mesteacăn (mesteceni), s. m. – Arbore cu scoarța albă (Betula alba). Lat. mastichinus, din gr. μαστίχινος (Candrea, Conv. Lit., XXXIX, 1128; Candrea-Dens., 1089; Iordan, Dift., 116; Tiktin; REW 5398b; Diculescu, Elementele, 480; Rosetti, I, 169), datorat sevei sale dulcege, care a fost comparată cu masticul, gr. μαστίχη. Dificultatea trecerii -ci- › -că-, care s-a explicat printr-o analogie cu cearcăn și leagăn, dispare dacă se pornește de la un *mestecen, după al cărui pl. mesteceni, s-a reconstituit sing. actual, prin analogie cu seamăn, semeni, țeapăn, țepeni etc. Etimoanele sl. mŭstŭ „must” (Cihac, II, 193), sau mesteca (Domaschke 78) nu par posibile, ca și originea anterioară indoeurop. (Lahovary 338). Der. mestecănaș, s. m. (varietate de mesteacăn, Betula pubescens); mestecăniș, s. n. (pădure de mesteceni).