cerculeț. – Din fr. nervure.

TULPINĂ, tulpini, s. f. 1. Parte a unui arbore cuprinsă între rădăcină și coroană, care susține ramurile, frunzele, florile și fructele și prin care trece seva la diverse părți ale plantei; trunchi; parte a unor plante erbacee din care pornesc ramurile și frunzele. 2. Temă a unui cuvânt. 3. Fig. Origine a unui popor, a unei familii, a unei persoane etc. – Cf. bg., scr. turpina.

SEVĂ, (rar) seve, s. f. Suc nutritiv încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor și le hrănește. ♦ Fig. Izvor de energie; putere, vigoare, vlagă. – Din fr. sève.

CIRCULAȚIE s. 1. deplasare, mișcare. (~ sevei în plante.) 2. trafic, (înv.) tract. (O arteră cu ~ intensă.) 3. mișcare. (Pe stradă era o ~ vie.) 4. mers, umblet, (pop.) purtare. (O potecă formată prin ~ oamenilor.) 5. uz. (Cuvinte ieșite din ~.)

ENERGIE s. 1. dinamism, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vânjoșenie, vânjoșie, vârtoșie, voinicie, (reg.) mau, vânj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, vârtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 2. v. bărbăție. 3. (FIZ.) energie atomică = energie nucleară; energie electrică v. lumină electrică; energie nucleară v. energie atomică.

FARMEC s. 1. v. vrajă. 2. fascinație, încântare, magie, vrajă, (fig.) poezie. (~ul miraculos al nopții.) 3. v. desfătare. 4. v. drăgălășenie. 5. v. atracție. 6. haz, (fam.) chichirez. (Tot ~ul stă în...) 7. (fig.) savoare, sevă, suculență. (O vorbă plină de ~.)

MIERICICĂ s. v. sevă, suc.

MIȘCARE s. 1. v. mers. 2. mișcare migratorie = migrațiune. 3. (FIZIOL.) mișcare peristaltică v. peristaltism. 4. v. deplasare. 5. v. circulație. 6. călcătură, mers, pas, pășit, umblet, (rar) mersătură, (înv. și pop.) mersură. (Avea o ~ săltăreață, grațioasă etc.) 7. circulație, deplasare. (~ sevei în plante.) 8. v. clintire. 9. v. clătinare. 10. v. forfotă. 11. (MUZ.) tempo, (înv.) moviment. 12. acțiune, curent. (~ revendicativă.) 13. (înv.) moviment. (~ literară, științifică.) 14. v. emoționare.

MÂZGĂ s. v. sevă, suc.

MUC s. v. mucus, pituită, sevă, suc.

MURSĂ s. v. hidromel, mied, mișină, must, sevă, sirop, suc.

MUST s. v. cidru, hidromel, mied, păducel, sevă, suc.

MUSTĂREAȚĂ s. v. must, sevă, suc, usuc.

SEVĂ s. (BOT.) suc, (pop.) mâzgă, must, mustăreață, (reg.) miericică, muc, mursă. (~ plantelor.)

SEVĂ s. v. dinamism, energie, farmec, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă.

SUC s. 1. zeamă. (~ de lămâie.) 2. sevă, (pop.) mâzgă, must, mustăreață, (reg.) miericică, muc, mursă. (~ul plantelor.) 3. (BIOL.) suc celular v. suc vacuolar; suc vacuolar = suc celular.

sevă s. f., g.-d. art. sevei, pl. seve

CIRCULAȚIE ~i f. 1) v. A CIRCULA. 2) Mișcare circulară. ~a sevei în plante. ◊ ~a banilor (sau mărfurilor) trecere a valorilor materiale de la un posesor la altul; schimb de valori. A pune (sau a introduce) în ~ a pune (sau a introduce) în uz. A scoate din ~ a scoate din uz. De mare ~ foarte răspândit. A fi în ~ a se afla în uz. 3) Deplasare (a oamenilor sau a vehiculelor) pe o cale de comunicație; mișcare rutieră. Drum cu ~ intensă. [Art. circulația; G.-D. circulației; Sil. ți-e] /<fr. circulation, lat. circulatio, ~onis

GRAS ~să (~și, ~se) 1) (despre ființe sau despre părțile corpului lor) Care are multă grăsime; gros. * Litere (sau caractere) ~se litere (sau caractere) tipografice aldine. 2) (despre păr, piele) Care este unsuros datorită secreției abundente a glandelor sebacee. 3) Care conține multă grăsime; bogat în grăsimi. Carne ~să. Smântână ~să. 4) (despre fructe, legume) Care este plin; bogat în miez; cărnos. 5) (despre plante) Care are multă sevă; plin de sevă; mustos. 6) (despre pământ) Care conține suficiente substanțe hrănitoare. 7) fig. fam. Care este de mare însemnătate; considerabil. 8): Acid ~ acid care formează grăsimi (în combinare cu glicerina). /<lat. grassus

MÂZGOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre sol) Care are (multă) mâzgă; cu (multă) mâzgă. 2) (despre plante) Care conține multă sevă; cu multă sevă. /mâzgă + suf. ~os

A MURI mor intranz. 1) A înceta de a mai trăi; a se stinge din viață; a se sfârși; a deceda; a răposa; a sucomba. * ~ după cineva (sau după ceva) a ține foarte mult la cineva (sau la ceva); a suferi foarte tare pentru cineva (sau ceva). ~ de foame a) a fi foarte flămând; b) a fi foarte sărac. ~ de dor (frică, tristețe) a fi covârșit de dor (frică, tristețe). ~ cu zile a muri înainte de vreme (în împrejurări nefaste sau neglijând o boală). A trage să moară a fi în agonie; a fi pe patul de moarte. 2) (despre plante) A pierde cu totul seva (de secetă, de frig etc.); a se usca; a pieri. 3) fig. A înceta de a mai fi perceput cu organele de simț; a dispărea treptat; a se pierde. 4) fig. A înceta de a mai exista (printr-o evoluție lentă); a ajunge în declin; a apune. Civilizație, limbă care moare. /<lat. moriri

MUST ~uri n. 1) Lichid dulce obținut prin zdrobirea și presarea boabelor de struguri (sau ale altor fructe), care încă n-a început să fermenteze. 2) pop. Lichid nutritiv care circulă în vasele plantelor; sevă. 3) Zeamă de băligar. /<lat. mustum

A MUSTI ~ește intranz. 1) (despre lichide) A ieși în cantitate mare la suprafață dintr-o materie îmbibată; a apărea la suprafață din abundență. 2) (despre materii, corpuri etc.) A fi îmbibat până la refuz cu un lichid (care la apăsare iese la suprafață); a fi suprasaturat cu un lichid. 3) A conține mult must, multă sevă. /Din must

MUSTOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care conține (mult) must; cu (mult) must; zemos; suculent. 2) (despre sol) Care conține multă sevă; cu multă sevă. 3) fig. Care se caracterizează prin expresivitate sporită. /must + suf. ~os

NERVURĂ ~i f. 1) bot. Fiecare dintre ramificațiile vaselor purtătoare de sevă în interiorul unei frunze. 2) zool. Fiecare dintre ramificațiile fibrelor cornoase de pe aripa unei insecte. 3) Linie subțire, care se evidențiază cromatic, formând o rețea pe suprafața unor obiecte. 4) Element arhitectural, cu funcție decorativă, care reliefează muchiile sau marginile unei bolți sau ale unei nișe. 5) Protuberanță pe suprafața unui obiect tehnic, care asigură o rezistență sporită a acestuia. 6) Bară de beton armat, care fortifică planșeurile unei construcții. 7) Element de rezistență montat pe aripile unui avion. 8) Dungă cusută în relief pe suprafața unui obiect vestimentar. [G.-D. nervurii] /<fr. nervure^[1]

PĂDUCHE ~i m. 1) Insectă parazită hematofagă, de talie mică, care trăiește, de obicei, pe corpul omului și al altor ființe. 2) Insectă parazită de diferite mărimi, care atacă unele plante sugându-le seva. ◊ ~-de-lemn insectă parazită nocturnă, hematofagă, de talie mică, cu corp plat de culoare roșiatică, cu miros neplăcut; ploșniță. /<lat. peduculus

A SE PÂRLI mă ~esc intranz. 1) A se arde ușor la suprafață. 2) (despre persoane și despre corpul lor) A deveni negru (sub acțiunea razelor solare); a se înnegri; a se bronza. 3) (despre plante) A-și pierde puțin seva (de căldură, de frig); a se usca puțin. 4) fig. A suferi un eșec; a rămâne păgubaș; a se arde; a se frige. ◊ Cine se pripește, se ~ește cine se grăbește, pierde. /<bulg. părlja, sb. prljiti

A PIERI pier intranz. 1) (despre ființe) A înceta să mai trăiască; a muri. 2) (despre oameni) A muri de moarte violentă. ~ de ciumă. ◊ Nu piere lumea nu se întâmplă nimic. 3) (despre vegetație) A-și pierde seva cu totul (de frig, de secetă etc.); a se usca; a muri. 4) (despre stări, senzații) A înceta de a mai persista; a lua sfârșit (subit). I-a pierit dorința de plecare. ◊ A-i ~ cuiva glasul (sau graiul) a pierde pentru un moment (de frică, de emoție etc.) darul vorbirii. 5) (despre sunete, lumină) A scădea treptat în intensitate; a deveni din ce în ce mai slab, dispărând complet; a se stinge. 6) A dispărea brusc; a se face nevăzut. ◊ Piei din ochii mei (sau fața mea)! să nu te mai văd! /<lat. perire

PLĂPÂND ~dă (~zi, ~de) 1) (despre ființe) Care are o constituție lipsită de vigoare; slab; șubred; delicat; gingaș. 2) (despre plante) Care este lipsit de sevă; fără sevă. /<lat. palpabundus

SEVĂ ~e f. 1) Lichid nutritiv care conține săruri minerale absorbite din sol și care circulă prin vasele plantelor. 2) fig. Sursă de energie fizică sau morală. [G.-D. sevei] /<fr. séve

TRAHEE ~i f. 1) Tub prin care trece aerul spre plămâni în procesul respirației. 2) Fiecare dintre canalele din interiorul plantelor superioare care servesc la conducerea sevei. [G.-D. traheii] /<lat. trachea, fr. trachée

A SE USCA mă usuc intranz. 1) A rămâne fără apă sau umezeală. Pământul se usucă. Rufele s-au uscat. ◊ A i ~ cuiva ochii (sau lacrimile) a nu mai plânge. A i ~ cuiva gura (sau limba, gâtul) a avea o senzație puternică de sete. 2) (despre vegetație) A-și pierde cu totul seva (de secetă, de frig etc.); a pieri. Iarba s-a uscat. 3) (despre ființe) A slăbi tare (din cauza unei suferințe fizice sau morale). ~ de jale. ~ de durere. 4) (despre țesuturi sau organe) A suferi o atrofie; a se degrada fizic; a se atrofia; a seca. /<lat. exsucare

VAS ~e n. 1) recipient din diferite materiale (sticlă, lemn, metal, lut, plastic), de forme și dimensiuni diferite, destinat pentru păstrarea sau transportarea diverselor materiale (în special a lichidelor). 2) la pl. totalitate a recipientelor folosite la prepararea sau la servirea mâncării; veselă; blide. 3) Organ tubular închis care permite circulația substanțelor lichide (sânge, limfă) în organism. ~e limfatice. ◊ ~e capilare cele mai mici vase sangvine, care asigură legătura dintre vene și artere. 4) fiz.: ~e comunicante două (sau mai multe) vase, unite între ele la bază printr-un tub de legătură, astfel încât un lichid turnat într-unul din vase trece și în celelalte, ajungând în toate la același nivel. 5) Vehicul construit și echipat pentru transportul pe apă (sau sub apă); navă. ~ maritim. ~ de pescuit. ~-scafandru. 6) Tub prin care circulă seva în plante. /<lat. vasum

VASCULAR ~ă (~i, ~e) Care ține de vasele circulatorii (sangvine sau limfatice) dintr-un organism. ◊ Sistem ~ totalitate a vaselor circulatorii ale unui organism. Plante ~e plante superioare, înzestrate cu vase, prin care circulă seva. /<fr. vasculaire

VÂNĂ vine f. 1) Vas sangvin prin care sângele circulă spre inimă; venă. ◊ ~ portă vâna care primește sângele din organele abdominale și-l duce în ficat. Vine cave cele două vine care aduc sângele în auriculul drept al inimii. Vine pulmonare vine ce se deschid în auriculul stâng și ale căror ramificații străbat plămânii. A avea sânge în vine a fi energic, plin de viață. A-i îngheța (sau a i se slei) cuiva sângele în vine a se speria foarte tare; a fi cuprins de frică. 2) pop. (la om și la unele animale) Țesut cărnos contractil care asigură mișcarea corpului și a organelor lui; mușchi. ◊ Tare de ~ (sau vârtos la ~) înzestrat cu o mare putere fizică; puternic; voinic. Slab de ~ lipsit de putere fizică; slăbănog. A fi numai ~ a) a fi musculos; b) a fi foarte iute. 3) mai ales la pl. pop. Parte a piciorului dintre genunchi și gleznă; gambă. ◊ A se lăsa (sau a ședea) pe vine a sta cu genunchii îndoiți fără a se sprijini de ceva. A i se muia vinele (sau picioarele) cuiva a fi cuprins de slăbiciune. Cu coada între vine cuprins de rușine. 4) Masă compactă și continuă de substanță minerală sau de roci eruptive aflată în crăpăturile scoarței terestre; filon. ~ auriferă. 5) Strat de apă care se găsește în interiorul solului; pânză subterană de apă. 6) Șuviță de lichid. 7) bot. Fiecare dintre ramificațiile vaselor purtătoare de sevă pe suprafața unei frunze. [G.-D. vinei] /<lat. vena

VERDE¹ (~zi) adj. 1) Care este de culoarea frunzelor (ierbii, arbuștilor, copacilor). ◊ A visa (a vedea sau a spune) cai ~zi pe pereți a-și imagina (sau a spune) lucruri neverosimile. 2) (în opoziție cu uscat) (despre plante) Care este proaspăt; plin de sevă. 3)(despre legume, fructe) Care încă nu s-a copt; neajuns la maturitate; necopt; crud; agurid. 4) (despre lemne) Care este tăiat de curând; plin de sevă încă; umed. 5) (despre piei) Care n-a fost încă prelucrat; netăbăcit; nedubit. 6) fig. (despre persoane) Care este bine făcut; plin de puteri; voinic; viguros; puternic; robust; rezistent. /<lat. vir[i]dis

VERTICILIOZĂ s.f. Boală infecțioasă a plantelor, provocată de unele ciuperci, al căror miceliu se dezvoltă mai ales în organele conducătoare, împiedicînd circulația sevei. [Pron. -li-o-. / < fr. verticilliose].

EXSUDAT s.n. Produs de secreție care se formează în cursul unui proces inflamator al mucoaselor și al diferitelor țesuturi ale organismului. ♦ Scurgere de sevă sau de rășină care se prelinge la suprafața organelor plantelor ori se strînge în anumite goluri ale țesuturilor. [< fr. exsudat].

LEPTOM s. n. Ansamblu de vase liberiene¹ care conduc seva elaborată de plante. (cf. fr. leptome)

TRAHEE s.f. 1. Tub format din inele cartilaginoase, care leagă laringele de bronhii și prin care circulă aerul necesar respirației. 2. Fiecare dintre tubulețele subțiri care formează aparatul respirator al insectelor. 3. Vas prin care circulă seva la plantele lemnoase. // (Și în forma tracheo-, traheo-, pron. -he-o-) Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) trahee (1)”, „al traheii (1)”. [Pron. -he-e. / cf. fr. trachée, gr. tracheia].

VASCULAR, -Ă adj. 1. Referitor la vasele sanguine ale organismelor. ◊ Sistem vascular = totalitatea venelor, arterelor și vaselor capilare ale unui organism; țesut vascular = țesutul vaselor sanguine. 2. Plante vasculare = plante superioare, avînd în interiorul lor vase prin care circulă seva. [Cf. fr. vasculaire].

mâzgală, mâzgale, s.f. (reg.) 1. seva copacului. 2. muruială. 3. murdărie.

LIBER s.n. Strat de țesut fibros prin care circulă seva la plantele vasculare. ♦ Fibre extrase din scoarța unor arbori. [< fr. liber. cf. lat. liber – scoarță de arbori].

preveșteală, preveșteli, și preveștele, s.f. (reg.) 1. văl, ceață (care tulbură vederea), încețoșare, împăienjenire; cataractă, leucom. 2. (înv.) diafragmă (la corp). 3. peritoneu. 4. membrană care învelește sub coajă conținutul oului. 5. pieliță formată deasupra laptelui. 6. seva arborilor de sub coajă. 7. numele unor obiecte folosite la întărit, la fixat, la înnădit (sub forma: privișteală); bucată de scândură, șipcă adăugată la ceva; (sub forma: priviștea, preveștea) pană de lemn.

NERVURĂ s.f. 1. Fiecare dintre vinișoarele de pe suprafața unei frunze prin care circulă seva. 2. Fiecare dintre fibrele cornoase și ramificate care împart aripa unei insecte în mai multe părți, formînd o rețea. ♦ Bară metalică sau de lemn care face parte din scheletul unei aripi de avion. 3. Ieșitură pe suprafața unei piese, care îi mărește rezistența. ♦ Grindă de beton armat care se toarnă împreună cu placa planșeului. 4. Mulură decorativă care conturează muchiile unei bolți, marginile unei nișe etc. 5. (De obicei la pl.) Cută foarte îngustă cusută ca garnitură pe un obiect de îmbrăcăminte. [Pl. -ri, -re. / < fr. nervure].

secătură, secături, s.f. 1. (pop.) loc secat al unei ape (unde se poate prinde pește). 2. (înv. și reg.) loc într-o pădure defrișat și folosit ca pășune sau ca ogor; curătură, seci. 3. (înv.) spațiu liber, loc gol. 4. (înv.) porțiune, element, fragment (dintr-un tot, dintr-un ansamblu). 5. (înv.) plantă sau parte a unei plante care și-a pierdut seva, germenele de viață; uscătură. 6. (reg.) boală a oilor care se manifestă prin uscarea pielii. 7. (pop.; la pl.) lucru, fapt, vorbă, afirmație etc. fără valoare, fără importanță, fără sens; fleac, nimic. 8. (pop.; deprec.) persoană lipsită de orice valoare, de caracter etc.; lichea, otreapă, oșiștie, zdreanță, sichimea, marțafoi, pramatie, pușlama.

SEVĂ s.f. Lichid nutritiv bogat în săruri minerale, care circulă prin vasele plantelor. ♦ (Fig.) Hrană, izvor de energie. [< fr. sève].

clocoti (clocotesc, clocotit), vb. – 1. A fierbe, a da în clocot. – 2. A fermenta. – 3. A răsuna, a vui. – Var. colcoti. Mr. clucotire, megl. crucuțés. Sl. klokotati „a fierbe” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 290; Cihac, II, 63; Conev 70); cf. sb. klokotati, bg. klokotjă. – Der. clocot (var. Munt., colcot), s. n. (fierbere; efervescență; bulbuc produs la fierbere), deverbal de la cuvîntul anterior, sau direct din sl. klokotŭ, cf. mr. clocut, colcut; clocoteală, s. f. (fierbere); clocotitură, s. f. (fierbere); clocotiș, s. n. (clocot produs la fierbere); clocotitor, adj. (fierbinte, care clocotește). Aceleiași rădăcini sl. par a-i aparține o serie de nume de plante, ca clocotici, s. m. (Staphylea pinnata; Rhinanthus alpinus), cf. sb. klokočika, pol. klokoczka „plantă” (Cihac, II, 63; Berneker 521; DAR); clococean, s. m. (varietate de măcriș); clococior, s. m. (varietate de lăptucă, Lactuca virosa); clocoțel, s. m. (plantă, Thalictrum aquilegifolium; clematită, Clematis integrifolia). Legătura semantică nu este clară. Numele plantelor se datorează probabil bulbucilor făcuți de seva lor, cînd se rupe tulpina, sau poate formei fructelor lor. Cf. colcotice, s. f. (Munt., erupție).

TRAHEIDĂ s.f. (Bot.) Vas lemnos unicelular, prin care circulă seva brută. [Pron. -he-i-. / < fr. trachéide, cf. gr. trachys – aspru, eidos – formă].

CHIMIFER, -Ă adj. (bot.; despre vase) care conduce seva. (< fr. chymifère)

CIRCULAȚIE s. f. 1. mișcare, deplasare (de oameni, de vehicule pe o cale de comunicație etc.). 2. mișcare a unui corp într-un circuit. ♦ a pune în ~ = a face să intre în uz. ◊ mișcare a sângelui în aparatul circulator și a sevei în plante. 3. (ec.) schimb de bunuri, de mărfuri. ♦ ~ bănească (sau monetară) = circulația banilor în procesul schimbului. (< fr. circulation, lat. circulatio)

EXSUDAT s. n. 1. produs de secreție în cursul unui proces inflamator al mucoaselor și al diferitelor țesuturi ale organismului. 2. scurgere de sevă sau de rășină care se prelinge la suprafața organelor plantelor. (< fr. exsudat)

FLOEM s. n. totalitatea vaselor liberiene care conduc seva elaborată în diferite părți ale plantelor lemnoase. (< fr. phloème)

FLUX s. n. 1. creștere periodică a nivelului apei mărilor și oceanelor sub influența mișcării de rotație a Pământului și a atracției Lunii și a Soarelui. 2. (fig.) mare cantitate, revărsare, creștere, șuvoi, val. 3. (fiz.) curent, mișcare de particule. ♦ ~ luminos = energie radiantă emisă de un izvor de lumină într-o unitate de timp; ~ electric = produs dintre inducția electrică și aria suprafeței perpendiculare pe ea pe care o străbate; ~ magnetic = totalitatea liniilor de forță care trec printr-un corp oarecare. 4. ~ tehnologic = succesiunea operațiilor într-un proces tehnologic. 5. ~ de informație = ansamblu de date, informații și decizii necesare desfășurării unei anumite operații sau activități; raportul dintre cantitatea de informație și timpul în care ea este transmisă. ◊ ~ de capital = transformarea, circulația unor fonduri bănești dintr-o țară în alta, ca urmare a efectuării de operații de decontare, împrumuturi sau transformări de depozite bancare. 6. circulație continuă și uniformă a unui lichid (sânge, sevă). 7. pulbere folosită în sudura automată. (< fr. flux, lat. fluxus)

LIBER¹ s. n. strat de țesut fibros prin care circulă seva la plantele vasculare. ◊ fibre extrase din scoarța unor arbori. (< fr. liber)

NERVURĂ s. f. 1. fascicul libero-lemnos de pe suprafața frunzelor, prin care circulă seva. 2. fiecare dintre fibrele cornoase și ramificate care străbat aripa unor insecte. ◊ bară metalică sau de lemn din scheletul unei aripi de avion. 3. proeminență pe suprafața unei piese, a unui organ de mașină, care îi mărește rezistența. ◊ grindă de beton armat care se toarnă împreună cu placa planșeului. 4. mulură decorativă care conturează muchiile unei bolți, marginile unei nișe etc. 5. (pl.) cută foarte îngustă cusută ca garnitură pe un obiect de îmbrăcăminte. (< fr. nervure)

SEVĂ s. f. 1. lichid nutritiv, bogat în săruri minerale, care circulă prin vasele plantelor. 2. (fig.) izvor de energie; vigoare. (< fr. sève)

TRAHEE s. f. 1. tub din inele cartilaginoase, al aparatului respirator, care leagă laringele de bronhii. 2. fiecare dintre tubulețele subțiri care formează aparatul respirator al insectelor. 3. vas capilar prin care circulă seva la plantele lemnoase. (< fr. trachée)

TRAHEIDĂ s. f. (bot.) vas lemnos unicelular prin care circulă seva brută. (< fr. trachéide)

TRAHEOBACTERIOZĂ s. f. boală a plantelor provocată de unele bacterii care trăiesc în vasele conducătoare, împiedicând circulația sevei. (< fr. trachéobacteriose)

VASCULAR, -Ă adj. 1. referitor la vasele (sangvine) ale organismelor. ♦ sistem ~ = totalitatea venelor, arterelor și vaselor capilare; țesut ~ = țesutul vaselor sangvine. 2. (bot.) referitor la vasele conducătoare de sevă. ♦ plante ~e = plante superioare prevăzute cu vase prin care circulă seva. (< fr. vasculaire)

fraged (fragedă), adj. – 1. Verde, proaspăt, care are multă sevă. – 2. Gingaș, delicat. Lat. fracidus „foarte fraged”; pentru schimbarea cons., cf. lang(u)idus › lînced. Încrucișarea cu frăgĭlis (Pușcariu, Conv. lit., XXXV, 82; Pușcariu 640; Candrea-Dens., 631; Herzog, Dacor., V, 496; REW 3465; Candrea, Éléments, 32; Pascu, Suf., 64; Pușcariu, Dacor., IX, 178), nu pare necesară. – Der. frăgezi, vb. (a fi înfloritor; a deveni fraged); frăgezime, s. f. (prospețime, gingășie, delicatețe).

mesteacăn (mesteceni), s. m. – Arbore cu scoarța albă (Betula alba). Lat. mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -ci- › -că-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcăn și leagăn, dispare dacă se pornește de la un *mestecen, după al cărui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca și originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338). Der. mestecănaș, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens); mestecăniș, s. n. (pădure de mesteceni).

mîzgă s. f. – 1. Sevă, suc. – 2. Sacîz, rășină secretată de lemn. – 3. Substanță vîscoasă în general. – 4. Nămol, glod. – 5. Flegmă, mucozitate. – Mr. mîzgă „nămol”. Sl. mezga „sevă” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 191; Berneker, II, 54; Conev 51), cf. bg. măzgá, cu sensul de „sevă”. – Der. mîzgos, adj. (plin de sevă, de suc; vîscos, lipicios).

must (musturi), s. n. – 1. Suc de struguri. – 2. Cidru. – 3. Suc, zeamă. – Mr. mustu, megl. most. Lat. mustum (Pușcariu 1140; Candrea-Dens., 1184; REW 5783), cf. alb. mušt (Philippide, II, 648), cf. it., sp., port. mosto, prov., cat. most, fr. moût. – Der. musti, vb. (a avea lichid din abundență; a lăsa zeamă sau sevă, a stoarce, a extrage sucul); mustit, s. n. (acțiunea de a musti); mustitor, s. n. (zdrobitor; lin, călcătoare); mustar, s. m. (vînzător de must); mustărie, s. f. (prăvălie de vinuri); mustăreață, s. f. (zeamă eliminată de trunchiul de mesteacăn; sevă), cu suf. -eață (după Candrea, dintr-un lat. *mustaricia); mustometru, s. n. (alcoolmetru); mustos, adj. (zemos), pe care REW îl derivă direct din lat. mustōsus; mustuială (var. musteală, mustuitură), s. f. (tescovină; boștină). – Din rom. provine bg. must (Romansky 122).

suc (-curi), s. n. – Must, sevă. Fr. suc. Apare greșit ca element lat. la Pușcariu 1671. Ngr. σοῦϰϰος, pe care Murnu, Lehnw., 43, îl consideră der. din rom., trebuie să provină din it. succo.

CIRCULÁȚIE (< fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a circula. 2. Mișcare, deplasare pe o cale de comunicație. ♦ Spec. Deplasare a vehiculelor, după anumite reguli, pe căile de comunicație. 3. Mișcare a unui corp lichid, pulverulent, solid etc. într-un anumit circuit (ex. c. apei în cazan). 4. (FIZIOL.) Circulația sîngelui = deplasare a sîngelui în sistemul cardiovascular, determinată în special de contracțiile inimii. C.s. asigură transportul substanțelor nutritive și al oxigenului la toate celulele corpului și îndepărtarea cataboliților din celule. C. mare = deplasare a sîngelui oxigenat de la inimă la țesuturi prin artere și înapoi prin vene. C. mică (sau pulmonară) = deplasare a sîngelui încărcat cu dioxid de carbon de la inimă la plămîni pentru oxigenare. ◊ C. limfei = deplasare a limfei spre inimă. ◊ C. artificială a sîngelui (extracorporală) = tehnică de suplinire a funcției inimii realizată prin intermediul unui aparat care asigură vehicularea sîngelui oxigenat artificial, fără trecerea prin inimă și plămîni. Se practică în operațiile pe cord deschis. 5. (BOT.) Deplasare a sevei în plante și a citoplasmei în interiorul celulelor. 6. Circulația generală a atmosferei = totalitea mișcărilor atmosferice la scară mare, determinate de deosebirile termobarice la diferite latitudini pe supr. uscatului și Oceanului Planetar. Cuprinde vînturile estice din reg. polare, vînturile de V și activitatea ciclonică din zonele temperate, alizeele tropicale și vînturile estice din reg. ecuatoriale. Datorită ciclonilor și anticiclonilor c. înregistrează ample schimbări periodice și neperiodice. 7. C. economică = deplasarea pe diverse piețe a factorilor de producție, produselor și serviciilor, datorită structurilor și mecanismelor economice, sub influența diferiților utilizatori. ♦ C. monetară = deplasarea cantității de monedă metalică, fiduciară și scriptică aflată în circulație într-o perioadă dată; viteza de circulație a monedei (valoarea tranzacțiilor raportată la numărul de unități monetare disponibile în economie) influențează nivelul general al prețurilor, variațiile sale resimțindu-se în special în perioadele de inflație. ◊ Loc. De mare circulație = foarte răspîndit. ◊ Expr. A fi (sau a nu fi) în circulație = a (nu mai) fi întrebuințat.

principal adj. în sint. în principal În special, mai ales ◊ „Cursurile se vor desfășura inițial în complexele ONT de la Sinaia, Posada și Snagov – în principal – pe baza programelor tip elaborate de Biroul internațional al muncii.” Sc. 8 XI 70 p. 5. ◊ „Descoperirea a fost confirmată cu ajutorul unei metode devenite clasică în depistarea maladiilor vegetale. Ea constă din inocularea unor plante martor sănătoase cu seva plantelor infectate și observarea atentă a simptomelor provocate, în principal frânarea creșterii plantei și leziuni ale frunzelor.” Sc. 22 VII 77 p. 6. ◊ „De data aceasta fondurile strânse prin organizarea loteriei internaționale vor fi folosite, în principal, pentru popularizarea olimpiadei.” Sc. 10 XI 78 p. 5; v. și 11 V 74 p. 2, R.l. 17 XI 76 p. 6, Sc. 29 IV 79 p. 8; v. și fotocoagulator (din în + principal; V. Guțu Romalo C.G. 240241, atestări din 1960)

HALES [heilz], Stephen (1677-1761), chimist și naturalist britanic. Inventator al unor dispozitive pentru conservarea alimentelor, pentru purificarea apei de mare etc. A efectuat experiențe cu privire la forța de ascensiune a sevei în plante.

mîzgă f., pl. ĭ (vsl. mĭezga, suc, de unde și ung. mezga, sevă. Cp. și cu galicu *mesĭgum, zer, în REW. 5537. V. și Bern. 2, 54). Sevă. Noroĭ lipicĭos. Pelița care se formează pe apele stătătoare. (V. inie și tirighie). Pelița de supt coaja copacilor (liber).

*parazít, -ă s. (lat. parasitus, f. -íta, d. vgr. parásitos, d. pará, alăturea, și sitos, mîncare). La ceĭ vechĭ, oaspete perpetuŭ la masa unuĭ bogat pe care trebuĭa să-l amuzeze, lingăŭ: parazitu e unu din tipurile preferate ale comediiĭ latine. Animal saŭ plantă care trăĭește pe socoteala altuĭ animal orĭ alteĭ plante, ca păduchiĭ orĭ vîscu, sugîndu-ĭ sîngele orĭ seva (V. epifit). Adj. Animale, plante parazite. Fig. Supérfluŭ, de prisos, care îngreuĭază degeaba: ornamente, cuvinte parazite. Popor parazit, popor parazitar, vagabond, care n’are țară proprie și umblă haĭmana, ca Jidaniĭ și Țiganiĭ.

mâjă, -e, s.n. – Seva copacului (în Săcel, Moisei, Borșa); mursă, vlastă (ALR 1973: 553). – Cf. mâzgă (MDA).

mâzgă, s.f. – Sevă, suc (al copacului). Termen atestat în toate satele de pe valea Marei, până la Rona și Săpânța (ALR 1973: 553). „Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie”. – Din sl. mezga „sevă”.

mursă, -e, s.f. – 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALR 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa (MDA).

*regeneréz v. tr. (lat. re-género, -generare). Dreg ceĭa ce a fost distrus: seva regenerează țesuturile distruse. Fig. Înoĭesc moralmente, recreez: a regenera o națiune.

sevă s. f., g.-d. art. sevei; pl. seve

uscát, -ă adj. (d. usuc 2). Lipsit de umezeală: fînu e ĭarbă uscată, pîne uscată (în Munt. pîne rece. V. proaspăt). Lipsit de sevă, nu verde, mort: copac uscat, frunze uscate. Conservat pin sărare și expunere la soare: pește uscat, carne uscată (pastramă). Fig. Uscățiv: om uscat. Iron. Uscat ca toaca, om foarte slab (dar sănătos). Verzĭ și uscate, vrute și nevrute, palavre, fel de fel de vorbe. Banĭ uscațĭ, banĭ gheață, peșin, numerarĭ. S. n., pl. urĭ, ca suhaturĭ. Pămînt (în opoz. cu apă): bătălie pe apă și pe uscat, se zbate ca peștele pe uscat (sufere, îĭ merge răŭ). V. sec, batog.

vérde adj. (lat. virîdis, pop. vĭrdis, it. sp. pg. verde, pv. fr. cat. vert). De coloarea obișnuită a frunzelor și ĭerbeĭ (din coloarea care rezultă din galben amestecat cu albastru): primăvara cîmpu și codru e verde curat. Viŭ, plin pe sevă, nu uscat: copac verde. (Se zice și despre lemnele tăĭate care maĭ aŭ încă sevă și nu-s încă bune de foc: lemne verzĭ). Crud, necopt: poame verzĭ. Fig. Viguros: moșneag încă verde. Verzĭ și uscate, vrute și nevrute, palavre, fel de fel de vorbe. S. n. fără pl. Coloarea verde: verdele place ochilor, verdele intens al stejaruluĭ, îmbrăcat în verde. Pică (la cărțile de joc): craĭ de verde. Adv. Pe față, fără ocol, sincer și hotărît: ĭ-am spus verde că-ĭ hoț.

vlágă f., pl. ăgĭ (vsl. vlaga, umezeală, suc, adică „sevă, vigoare”; sîrb. bg. vlaga). Vigoare, energie: om cu vlagă (V. snagă). Fig. Bogăție.

săvá (Olt., Trans.), săváĭ (Munt. Mold.) și sevá (Cod. Vor.) conj. (din vechĭu să, se, dacă și -va ca’n cineva. Săvaĭ ar fi ca cîndaĭ, niscaváĭ, tócmaĭ, scîrțaĭ din cînd, niscaĭ-va, tócma, scîrța. Cp. CL. 1923, 489). Vechĭ. Orĭ, fie, măcar: săvaĭ bogat, săvaĭ sărac. Săvaĭ-cine, orĭ-cine. Săvaĭ o zi, măcar o zi. Să vază săvaĭ, să vază măcar, numaĭ să vază. Săvaĭ că, săvaĭ și, măcar că, cu toate că, deși. Săvaĭ de, chear dacă (Rar și să verĭ, orĭ, saŭ. Să verĭ că, măcar că). Adv. savaĭ, sávăĭ și săvăĭ ca olt. céva îld. cevá. Chear: sávaĭ Toma Alimoș (Teod. P.P. 583 și 563).

sevá V. săva.

*sévă f., pl. e (fr. seve, d. lat. sapa, vin fert, ca fève, bob, d. faba). Sucu nutritiv care circulă pin vegetale, mîzgă. Fig. Vlagă, vigoare: seva tinerețiĭ.

guta-perca f. substanță rășinoasă analogă cauciucului, extrasă din seva uscată a unui arbore din insulele Sondei; se întrebuințează mai ales ca materie izolatoare a conductorilor electrici. V. gumă.

mâzgă f. 1. seva plantelor; 2. noroiu în urma unei ploi repezi (când e lunecuș): a plouat și s’a făcut o mâzgă și un ghețuș CR. [Slav. MĬEZGA].

verde a. 1. care este de coloarea ierbei și a frunzelor de arbori; verzi și uscate, fleacuri, nimicuri; 2. se zice de plantele cari au încă sevă: arbore totdeauna verde; lemn verde, care nu și-a pierdut încă umezeala de când s’a tăiat; 3. fig. care are vigoare: moșneag încă verde; 4. se zice de vârsta tinerețelor comparată cu verdeața primăverii. [Vechiul-rom. vearde = lat. VIRIDIS]. ║ adv. cu francheță, hotărît: a răspunde verde. ║ n. 1. coloare verde: verdele nu supără ochii; 2. spatie (în jocul de cărți): craiu de verde.

vlagă f. 1. sevă; 2. putere, energie: n’are vlagă în el AL. [Slav. VLAGA, suc].

sevă f. 1. suc nutritiv al plantelor; 2. fig. vigoare, energie: seva juneții.

VAS, vase, s. n. 1. Recipient de sticlă, de metal, de lemn, de pământ etc., de diferite forme și mărimi, care servește la păstrarea (și transportul) lichidelor, al unor materii solide sau ca obiect de ornament. ◊ Vase comunicante v. comunicant. ◊ Nume generic dat farfuriilor, oalelor, castroanelor etc. folosite la masă și la pregătirea mâncării. 2. Vehicul pentru transportul pe apă al călătorilor și al mărfurilor; navă. 3. Fiecare dintre formațiile tubulare închise prin care circulă sângele, limfa etc. în interiorul organismului. ♦ Celulă vegetală alungită sau tub capilar gol prin care circulă seva în plante. – Lat. vasum.

VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde-de-Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu pârul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

VEȘTED, -Ă, veștezi, -ede, adj. 1. (Despre plante sau părți ale lor) Care și-a pierdut prospețimea, seva; ofilit. ♦ (Despre locuri, suprafețe etc.) Pe care vegetația și-a pierdut prospețimea, s-a ofilit. ♦ Fig. Lipsit de culoare, mohorât. 2. Fig. (Despre oameni și despre părți ale corpului lor) Lipsit de vlagă, de vioiciune; ofilit. 3. (Despre culori) Lipsit de strălucire; palid, șters, mort. – Lat. *vescidus (<vescus).

VIU, VIE, vii, adj., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viață, care trăiește; înzestrat cu viață. ◊ Loc. adj. și adv. De viu = fiind încă în viață. ◊ Loc. adv. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. ◊ Expr. Prin (sau cu) viu grai = oral. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decât poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau nu; cu orice preț. ◊ (Substantivat, în expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. ♦ Care este dotat cu simțire. ◊ Rană (sau carne) vie = rană (sau carne) a unui organism în viață care sângerează, de pe care s-a luat pielea. ♦ Care persistă, care dăinuie încă. Tradiție vie. ◊ Limbă vie = limbă care se vorbește și evoluează, care este în circulație. ♦ (În concepția creștină) Etern, nemuritor, veșnic. 2. Plin de viață, de neastâmpăr; cu mișcări iuți, vioaie. ♦ Animat, însuflețit. Discuție vie. ♦ (Despre ochi) Care denotă vioiciune, inteligență; ager, vioi. 3. (Despre plante) Viguros, plin de sevă, sănătos, verde. ♦ (Despre ape) Care curge repede. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. ♦ (Despre lumină; p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. ♦ (Despre culori) Aprins; strălucitor. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. II. S. n. (Rar) Viață. – Lat. vivus.

USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. și refl. A scoate sau a-și pierde umiditatea printr-un procedeu mecanic, prin expunere la soare, la vânt, la foc etc.; a (se) zbici, a (se) zvânta. ◊ Expr. (Refl.) A i se usca gura (sau gâtul) ori a se usca de sete = a avea o senzație puternică de sete. (Absol.) Bea de usucă = bea foarte mult. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai plângă; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, pește pentru a le putea conserva. 3. Refl. și tranz. A-și pierde sau a face să-și piardă vlaga, a slăbi sau a face să devină slab, palid; p. ext. a (se) chinui, a (se) consuma. ♦ Refl. (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia. 4. Refl. (Despre plante, frunze, flori) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. 5. Tranz. Fig. (Fam.) A face pe cineva să cheltuiască mult; a ruina, a sărăci. 6. Refl. Fig. (Fam.) A suferi lipsuri, privațiuni, a duce o viață grea. – Lat. exsucare.

USCAT², -Ă, uscați, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvântat. ♦ (Despre timp) Secetos. ♦ (Despre pământ) Neroditor, neproductiv, sterp (din cauza lipsei de apă). ♦ (Despre gură sau gât) Care dă o senzație puternică de sete; lipsit de salivă. ♦ (Despre ochi) Lipsit de lacrimi, de strălucire. ♦ (Despre ten, piele, păr) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără flegmă, fără expectorație; sec. ♦ Fig. (Despre voce, timbru, sunete; adesea adverbial) Rigid, spart, aspru. 2. (Despre unele alimente) Conservat prin deshidratare. 3. (Despre ființe) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) atrofiat. 4. (Despre plante, frunze, flori) Fără sevă; mort; veștejit, ofilit. II. 1. S. n. Suprafața globului neacoperită de apele oceanului planetar; pământ. ◊ Expr. A se zbate ca peștele pe uscat = a lupta cu mari greutăți. A fi dracul pe uscat = a fi șiret, abil, rău. 2. S. n. art. (Mar.) Vânt dinspre uscat. – V. usca.

TULPINĂ, tulpini, s. f. 1. Parte a unui arbore cuprinsă între rădăcină și coroană, care susține ramurile, frunzele, florile și fructele și prin care trece seva la diverse părți ale plantei; trunchi; parte a unor plante erbacee din care pornesc ramurile și frunzele. 2. Temă a unui cuvânt. 3. Fig. Origine a unui popor, a unei familii, a unei persoane etc. – Cf. bg., sb. turpina.

SEVĂ, seve, s. f. Suc nutritiv încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor și le hrănește. ♦ Fig. Izvor de energie; putere, vigoare, vlagă. – Din fr. sève.

CIRCULAȚIE, circulații, s. f. Faptul de a circula. 1. Mișcare, deplasare, de obicei pe o cale de comunicație. ♦ Spec. Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor. 2. Mișcare, curgere a unui lichid, a unui gaz, a unui curent etc. în interiorul unui circuit sau al unei conducte. 3. Transmitere, schimb de bunuri, de mărfuri (prin intermediul banilor), transformare a mărfurilor în bani și a banilor în mărfuri. ◊ Loc. adj. De mare circulație = foarte răspândit. ◊ Expr. A fi în circulație = a fi folosit, a avea valoare. A pune (sau a introduce, a da) în circulație = a face să intre în uz, să se răspândească, să funcționeze. (Fam.) A scoate (pe cineva) din circulație = a obosi peste măsură (pe cineva), a extenua. – Din fr. circulation, lat. circulatio, -onis.

LIBER¹, libere, s. n. Complex de vase din țesutul plantelor prin care circulă seva elaborată; parte a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase și în care se află țesuturile de nutriție, de susținere etc. ♦ (Cu sens colectiv) Fibre extrase din scoarța unor arbori. – Din fr. libre.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj., s. f. I. Adj. 1. Care are sub piele un strat gros de grăsime; care are forme pline, rotunde; dolofan, durduliu, rotofei. Om gras. ◊ Țesut gras = țesut adipos. ♦ Fig. (Fam.; despre câștiguri bănești, sume de bani) Mare, însemnat. 2. Care conține multă grăsime; cu multă grăsime; gătit cu multă grăsime. Carne grasă. 3. (În sintagma) Acid gras = acid care se combină cu glicerina, formând grăsimi. 4. (Despre fructe) Plin, cărnos; (despre iarbă) cu firul gros și plin de sevă. 5. (Despre pământ) Fertil, roditor. II. S. f. (În sintagma) Grasă de Cotnari = specie de viță-de-vie cu strugurii având boabele dese, neomogene, galbene-verzui cu pete ruginii, din care se produce un vin alb superior. III. 1. Adj., s. f. (Caracter sau literă tipografică) care are conturul mai gros decât al literelor aldine. 2. Adj. (Despre texte) Care este cules cu caractere grase (III 1.). – Lat. grassus (= crassus).

NERVURĂ, nervuri, s. f. 1. Fiecare dintre fasciculele conducătoare liberiene lemnoase care străbat limbul frunzelor și prin care circulă seva. ♦ P. anal. (Rar) Fiecare dintre ramificațiile cele mai subțiri ale rădăcinii unui copac. 2. Fiecare dintre fibrele cornoase, ramificate în formă de rețea, care străbat membrana aripii unor insecte. 3. (La pl.) Rețea de dungi de altă culoare decât fondul, care dau un aspect marmorat unei suprafețe; (și la sg.) fiecare dintre dungile care formează această rețea. 4. Proeminență pe suprafața interioară sau exterioară a unei piese, a unui organ de mașină etc., care servește la ghidarea, la mărirea rezistenței sau a rigidității piesei, la mărirea suprafeței de schimb de căldură etc. 5. (Arhit.) Fiecare dintre mulurile care formează osatura unei bolți (gotice sau romanice); mulură care conturează și decorează muchiile unei bolți, marginile unei nișe etc. 6. Grindă de beton armat turnată odată cu planșeul și servind la întărirea acestuia. 7. Element transversal (din duraluminiu sau din oțel) al aripii de avion, care, împreună cu lonjeronul, asigură rigiditatea acesteia. 8. (De obicei la pl.) Cută foarte îngustă, cusută ca garnitură pe un obiect de îmbrăcăminte; cerculeț. – Din fr. nervure.

ACTIV¹ s. n. 1. Colectiv într-o organizație politică sau într-o instituție de stat, format din elementele cele mai devotate și cele mai ridicate din punct de vedere politic, cărora li se încredințează o muncă de răspundere. Verificarea a dus la o îmbunătățire a muncii organelor de partid și organizațiilor de partid și la întărirea spiritului critic și autocritic. Ea a constituit un puternic stimulent pentru activul de partid și pentru masa membrilor de partid de a studia marxism-leninismul, de a-și însuși cît mai adînc linia partidului nostru și experiența P.C. (b) al U.R.S.S. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 465. A lucra cu activul, a-l educa în spirit comunist înseamnă a avea cea mai mare grijă pentru creșterea politico-ideologică, pentru înarmarea iui cu învățătura lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2627. Activul de partid este partea cea mai matură și mai călită din punct de vedere politic a organizațiilor de partid și joacă un rol de frunte în viața și activitatea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2627. ◊ Totalitatea persoanelor care, deși nu fac parte din partidul clasei muncitoare, se identifică ideologic cu acesta și îi sprijină munca, formînd elementul de legătură între el și mase. Activul fără partid constituie, prin urmare, mediul din a cărui sevă trăiește și se dezvoltă partidul. STALIN, O. VII 250. 2.(Fin.; în opoziție cu pasiv) Totalitatea bunurilor mobile și imobile care aparțin unei întreprinderi sau unei instituții; parte a bilanțului unde se înscriu aceste bunuri. ◊ Expr. A avea ceva la activul său = a fi autorul unei (sau unor) acțiuni importante sau grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune pe seama cuiva, a pune cuiva ceva la socoteală.

MUSTĂREAȚĂ s. f. (Pop.) Sevă; spec. seva arborilor. – Must + suf. -ăreață.

MUSTI, pers. 3 mustește, vb. IV. 1. (Despre lichide) A se ivi (din abundență), a ieși la suprafață îmbibând totul. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid. – Din must.

AROMITOR,-OARE, aromitori, -oare, adj. Care răspîndește un miros plăcut; înmiresmat; care îmbie la somn. Ziua de sfîrșit de primăvară era lină, cu adieri aromitoare din finețuri. SADOVEANU, F. J. 101. Dulci bori aromitoare și umed-tămîiete Din respirări de seve vin nările-i să-mbete. TOMA, C. V. 112. Privighetoarea tace în frunze-aromitoare. MACEDONSKI, O. II 155. ◊ (Adverbial) E atît de bine și de aromitor pe iarbă verde, la umbră deasă! DELAVRANCEA, T. 65.

GRAS, -Ă, grași, -se, adj. 1. (Despre oameni și animale sau despre părți ale corpului lor; în opoziție cu slab) Care are sub piele un strat gros de grăsime; cu forme pline și rotunde. Însuși Cîrlig mîna căluțul gras ca pepenele; în urma căruței Lina ducea de funie un juncan. CAMILAR, TEM. 87. Aceeași mînă grasă și cu păr s-a-ntins spre sonerie. SAHIA, N. 82. O păreche de boi... țintați în frunte, ciolănoși și grași. CREANGĂ, P. 38. ♦ (Tipogr.) Litere grase = caractere aldine. ♦ Fig. (Despre sume de bani, de obicei peiorativ) Foarte mare. Prețuri grase. Bacșiș gras. ♦ Fig. (Despre culori) Compact și strălucitor. Lipsea vegetația vînjoasă, verdele crud al copacilor și gras al ierbii. C. PETRESCU, A. 314. ♦ Fig. (Despre rîs) Sănătos, plin. Trăilă rîse liniștit, un rîs gras, dar nu răspunse. DUMITRIU, V. L. 48. 2. Care conține multe grăsimi, bogat în grăsimi. Substanțe grase. Țesut gras. Lapte gras. Întreprinderi prelucrătoare de materiale grase: săpun, stearină, oleină și lumînări. ♦ (Despre carne) Care are multă grăsime. ♦ (Despre mîncări) Gătit cu multă grăsime. ◊ Fig. Ministrul care trece de-a fi organizat mai temeinic școala e același sub care s-a dat învățămîntului religios mai multă întindere și clerului porții grase mai multe. ARGHEZI, P. T. 12. 3. (Chim., numai în expr.) Acid gras = acid care se combină cu glicerina formînd grăsimile. 4. (Despre plante și despre fructele lor) (Cu fructul) plin, cărnos și moale. Fasole grasă. Ardei grași. Prune grase. ♦ (Despre iarbă) Cu firul gros și plin de sevă. Încet-încet, cu cît iarba grasă se poleia, umbrele pomilor se lungeau, creșteau. CAMILAR, TEM. 203. Frunză verde iarbă grasă, Cîntă cucu-n sihla deasă. BELDICEANU, P. 95. 5. Fig. (Despre pămînt) Fertil, roditor. Îi pămînt gras ca untul, și uitați-vă ce pîne albă crește. CAMILAR, N. I 248. Ia în palmă, te rog, puțin pămînt ucrainean. Este foarte gras și n-are nevoie de nici o substanță chimică. SAHIA, U.R.S.S. 96. ◊ Fig. Va fi o toamnă grasă și doldora de rod! DEȘLIU, G. 49.

CAPILARITATE s. f. Proprietate pe care o au lichidele de a se ridica sau coborî, fără o intervenție din afară, în tuburi foarte subțiri. Urcarea sevei iu plante este un efect al capilarității.

CHIFTI, chiftesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide, mai ales despre apă) A ieși din locul unde se află (de obicei din pămînt) sub o (ușoară) presiune. Cînd unealta pătrundea mai adînc [în pămîntul nisipos] chiftea apa din el. PAS, L. I 164. ♦ (Despre obiecte îmbibate cu lichid; urmat de determinări) A elimina (la o ușoară apăsare) puțin lichid; a musti. Mergeau șchiopătînd, abia tîrîndu-și bocancii chiftind de glod. CAMILAR, N. I 10 Snopi de strujeni chiftind de o sevă putredă. CAMILAR, N. II 262. 2. (Despre partea lichidă a unor alimente expuse la foc) A ieși la suprafața fierturii. Amestecul... numit balmoș se fierbe și se mestecă pînă ce chiftește... untul pe deasupra. ȘEZ. VII 115.

CIRCULA, circul, vb. I. Intranz. 1. (Despre ființe sau vehicule) A fi în mișcare, a se deplasa, a străbate un spațiu; a umbla. Circulă numai pe jos. ▭ Numai chelnerii circulau corecți. C. PETRESCU, Î. II 193. ◊ (La imperativ, cuvînt de ordine într-o îngrămădire de oameni) Circulați, tovarăși! ♦ A pleca și a veni regulat, organizat, periodic, de la un loc la altul. Trenurile circulă cu regularitate. 2. (Despre lichide, gaze și în special despre sînge) A fi în mișcare neîntreruptă, revenind mereu la punctul de plecare. Seva circulă în plante. ▭ Cicatricile rămîn palide fiindcă dedesubt nu mai circulă sîngele. C. PETRESCU, Î. II 85. 3. (Despre vorbe, zvonuri, păreri etc.) A trece de la unul la altul; a se propaga, a se transmite, a se răspîndi. Despre această piesă circulă versiunile cele mai fanteziste. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 12/2. Aud că circulă pe socoteala mea tot soiul de basme. PETRESCU, Î. II 185. Circula prin oraș versiunea că în curînd [tata] va fi dat afară. SAHIA, N. 58. 4. A fi întrebuințat, a fi în uz, a fi curent. Moneda aceasta veche nu mai circulă. Cuvintele regionale «curechi» și «tină» circulă mai ales în nordul țării.

IARBĂ, (2) ierburi, s. f. 1. (De obicei colectiv) Nume generic dat plantelor erbacee, de obicei necultivate, ale căror părți aeriene sînt verzi, subțiri și mlădioase și servesc ca hrană animalelor erbivore. Un fir de iarbă. ▭ Dinu se trînti în iarbă, mai la o parte, ca să se odihnească. BUJOR, S. 52. Zac pierdut în iarba-naltă, Privind, cu ochii beți de poezie, A cerului albastră-mpărăție. IOSIF, V. 72. Pe cîmpie Liniște era, Iarba cea verzie Nici se clătina. ALECSANDRI, O. 171. ◊ Expr. Paște, murgule, iarbă verde = va trebui să aștepți mult pînă ți se va împlini ceea ce dorești sau ce ți s-a promis de către cineva. Din pămînt, din iarbă verde = oricare ar fi greutățile, cu orice preț, negreșit, neapărat. Din pămînt, din iarbă verde, să te duci să-mi aduci herghelia. ISPIRESCU, L. 27. Cîtă frunză, cîtă iarbă sau cîtă frunză și iarbă sau ca frunza și ca iarba v. frunză. 2. (Mai ales la pl.) Buruieni de tot felul (uneori servind ca medicament, ca antidot sau ca otravă). A pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care [dușmanul] cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. Aleargă din stîncă-n stîncă Și cată, culege ierburi. CONACHI, P. 86. ◊ Iarbă rea = buruiană otrăvitoare; fig. om rău, dăunător societății. Foaie verde iarbă rea, Iacă văz o porumbea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Expr. A căuta (pe cineva) ca iarba de leac sau a umbla (după cineva) ca după iarba de leac v. leac. 3. (Uneori determinat prin «de pușcă») Praf de pușcă. Atunci, cîteva luni d-a rîndul, nu mai auzi nici prin holde, nici prin crînguri, pocnetul ierbei de pușcă și șuierătura alicelor. ODOBESCU, S. III 37. Punea iarbă cu mîna Și gloanțe cu chivăra. ȘEZ. II 77. 4. Compuse: iarbă-de-mare (sau iarba-mării) = plantă erbacee acvatică, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formînd adesea întinse pajiști submarine; se folosește în tapițerie (Zostera marina); iarba-broaștei = mică plantă acvatică cu flori albe (Hydrocharis morsus- ranae); iarba-fiarelor sau (mai rar) iarba-fierului = plantă erbacee veninoasă, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); (în basme) iarbă cu puterea miraculoasă de a deschide orice ușă, lacăt, încuietoare etc.; p. ext. putere supranaturală, prin care se poate ajunge la un rezultat greu de obținut. Cei ce au avut interesul să le tăinuiască aveau și iarba-fiarelor care descuia lacătele. PAS, Z. III 256. Manlache are iarba-fiarelor și nu-l atinge glonțul. POPA, V. 187. Dacă ai avea iarba-fierului, ai putea să sfărmi broaștele. ALECSANDRI, T. I 447; iarbă-creață = mentă, izmă-creață; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subțiri, frunze înguste și flori verzi, care crește prin păduri, în locuri umbroase și umede (Poa nemoralis). Frunză verde iarbă-deasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10; iarbă-grasă = mică plantă erbacee, bogată în sevă, cu tulpina ramificată și flori galbene (Portulaca oleracea). Foaie verde, iarbă-grasă. ȘEZ. I 103; iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene (Inula helenium). Un miros de iarbă-mare, sita-zinelor și alte ierburi uscate îți gîdilea nasul. CONTEMPORANUL, V_I 291; iarba-șerpilor = broscariță (2). – Pl. și: ierbi (COȘBUC, P. II 281).

LIBER¹ s. n. Complex de vase din țesutul plantelor prin care circulă seva elaborată; parte a scoarței plantelor lemnoase care cuprinde aceste vase și în care se află țesuturile de nutriție, de susținere etc. ♦ (Cu sens colectiv) Fibre extrase din scoarța unor arbori. Liber de tei.

LIPSIT, -Ă, lipsiți, -te, adj. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care este (sau a rămas) fără ceva, care nu mai dispune de ceva, nu are ceva. Aceste creste de piatră oricît de mare le-ar fi înălțimea și singurătatea, nu sînt cu totul lipsite de viață. BOGZA, C. O. 23. Simțea... că limba literară nu putea fi nici dialectală, dar nici lipsită de seva pămîntului. CĂLINESCU, E. 197. Am ascultat uimit peste douăzeci de strofe sonore, dar lipsite de sens și legătură. VLAHUȚĂ, O. A. II 100. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! De frunze și de cîntec goi, Plîng codrii cei lipsiți de voi. COȘBUC, P. I 90. ◊ Lipsit (de mijloace) = care nu are cu ce să se întrețină, sărac. ◊ Expr. A rămîne lipsit = a fi în pagubă, a se afla păgubit. Vra să zică acești neguțători străini au rămas lipsiți? SADOVEANU, D. P. 146. 2. (Învechit) Care nu e întreg la minte, căruia îi lipsește o doagă. Te furișăzi pe sub gardurile oamenilor?... Și faci sămne la ferestrele caselor? (Radu în parte): E lipsită! ALECSANDRI, T. I 357. ◊ (Substantivat) L-ai dat să-nvețe carte la un nebun și lipsit? PANN, P. V. II 8.

LUCRA, lucrez, vb. I. 1. Intranz. A face o muncă (utilă); a munci. Astăzi nu mai e chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. C. PETRESCU, R. DR. 62. El într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche. ISPIRESCU, L. 137. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», exprimînd obiectul muncii sau locul unde se execută munca) Lucrează la un roman. ▭ Ia gîciți de cin’ mi-i dor?... De-un flăcău cam negricios Care-mi lucra la ogor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. ◊ Tranz. (Complementul este meseria practicată sau obiectul muncii) Cutreierînd lumea învățînd și pre bun și pre rău cum să prășească și să lucreze vița. ISPIRESCU, U. 103. El lucra ciubotărie. CONTEMPORANUL, I 165. De grijă ți-am purtat, Ogorul ți l-am lucrat. ALECSANDRI, P. P. 295. ◊ Expr. A nu avea ce lucra = a nu avea altceva mai bun de făcut decît... Și bădița Vasile n-are ce lucra? – Hai și noi, măi băieți, să dăm ajutor la drum. CREANGĂ, A. 8. 2. Intranz. A fi în mișcare, în acțiune, a dezvolta o activitate. Seva primăverii nu lucra numai în arborii vechi și în florile grădinilor, ci și în afund, sub picioarele mele. SADOVEANU, E. 82. Cauzele... există și lucrează simultan. EMINESCU, N. 33. Toată firea... lucrează zi și noapte sporind cătră înmulțire. CONACHI, P. 270. ◊ (Despre instrumentele de care se servesc oamenii în procesul muncii) Motoarele lucrează intens. ◊ Fig. Portul o să lucreze bine, a fost un an bun agricol. BART, E. 191. ◊ (Despre facultățile omului) Jder începu a rîde. Dar îndărătul rîsului care îi steclea la lumina jarului, cugetul său lucra cu învierșunare. SADOVEANU, F. J. 745. 3. Intranz. A acționa în chip eficace, a avea efectul dorit asupra cuiva. Critica trebuie să răspundă... prin ce mijloace această creațiune artistică lucrează asupra noastră. GHEREA, ST. CR. I 40. Își făcea leacurile și se trata, deși acum nu-i mai lucra nici o medicină, deprins fiind cu ele. NEGRUZZI, S. I 208. 4. Tranz. A da unui material brut altă formă; a prelucra. A lucra fierul. ◊ Refl. pas. Această buruiană putea să se lucreze ca inul. DRĂGHICI, R. 52. ♦ A fabrica, a confecționa. Costumul lapon de sărbătoare, lucrat din piei înflorite cu broderii, emoționează profund. STANCU, U.R.S.S. 61. ♦ A coase, a broda. (Absol.) Colo lîngă lampă, într-un mic ietac, Vezi o fată care pune ață-n ac... O vezi printr-o albă perdea străvezie Cum mereu lucrează. EMINESCU, O. I 363. ♦ A clădi. Meșterii grăbea... Dar orice lucra Noaptea se surpa. ALECSANDRI, P. P. 187. ♦ A depune un efort permanent de îmbunătățire, a perfecționa. A-și lucra versurile. 5. Tranz. Fig. (Familiar) A pune ceva la cale împotriva cuiva; a urzi. Nime nu îndrăznea a grăi împotriva lui, cu cît mai vîrtos a lucra ceva. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A unelti împotriva cuiva, a săpa pe cineva. Parcă-mi spune inima că m-a lucrat Cînele Negru la divizie. CAMILAR, N. I 162. Există desigur în redacție o canalie care-l lucrează. C. PETRESCU, C. V. 134. Și zi, mă lucrași? CARAGIALE, O. I 140. ◊ Expr. A lucra pe cineva în foi de viță = a unelti împotriva cuiva cu multă dibăcie, astfel ca victima nici să nu simtă. Toată lumea își amintea cum îl «lucrase în foi de viță» pe Tudor Vladimirescu... în acele luni din 1821. CAMIL PETRESCU, O. II 358. – Prez. ind. și: (Transilv., Bucov.) lucru (COȘBUC, P. II 183, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117).

MÎZGĂ s. f. sg. 1. Noroi moale, lipicios și alunecos. Trecui prin mîna stîngă frîul calului și pornii, încet, lunecînd prin mîzga malului, spre căsuța vînătorului. SADOVEANU, O. III 666. În pădure a plouat grozav și s-a făcut o mîzgă și-un ghețuș, de nu te mai poți de feli ținea pe picioare. CREANGĂ, P. 47. 2. Lichid lipicios și vîscos din organele plantelor, mai ales de sub scoarța sau coaja lor; sevă; p. ext. stratul moale de pe partea interioară a scoarței unui copac. Cîrligele... se pun în gropi pe un timp bun și mai-nainte de a începe a umbla mîzga în copaci. I. IONESCU, P. 247. Mîzgă d-alun verde. TEODORESCU, P. P. 403. ◊ Expr. A suge mîzga din cineva = a stoarce (pe cineva) de puteri; a-l vlăgui, a-l secătui. Nici ție, mă, nu-ți dau, auzi? Nimic! Du-te să-ți dea prietenii tăi cari vreau să sugă mîzga din noi! V. ROM. martie-aprilie 1949, 177. 3. Substanță moale, cleioasă, unsuroasă formată pe suprafața unor alimente sau rămasă pe vasul în care a stat mîncarea. ◊ Expr. (Rar) A prinde mîzgă = a se îmbogăți.

MÎZGOS, -OASĂ, mîzgoși, -oase, adj. 1. (Despre pămînt) Noroios, cleios, plin de mîzgă. 2. (Despre plante) Plin de suc, cu multă sevă.

MURSĂ¹ s. f. (Mold.) 1. Băutură preparată din miere amestecată cu apă sau lapte. Sfînta Duminecă... ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului. CREANGĂ, P. 214. 2. Suc, sevă, zeamă, must. În privința tăriei, cel mai bun este vinul armaș de Cotnar, făcut din poamă grasă, de culoare galbenă și gros la mursă. La HEM 1682. Mursă stoarsă din sacară. ȘEZ. VIII 66.

MUST, (rar) musturi, s. n. 1. Suc dulce, stors din struguri (mai rar din alte fructe), care n-a început încă să fermenteze. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I 170. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. VII 233. O, dați-mi vin și must să beii, să-nec durerea-n mine! COȘBUC, P. II 220. Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332. 2. Zeamă, suc, sevă. Ar fi trebuit să-i prezenți... în loc de pui de găină fripți, prepelițe tăvălite în mălai și ficați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III 39.

MUSTĂREAȚĂ s. f. (Regional) Suc, sevă. Ierburi cunoscute... fierbe ea într-o căldare, Din altele stoarce mustăreață, Iar din alte-i face scăldătoare. BUDAI DELEANU, Ț. 210.

MUSTI, mustesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre lichide) A se întinde îmbibînd, a se ivi încet peste tot. Se simțea seva primăverii mustind proaspătă în fiecare crenguță și în firul mărunt de mintă. C. PETRESCU, A. 48. [Vițele] erau retezate de la pămînt și puterea li se scurgea, mustea din coarde ca din vine tăiate. DUMITRIU, N. 249. Sînteți toți dintr-un sat? Mă rog, din toate părțile pe unde mustește păcura. POPA, V. 252. 2. A fi plin de sevă sau de alt lichid; a fi îmbibat. Pămîntul încă negru-vioriu și gol, sub care musteau semințele. C. PETRESCU, Î. II 166. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Vine căldura, pămîntul mustește de apă. MIHALE, O. 300.

NERVURĂ, nervuri, s. f. 1. Vînișoară din interiorul frunzelor, prin care circulă seva. Frunze... pe nervuri și pe margini zbîrlit păroase. FLORA R.P.R. II 130. 2. Fiecare din fibrele cornoase și ramificate care împart aripa unei insecte în mai multe părți, formînd un fel de rețea. 3. Dungă subțire; vînă. Nervurile unei bucăți de marmură. 4. (Tehn.) Ieșitură pe suprafața unei piese, care servește la mărirea rezistenței piesei, la mărirea suprafeței de schimb, de căldură etc. 5. (Arhit.) Fiecare din mulurile de piatră sau de cărămidă care formează osatura unei bolți gotice sau romanice. Pereții, care fac una cu bolta, sînt de zid masiv, sprijiniți la distanțe egale de nervure de zidărie. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 487, 3/1. ♦ Mulură care conturează și decorează muchiile unei bolți, marginile unei nișe etc. 6. Grindă de beton armat turnat împreună cu o placă și alcătuind o piesă în forma literelor T sau L. 7. Fiecare din piesele așezate vertical, paralel și perpendicular pe axa unei aripi de avion pentru a asigura profilul aripii, a împiedica deformarea ei și a mări rezistența scheletului acesteia. 8. Cusătură proeminentă făcută în scopul înfrumusețării unui obiect de îmbrăcăminte. – Pl. și: nervure (ODOBESCU, S. I 442).

RĂSUFLET, răsuflete, s. n. 1. Acțiunea de a răsufla; respirație, răsuflare. Lîngă arme parcă doarme cineva N-auzim decît răsufletul. VINTILĂ, O. 11. Hai cu mine; schimbăm două vorbe pe drum, dac-oi mai avea răsuflet. SADOVEANU, P. M. 167. Inima Siminei se zbătea în piept Ca pe mal un păstrăv, și vro două clipe Nu-i venea răsuflet. COȘBUC, P. I 253. ◊ Fig. Cînd și cînd boarea de dinaintea amiezii umfla perdelele ca un răsuflet prelung al acelor mari întinderi. SADOVEANU, N. P. 242. ♦ Repaus scurt. Un răstimp de răsuflet și valurile reîncep. VLAHUȚĂ, la CADE. ♦ (Concretizat) Aerul expirat din plămîni. Respirau repede, obraz lîngă obraz, amestecîndu-și răsufletele. CAMILAR, N. I 91. Și cînd sorb al tău răsuflet în suflarea vieții mele Și cînd inima ne crește de un dor, de-o dulce jele... EMINESCU, O. I 82. 2. Fig. Boare, adiere. Din pămîntul proaspăt stropit, din roadele sătule de seva dulce, din răzoarele cu multicolore flori, se înălța un răsuflet cald, bucolic. C. PETRESCU, S. 178. Grîul în floare, pe lunci se clatin-alene-n bătaia Celui din urmă răsuflet de vînt. COȘBUC, P. II 62.

PLĂPÎND, -Ă, plăpînzi, -de, adj. 1. (Despre ființe) Lipsit de rezistență, de vitalitate; slăbuț, firav. Judecătorul meu, plăpînd cum se știa, s-a înfășurat în șuba-i, cu precauțiune. GALACTION, O. I 104. Cînd se văzu dinaintea unei ființe atît de fragedă și de plăpîndă, se pierdu cu totul. ISPIRESCU, U. 93. E tatăl lui Crui-Sînger!... plăpînd, fără putere Sub sarcina greoaie de ani și de durere. ALECSANDRI, P. III 302. 2. (Despre plante, mai ales despre flori) Nedezvoltat, lipsit de sevă; gingaș, delicat. Ce iertător și bun ți-i gîndul, în preajma florilor plăpînde! ANGHEL, P. 11. Gemea mușcat de vînturi un stuf de liliac. Plăpîndele lui ramuri abia înmugurite... mureau. MACEDONSKI, O. I 114. Astelalte [flori] sărmanele cum n-o să fie friguroase și plăpînde, cînd sînt crescute la umbră. NEGRUZZI, S. I 100. 3. Fig. Blînd, domol, slab. Glasul lor cel dulce, plăpînd, melodios Ți-a mîngîia auzul c-un sunet tînguios. NEGRUZZI, S. II 126. ♦ Care se lasă ușor impresionat, duios. Inima-i de tată, plăpîndă, simțitoare. ALECSANDRI, P. III 343.

USCA, usuc, vb. I. 1. Tranz. A scoate umezeala din sau de pe ceva (printr-un procedeu mecanic sau prin expunere la soare, la vînt, la foc etc.); a zbici, a zvînta. Să nu răcești... Să-ți uscăm hainele. DELAVRANCEA, O. II 351. Pe piscul Grohotișului, un cioban deșteptat de furtună își atîța iar focul, ca să-și usuce opincile. RUSSO, O. 114. Seceră orz de prînzare Și-l usucă-ntr-o căldare. ALECSANDRI, P. P. 353. ◊ Refl. Oaspeții s-au dat lîngă vatră să se usuce. SADOVEANU, O. VIII 255. Ne-am întins la soare să ne uscăm. GALACTION, O. I 62. Ședeam afară la soare cu pielea goală pînă se usca cenușa pe noi. CREANGĂ, A. 28. El intră într-o cafenea de alături, ca să se usuce. EMINESCU, N. 35. (Expr.) A se usca (sau a i se usca cuiva) gura (sau gîtul) de sete, se spune cînd cineva are o senzație puternică de sete, de căldură etc. Striga în gura mare că se usucă de sete. CREANGĂ, P. 242. ◊ Intranz. (În expr.) Bea de usucă = bea foarte mult. (Rar, într-o construcție tranzitivă) Vinul bun, ocaua mică, Beau voinicii de-l usucă. TEODORESCU, P. P. 331. ♦ Refl. (Despre ochi) A înceta să mai verse lacrimi; (despre lacrimi) a înceta să mai curgă. Noapte-n codri mă apucă, Copacilor sînt nălucă, Ochi-mi nu se mai usucă. ALECSANDRI, P. P. 277. ◊ Tranz. Ochii din lacrămi nu și-i mai uscară. ISPIRESCU, L. 162. Mireasa nu mai usca ochii, într-una plîngea. ȘEZ. II 112. 2. Tranz. A deshidrata legume, fructe, carne, pește etc. (pentru a le putea conserva mai multă vreme). 3. Refl. (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc) A-și pierde seva; a se veșteji, a se ofili. Pe unde trece ea, fața pămîntului se usucă. EMINESCU, N. 7. Vara trece, iarna vine, Și tu, codre, te-ai uscat! ALECSANDRI, P. A. 56. Iarba se usucă pe unde călcăm. RUSSO, O. 38. ◊ Fig. Să mă primblu... să mă mai răcoresc, că m-am uscat aici în provinție. ALECSANDRI, T. 197. 4. Refl. (Despre ființe) A-și pierde vlaga, a slăbi peste măsură (ca urmare a unei stări fizice sau psihice chinuitoare). De ce, cînd o văd, mă usuc? SADOVEANU, O. I 290. Moartea... se uscase de se făcuse cîrlig. ISPIRESCU, L. 10. Amîndoi într-o durere se uscau de pe picioare. CONACHI, P. 84. ◊ (Determinat prin «de dor») Te usuci de dorul cui știu eu. CREANGĂ, A. 117. Susano... îmi ești drăguță și mă usuc de dorul tău. ALECSANDRI, T. 706. ◊ Tranz. fact. La Sebiș ori în altă parte Mereu același dor de ducă Spre Nu-știu-unde mă usucă, Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. Această idee îl usucă pe picioare. ALECSANDRI, S. 8. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A se atrofia, a se închirci. De ce nu-mi răspunzi? Ți s-a uscat limba? CONTEMPORANUL, VI_II 118. ◊ Tranz. (Atestat în forma usuca) Trecînd un glonț de tun aproape, mi-au usucat un picior ș-am rămas invalid. BUDAI-DELRANU, Ț. 66. (Fig.) Învățătura cărților nu i-a uscat inima, cum se întîmplă adesea. C. PETRESCU, A. R. 23. ◊ Intranz. (Rar) Nu voi, tată, să usuce Al meu suflet tînăr, vesel. EMINESCU, O. I 65. 6. Tranz. fact. Fig. (Rar) A face să cheltuiască mult, a stoarce de bani; a ruina. Nu pre am parale la mine, că... Bucureștiu ista m-o uscat. C. PETRESCU, Î. II 198. – Prez. ind. și: usc (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 59). – Variantă; usuca vb. I.

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

VASCULAR, -Ă, vasculari, -e, adj. Care aparține vaselor sanguine din organismele vii; privitor la vasele sanguine. ◊ Sistem vascular = totalitatea vinelor, arterelor și vaselor capilare ale unui organism. Țesut vascular = țesutul vaselor sanguine. Plante vasculare = plante superioare, caracterizate prin prezența în interiorul lor a unor vase prin care circulă seva.

SCLEROZAT, -Ă, sclerozați, -te, adj. Bolnav de scleroză. Inimă sclerozată. ◊ Fig. Arșița asfaltului și umbra uscată a zidurilor îi înăbușise într-atîta seva puțină în trunchiul sclerozat, că-mi păruse din cea dintîi zi un copac martir. C. PETRESCU, S. 8.

VERDE², verzi, adj. I. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau în general a vegetației proaspete de vară. Apoi ridică ochii, ferindu-și-i, cu mîna la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoși, verzi, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feței. DUMITRIU, N. 34. Și-n fund lunca de lozii verde deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Apa mării tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Tînguiosul bucium sună... îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros. EMINESCU, O. I 209. Masa verde v. masă¹ (1). ◊ Expr. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) v. cal (1). A nu mai călca iarba verde v. călca (I 1). A vedea stele verzi v. stea (I 1). La moșii ăi verzi v. moș (II 3). ♦ (Despre persoane, de obicei cu determinarea «la față») Palid. Era verde la față. DUMITRIU, N. 123. Ce vînt te bate de ești verde la față?... Nu-ți merge bine, nu-ți priește mîncarea, te bate cineva? MIRONESCU, S. A. 60. Cum auzii eu de «Iunion»), mă făcui verde la față. CARAGIALE, O. I 46. 2. (Despre plante sau părți ale lor, în opoziție cu uscat) Plin de sevă, viu. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca. ALECSANDRI, P. II 13. Răsădea crengi verzi. DRĂGHICI, R. 151. ◊ Expr. Din pămînt, din iarbă verde v. iarbă (1). Paște, murgule, iarbă verde v. iarbă (1). (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate v. îndruga (l). A spune verzi și uscate v. spune (3). ♦ (Despre lemne de foc) Plin de sevă, umed (fiind tăiat din pădure de curînd). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi, Nici urma să nu-ți mai vezi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. 3. (Despre legume și fructe) Neajuns la deplină maturitate, necopt. Caise verzi. Mazăre verde. ◊ Expr. Adio și-un praz verde v. praz. 4. (Despre piei) în stare naturală, neprelucrat, netăbăcit, neargăsit; brut. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi și cu lucratul lor. I. IONESCU, M. 701. 5. (Rar) Proaspăt. Îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat. SLAVICI, O. I 82. II. Fig. 1. Voinic, viguros, îndrăzneț. Fii mai verde, domnișorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. GANE, N. I 91. Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de romîn, știi, colea! ISPIRESCU, L. 200. Oricum, ești verde încă și ai oțel în șale. ALECSANDRI, T. II 64. Să fii verde la război, Să scapi țeara de nevoi! id. P. P. 391. ◊ Fig. Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneți. ALECSANDRI, P. III 281. 2. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care spune sau exprimă adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. În urma acestora și alte verzi cuvinte... a terminat cuvîntarea sa. ODOBESCU, S. I 474. ◊ (Adverbial) Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. SLAVICI, N. I 6. (Expr.) A spune verde (în față sau în ochi) v. spune (1).

SECA², sec, vb. I. I. 1. Tranz. A face să dispară apa dintr-un rîu, dintr-un lac etc.; a face ca albia să devină uscată; a usca. Și din cînd în cînd vărsate, mîndru lacrimile-ți șed: Dar de seci întreg izvorul, atunci cum o să te văd? EMINESCU, O. I 83. Vin la Milcov cu grăbire, Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare. ALECSANDRI, O. 143. ♦ Intranz. (Despre fîntîni, izvoare, cursuri de apă) A-și pierde apa, a deveni uscat. Secase-orice izvor și orice talaz, Afar’ de-acel ce ochii-i scurg pe-obraz. COȘBUC, P. II 281. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca, Și pustiul tot mereu S-a lăți-mpregiurul meu. ALECSANDRI, P. II 13. Oltule, Oltețule, Seca-ți-ar izvoarele Și toate pîraiele, Să-ți rămîie pietrele, Să trec cu picioarele. BIBICESCU, P. P. 164. (În personificări) Și apele cu spaimă fug în pămînt și seacă. EMINESCU, O. I 95. ♦ Intranz. (Despre lichide) A se pierde, a dispărea, a pieri. Despre mine poate să sece rachiul. REBREANU, I. 19. Sîngele părinților, în vinele strîmte ale strănepoților, a secat... Deșteaptă-te, pămînt romîn! RUSSO, O. 147. 2. Tranz. Fig. A stoarce, a istovi, a epuiza (puterile, vlaga). O mare nefericire... turburînd toate puterile sufletești, le seacă. GHEREA, ST. CR. I 356. Acuma pîrdalnicele de bătrînețe mi-au secat toată virtutea. ISPIRESCU, L. 12. Păsul avea să-l ajungă pe voinicelul nostru și cu gingașe amăgiri avea să-i sece puterile. ODOBESCU, S. III 198. ◊ Intranz. La blînda ta mustrare simt glasul cum îmi seacă. EMINESCU, O. I 91. ◊ Refl. Ca să se sece influința boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității, îi despoiă de averi sub feluri de pretexte. NEGRUZZI, S. I 143. 3. Intranz. (Despre plante, semințe) A-și pierde seva sau germenul de viață; a se veșteji, a se usca. Creșteți flori cît gardurile, Să vă bată vînturile, Ca pe mine gîndurile; Și secați din rădăcină, Cum plîng eu de la inimă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. ♦ (Despre trupul omului, mai ales despre mîini) A se atrofia, a paraliza. O, nănașă, draga mea, De ți-ar fi secat mîna, Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. II. Tranz. 1. A chinui, producînd o durere puternică. Eu zic cucului să tacă, El se suie p-altă cracă, Cîntă, inima de-mi seacă. TEODORESCU, P. P. 345. Eu zic cucului să tacă, El se suie sus pe cracă, Și tot cîntă de mă seacă. ALECSANDRI, P. P. 274. 2. (Învechit) A ucide. Tu l-ai secat în codrii de la Călugăreni. ALECSANDRI, P. III 253.

SEVĂ s. f. 1. Lichid încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor, constituind hrana acestora. Bogată urcă seva în tulpini, Vestind o primăvară fără seamăn. BENIUC, V. 64. Ultima scînteie a tinereții tremura în el ca cea din urmă sevă într-un arbore ce se va usca. SADOVEANU, M. 126. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai vine seva să le reînvieze frunzele pălite, albicioase. BART, S. M. 54. 2. Fig. Putere, vigoare, energie, vlagă. În munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să găsim cucoșii sălbatici, seva primăverii încă nu pornise, deși ne aflam la începutul lunii mai. SADOVEANU, V. F. 43. Pentru noi ceilalți, va rămîne numai amintirea copilului, cînd roșind cu sfiiciune de fată, cînd neliniștit de atîta viață cîtă îi înfierbînta vinele de sevă. C. PETRESCU, Î. II 48.

mâjă, mâje, s.n. – (reg.) Seva copacului (în Săcel, Moisei, Borșa); mursă, vlastă (ALRRM, 1973: 553). – Cf. mâzgă (< sl. mězga „sevă”) (MDA).

mâzgă, s.f. – Sevă, suc (al copacului). Termen atestat în toate satele de pe valea Marei, până la Rona și Săpânța (ALRRM, 1973: 553). „Mâzga curge numai până la jumătatea lunii septembrie”. – Din vsl. mezga „sevă” (DER, DEX, MDA).

mursă, murse, (morsă), s.f. – (reg.) 1. Miere de albină amestecată cu apă; mied. Utilizată ca leac pentru diferite boli: „Cu mierea faci on picuț de mursă și descânți cu mursa aceia” (Bilțiu, 1990: 270). 2. Seva copacului; vlastă, mâzgă (ALRRM, 1973: 553). – Lat. (aqua) mulsa „dulce” (Șăineanu, Scriban, DEX, MDA).

CUPRINDE, cuprind, vb. III I. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A prinde ceva apucînd de jur împrejur, pe toată grosimea, cu mîinile sau cu brațele. Se răsucește pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme și îl privește în ochi. C. PETRESCU, A. 297. Cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. ♦ (Cu privire la persoane) A strînge în brațe în semn de afecțiune, a îmbrățișa. Grigore Oanea a venit lîngă mine, cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Încearcă să ne cuprindă pe toți la pieptul lui. SAHIA, N. 52. Se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după gît cu brațele ei. DELAVRANCEA, S. 16. Tată-său cuprinzîndu-l în brațe, îl sărută. CREANGĂ, P. 198. Nu zi ba de te-oi cuprinde. O. I. 209. ◊ Refl. reciproc Tainic se-ntîlnește în prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COȘBUC, P. I 49. ♦ (Învechit și arhaizant) A prinde, a captura (prin învăluire). L-au cuprins slujitorii și l-au dus. SADOVEANU, D. P. 32. 2. A îmbrățișa cu privirea, a vedea. Pretutindeni, cît cuprindeau ochii, abureau șesurile, dealurile, văile. CAMILAR, TEM. 7. Bieți ochi, slabi și numai doi, Puține zări cuprind. COȘBUC, P. I 232. Atîția zmei veniră, încît nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii. RETEGANUL, P. II 53 ♦ A închide în sine, a îngloba. Mîna care au dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. 3. (Popular, despre o haină) A fi destul de larg pentru cineva. Nu-l mai cuprinde sumanul. 4. (Popular; cu privire la drumuri) A închide, a tăia; a bara, a bloca. Înainte i-o ieșit... năfrămi înainte i-o întins, calea i-o coprins. ȘEZ, I. 177. ◊ Absol. Iute la pîndă, la țiitori! Cuprindeți bine din muche-n vale! La ODOBESCU, S. III 88. II. 1. Tranz. A acoperi, a învălui în întregime, a încinge. Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde. ALECSANDRI, P. P. 118. (Cu pronunțare regională) Un nor de colb îi cuprinsă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Poetic) O! vin pe marea ce-o cuprinde Un cer înalt de stele plin, Și vîntul serii va întinde A luntrei pînză în senin. EMINESCU, O. IV 540. Pe cînd era în pădure la vînat, l-a cuprins un întuneric de nu știa el încotro s-apuce. ȘEZ. I 225. 2. Tranz. A pune stăpînire; a cuceri. S-o sorbi pînă-n străfunduri, să o cuprinzi întreagă Această sevă tare, țîșnită din ogor. DEȘLIU, G. 7. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre idei, concepții, mișcări sociale) A se întinde, a pătrunde în..., a atrage, a cuceri. Revoluția democratică cuprinde poporul întreg. ♦ Fig. (Despre stări fizice sau psihice) A prinde, a apuca, a stăpîni. Se strînse lîngă sobă cuprinsă de frig. C. PETRESCU, A. 462. I-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I 228. Un tremur o cuprinse în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. ♦ (Refl., rar) A fi sau a lăsa să fie pătruns de un sentiment. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt, Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. EMINESCU, O. I 192. V-ași cuprins de groază și de descuragiare. ALECSANDRI, T. II 36. 3. Refl. A-și face (sau a-și mări) averea; a se îmbogăți, a se înstări, a deveni chiabur. De n-ar fi fost oastea, așa cum era, te mai cuprindeai, apucai vreo păreche de juncănași, vreo vițică. CONTEMPORANUL, VII 496. III. Tranz. 1. (Despre corpuri) A ocupa, a umple (un spațiu) cu volumul, cu dimensiunile. Același loc umbrit umbrești Și-un colț de cer întreg cuprinzi – Nuc falnic, strajă din povești, D-asupra casei părintești. IOSIF, PATR., 7. 2. (Despre numere) A închide în valoarea, în semnificația, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul nouă cuprinde de trei ori numărul trei. ♦ A intra, încăpea (în alt număr) Numărul doi se cuprinde de două ori în număru patru. ♦ (Despre texte scrise) A fi (parțial) alcătuit din..., a avea în compoziția sa..., a implica. Romanul cuprinde numeroase descrieri de natură. ♦ (Despre epoci istorice, geologice) A se întinde pe o perioadă de... (în forma coprinde) Cea dintîi epocă a întemeierii Principatelor... coprinde tot secolul al XIV-lea. BĂLCESCU, O. II 12. – Forme gramaticale: perf. s. cuprinsei, part. cuprins. – Variantă: coprinde vb. III.

Seva v. Sevastian I 4.

SEVASTIAN și SEVASTIANA lat. Sebastian/us -a < gr. σευαστός „venerat”. Cont. cu Sava: 1. Savastian (Sur X);mon. (RI XI 94). 2. Savastiu, dobr. (ib 208). 3. Modern: Sebastian, -a. 4. Cu apoc.: Seva, Muchia, neg. T-viște, 1424 (13 – 15 B 77). 5. Sevastos (Arh) < ngr. Σεβαςτός. II. Fem. 1. Savastia/ni (Syn); -na (P³). 2. Cu schimb, părții finale Savastia f. (RI XI 91) mona. (Sd XIX 62), cf. gr. Σεβαςτή „Augusta”. 3. Savastița; Avastiței, mold.; Savastu b. (Tec); cf. Savasta (P Bor 122). 4. Sevastia Calimachi; Sevastie Bădulescu (Aș Br 204); cu afer: Vastie b. (Î Div); Sevastița (Sd XV234). 5. Ipocoristice: Vastița, Tița (P³); Titoiu. b. olt.; Stiea (VM); Tiĭa. 6. + Stana: Sivistana mona. (Pom). 7. + -stru, -stra: Săvastria, mold. (Sd XI 54). Cf. Săiastră, zînă în folc. mar. (DR IV). 8. Mod. Sevastie, olt. (Cand); Sevastiana, cu afer: Vastiana. ard. (Paș).

VIGOARE. Subst. Vigoare, forță, tărie, putere, robustețe, vîrtoșie, virtute (înv. și reg.), vînj (înv. și reg.), vînjoșenie, vînjoșie (rar), vitalitate, sevă (fig.), vlagă, vlavie (înv.), potență, virilitate, bărbăție, voinicie. Vioiciune, dinamism, energie, vivacitate, sprinteneală; tinerețe, prospețime. Sănătate. Întărire, fortificare, oțelire (fig.), călire (fig.). Voinic, voinicel (dim.), voinicuț (dim.), voinicaș, zdrahon (reg.). Adj. Viguros, plin de vigoare, tare, tărișor (dim.), tăricel, puternic, în putere, în puteri, în (toată) puterea (vîrstei), voinic, voinicos, vladnic (înv. și arh.), vîrtos, vînjos, vînos, zdravăn, robust, solid, viril, potent (livr.). Vioi, dinamic, energic, vivace (livr.), sprinten, sprintenel (dim.), sprinteior (pop.), sprințar (pop. și fam.), proaspăt. Întărit, fortificat, oțelit (fig.), călit (fig.). Vb. A fi viguros. A prinde vigoare (putere, tărie etc.), a (se) învigora, a (se) întări, a vînjoșa (rar), a (se) fortifica, a (se) oțeli (fig.), a (se) căli (fig.). Adv. Cu vigoare, cu forță, cu putere, voinicește, zdravăn. V. însănătoșire, sănătate, statură.

MUCHIE subst. 1. Muchia, Seva, neg., 1424 (Ț-Rom 134);- țig. (16 B II 16). 2. Mucheș, Voineci (17 B III 116).

CIRCULAȚIE s. 1. deplasare, mișcare. (~ sevei în plante.) 2. trafic, (înv-) tract. (O arteră cu ~ intensă.) 3. mișcare. (Pe stradă era o ~ vie.) 4. mers, umblet, (pop.) purtare. (O potecă formată prin ~ oamenilor.) 5. uz. (Cuvinte ieșite din ~.)

DEPLASARE s. 1. mergere, mers, mișcare. (~ lui prin grădină.) 2. mișcare. (Viteza de ~ a unui mobil.) 3. călătorie, drum, voiaj, (înv.) plimbare, umblet. (O ~ lungă și obositoare.) 4. cursă, drum. (La prima ~, camionul s-a dovedit corespunzător.) 5. mutare, strămutare. (~ dintr-un loc în altul.) 6. (FIZIOL.) locomoție. (Organe de ~.) 7. circulație, mișcare. (~ sevei în plante.) 8. clătinare, clintire, mișcare, mutare, urnire, (înv. și reg.) clătire. (~ din loc a unui bolovan.) 9. trecere. (~ lunii pe cer.) 10. alunecare. (~ unor straturi argiloase.) 11. (MED.) dezarticulare, dezarticulație, dislocare, luxare, luxație, scrînteală, scrîntire, scrîntitură, sucire, (rar) răsucire, sucitură, torsiune, (prin vestul Munt.) proclinteală, proclintire. (~ osului humeral.) 12. mutare, schimbare. (~ accentului pe altă vocală a cuvîntului.)

DINAMISM s. energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potentă, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, virtute, vlavie, (fig.) sevă. (Manifestă un ~ excepțional.)

ENERGIE s. 1. dinamism, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, virtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 2. bărbăție, putere, vigoare. (De o ~ demnă de laudă.) 3. energie electrică = electricitate, lumină electrică. (S-a întrerupt ~.)

FARMEC s. 1. descîntec, magie, vrajă, vrăjitorie, (pop.) descîntătură, fapt, făcătură, făcut, fermecătorie, fermecătură, legămînt, legătură, meșteșug, solomonie, (înv. și reg.) măiestrie, (reg.) băbărie, boboană, bolmoajă, boscoană, bosconitură, farmazonie, năprătitură, rîvnă, rîvnitură, solomonărie. (Crede în ~ce.) 2. fascinație, încîntare, magie, vrajă, (fig.) poezie. (~ miraculos al nopții.) 3. delectare, desfătare, încîntare, plăcere, voluptate, vrajă, (înv. și pop.) tefericie, (înv.) încîntec, (fam.) deliciu, (fig.) savoare. (Viață plină de ~; ~ pe care îl poale da o lectură bună.) 4. drăgălășenie, grație, (livr.) șarm. (Are un ~ înnăscut.) 5. atracție, (rar) prestigiu, (fig.) miraj. (~ unui vis fericit.) 6. haz, (fam.) chichirez. (Tot ~ stă în...) 7. (fig.) savoare, sevă, suculență. (O vorbă plină de ~.)

FORȚĂ s. 1. (FIZ.) (înv.) putere, putință. 2. dinamism, energie. impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, virtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 3. capacitate, posibilitate, putere, putință, (înv.) puterință, puternicie. (~ de a face ceva.) 4. putere, strășnicie, tărie, vigoare. (Reclamă cu ~ dreptatea.) 5. putere, (înv.) silă, silnicie. (~ oștilor noastre.) 6. amploare, intensitate, volum. (Are o voce de o ~ impresionantă.) 7. intensitate, putere, tărie, (înv.) mărie, mărime. (~ vîntului; ~ dragostei.) 8. (concr.) autoritate, putere, somitate. (X este o adevărată ~ în acest domeniu.) 9. constrîngere, silă, silnicie, violență, (livr.) servitute, (Ban.) sălăbărie, (înv.) nevoie, potrivnicie, silință, silnicire, strînsoare, (fig.) presiune. (Bunuri obținute prin ~.)

CHIMI- „sevă, chim”. ◊ L. tz. chymus „suc, zeamă” > fr. chymi-, engl. id., germ. id., it. chimi- > rom. chimi-. □ ~fer (v. -fer), adj., 1. Care conduce seva. 2. Care poartă sau care conține chim; ~form (v. -form), adj., cu aspect de chim.

DIODO- „vase conducătoare”. ◊ gr. diodos „trecere” > fr. diodo-, engl. id., germ. id. > rom. diodo-. □ ~carp (v. -carp), s. n., organ în formă de capsulă care conține și care protejează sporii; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante superioare care au în structura lor vase conducătoare prin care circulă seva; sin. plante vasculare; ~goniu (v. -goniu), s. n., sacul embrionar și sacul polinic la fanerogame.

FITO- „plantă, vegetațe, vegetație, floră”. ◊ gr. phyton „plantă” > fr. phyto-, germ. id., engl. id., it. fito- > rom. fito-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază materia vegetală vie și funcțiile acesteia; sin. biologie vegetală; ~biotic (v. -biotic), adj., 1. (Despre un animal) Care trăiește ca saprofit în interiorul plantelor. 2. Care se referă la viața plantelor; ~blast (v. -blast), s. n., celulă vegetală aflată în faza inițială a dezvoltării sale; ~cenogeneză (v. ceno-₁, v. -geneză), s. f., studiul schimbărilor lente în compoziția și structura fitocenozelor; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază asociațiile vegetale; sin. fitosociologie; ~cenotip (v. ceno-₁, v. -tip), s. n., grup de plante care au roluri similare în ierarhia structurală a fitocenozei; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., grupare naturală a plantelor care trăiesc într-un anumit mediu, fiind condiționate de anumiți factori fizici, biologici și geografici; ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care distruge plantele; ~citologie (v. cito-, v. -logie₁), s. f., studiul citologic al plantelor; ~crom (v. -crom), s. m., substanță organică colorată, intrînd în compoziția cromatoforilor algelor; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile plantelor cu mediul ambiant; ~electrogeneză (v. electro-, v. -geneză), s. f., producere a electricității la plante; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu vegetale; ~fenologie (v. feno-, v. -logie₁), s. f., studiul fenologiei plantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre pești) care depune icrele pe plante; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază principalele procese fiziologice din corpul plantelor; ~gam (v. -gam), adj., care prezintă fitogamie; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare prin polenizare încrucișată; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine vegetală; ~geneză (v. -geneză), s. f., originea, dezvoltarea și evoluția plantelor; ~genic (v. -genic), adj., (despre roci) format din resturi vegetale; ~geogeneză (v. geo-, v. -geneză), s. f., geneză a plantelor în cursul epocilor geologice; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., studiul răspîndirii plantelor pe suprafața terestră; ~geosferă (v. geo-, v. -sferă), s. f., suprafață de pe globul pămîntesc ocupată de plante; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fitografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a plantelor; sin. botanică descriptivă; ~hidrogen (v. hidro-₁, v. -gen₁), adj., (despre soluri) format sub asociații vegetale hidrofile; ~histologie (v. histo-, v. -logie₁), s. f., studiul histologic al vegetalelor; ~id (v. -id), adj., s. n., 1. adj., Cu înfățișare de plantă. 2. s. n., Individ dintr-o colonie de plante; ~lit (v. -lit₁), s. n., 1. Plantă fosilă. 2. Cristal mineral prezent în celulele vegetale; ~litologie (v. lito-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care studiază plantele fosile; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în fitologie; ~logie (v. logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul plantelor; sin. botanică; ~mer (v. -mer), s. n., 1. Unitate structurală a unui organism vegetal. 2. Internodiu împreună cu frunzele sale; ~morf (v. -morf), adj., care are formă de plantă; sin. fitomorfic; ~morfic (v. -morfic), adj., fitomorf*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., studiul morfologic al plantelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitate a modificărilor morfologice și structurale provocate plantelor de către paraziți; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Fiziologia plantelor. 2. Studiul legităților constituției interne și ale biologiei plantelor; ~noză (v. -noză), s. f., boală a plantelor; ~organogeneză (v. organo-, v. -geneză), s. f., ontogeneza sau dezvoltarea individuală a plantelor; ~organografie (v. organo-, v. -grafie), s. f., descriere a organelor vegetalelor; ~organologie (v. organo-, v. -logie₁), s. f., studiul sistematic al organelor vegetale; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care reconstituie pe baza resturilor fosile și studiază plantele care au existat în perioadele geologice trecute; ~patogen (v. pato-, v. -gen₁), adj., (despre factori ecologici) care produce o stare de boală organismelor vegetale; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul bolilor plantelor; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., protoplasmă din celulele vegetale; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., boală vegetală produsă de acarieni; ~reobiocenoză (v. reo-, v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală acvatică specifică apelor curgătoare; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., studiul asociațiilor vegetale caracteristice unor anumite regiuni sau biotipuri; ~succivor (v. succi-, v. -vor), adj., care se hrănește cu seva plantelor; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., studiul clasificării plantelor agricole și tehnica culturii lor; ~telmă (v. -telmă), s. f., cantitate mică de apă strînsă în cavitățile plantelor, populate de microbiocenoze speciale; ~terapie (v. -terapie), s. f., 1. Utilizare a plantelor medicinale în scop terapeutic. 2. Disciplină care se ocupă cu metodele de prevenire și de combatere a bolilor și a dăunătorilor plantelor cultivate; ~teratologie (v. terato-, v. -logie₁), s. f., studiul malformațiilor și al monstruozităților vegetale; ~termogeneză (v. termo-, v. -geneză), s. f., transformare a energiei potențiale în energie calorică, la plante; ~tip (v. -tip), s. n., individ al unei specii de plante; ~tomie (v. -tomie), s. f., anatomie vegetală; ~trofic (v. -trofic), adj., (despre plante) cu nutriție autotrofă; ~trofie (v. -trofie), s. f., nutriția plantelor; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., animale metazoare cu simetrie axială, a căror formă se aseamănă cu aceea a plantelor; sin. zoofite.

PAPAVER L., MAC, fam. Papaveraceae. Gen originar din Africa de S, Asia, Australia, Europa, cca 100 specii, erbacee, anuale sau vivace cu o sevă lăptoasă, albă, înflorire bogată, flori în formă de cupă, simple sau învoalte, mari, viu colorate, unicolore (roșii, roz, galbene, portocalii, liliachii, albe) sau bicolore. Frunze sectat-zimțate sau lobat-sectate. Fruct, capsulă poricidă (sferică, cilindrică sau alungit-obconică), multisec- tată.

IMPETUOZITATE s. 1. dinamism, energie, forță, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, vîrtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 2. ardoare, avînt, elan, temperament, (pop. fam.) suflet, (reg.) mau. (Cîntați cu mai multă ~.) 3. înfocare, vehemență, violență. (Se apără, ripostează cu ~.)

HEMI- (EMI-) „jumătate, doime, înjumătățire”. ◊ gr. hemi „pe jumătate” > fr. hémi-, germ. id. engl. id., it. emi- > rom. hemi- și emi-. □ ~algie (v. -algie), s. f., durere limitată la o singură parte a corpului; ~ambliopie (v. ambli-, v. -opie), s. f., scădere a acuității vizuale la nivelul centrilor nervoși, afectînd jumătate din cîmpul vizual; ~angiocarp (v. angio-, v. -carp), adj., (despre fungi) cu fructificații pe jumătate închise; sin. hemiangiocarpie; ~ascomicete (v. asco-, v. -micete), s. f. pl., grupă din clasa ascomicete, cuprinzînd ciuperci cu asce descoperite pe jumătate și lipsite de hife ascogene sau de ascocarp; ~atrofie (v. -atrofie), s. f., atrofiere limitată numai la o jumătate a corpului sau a unui organ; ~autofite (v. auto-, v. -fit), s. f. pl., plante parazite cu clorofilă; ~cardie (v. -cardie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența a numai două din cele patru camere normale ale inimii; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., anomalie congenitală reprezentînd o anencefalie parțială, caracterizată prin absența creierului; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., distribuție anormală a cromozomilor în procesul anafazei; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre flori) la care elementele florale sînt dispuse în cercuri concentrice, iar altele în spirală; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., construcție sau spațiu mare în formă de semicerc; ~cistectomie (v. cist/o-, v. -ectomie), s. f., rezecție chirurgicală a unei jumătăți din vezica urinară; ~cleistocarp (v. cleisto-, v. -carp), adj., (despre ciuperci) cu carposomul la început acoperit, din care, la maturitate, ies organele de fructificare; ~cleistogam (v. cleisto-, v. -gam), adj., (despre flori) care în perioada polenizării se deschide numai pe jumătate; ~clonie (v. -clonie), s. f., contracție musculară bruscă și involuntară, manifestată la o jumătate de corp; ~colectomie (v. col/o-₁, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din colon; ~coloid (v. colo-₂, v. -id), s. n., substanță coloidală polimerizată într-un grad de pînă la 100; ~cranie (v. -cranie), s. f., durere localizată la o jumătate a craniului; ~criptofite (emicriptofite) (v. cripto-, v. -fit), adj., s. f. pl., (plante perene) cu organele vegetative hibernante situate la suprafața solului sau în pămînt, în stratul de frunze moarte; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom constituit dintr-o singură cromatidă, prezent în unele celule; ~dibioză (v. di-, v. -bioză), s. f., dibioză relativă, deoarece epibiotul depinde de hipobiot, de la care primește seva; ~distrofie (v. dis-, v. -trofie), s. f., inaniție parțială; ~edrie (v. -edrie), s. f., caracteristică a unor cristale de a nu prezenta modificări decît pe jumătate din muchii; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., aplazie cerebrală limitată la o emisferă cerebrală; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., semiarbuști numai cu părțile vegetative inferioare lemnoase și cu muguri de reînnoire aproape de suprafața solului; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., incapacitate de a vorbi cu voce tare; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundare incompletă, în cadrul căreia are loc numai plasmogamia nu și cariogamia. 2. Inducere a germinării gametului feminin sau a ovulului de către mascul fără copulație; ~gamotrop (v. gamo-, v. -trop), adj., 1. Cu mișcări gamotropice incomplete pentru ușurarea polenizării. 2. (Despre flori) Cu mișcări incomplete de deschidere și de închidere; ~gnatie (v. -gnatie), s. f., absență congenitală a unei jumătăți a maxilarului inferior; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., (despre celule) cu jumătate din numărul de cromozomi haploizi; ~laringectomie (v. laring/o-, v. -ectomie), s. f., extirpare chirurgicală a unei jumătăți din laringe; ~macroencefalie (v. macro-, v. -encefalie), s. f., hipertrofie limitată la o emisferă cerebrală; ~mel (v. -mel₁), s. m., monstru care prezintă hemimelie; ~melie (v. -melie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin absența extremității mîinilor și picioarelor; ~morf (emimorf) (v. -morf), adj., care prezintă hemimorfie; ~morfie (emimorfie) (v. -morfie), s. f., proprietate a substanțelor cristalizate de a avea axe polare de simetrie; sin. hemimorfism; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., ablație chirurgicală a unuia din cei doi rinichi, în cazul unei malformații congenitale renale; ~opie (v. -opie), s. f., restricție a vederii unei părți laterale a cîmpului vizual binocular; ~pag (v. -pag), s. m., monstru dublu monomfalian, cu aderența laterală a regiunii toracice și a gîtului; ~pareunie (v. -pareunie), s. f., imposibilitate de copulație completă, datorită malformației organelor genitale feminine; ~pareză (v. -pareză), s. f., reducere a forței, vitezei și amplitudinii mișcărilor voluntare numai într-o jumătate a corpului; ~patie (v. -patie), s. f., boală localizată într-o jumătate de corp, consecutivă unor leziuni cerebrale; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre sedimente) care aparține adîncurilor marine și oceanice între 800-2 400 m; ~pentacotil (v. penta-, v. -cotil), adj., care are cinci cotiledoane, din care unul este despicat; ~plegie (v. -plegie), s. f., paralizie a unei jumătăți laterale a corpului; sin. hemiplexie; ~plexie (v. -plexie), s. f., hemiplegie*; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu aripile anterioare chitinizate în jumătatea bazală și membranoase în jumătatea terminală; sin. heteroptere; ~saprofite (v. sapro-, v. -fită), s. f. pl., plante saprofite care mai posedă și aparat clorofilian; ~sferă (v. -sferă), s. f., emisferă*; ~somatognozie (v. somato-, v. -gnozie), s. f., tulburare a somatognoziei; ~spasm (v. -spasm), s. n., mișcare spasmodică produsă cu intensitate redusă; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., anomalie congenitală care constă în lipsa unei jumătăți a coloanei vertebrale; ~terie (v. -terie), s. f., anomalie a organelor axiale și apendiculare ale plantelor; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen de ascensiune termică numai la o jumătate a corpului; ~terofite (v. tero-₁, v. -fit), s. f. pl., plante bianuale care la sfîrșitul primului an hibernează, iar în al doilea an înfloresc și fructifică; ~trop (v. -trop), adj., 1. Cu ovulul curbat pe jumătate și aflat pe partea hilului. 2. (Despre flori) Care este semiadaptat pentru polenizare prin anumite grupe de insecte; ~tropie (emitropie) (v. -tropie), s. f., proprietate a unor macle de a avea poziția indivizilor unul față de altul, obținută prin rotirea unuia dintre aceștia în jurul unui ax; ~xerofite (v. xero-, v. -fit), s. f. pl., plante adaptate parțial la condiții de sol cu umiditate scăzută.

miericică s. v. SEVĂ. SUC.

MIȘCARE s. 1. deplasare, mergere, mers. (~ lui prin grădină.) 2. deplasare. (Viteza de ~ a unui mobil.) 3. circulație. (Pe stradă era o ~ vie.) 4. călcătură, mers, pas, pășit, umblet, (rar) mersătură, (înv. și pop.) mersură. (Avea o ~ săltăreață, grațioasă etc.) 5. circulație, deplasare. (~ sevei în plante.) 6. clătinare, clintire, deplasare, mutare, urnire, (înv. și reg.) clătire. (~ din loc a unui bolovan.) 7. clătinare. (~ frunzelor.) 8. agitație, animație, colcăială, foială, foire, forfotă, forfoteală, frămîntare, furnicare, mișuială, mișunare, roială, viermuială, viermuire, (reg.) fojgăială, vînzoală, (fam.) fîțîială, fîțîire, fîțîit, vînzoleală. (Era o ~ de nedescris pe străzi.) 9. (MUZ.) tempo, (înv.) moviment. 10. acțiune, curent. (~ revendicativă.) 11. (înv.) moviment. (~ literară, științifică.) 12. emoționare, impresionare, înduioșare. (~ cuiva la cele auzite.)

mîzgă s. v. SEVĂ. SUC.

muc s. v. MUCUS. SEVĂ. SUC.

mursă s. v. HIDROMEL. MIED. MIȘINĂ. MUST. SEVĂ. SIROP. SUC.

must s. v. CIDRU. HIDROMEL. MIED. PĂDUCEL. SEVĂ. SUC.

mustăreață s. v. MUST. SEVĂ. SUC. USUC.

PUTERE s. 1. capacitate, forță, posibilitate, putință, (înv.) puterință, puternicie. (~ de a face ceva.) 2. dinamism, energie, forță, impetuozitate, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potentă, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, virtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 3. bărbăție, energie, vigoare. (A avut ~ de a suporta încercarea.) 4. fermitate, tărie. (N-a avut suficientă ~.) 5. forță, strășnicie, tărie, vigoare. (Reclamă cu ~ dreptatea.) 6. posibilitate, putință, stare, (înv.) putincioșie. (Să dea fiecare după ~ lui.) 7. voie, voință. (Cu de la sine ~.) 8. conducere, (fig.) cîrmă. (A ajuns la ~.) 9. drept, împuternicire, (înv.) tărie. (Are depline ~i.) 10. autoritate, (înv.) tărie. (Însemnele ~.) 11. autoritate, (astăzi rar) stăpînire. (Reprezentantul ~.) 12. legalitate, valabilitate, valoare, (înv.) tărie. (~ a unui înscris.) 13. valabilitate, valoare. (Actul acesta are ~ de lege.) 14. autoritate, dominare, dominație, hegemonie, stăpînire, supremație, (înv.) puternicie, stăpînie, tărie, țiitură, (latinism înv.) potestate. (Și-a întins ~; se afla sub ~ romană.) 15. forță, (înv.) silă, silnicie. (~ oștilor noastre.) 16. (MIL.; concr.) armată, oaste, oștire, trupe (pl.), (înv. și reg.) armadă, șirag, tabără, (înv.) armie, ordie, ostășime, oștime, silă, tărie, (fig.) sabie. (Orașul a fost cucerit de ~ dușmană.) 17. (concr.) stat, țară, (înv.) putință. (Marile, micile ~.) 18. (concr.) autoritate, forță, somitate. (Este o adevărată ~ în acest domeniu.) 19. dominație, domnie, stăpînire. (~ banului.) 20. influență, înrîurire, (rar) stăpînire, (înv.) înrîurită. (Nu are nici o ~ asupra lui.) 21. influență, înrîurire, trecere, (fig.) greutate. (Om cu ~.) 22. eficacitate, valoare. (~ nutritivă.) 23. eficacitate. (~ de germinație a semințelor.) 24. forță, intensitate, tărie, (înv.) mărie, mărime. (~ vîntului; ~ dragostei.) 25. soliditate, trăinicie. (~ legăturii lor.) 26. miez, mijloc, toi, (pop.) dric, tărie, temei, (reg.) vipie, viu. (În ~ nopții.) 27. dar, însușire. (Are unele ~i miraculoase.) 28. (MAT.) (înv.) potență. (~ a 2-a a unui număr.)

ROBUSTEȚE s. dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, tărie, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, vîrtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.)

SEVĂ s. suc, (pop.) mîzgă, must, mustăreață, (reg.) miericică, muc, mursă. (~ plantelor.)

sevă s. v. DINAMISM. ENERGIE. FARMEC. FORȚĂ. IMPETUOZITATE. PUTERE. ROBUSTEȚE. TĂRIE. VIGOARE. VITALITATE. VLAGĂ.

SUC s. 1. zeamă. (~ de lămîie.) 2. sevă, (pop.) mîzgă, must, mustăreață, (reg.) miericică, muc, mursă. (~ plantelor.)

TĂRIE s. 1. duritate, rezistență, soliditate, tenacitate. (~ unui metal.) 2. durabilitate, rezistență, soliditate, trăinicie, (înv. și reg.) statornicie, (înv.) nestrămutare. (~ unui material.) 3. consistență, soliditate, (înv.) vîrtoșie. (~ unei substanțe.) 4. seriozitate, soliditate, temeinicie. (~ obiecției, argumentării sale.) 5. concentrație, (înv. și reg.) tărime. (Ce ~ are vinul?) 6. forță, intensitate, putere, (înv.) mărie, mărime. (~ vîntului; ~ dragostei.) 7. dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, vigoare, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, virtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 8. fermitate, putere. (N-a avut suficientă ~ să...) 9. forță, putere, strășnicie, vigoare. (Reclamă cu ~ dreptatea.) 10. vehemență, vigoare. (Își susține opinia cu ~.)

VIGOARE s. 1. dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vitalitate, vlagă, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, vîrtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.) 2. bărbăție, energie, putere. (A avut ~ de a suporta încercarea.) 3. forță, putere, strășnicie, tărie. (Reclamă cu ~ dreptatea.) 4. tărie, vehemență. (Își susține opinia cu ~.)

VITALITATE s. dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vlagă, (livr.) potentă, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, vîrtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.)

VLAGĂ s. dinamism, energie, forță, impetuozitate, putere, robustețe, tărie, vigoare, vitalitate, (livr.) potență, (pop.) vînjoșenie, vînjoșie, vîrtoșie, voinicie, (reg.) mau, vînj, vlastă, (Munt., Olt. și Ban.) snagă, (înv.) sforță, tărime, virtute, vlavie, (fig.) sevă. (Dă dovadă de o ~ inepuizabilă.)

circulație sf [At: (a. 1833) URICARIUL VII, 224/15 / V: cer~, (rar) ~iune, (înv) țir~ / Pl: ~ii / E: ns cf fr circulation] 1 Mișcare (continuă și regulată) în interiorul unui circuit (închis) Si: circulare (1), circulat¹ (1). 2 (Fzl) Mișcare continuă a sângelui în organism Si: circulare (2), circulat¹ (2). 3-4 (Spc) Deplasare a sevei în plante sau a citoplasmei în interiorul celulelor Si: circulare (3-4), circulat¹ (3-4). 5 (D. oameni, animale, vehicule) Deplasare pe o cale de comunicație Si: circulare (5), circulat¹ (5). 6 (D. mijloace de transport în comun) Mers organizat și regulat (după un anumit itinerar) Si: circulare (6), circulat¹ (6). 7-8 (Ecn; jur) Transmitere (sau schimb) de bunuri de la un proprietar la altul Si: circulare (7-8), circulat¹ (7-8). 9 (D. noțiuni abstracte) Răspândire. 10 (D. bunuri, cuvinte, expresii etc.; îe) A fi în ~ A fi întrebuințat. 11-13 (D. cărți, mărfuri etc.; îe) A pune (sau a introduce sau a da) în ~ A face să intre în uz, să se răspândească, sau să funcționeze. 14 (Îe) A scoate din ~ A opri să mai circule. 15 (Fam; îae) A extenua (pe cineva). 16 (Îla) De mare ~ Foarte răspândit. corectat(ă)

evapora [At: IC. LUM. (1841), 55³¹/1 / Pzi: evapor și ~rez / E: fr évaporer] 1-2 vri (D. lichide) A (se) transforma în vapori (la temperaturi inferioare temperaturii de fierbere) Si: vaporiza. 3 vtf (C. i. lichide) A face să se transforme în vapori. 4 vr (D. secreții, seve etc.) A se elimina răspândindu-se în afară sub formă de vapori. 5-6 vri (Rar; d. substanțe în stare cristalină) A (se) sublima. 7 vr (Fig) A se risipi. 8 vtf A face să se destrame. 9 vr (Fam; fig) A dispărea, plecând pe neobservate.