ROȘU¹ n. 1) A șaptea culoare a spectrului solar. ◊ A înfierbânta (un metal) până la ~ a înfierbânta până la starea de incandescență. 2) Colorant de această culoare. ~ de Congo. ◊ ~ de buze ruj. 3) (la jocul de cărți) Semn distinctiv având forma unei inimi. 4) Carte de joc marcată cu acest semn. Valet de ~. ◊ De ~ se spune despre persoanele șatene. 5): ~ de Purcari varietate de vin produs în localitatea Purcari din Republica Moldova. /<lat. roseus

TOBĂ ~e f. 1) Instrument muzical de percuție, constând dintr-un cilindru gol pe dinăuntru, acoperit la ambele capete cu câte o membrană de piele întinsă, care, prin lovire, produce sunete înfundate. ◊ A bate ~a a) a lovi ritmic cu degetele în ceva, fiind iritat sau lipsit de răbdare; b) a răspândi o știre; a divulga un secret. A fi ~ de carte (sau de învățătură) a poseda multe cunoștințe. A se face ~ a mânca pe săturate. A vinde (averea cuiva) cu ~a a vinde la mezat. 2) Piesă cilindrică, goală în interior, folosită în tehnică; tambur. ~ pentru cablu. ◊ ~ de eșapament piesă la motoarele cu ardere internă care amortizează zgomotul produs în timpul evacuării gazelor de ardere. 3) Mezel preparat din carne de porc, măruntaie și slănină, puse în pielea stomacului, care se fierbe și se presează. 4) pop. (la jocul de cărți) Semn distinctiv având forma unui romb de culoare roșie; caro. 5) Carte de joc marcată cu acest semn. /<ung. dob

ZĂLOAGĂ, zăloage, s. f. (Reg.) 1. Fîșie de hîrtie, de pînză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Rus zaloga.

ZĂLOAGĂ, zăloage, s. f. (Reg.) 1. Fâșie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Din rus. zaloga.

MĂSLUI, măsluiesc, vb. IV. Tranz. A face semne pe cărțile de joc pentru a le recunoaște sau a le aranja astfel încât să înșele pe ceilalți jucători și să câștige. ♦ P. gener. A falsifica, a trișa. – Probabil maslă + suf. -ui.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pe semne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ♦ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau, în trecut, de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. ◊ Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuințate pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiunilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

zăloagă (semn de carte, capitol) s. f., g.-d. art. zăloagei; pl. zăloage

zăloagă (semn de carte, capitol) s. f., g.-d. art. zăloagei; pl. zăloage

ZĂLOAGĂ ~ge n. înv. Indicator (de diferite forme), de obicei din hârtie, care se punea într-o carte (pentru a găsi ușor pagina unde s-a oprit cu cititul sau locurile ce prezintă interes); semn de carte. /<sl. zaloga

CULOARE s.f. 1. Senzație, impresie produsă asupra ochiului omenesc de radiațiile luminoase de diferite frecvențe; (curent) aspectul colorat al corpurilor; față. ◊ (Despre oameni) De culoare = care are pigmentația neagră, galbenă etc. ♦ (Fig.) Opinia unei persoane, a unui ziar, a unui partid politic etc. 2. Nuanță, ton. ♦ Fel de a evoca, de a descrie plastic pe cineva sau ceva. ◊ Culoare locală = reproducere exactă a fizionomiei sau a obiceiurilor unui popor, ale unei țări, ale unei epoci etc. 3. Materie, substanță colorantă; vopsea. 4. Fiecare dintre cele patru categorii de semne ale cărților de joc (pică, treflă, carou și cupă). [Pron. cu-loa-, var. coloare s.f. / < lat. color, cf. fr. couleur].

SIGNET s.n. Panglică subțire care se atașează la partea de sus a cotorului unei cărți pentru a ușura găsirea paginii; semn de carte. [< fr. signet].

CULOARE s. f. 1. senzație, impresie produsă asupra ochiului omenesc de radiațiile luminoase de diferite frecvențe; aspectul colorat al corpurilor. ♦ ~ caldă = culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșu). ~ rece – culoare din cea de-a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet); ~ fundamentală = fiecare dintre culorile (roșu, galben, albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori; de ~ = (despre oameni) cu pigmentație neagră, galbenă etc. ◊ (fig.) opinia unei persoane, a unui ziar, a unui partid politic etc. 2. nuanță, ton. ◊ fel de a evoca, de a descrie plastic pe cineva sau ceva. ♦ ~ locală = reproducere exactă, într-o operă literară, a fizionomiei sau a obiceiurilor unui popor, ale unei țări, epoci etc. 3. materie, substanță colorantă; vopsea. 4. fiecare dintre cele patru categorii de semne ale cărților de joc (pică, treflă, caro și cupă). (< fr. couleur, lat. color)

SIGNET s. n. panglică subțire care se atașează la partea de sus a cotorului unei cărți pentru a ușura găsirea paginii; semn de carte. (< fr. signet)

maslu (masluri), s. n. – Miruit, împărtășanie. Sl. maslo „unsoare, ulei” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Miklosich, Lexicon, 363; Cihac, II, 188; Berneker, II, 23), cf. bg., sb. maslo „ulei”, sb., cr. masla „maslu”. E dubletul lui maslă, s. f. (semn la cărțile de joc, culoare), cf. rus. masti „culoare la cărțile de joc”, față de sl. mastiti „a unge”. – Der. măslui, vb. (a trișa, a însemna cărțile de joc), cf. bg. masljă „a unge”; măsluitor, s. m. (trișor). – Cf. măslin.

zăloagă (semn de carte, capitol) (înv., pop.) s. f., g.-d. art. zăloagei; pl. zăloage

ZĂLOAGĂ, zăloage, s. f. (Înv. și pop.) 1. Fâșie de hârtie, de pânză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. 2. Capitol dintr-o carte. – Din rus. zaloga.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pesemne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (în superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ◊ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece simboluri grafice ale zodiei; zodiac. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau ca)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) folosite pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice folosite pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

MĂSLUI, măsluiesc, vb. IV. Tranz. A face semne pe cărțile de joc pentru a le recunoaște sau a le aranja astfel încât să înșele pe ceilalți jucători și să câștige. ♦ P. gener. A falsifica, a trișa. – Maslă + suf. -ui.

ZĂLOAGĂ, zăloage, s. f. 1. Fîșie de hîrtie, de pînză, de piele etc., care se introduce între paginile unei cărți, pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. O mulțime de zăloage chibzuite de hîrtie arătau locuri de interes, CĂLINESCU, E. O. I 64. Am văzut deodată galbenii d-tale trandafiri!... tot ce-am mai putut să fac a fost să așez acele flori, zăloagă, în cartea sfîntă. GALACTION, O. I 349. Ca să facă, pesemne, un pic de haz, schimbă pe furiș zăloaga de la octoihul mare, trecînd-o peste cîteva foi mai nainte. STĂNOIU, C. I. 199. 2. Parte dintr-o carte; capitol. Deschide cu mare evlavie sfînta carte la zăloaga a treia. HOGAȘ, H. 52.

SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoșteau semnele de ploaie și de vreme bună. SADOVEANU, O. VIII 137. Nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună. BART, S. M. 14. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el și din semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. MACEDONSKI, O. I 45. A avea semne (sau a i se face semn) = a avea indicii în legătură cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc. RETEGANUL, P. V. 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Și drumul cotea. TEODORESCU, P. P. 490. A da semn (rar semne) de viață = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăți despre sine, a se manifesta. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Îți dau semne de viață din capitala daco-romană. CARAGIALE, O. VII 167. ♦ Fenomen care se arată uneori pe cer și pe care superstițioșii îl interpretează ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Semnul racului. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a da») Probă, dovadă. Vrau să-ți dau un semn de simpatie. SADOVEANU, Z. C. 53. Se auzea iar cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. I 141. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dînd dovadă de..., ca probă că... Culai dădu din cap în semn că înțelege asemenea lucru și oftă. SADOVEANU, O. VIII 139. Scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fîntînă și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Gest, mișcare care exprimă un gînd, o intenție, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acțiune. Plîngeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. CREANGĂ, P. 15. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. Îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetid de flori. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Învechit) Semnal. Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Expr. A da semne din... = a semnaliza cu... Bine... După ce-l veți prinde, să dați semne din pistoale. HASDEU, R. V. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment. N-ați văzut puiuțul meu? Spune-mi, dragă, semnul său! Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-ș negri-negrișori. ȘEZ. III 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaște. TEODORESCU, P. P. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ Însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. V. crestătură. 4. Obiect, lucru așezat într-un loc (sau într-un anumit fel) pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn și... începu iar să citească. C. PETRESCU, Î. II 58. ◊ Semn de hotar sau (în trecut) de moșie = piatră, stîlp, copac care indică un hotar; care punctează din loc în loc linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. Bătrînul arăta oșteanului în ce locuri sînt semnele de hotar. SADOVEANU, O. VII 103. Semn de carte = fîșie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărți pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. ♦ (În construcție cu verbe ca «a trage», «a ochi», «a lovi») Loc marcat, țintă. Gloanțele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. FOLK. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd în urma lui semne ciudate. STANCU, U.R.S.S. 23. În urma noastră rămîneau semnele a trei pași. SAHIA, N. 61. ♦ Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Așa rămîn pe trupul ostașilor bătrîni semnele războaielor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Armăsarul... îndată se scutură și se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ISPIRESCU, L. 28. 6. (Numai în expr.) Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, indicațiilor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = indicații grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie etc.) întrebuințate pentru a despărți unele de altele, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, pe planșe etc. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicați semnele Urbei înspre-a cerului oștire și strigați. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta. EMINESCU, O. I 127. – Pl. și: (învechit) semnuri (KOGĂLNICEANU, S. 15).

zagalovcă sf [At: (sec. XIX) CAT. MAN. I, 66 / V: ~laucă / Pl: ~vce / E: rs заголовок] 1 (Îvr) Titlu (al unui dosar, al unei cărți etc.). 2 (Reg; îf zagalaucă) Ureche de dosar. 3 (Reg; îf zagalaucă) Semn de carte.

dedicație sf [At: MAIOR, I. B. 147/17 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: it dedicazione, lat dedicatio, -onis] 1-2 Text scris de către autor pentru cineva pe o carte, în semn (de omagiu sau) de afecțiune Si: (înv) dedicare (11-12), dedicață (1-2). 3 (Pex) Omagiu adus cuiva de către un autor, prin opera sa Si: hărăzire, ofrandă. 4-5 Text scris de cineva cuiva spre amintire (pe un obiect dăruit sau) într-un album. 6 (Îvr) Sfințire a unei biserici, a unui templu etc.

doisprezece, douăsprezece [At: PRAV. LUCACI, 217^v/3 / V: (rar) ~sprăz~, ~prece, (pfm) doișpe, (înv) douăs~ (S și: doăsprezece), douăsprezecea, nc, sm / S și: (înv) doas~ / E: doi + spre + zece] 1-2 s, a (Număr) care în numărătoare are locul între unsprezece și treisprezece. 3 no Al doisprezecelea (1-2). 4 nc (Precedat de pp „de” și urmat de „ori”) Intră în componența numeralului adverbial corespunzător De douăsprezece ori. 5 nc (Precedat de „câte”, adesea cu valoare adjectivală) Intră în componența numeralului distributiv corespunzător Câte doisprezece oameni. 6-7 no (Cu elipsa substantivului determinat) Ziua sau ora sau data. 8 sm Semn grafic reprezentând numărul doisprezece (1). 9 sm (Pex) Desen sau figură în forma semnului doisprezece (8). 10 Carte de joc marcată doisprezece (1) Si: valet, juvete.

zăloagă¹ sf [At: HOGAȘ, DR. II, 114 / Pl: ~age / E: rs залога] (Pop) 1 Semn de carte. 2 (Reg) Capitol dintr-o carte.

signet sn [At: DEX / Pl: ~e / E: fr signet] Panglică subțire atașată la cotorul unei cărți pentru a servi ca semn de carte.

zăloagă s.f. (pop.) 1 Fîșie de hîrtie, de pînză, de piele etc. care se introduce între paginile unei cărți pentru a însemna locurile care prezintă interes; semn de carte. Schimbă pe furiș zăloaga de la octoihul mare (STĂN.). 2 Capitol într-o carte. • pl. -ge. /<rus. залога.

pică² (semn pe cărțile de joc) s. f., g.-d. art. picii; pl. pici (as de pică, a tăia la pici)

zăloagă (semn de carte; capitol) (înv., pop.) s. f., g.-d. art. zăloagei; pl. zăloage

CRUCE ~i f. 1) (în antichitate) Instrument de tortură, pe care erau pironiți osândiții la moarte. Hristos a murit pe ~. 2) Obiect de cult, făcut din două bucăți de lemn, din piatră sau din metal așezate perpendicular una peste alta, constituind simbolul creștinismului. 3) Simbol al creștinismului, constând dintr-un gest făcut cu degetele mâinii drepte, care este dusă de la frunte la piept și de la un umăr la altul. ◊ Fă-ți ~! dă-ți seama ce spui! 4) v. RĂSCRUCE. 5) Obiect în formă de cruce folosit în unele mecanisme. ~ea căruței. 6) (la cărțile de joc) Semn distinctiv având forma unei frunze de trifoi; treflă. Damă de ~. [G.-D. crucii] /<lat. crux, ~cis

GHINDĂ ~e f. 1) Fruct al stejarului. 2) pop. (la cărțile de joc) Semn distinctiv având forma unei frunze de trifoi de culoare neagră; treflă. 3) Carte de joc marcată cu acest semn. [G.-D. ghindei] /<lat. glans, ~ndis

PICĂ² pici f. 1) (la cărțile de joc) Semn distinctiv (unul din patru) având forma unei inimi sau a unei frunze de culoare neagră. 2) Carte de joc marcată cu acest semn. Valet de ~. /<germ. Pik, fr. pique

TREFLĂ ~e f. 1) (la cărțile de joc) Semn distinctiv având forma unei frunze de trifoi de culoare neagră. 2) Carte de joc marcată cu acest semn. Damă de ~. [Sil. tre-flă] /<fr. trefle

PICĂ² s.f. Unul dintre semnele de pe cărțile de joc, în formă de inimă sau de frunză colorată în negru și avînd o codiță. [< fr. pique].

PICĂ² s. f. unul dintre semnele de pe cărțile de joc, în formă de inimă sau de frunză cu codiță, colorată în negru. (< fr. pique)

DIMOV, Leonid (1926-1987, n. Ismail), poet român. Reprezentant al mișcării onirice. Lirică barocă, instituind un univers miraculos, de profunzime imagistică, îngemănând fantezia debordantă cu rigoarea formală, sentimentalismul cu ironia, oralitatea levantină cu invenția lexicală insolit-savantă („7 poeme”, „Cartea de vise”, „Semne cerești”, „A.B.C.”, „Veșnica reîntoarcere”). Traduceri din L.N. Tolstoi, Lermontov, G. de Nerval.

zăloágă f., pl. e (vsl. zaloga, zălog, adică „pus undeva”. V. năloagă). Est. Panglică pusă ca semn într’o carte.

zodiác n., pl. urĭ și ece (ngr. și vgr. zodiakós, relativ la zodiac; lat. zodiacus; rus. zodiák). Zona circulară a căreĭ parte mijlocie e ocupată de ecliptică și în care se află toate cele 12 constelațiunĭ pe care soarele pare că le străbate într’un an. Reprezentarea acesteĭ zone și a constelațiunilor pin semne saŭ figurĭ. Carte de zodiĭ. – Cele 12 semne ale zodiaculuĭ corespund cu cele 12 lunĭ ale anuluĭ. Pentru primăvară Peștiĭ, Berbecu, Tauru; pentru vară: Gemeniĭ, Racu, Leu; pentru toamnă: Fecĭoara, Cumpăna, Scorpia; pentru ĭarnă: Săgetătoru, Capricornu, Vărsătoru. Pămîntu străbate în fiecare lună un interval de 30 de grade, ceĭa ce face ca soarele să pară că intră în semnu opus. Ast-fel, cînd pămîntu se află în Cumpănă, soarele pare în Berbec, care-ĭ semnu opus.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești împărțită în 12 sectoare, în care se află cele douăsprezece constelații (corespunzătoare celor douăsprezece luni), prin fața cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an; fiecare din cele 12 sectoare ale acestei zone. Soarele s-ar pierde pe căi necunoscute de n-ar domni un zimbru în zodiacul său. ALECSANDRI, P. I 205. ♦ (La pl.) Figurile simbolice prin care sînt reprezentate cele douăsprezece constelații. Semnele zodiacului = zodiace. 2. Carte de astrologie de care se serveau zodierii pentru a face preziceri asupra destinului oamenilor, după zodia în care s-au născut; carte de zodii. Nu că-l știu inelul, nici l-am găsit eu, Vi-l pot ghici numai din zodiacul meu: Să ți-l spui anume cine l-a găsit. PANN, P. V. I 31. – Pronunțat: -di-ac.

pică³ sf [At: STAMATI, D. / Pl: pici / E: ger Pik, fr pique] 1 Semn de pe cărțile de joc, colorat în negru, în formă de frunză având o codiță sau de vârf de lance stilizat. 2 (Pex) Carte de joc care are acest semn.

zodiac s.n. (astrol.) 1 Zonă circulară a sferei cerești, situată de o parte și de alta a eclipticii, în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului, care este parcursă de Soare în timp de un an; zodiar. Furtuni înalte... scutură din adîncuri necunoscute constelațiile și zodiacul (ARGH.). ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații din această zonă, care poartă numele uneia dintre constelațiile zodiacale. ♦ (și semnele zodiacului) Figurile simbolice ale zodiacului, reprezentînd cele douăsprezece constelații. În aceste calendare dascălul a introdus și însemnări cu privire la iscodirea destinului prin semnele zodiacului (BLA.). 2 Carte de astrologie cuprinzînd preziceri asupra destinului oamenilor, în funcție de zodia în care s-au născut; carte de zodii. Poci ghici numai cu zodiacul meu (PANN). • sil. -di-ac. pl. -ce. /<ngr. [κύκλος] ζῳδιακός, fr. zodiaque.

DECAR ~i m. 1) Unitate de măsură a suprafeței egală cu zece ari. 2) (la cărțile de joc) Carte marcată cu zece semne de aceeași culoare. /<ngr. dekári

VERDE³ n. Culoare a spectrului luminii, situată între albastru și galben. ◊ De ~ a) carte marcată cu un semn în formă de frunză de culoare neagră; b) cu ochii verzi și cu părul negru. /<lat. vir[i]dis

SINGLETON s.n. Singura carte de un anumit semn pe care o are un jucător la bridge. [< engl., fr. singleton].

SINGLETON s. n. (bridge) singura carte de un anumit semn pe care o are un jucător. (< engl., fr. singleton)

notație muzicală, în sens larg, sistem de scriere a muzicii cuprinzând totalitatea semnelor grafice care să permită executantului realizarea fidelă a intențiilor compozitorului; în sens restrâns, sistem de scriere a sunetelor* muzicale care le determină poziția pe scara înălțimilor*. Sin. sem(e)iografie muzicală. I. în n. europ. uzuală pentru această determinare există trei mijloace de bază: a) portativul* de cinci linii (pentagrama muzicală); b) cheile* corespunzătoare diferitelor voci și instr. și c) notele*. În lipsa portativului, poziția sunetelor poate fi determinată prin frecvența* lor, cuprinsă, în sistemul egal temperat*, între extremele do¹ = 16,35 Hz* și do¹⁰ = 8.372 Hz ale scării înălțimilor*, respectiv sunetul cel mai grav și cel mai acut al orgii* mari. Poziția sunetelor mai poate fi determinată afectând fiecărui sunet indicele numeric al octavei* din care face parte (v. notarea octavelor). Pentru scrierea notelor care depășesc capacitatea portativului se utilizează linii suplimentare; când acestea depășesc numărul de cinci, făcând lectura incomodă, se recurge la semnul de trecere la 1-2 octave superioare sau inferioare (cifrele 8 sau 15 urmate de puncte, v. abreviații; notarea octavelor). Spre a se evita repetarea prea multor linii suplimentare pentru vocile (1) sau instr. al căror ambitus (1) ocupă registre (1) mai grave sau mai înalte ale scării sunetelor, se întrebuințează un sistem adecvat de chei*, semne grafice care, fixând poziția și denumirea unui sunet-reper, le determină pe toate celelalte din ambitusul* respectiv. Notele*, semnele de bază ale scrierii muzicii, au forma unui oval, gol sau plin, desenat puțin oblic. Diferite semne [codițe, stegulețe sau bare (II, 1)] stabilesc valoarea* (duratei) notelor. Deoarece un sunet oarecare din scara muzicală completă repetă pe unul dintr-o singură octavă, denumirile notelor se reduc la 7 în scara diatonică* și la 12 în cea cromatică*. Pentru denumiri de utilizează n. silabică și n. literală (Notația silabică Italia, Franța, România etc.: do re mi fa sol la (si bemol) si; Notația literală Germania, Austria, Anglia, S.U.A. etc.: c d e f g a b h și c d e f g a b-flat b). În Franța, pentru do* se mai folosește și vechea denumire aretină ut*. Denumirile sunetelor cromatice se obțin în n. silabică, adăugând silabelor cuvintele diez* sau bemol* (v. și alterație). În n. literală germ., se adaugă literelor dezinența is pentru diez și es pentru bemol (ex. cis „do diez” și des „re bemol”). Fac excepție de la regulă: as „la bemol” și b sau B „si bemol”. În n. engleză se însoțește litera cu termenul sharp „diez” sau flat „bemol”. Deoarece în muzică nu există timp absolut, ci numai relativ, durata sunetelor este și ea relativă, fiind raportată totdeauna la durata unei note-reper, de o anumită valoare. În sistemul diviziunii (1) binare* a valorilor (care stă la baza ritmului* binar), nota întreagă valorează 2 doimi*, doimea 2 pătrimi* etc. În sistemul diviziunii ternare, nota* întreagă se scrie cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct (1) în dreapta și valorează 3 doimi (scrise cu punct), doimea 3 pătrimi (scrise cu punct) etc. Există și diviziuni speciale: trioletul*, cvintoletul* etc., în diviziunea binară a valorilor, și duoletul*, cvartoletul* etc. în cea ternară*. Pentru fiecare valoare de notă din ambele diviziuni există un semn corespunzător de pauză*, care ține locul notei. Măsurile sunt separate între ele cu ajutorul barelor (II, 3) verticale de măsură: bara finală (dubla-bară) se aplică la sfârșitul unei lucrări sau a părților ei. Intensitatea* sonoră (dinamica*, nuanțele), când este fixă, se notează prin cuvinte ca piano*, forte* etc. Variațiile de intensitate se notează prin termeni ca crescendo* ori descrescendo* sau respectiv, prin semnele < și >. Există diferite semne sau termeni pentru accente* ori moduri speciale de execuție (legato*, staccato* etc.) cum și pentru interpretare. ♦ Încercările mai apropiate de a perfecționa semiografia muzicală au avut în vedere rezolvarea unor probleme ca reducerea numărului de chei, reducerea armurilor*, cifrarea măsurilor și mai cu seamă simplificarea notației alterațiilor, foarte complicate în scriitura modernă. S-a propus autonomia completă a denumirii celor 12 sunete ale gamei cromatice, un sistem nou pentru scrierea lor, ca în unele partituri* moderne (în special a celor de muzică electronică*), în care înălțimile sunt notate prin frecvențe* iar duratele prin secunde. Extinderea principiului cheii sol transpozitoare în orice octavă, după modelul cheii sol pentru tenor (1) (pe linia întâi a portativului), combinată cu principiul cheii fa transpozitoare ar permite să se renunțe cu totul la cheia do. În legătură cu simplificarea n. s-a bucurat de succes, în a doua jumătate a sec. 19, așa-numitul sistem Tonic-sol-fa*. II. (ist.) În perspectiva dezvoltării diferitelor culturi, n. a apărut la un timp nu prea îndepărtat după apariția scrierii și a fost firesc să se utilizeze semnele acesteia (litere, cifre sau chiar cuvinte). Sistemele de semiografie muzicală din această primă categorie au fost numite fonetice (A.-F. Gevaert) și printre ele se află cel indian (cel mai vechi), cu cinci consoane și două vocale, luate din numele treptelor scării muzicale (sa, ri, ga, ma, pa, dha, ni), iar adăugarea altor vocale dubla valoarea notelor; cel chinez, cu semne provenite din numele treptelor și semne pentru valoarea notelor; cel arab, care folosea cifre; cel gr. antic, cu litere ale unui alfabet arhaic și cu diferite semne. ♦ Încă înaintea erei noastre, când numărul coardelor kitharei* ajunsese la 15, scara gr. a sunetelor cuprindea două octave, plus un semiton* sus și un ton* jos (proslambanomenos „[sunet] adăugat”). Sunetele erau scrise și denumite prin 15 litere ale unui alfabet arhaic, unele oblice sau culcate. Pentru muzica vocală există o n. aparte. În n. romană a lui Boethius (sec. 6), inspirată probabil după cea gr. a lui Alypios din lucrarea Isagoge (sec. 4), un fel de manual, semnele grecești sunt înlocuite cu literele majuscule A...P ale alfabetului latin. ♦ În sistemul n. fonetice intră și tubulaturile* sec. 16-17, unde litere, cifre și semne diferite reprezintă coardele* sau tastele* (v. clapă) instr. care trebuiau acționate pentru a obține sunete izolate sau acorduri*. La sfârșitul sec. 17, D. Cantemir a inventat prima n. (cu cifre) a muzicii turcești, cu ajutorul căreia s-au transmis un mare număr de peșrefuri, piese instr. cu mișcare moderată. III. O altă categorie de sisteme de semiografie muzicală – cuprinde n. diastematică (< gr. διαστηματιϰός [diastematikós], „intermitent, [separat] prin intervale”). În aceasta, configurația melodiei, cu succesiunea ei de sunete mai joase și mai înalte, durate etc., este clară ochiului dintr-odată, grație poziției relative a unor semne numite, în diferite subsisteme, neume (< gr. νεῦμα, „semn, comandă”, de la vb. νεύω, „a încuviința, a face un semn, a comanda”), figuri sau note. Cele mai vechi n. diastematice sunt cea neumatică a cântului greg.* și cea bizantină (IV); urmează n. clasică japoneză, cea mensurală a ev. med. (v. musica mensurata) și în fine cea modernă. N. neumatică occid. s-a dezvoltat din accentele ascuțit (lat. virga sau virgula) și grav (punctum) utilizate în metrica (2) poetică latină. Neumele indicau numai locul unde vocea trebuia să coboare, dar nu defineau intervalele și nici durata sunetelor, astfel că serveau mai mult ca mijloc mnemonic pentru cei ce cunoșteau dinainte melodia. ♦ Prin sec. 10 a apărut necesitatea fixării în scris a unui sunet-reper, în care scop s-a adoptat o linie colorată (roșie), înaintea căreia se scrie una din literele F, G sau C, permițând o diferențiere mai bună a sunetelor reprezentate de neume. De la caligrafierea gotică a acestor litere derivă, prin mai multe transformări, actualele semne pentru chei. Utilizarea liniei colorate a însemnat un progres decisiv, deschizând drumul către portativul din mai multe linii. În sec. 11, G. d’Arezzo a introdus tetragrama sa, portativul de patru linii (v. hexacord, solmizare). După ce la unica voce (2) care cânta s-a adăugat o a doua (stilul organum* sec. 9), a devenit necesară măsurarea exactă a duratei sunetelor, de unde a luat naștere n. proporțională sau mensurală (lat. notatio mensurata). Pentru stabilirea duratei relative a sunetelor s-a aplicat sistemul metricii poetice cu teminologia respectivă, începând cu denumirile longa* (nota lungă) și brevis (nota scurtă), utilizate de prin sec. 12. Treptat, dar destul de încet, n. neumatică se transformă în sec. 13 în n. pătrată (notae quadratae), cu valorile ei diferențiate de note și pauze. Această formă avea să devină relativ repede rombică. Trecerea la aceste forme de scriere are la origine un fapt cu totul prozaic. Până în sec. 12, pentru scriere se întrebuința o tijă subțire de trestie sau stuf tăiată (lat. calamus), dar în următorul s-a adoptat pana de gâscă, despicată, elastică. Cu aceasta, printr-o simplă apăsare, nota apărea de la sine pătrată; prin mișcarea oblică a mâinii, nota devenea rombică. Sub influența ritmului dactil (- UU), cel mai important în vechea poetică, în muzică a predominat multă vreme diviziunea ternară (longa = 3 breves). Supremației binarului (longa = 2 breves) i-a trebuit mult timp (sec. 14-16) pentru a se impune [v. mod (III)]. Încă de prin sec. 14 au apărut noi valori de note: maxima* sau duplex longa, care valora 2 sau 3 longae; semibrevis* = 1/2 de brevis; minima* = 1/4 de brevis; miminima* = 1/2 de minima = 1/4 de semibrevis. Toate aceste valori se scriau rombic, cu note goale sau pline cu codițe în sus sau în jos. Din asemenea norme de scriere s-a ajuns și s-a definitivat în sec. 17 forma ovală, puțin oblică, utilizată și astăzi. Valoarea mai mare a notelor albe față de a celor negre datează din sec. 15. ♦ În ceea de privește denumirile sunetelor (notelor), călugării cat. au folosit multe sec. sistemul boețian [v. n. (II)], dezvoltat cu unele adaptări ale literelor lat. În sec. 10, Odon de Cluny introduce o n. simplificată, în care figurau și litere minuscule: în prima octavă se păstrau vechile majuscule A...G, dar în a doua apar minusculele a...g corespunzătoare. În continuare, pentru vocile infantile (femeile nefiind admise în corurile eclesiastice) s-au întrebuințat literele mici ale alfabetului grec. Jos, sub sunetul A, cel adăugat (proslambanomenos) a fost reprezentat prin majuscula greacă Γ (gamma). Cu timpul, denumirea gamma a fost dată întregii serii de sunete spre acut, iar mai târziu, prin restrângere semantică, numai seriei de sunete din cuprinsul unei octave. Inventând (începutul sec. 11) metoda solmizării*, Guido d’Arezzo a introdus sistemul mnemotehnic pentru reținerea sigură a intonației sunetelor scării diatonice, denumind treptele succesive ale acesteia prin silabele ut...la, valabile identic pentru ambitusul oricăruia dintre cele trei hexacorduri* considerate. ♦ Semnele de alterație au ca geneză faptul că, încă de la începutul cântului greg. (sec. 6), atunci când scara lui c (do) era intonată pe nota f (fa), s-a simțit necesitatea unui sunet b mai jos cu un semiton, pentru a se avea între treptele 3-4 ale scării f același interval de semiton ca și între treptele corespunzătoare ale scării c și a se evita astfel tritonul* fa-sol-la-si (diabolus in musica). Astfel, un anumit timp, cu semnul b se notau două sunete de aceeași importanță, dar diferite ca intonație (1). Cu vremea, ele au fost diferențiate în scris în felul următor: 1) nota b din scara c se scria mai colțuroasă, aproximativ pătrată (goală) și de aceea se numea b quadrum sau b quadratum. În scara c, acest b suna frumos (în tetracordul* sol-la-si-do), dar în scara f dădea naștere tritonului fa-si și suna aspru, dur, de unde denumirea de b durum. 2) Nota b din scara f se scria în forma unui b obișnuit și de aceea se numea b rotundum. Fiind intonat cu un semiton mai jos, el suna mai plăcut decât b durum și de aceea i s-a spus b molle (b moale). Mai târziu, pentru a diferenția mai bine aceste două note, b molle a luat forma actualului bemol, iar b durum forma becarului*. În lb. fr. s-a spus b mol și b carré, iar în cea it. b. molle și b quadro. În grafia germ., confuzia dintre forma literei gotice h și forma colțuroasă a lui b quadrum a dus, în sec. 16, la înlocuirea acestuia din urmă cu litera h (si al nostru). Litera b, fără alt adaos, a rămas să-l indice pe b. molle (si bemol). Cât privește diezul, actualul semn grafic care îl reprezintă derivă din semnul becar*. O vreme, actualele semne pentru becar și diez au fost întrebuințate indiferent pentru a indica ridicarea cu un semiton a unei note. De prin sec. 12-13, sunetul fa din modul mixolidic* (sol) era intonat în muzica pop. cu un semiton mai sus, ca și do din modul (1, 3) doric (re), începând să acționeze spontan atracția sensibilei* către tonică* (v. musica ficta). Pentru a se marca în scris noua intonație, se utilizau diferite variante grafice ale semnelor becar și bemol. În sec. 13 ele au fost aplicate notelor fa și do, iar mai târziu și notelor sol și re. Nota mi bemol apare abia în sec. 16. Etimologic, denumirea „diez” provine din gr. diesis*, sfertul de ton din anticul gen enarmonic (1), pe care unii teoreticieni din sec. 16 încercau să-l aducă la o viață nouă, sub influența întoarcerii generale la clasicismul grec. În ev. med. sunetele alterate se scriau cu alte culori decât cele ale scării diatonice, pentru a putea fi mai ușor deosebite de acestea. De aceea au fost numite cromatice (gr. chromatikos „colorat”, de la chroma „culoare”), ca și semitonuri în care intrau (fa-fa diez etc.). Pe la sfârșitul sec. 16 s-a adăugat încă o notă celor șase existente (do...la), care a primit numele de si, format din inițuialele cuvintelor „Sancte Iohannes” (v. hexacord). După un sec., celor șapte silabe li s-au atribuit caracteristicile absolute din hexacordul natural, o dată cu adoptarea octavei ca formulă de solfegiere. Găsind „surdă” vechea silabă ut a lui G. d’Arezzo, italienii au înlocuit-o în sec. 17 cu silaba do*, provenită de la numele teoreticianului G.B. Doni sau de la invocația Dominus vobiscum („Domnul fie cu voi”). În Franța se utilizează ambele silabe. IV. N. bizantină. Cercetările întreprinse, îndeosebi în sec. nostru, au dus la concluzia că sumerienii, indienii, chinezii, egiptenii și grecii vechi au cunoscut n. muzicală. Sunerienii au utilizat notația cuneiformă încă din sec. 16 î. Hr. După descoperirea, în 1947, a unui important fond de mss. la Qumran – în apropierea Mării Moarte – în Iordania (datate între anii 150 î. Hr. – 150 d. Hr.), Eric Werner a ajuns prin 1957, la constatarea asemănării evidente între unele semne din aceste mss. și semne cuneiforme sumeriene, unele chiar cu semne muzicale biz. Asemănarea cu n. biz. a izbit și pe alți specialiști. În alte mss., care au aparținut sectei maniheene, descoperite la Turfan, în deșertul Gobi (China), scrise prin sec. 10-11 după modele foarte apropiate de originalele din sec. 3, se constată folosirea repetată a unor vocale, separate prin silabe repetate: iga, igga, fenomen întâlnit și în scrierile vechi siriene, ca și în mss. vechi biz. și sl. Aceste similitudini în n. ca și în vocalize, au dus la presupunerea că scrierea muzicală biz. ca și maniera de cântare nu sunt străine de practicile mai vechi ale popoarelor Orientului Apropiat. Nu poate surprinde acest lucru, desigur, dacă avem în vedere că creștinismul – și o dată cu el, imnografia, cântarea și organizarea octoehului* – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale importante din această zonă geografică, mai ales în cele siriene. Și totuși, primul imn* creștin care ni s-a păstrat – descoperit la Oxyrhinchos în Egipt (datat între sfârșitul sec. 2 și începutul celui următor) – este în n. (II) alfabetică gr. alexandrină, singura descifrabilă din cele menționate. În practica lor muzicală, bizantinii au folosit două sisteme de n.: ecfonetică, proprie deci citirii ecfonetice* și diastematică [v. n (III), în care semnele reprezintă intervale (gr. διάστημα „interval”)]. 1. N. ecfonetică. Este cea mai veche n. folosită de bizantini. Unii specialiști i-au atribuit origine orient., spunând că semnele respective au fost preluate din vechea n. cuneiformă sumeriană, sau din cea maniheeană; alții însă au pus această n. în legătură cu semnele prozodice (v. prozodie) gr., inventate de către Aristofan din Bizanț (cca. 180 î. Hr.) și folosite ca ghid în declamație. Asemănarea dintre semnele prozodice și cele ecfonetice – în câteva cazuri chiar denumirea identică – sunt grăitoare. Aceste semne prozodice au fost introduse de către Herodian și alți gramaticieni elini (sec. 2 și urm.), pentru declamarea expresivă a textelor scripturistice. Ca sistem, n. ecfonetică era deja constituită, se pare, în sec. 4, cel mai vechi mss. în această n. datând din sec. 5. Dar raritatea unor asemenea mss. și, mai ales, condițiile necorespunzătoare de păstrare nu permit datarea precisă a mss. anterioare sec. 8, când numărul lor crește. Pe bază de documente cert datate, această n. poate fi urmărită până în sec. 15, când dispare. C. Höeg identifică trei faze de dezvoltare a acestei n.: a) faza arhaică (sec. 8-9); b) faza clasică (sec. 10-12); c) faza de decadență (sec. 13-15). Folosirea rară a unor semne, sau lipsa unor anumitor grupări de semne este caracteristică primei faze; dimpotrivă, reducerea treptată a numărului semnelor folosite este proprie ultimei faze. De obicei, semnele – uneori aceleași, alteori diferite – încadrează propoziții mai dezvoltate, sau fraze ale textului. Aceste semne – care se scriu deasupra, dedesubtul, sau la aceeași înălțime cu textul – nu au o semnificație precisă, de unde părea că ele aveau o funcție mnemotehnică, rostul fiecăreia fiind să amintească interpretului o anumită formulă (1, 3, melodică pe care o știa de mai înainte. Alți specialiști – de pildă, Gr. Panțiru – socotesc că semnele au o semnificație precisă. Având în vedere că această recitare comportă elanuri – cel puțin la accentele expresive, dacă nu și tonice [v. accent (I; IV)] ale textului – dar și căderi, ne face să acceptăm cu dificultate ideea că recitarea întregului fragment de text încadrat între două semne se desfășura uniform. Cărțile prevăzute cu această notație se numesc: evangheliare, lecționare*, profetologii. În același fel „se zic” ecteniile*, ca și ecfonisul*. 2. N. diastemică. Pornește de la cea precedentă, înmulțindu-i semnele și acordând – cel puțin unora – o semnificație diastemică precisă. Lipsa de documente muzicale vechi – cel mai vechi mss. datează din sec. 9 sau 10 – împiedică fixarea mai precisă a apariției acestei n. Se crede însă că și-a făcut apariția prin sec. 8, când imnografia* capătăt o dezvoltare foarte mare și când s-a simțit nevoia organizării octoehului*. Dacă avem însă în vedere că o asemenea încercare se făcuse încă de la începutul sec. 6 (v. bizantină, muzică), putem considera apariția acestei n. mai veche decât sec. 8. În orice caz, este de presupus organizarea imnelor pe ehuri* a impus fixarea cântărilor în scris – cel puțin a anumitor modele – deci și inventarea unui sistem de n. corespunzător. Specialiștii disting, în general, patru stadii evolutive ale acestei n.: A. paleobiz. (sec. 8-12); B. mediobiz. (sec. 13-15); C. neobiz. sau kukuzeliană (sec. 15-19 [până în anul 1814]); D. modernă sau chrysanthică (după 1814). În primele trei stadii, numărul semnelor merge crescând, ca pentru n. modernă numărul acestora să se reducă. Teoreticienii împart semnele în: semne fonetice (φωνητιϰὰ σημὰδια sau ἔμφωνα σημὰδια) care reprezintă sunete, intervale; semne afone (ἄφωνα σημὰδια), de durată*, nuanță*, expresie*. Unele semne afone sunt de dimensiuni mai mari, de unde și denumirea de semne mari (μεγάλα σημὰδια sau μεγάλα ὑπροστάσεις). Cu un termen general, aceste hypostaze – de dimensiune mică sau mare – sunt denumite și semne cheironomice (χειρονομιϰὰ). Spre deosebire de semnele fonetice, care se scriu cu cerneală neagră, semnele cheironomice se scriu, de obicei, cu cerneală roșie. După valoarea lor diastemică, semnele fonetice se împart în: trupuri (σώματα, somata), cele care urcă sau coboară și duhuri (πνεύματα, pneνmata) cele care reprezintă terțe sau cvarte ascendente sau descendente. În papadachii* sau propedii*, isonul este trecut, de obicei, la începutul semnelor cheironomice, deși joacă un rol deosebit de important în melodie, pe când hyporrhoe și kratemohyporrhoon sunt socotite „nici trupuri, nici duhuri”, așa cum erau socotite probabil katabasma și kratemo-katabasma, folosite doar în n. paleobizantină. Trupurile (cu excepția celor două kentime) se scriu singure, pe când duhurile se scriu fie sprijinite fie combinate cu un semn din categoria precedentă. În cazul sprijinirii – îndeosebi pe oligon și petaste, cu totul rar pe kufisma și pelaston – pentru calcularea intervalului contează numai duhul, pe când în cazul combinației dintre „trupuri” și „duhuri” valorea intervalică a semnelor se cumulează. Aceste observații rămân valabile pentru toate cele patru faze, cu excepțiile pe care le vom menționa la timpul potrivit. a) N. paleobiz. (numită, de asemeni: constantinopolitană, hagiopolită primitivă, arhaică, liniară etc.) prezintă, după H.J. Tillyard, trei faze: a) esphigmeniană (după un mss. aflat în mănăstirea Esphigmen de la Athos); b) Chartres (după trei foi păstrate, până la al doilea război mondial, la Chartres, în Franța) și c) andreatică (după cod. 18 la schitul Sf. Andrei, Muntele Athos). Raïna Palikarova-Verdeil găsește alte etape de dezvoltare ale acestui stadiu evolutiv: a) paleobiz. arhaică (sec. 8-9); b) kondacariană (sec. 9-12, după mss. de tip kondacaria, păstrate în biblioteci din Rusia) și c) faza Coislin (după mss. Coislin 220 de la Bibl. Națională din Paris). Trăsătura de bază a acestei n. o constituie apariția funcției diastematice a unor semne. Unele dintre acestea, ca: oxeia, kantemata, hypsilé, apostrophos și hamilé nu au, totuși – după unii specialiști – valoarea determinată; iar isonul și-a făcut apariția doar în faza Coislin. Tot acum apar semnele ritmice: diplé, klasma mikron, kratema și apoderma. Pentru această perioadă se vorbește de două n.: una mai simplă, aplicată cântărilor melismatice*, în care sunt prezente numeroase semne mari. Unele dintre acestea vor fi preluate integral de către fazele următoare, dar altele vor fi modificate ca grafie. Din cauza valorii diastematice neclare a unora dintre semnele importante această n. nu a putut fi încă transcrisă. La aceasta contribuie și lipsa totală a micilor teoreticoane muzicale (v. propedie) care-și fac apariția abia în sec. 13. B. N. mediobiz. (numită de asemenea: hagiopolită, rondă sau rotundă, fără ipostaze mari, damasceniană). Codificare imnelor, urmate de apariția melurgilor*, dă impuls nou numai creației ci și n. care devine tot mai precisă. Adăugând puține semne noi față de n. precedentă – numărul acestora va crește totuși pe parcurs – această nouă fază aduce, în primul rând stabilirea valorii diastematice a semnelor fonetice, ceea ce permite transcrierea cântărilor în ceea ce au ele esențial. În această fază apare pelastonul, semn cu caracter diastematic, crește numărul semnelor cheironomice, apar gorgonul și argonul – semne ale diviziunii unității de timp – se întâlnește ftoraua* specifică formei cromatice nenano, se schimbă denumirea și grafia unor semne cheironomice, apar grupări de semne a căror semnificație încă nu se cunoaște. S-au propus, pentru acestea din urmă, diferite soluții care însă sunt greu de acceptat. Grupul de semne seisma ar reprezenta un tremolo* „executat cu vigoare reținută, ca vibrațiile unui zguduituri” (E. Wellesz), dar îl găsim transcris regulat, în n. chrysantică, prin aceeași formulă melodică alcătuită din zece sunete. Se susține, în general, că această n. ar fi dăinuit doar până în sec. 15, când a fost înlocuită cu cea neobizantină, dar mss. muzicale de la Putna (scrise între aprox. 1511-1560) folosesc în mare măsură n. mediobiz. C. N. neobiz. (cucuzeliană, hagiolopită, recentă etc.) folosește aceleași semne fonetice și cu aceeași semnificație din n. mediobizantină. Nu aduce nimic nou nici în ceea ce privește semnele ritmice, dar se înmulțesc semnele cheironimice (dinamice, expresive etc.). Apar semne – unele asemănătoare cu floralele* din n. modernă ca: thematismos, eso, thematismos exo, thes kai apothes, thema kaploun, a căror semnificație nu se cunoaște, iar interpretările propuse nu prezintă credit. Încărcarea tot mai mare a scrierii cu hypostaze mari și cu tot felul de combinații ale acestora a impus – poate și sub influența muzicii occid. – simplificări ale acestui sistem de scriere. D. N. modernă sau chrysantică reprezintă ultima etapă evolutivă a n. biz. Aici s-a eliminat tot ce s-a considerat a fi de prisos, dar s-au și introdus semne noi, mai ales ritmice, de modulație (v. ftorale), mărturii*. Semnele diastemice se găsesc toate în n. anterioară. Este mai simplă decât cele anterioare, poate fi ușor mânuită, dar nu poate ajuta cu nimic la înțelegerea n. anterioare, în primul rând a semnelor cheironomice. Ca observație generală, privind scrierea și combinarea diferitelor semne diastematice, menționăm: a) kentema (chentima) și hypsíle (ipsili) nu se scriu niciodată singure, ci doar „sprijinite”, adică scrise la dreapta semnelor care reprezintă semnele ascendente sau – în cazul chentimei – dedesubtul semnului, spre capătul din dreapta; b) semnele ascendente își pierd valoarea când deasupra lor se scrie isonul sau oricare dintre semnele descendente; c) semnele ascendente suprapuse își cumulează valoarea, cu excepția combinării cu cele două chentime, caz în care fiecare semn își păstrează valoarea; d) ipsili scris deasupra și spre stânga unui semn de secundă ascendentă cumulează valorile.

*paragráf n., pl. e (lat. parágraphus, d. vgr. parágraphos, d. pará, alăturea, și grápho, scriŭ. V. parafă). Mică secțiune a unuĭ capitul, a uneĭ părțĭ dintr’o carte, și însemnată pin semnu §. Semnu care arată că începe un paragraf.

trepétnic n., pl. e (vsl. trepetĭnikŭ, rus. -étnik, d. trepetátĭ, a tremura; vsl. trépetŭ, tremurătură). Vechĭ. Carte care conținea explicațiunea semnelor clătinăriĭ saŭ bătăiĭ ochilor, buzelor ș. a. – L. V. și trépnic și tripélnic. V. gromovnic.

CHIP, chipuri, s. n. I. 1. Față, obraz, figură. Vezi, noi nu sîntem boieri; ne-am învățat să izbim în cărbune, nu în chipul omului. DAVIDOGLU, M. 74. Chipul senin și zîmbitor al Margaretei îi umplea întreaga lume de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 118. E scurt la grai, năprasnic, la chip întunecos. ALECSANDRI, O. 210. ♦ Expresie a feței, fizionomie. Dumitrache semăna bunicului la chip și la inimă. STANCU, D. 7. Se puse la poartă cu chip umilit și smerit. ISPIRESCU, L. 308. Mă rog d-tale, nu te-ndura, fii cum te-arată chipul. ALECSANDRI, T. 382. 2. Înfățișarea sau aspectul unei persoane. Călătorul, după chip și port, e un negustor. CARAGIALE, O. I 369. Nici că se uita la dînsul, carele-i tot bătea capul, arătîndu-i-se ei sub deosebite chipuri. ISPIRESCU, U. 15. Un demon sufletul tău este, Cu chip de marmură frumos. EMINESCU, O. I 211. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. ◊ Loc. adv. În chip de... = cu înfățișare de..., asemenea cu..., în formă de..., ca... Ea ar fi venit în chip de pasăre, de a bătut acum la fereastră. CREANGĂ, P. 232. Briar... n-are-n lume decît un gros stejar... cioplit în chip de ghioagă. ALECSANDRI, P. A. 193. După chipul și asemănarea cuiva = întocmai ca cineva, exact, la fel cu cineva. Și-și ia un suflet de noră, întocmai după chipul și asemănarea celei de-ntîi. CREANGĂ, P. 7. ♦ Persoană, făptură, ființă. De la mesele vecine, alte chipuri se adunară în jurul lor și glumele începură din belșug. DUNĂREANU, CH. 46. Ce-ți pasă ție, chip de lut, Dac-oi fi eu sau altul? EMINESCU, O. I 181. ♦ Imagine, arătare. Chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. EMINESCU, O. I 96. De pe stîncă, chipuri negre se cobor. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Fig. Clopotele încetaseră și din păduri ieșeau chipurile înfiorătoare ale liniștii și ale nopții. DAN, U. 154. 3. Imagine a unei persoane sau a unui obiect, redată prin desen, pictură, sculptură etc. Faurul pămîntului se apucă și făcu chipul lui Greuceanu numai și numai din fier. ISPIRESCU, L. 220. Tot acolo am văzut și chipul de ceară a craiului de Ungaria, Mătieș Corvin. KOGĂLNICEANU, S. 12. ◊ Carte cu chipuri = carte cu ilustrații. 4. (Popular) Semn. Făcui chip Pisicuții cu frîul la dreapta, ca și cum aș fi avut de gînd să urc scara călare și să întru în casă cu Pisicuță, cu tot. HOGAȘ, M. N. 16. II. 1. (Urmat sau precedat de determinări adjectivale) Fel, mod. M-ai închis, aici, în lanțuri; am răbdat în chip păgîn. COȘBUC, P. I 120. S-a gîndit... cum să-i facă a-și petrece vremea în chipul cel mai plăcut. CARAGIALE, O. III 60. Exercițiile vînătorești au darul de a dezvolta într-un chip cu totul excepțional imaginațiunea omenească. ODOBESCU, S. III 47. Toate părțile lumii sînt lănțuite într-astfel de chip, că este peste putință de-a cunoaște una fără celelalte. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Loc. adv. (În sau cu) fel și chip (sau chipuri) = în tot felul, în toate modalitățile posibile. Fel și chip se schimbă vremea, acuși ninge, acuși plouă, acuși îi soare. MIRONESCU, S. A. 41. Fata rămîne acasă ca pe spini, bătîndu-și mintea cu fel și chipuri, ca omul în așteptare. SEVASTOS, N. 49. A doua noapte iarăși au venit pețitoriul și au început a stărui feli și chip, tot cu binele, ca să i-o deie numaidecît. SBIERA, P. 50. Fel și chip de... = tot felul de... Despre Tăun umblau, de mulți ani, fel și chip de vorbe. CAMILAR, TEM. 62. În (sau cu) chipul acesta sau în acest chip = în felul acesta, astfel. Ori de cîte ori mă jigniți în acest chip, mi se împuținează nouă zile din viață. SADOVEANU, N. F. 8. Îi despoia [pe boieri] de averi... lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni și corumpe pre norod. NEGRUZZI, S. I 143. 2. Modalitate, posibilitate. Să-i facă vrun chip să-l ia pe lîngă dînsul. VLAHUȚĂ, O. A. 95. N-ai grijă, că oi găsi eu vrun chip să vin iară. ALECSANDRI, T. 207. Am simțit că începusem a face rău, de atunce am căutat tot chipul ca să ies din prăpastia în care picasem. KOGĂLNICEANU, S. 186. ◊ Loc. adv. Cu orice chip = cu orice preț, cu tot dinadinsul, oricum. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. Am văzut-o că este pidosnică și vroiește cu orice chip să se adăpe numai de la un izvor. CREANGĂ, P. 116. În (sau cu) nici un chip = în nici un caz, nicidecum. Căzuse parcă într-o prăpastie întunecoasă, din care nu mai putea să iasă cu nici un chip. BART, E. 207. Cea mai mică nu voia cu nici un chip să se mărite. ISPIRESCU, L. 89. ◊ Expr. Nu e chip să... (sau de a... ) = nu se poate, e imposibil să... Nu-i chip oare, soră dragă, să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. N-a fost chip să ajungă, din cauza mlaștinilor în care se înfundau. BART, E. 278. Nu era chip să se apropie sărac de pragul palatului lui. VLAHUȚĂ, O. A. 214. Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. Nu-i chip de a o scoate la capăt cu omul acesta. NEGRUZZI, S. I 93. Nu e chip cu cineva = nu poți s-o scoți la capăt cu cineva. Nu mai e chip cu el, moș Sandule! A sărit să mă bată, pentru că nu vreau să mă duc fată-n casă la curte. BUJOR, S. 92. A nu avea (nici un) chip (să...) = a nu avea posibilitatea, a nu putea (să... ). Vezi și tu că n-avem nici un chip. VLAHUȚĂ, O. AL. II 178. Corciogarii nemaiavînd chip de trai numai din minciuni, s-or apuca de muncă. CREANGĂ, A. 150. Azi n-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi. EMINESCU, O. I 155. (Mold.) A face toate chipurile (ca să... ) = a face tot ce e cu putință, tot posibilul (ca să...) Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile ca să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. D-nu polițmaistru mă încredințează că va face toate chipurile ca să-mi găsească odorul. ALECSANDRI, T. I 312. A afla chip (și cale) = a găsi un mijloc eficace. Cît s-au gîndit ei încolo și-ncoace, tot n-au aflat chip și cale. SBIERA, P. 44. Aflase chip a se dezlega pe nesimțite dintr-un lanț ce nu era potrivit cu ușurătatea inimii sale. NEGRUZZI, S. I 24. 3. (Regional) încercare; mijloace. Pentru ce m-ai sili să jur că n-oi face nici un chip de a afla cine ești? ALECSANDRI, T. 311. ◊ Expr. A Căuta chip = a căuta toate mijloacele. Chip cătam cu viclenie Să te fac să-ntrebi. COȘBUC, P. I 51. 4. (Numai în loc. conj.) Cu chip să... = ca să..., pentru ca să..., avînd intenția să... Văzînd niște lișițe pe apă, zvîrrr! cu toporul într-însele, cu chip să ucidă vreuna. CREANGĂ, P. 46. Cu chip că...=sub pretext că..., sub aparența că... Cu chip că ești hazliu, îi spui o mulțime de... grosolănii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 68. Ies din casă cu chip că mă duc la scăldat. CREANGĂ, A. 48. III. (Popular și familiar, cu valoare de adverb, în formele chip, chipul și chipurile) 1. Vorba vine, cică, vorbă să fie. Ciungul a scos din haină și mîna cealaltă, care, chipurile, îi lipsea. PAS, Z. I 53. Aveam și eu, chipurile, un ibovnic în sat. VLAHUȚĂ, la TDRG. Dete parale acela, chip a-i plăti. PANN, P. V. I 63. 2. La drept vorbind, nu-i vorbă. Îi iertă împăratul de vreo osîndă, chipul; dară intră la mai mare grije. ISPIRESCU, L. 375. Ai vreun subiect anume, ori pot scrie despre ce mi-o da prin gînd? – Ba, chip, avem un subiect. CARAGIALE, O. II 339. 3. Ba chiar, mai bine zis, așa-zicînd. Dar nu-i poartă ciobănește, Ci mi-i poartă, chip, domnește: Cu caftane de pambriu, Cu cizme de irmiziu, Cu obiele de bumbac. TEODORESCU, P. P. 474. Și din fugă vă cosește, Și vă taie, chip, snopește. ALECSANDRI, P. P. 81.

SCRIERE. Subst. Scriere, scris, scriitură (fam.); grafie; ortografie. Scriere, scris, notare, însemnare, consemnare; scriere frumoasă, caligrafie; mîzgălire, mîzgălitură, mîzgăleală. Scriere de mînă; scriere de tipar. Scriere pictografică, pictografie; scriere ideografică, ideografie; ideogramă; scriere cuneiformă; scriere hieroglifică; scriere runică; scriere alfabetică. Transcriere, transcripție, copiere, copiat. Tipărire, imprimare, multiplicare; dactilografiere, dactilografiat; stenografiere. Literă; semn; caracter. Alfabet. Text, scriere, notă, notiță (dim.), adnotare; stenogramă. Scriitor, scriitoraș (dim.), scrib, copist, conțopist (azi depr.), grefier; pisar (înv.), grămătic (înv.), logofăt (înv.), calemgiu (înv.); caligraf; dactilograf, dactilografă; stenodactilograf, stenodactilografă; stenograf, stenografă. Scriptomanie (depr.). Scriptoman (rar, depr.). Grafologie. Grafolog. Adj. Scris, scriptic, însemnat, adnotat; imprimat; dactilografit. Grafic; ortografic; caligrafic; indescifrabil. Alfabetic; pictografic; hieroglific; cuneiform; runic; ideografic. Vb. A scrie, a nota, a însemna, a adnota, a consemna, a așterne pe hîrtie, a caligrafia; a mîzgăli; a ortografia; a copia, a transcrie; a stenografia; a stenodactilografia; a dactilografia, a bate la mașină. A tipări, a imprima, a multiplica. Adv. În scris. V. autor, carte, document, literatură, scrisoare, semn.

inimă sf [At: PSALT. 5/30 / V: (înv) inemă, înemă, eni~, îremă, iremă, (reg) iri~, irmă, ermă / Pl: ~mi, (înv) ~me / E: ml anima] 1 Organ intern musculos, central, al aparatului circulator, situat în partea stângă a toracelui, care are rolul de a asigura, prin contracții ritmice, circulația sângelui în organism, la om și la animalele superioare Si: cord. 2 Piept. 3 (Pfm) Regiune epigastrică din apropierea inimii Si: burtă, pântece, rânză, stomac. 4 (Pfm; îe) Pe ~ma goală (sau nemâncată) Pe nemâncate. 5 (Pop; îe) A i se pune soarele drept ~ A i se face foame. 6 (Pop; îe) A (se) simți greu la ~ A i se face greață. 7 (Reg; îe) A lovi la ~ A se îmbolnăvi de diaree. 8 (Îe) A (mai) prinde (la) ~ A scăpa de senzația de slăbiciune după ce a mâncat. 9 Obiect în formă de inimă. 10 (Spc; la jocul de cărți) Cupă. 11 Carte de joc cu semnul de cupă. 12 (Spc; la jocul de cărți; îs) ~ neagră Pică. 13 (Îas) Carte de joc cu semnul de pică. 14 (Bot; reg; îs) ~ma domnului Plantă originară din Japonia (Dicentia spectabilis). 15 Piesă sau element de construcție care ocupă un loc central într-un sistem tehnic sau într-un element al acestuia. 16 (Spc; la plante) Parte de mijloc a trunchiului Si: miez, măduvă. 17 (Pop; îs) ~ma copacului Măduvă a copacului. 18 (Îs) ~ma vinului Cea mai concentrată parte, care de obicei se scoate, când vinul îngheață iarna. 19 (Irn; îe) A rupe ~ma târgului A face o afacere proastă. 20 (Irn; îae) A impresiona pe cineva foarte tare. 21 (Îrg; îs) ~ma pământului Cristal sau diamant de Marmația, folosit la farmece. 22 (Ast; pbl; îs) ~ma scorpionului Stea numită Antares, din constelația Scorpion. 23 (Spc; îs) ~ma carului (ori căruței) Lemn care leagă cele două osii (de dinainte și de dinapoi) ale carului Si: (Olt) inimoi. 24 (Muz) Bețișor de lemn fixat între pod și tabla de rezonanță la instrumentele de arcuș. 25 (Fig) Simbol al sentimentelor. 26 (Fig) Centru al vieții sufletești. 27 (Fig; îlav) Din (sau de la) ~ Deschis, fără reticențe. 28 (Pfm; fig; îe) A-i merge (cuiva ceva) la ~ A-i plăcea ceva foarte mult. 29 (Fig; îe) A avea ceva pe ~ sau a-i sta (cuiva ceva) pe ~ A fi chinuit de un gând neîmpărtășit. 30 (Pop; fig; îe) A-și răcori (sau săra) ~ma A spune cuiva ceva pe șleau. 31 (Îae) A se răzbuna. 32 (Fig; îe) A coace pe cineva la ~ A dori cuiva răul. 33 (Fig; îe) A da (și) ~ma (din sine) A se dedica trup și suflet unei acțiuni, idei etc. 34-35 (Fig; îe) A avea ~ tare (sau de piatră ori împietrită) sau a i se împietri (cuiva) ~ma (A fi sau) a deveni insensibil la orice sentiment, durere, bucurie etc. 36 (Pop; fig; îs) ~ neagră (sau, rar, putredă) Persoană rea. 37 (Fig; îe) A pune ceva la ~ A se supăra pentru ceva mai mult decât merită. 38 (Fig; îe) A-și călca pe ~ A face ceea ce rațiunea, pudoarea, demnitatea etc. ar trebui să te împiedice să faci. 39-40 (Fam; fig; îe) A avea pe cineva la (sau în) ~ (A îndrăgi sau) a simpatiza pe cineva. 41 (Pfm; fig; îe) A crește ~ma din (sau în) cineva A fi foarte bucuros. 42 (Pop; fig; îe) A râde ~ma în cineva sau a-i râde (cuiva) ~ma A se simți foarte bine. 43 (Pop; fig; îe) A unge pe cineva la ~ A face plăcere cuiva. 44 (Fig; îe) Cât îi cere ~ma Cât vrea. 45 (Fig; îlav) După (sau pe) voia ~mii După cum îi e dorința. 46 (Pop; fig; îe) A arde (a încinge sau a frige) la ~ A simți o durere puternică. 47 (Pop; fig; îe) A-l seca (sau strica) la ~ sau a-i seca ~ma A provoca cuiva o durere sfâșietoare. 48 (Pfm; fig; îe) A (i se) rupe (sau frânge) ~ma sau a fi cu ~ma ruptă (sau frântă) A-i fi milă. 49 (Fig; îe) A topi (cuiva) ~ma sau a i se topi (cuiva) ~ma sau a se topi la ~ (de dragoste, dor) A suferi foarte tare din dragoste. 50 (Pop; fig; îe) A i se sfârși ~ma sau a se sfârși la ~ A avea o senzație de epuizare. 51 (Reg; fig; îe) A(-i) zbura ~ma cuiva A muri din cauza unei emoții puternice. 52 (Pfm; fig; îs) ~ rea Întristare. 53 (Fig; îe) A(-și) face ~ rea (sau amară) A (se) supăra pe cineva. 54 (Fig; îs) ~ albastră Suflet trist, îndurerat. 55 (Fig; îe) A fi cu ~ma (în)frântă A fi foarte îndurerat. 56 (Fig; îe) A frânge ~ma (cuiva) A supăra pe cineva foarte rău. 57 (Pop; fig; îe) A strica ~ma (cuiva) A indispune pe cineva. 58 (Pfm; fig; îe) A rămâne cu ~ma friptă A rămâne dezolat. 59 (Fig; îe) A-i trece (sau a-i da cu) un fier ars (sau roșu) prin ~ A-i produce cuiva, printr-o veste rea, neașteptată, o durere puternică. 60 (Fam; fig; îs) ~ma mea Formulă adresată unei ființe iubite. 61 (Fam; fig; îe) A-i cădea (cu tronc) la ~ A-i deveni simpatic. 62 (Fig; îae) A se îndrăgosti. 63 (Pop; fig; îe) A avea foc la ~ A dori foarte mult. 64 (Fig; îe) A-i rămâne cuiva ~ma la... A rămâne cu gândul la cineva sau la ceva care i-a plăcut. 65 (Fig; îe) A avea tragere de ~ (pentru) sau a-l trage (pe cineva) ~ma să... A se simți atras să facă ceva. 66 (Pop; îs) ~ fierbinte Dor mare. 67-68 (Fig; d. oameni; îljv) Cu ~ Bun. 69 (Fig; îls) ~ deschisă Sinceritate. 70 (Fig; îls) ~ dreaptă Dreptate. 71 (Fig; îls) ~ curată Puritate. 72 (Fig; îls) ~ de aur Bunătate. 73-74 (Fig; îs) Slab de ~ (Temător sau) fără putere. 75 (Pop; fig; îe) A fi moale la ~ A nu avea voință. 76 (Pop; fig; îe) A (se) muia la ~ A deveni îndurător. 77 (Fig; îe) A-l lăsa (sau a-l îndura) ~ma A se îndupleca. 78 (Fig; îs) Băiat de ~ Tânăr cumsecade. 79-80 (Fig; îe) A avea (prea multă) ~ A fi (prea) sentimental. 81 (Fig; îe) A-i spune ~ma A avea o presimțire. 82 (Fig) Cuget. 83 (Înv; fig) Intenții ascunse. 84 (Fig; îe) A fi cu ~ma împăcată A fi cu conștiința împăcată. 85 (Înv; fig; îe) A sta (sau ședea) grecește (sau călare) pe ~ma cuiva A-i cunoaște cuiva toate gândurile tainice. 86 (Fig; îe) A nu-l trage ~ma A nu avea nici un impuls. 87 (Fig; îe) A-și lua ~ma în dinți (sau (o) ~) A învinge frica. 88 (Fig; îe) A strica cuiva ~ma A-i strica cuiva o plăcere. 89 (Pop; fig; îe) A prinde (la) ~ A-și reveni. 90-91 (Fig; îe) A-i veni (cuiva) ~ma la loc A-și reveni după un moment de (spaimă sau) descurajare. 92 (Pop; fig; îe) A băga ~ în cineva A-l îmbărbăta. 93 (Pop; fig; îe) A-i ține cuiva ~ma A-l consola. 94 (Fam; fig; îe) A i se face (cuiva) ~ma cât un purice sau, (pop) a i se împuțina cu ~ma A se emoționa, anticipând greutăți sau pericole. 95 (Fig; îe) A-i cădea ~ma în călcâi (sau jos) A se speria. 96 (Fig; îe) A i se tăia ~ma (cuiva) A fi cuprins de slăbiciune, pierzându-și curajul. 97 (Fig; îlav) Cu (sau din) toată ~ma sau din ~ (ori adâncul inimii) sau cu dragă ~ Cu mare plăcere. 98 (Pop; fig; îe) A fi fără ~ sau a fi rău (sau negru ori câinos) la ~ ori a avea ~ haină (sau sălbatică) A fi om rău. 99 (Pex) Ființă. 100 (Fig) Centru. 101 (Fig) Interior. 102 Parte esențială a unui lucru.

măslui vt [At: ALECSANDRI, T. 21 / Pzi: ~esc / E: maslă] 1 A face semne de recunoaștere pe cărțile de joc sau a le aranja în scopul de a câștiga jocul. 2 (Pex) A falsifica.

măsluire¹ sf [At: POLIZU / Pl: ~ri / E: măslui] 1 Punere a unor semne de recunoaștere pe cărțile de joc sau aranjare a lor cu scopul de a câștiga jocul Si: măsluială (1). 2 (Pex) Falsificare.

singleton sn [At: DN³ / Pl: ? / E: eg singleton] Singura carte de un anumit semn pe care o are un jucător la bridge.

MĂSLUI vb. IV. Tranz. 1. A face semne de recunoaștere pe cărțile de joc sau a le aranja în scopul de a cîștiga jocul. V. t r i ș a. Mai poftim și cărți de joc Măsluite pe noroc. ALECSANDRI, T. 21, cf. 457. La ridicarea cortinii se vede Nicolaie măsluind cărți de joc pe o masă. PR. DRAM. 275. 2. P. e x t. A ticlui, a falsifica. Cuconul îi dus la curte pentru ca să măsluiascâ alegerile. ALECSANDRI, T. 1 357. Acum mergem la datoria noastră. . . aici treburile au fost măsluite. SADOVEANU, M. C. 205. Pînă la urmă fotograful izbuti să măsluiascâ o poză, umbrind chipurile prea dușmănoase. V. ROM. martie 1 958, 30, cf. februarie 1 954, 21. - Prez. ind.: măsluiesc. – De la maslă.

cruce (cruci), s. f. – 1. Obiect format din două bucăți de lemn, piatră etc. puse perpendicular una peste alta, constituind simbolul credinței creștine. – 2. Semnul crucii. – 3. Crucifix. – 4. (Rar) La cărțile de joc, treflă. – 5. Steag al unei oști creștine. – 6. Companie, breaslă. – 7. Diademă în formă de cruce purtată de mirese la ceremonia de nuntă. – 8. Răscruce, răspîntie. – 9. Miez de nucă. – 10. Nume dat mai multor plante cu flori în formă de cruce: Galium cruciata; Paris quadrifolia etc. – 11. Nume dat diferitelor obiecte în formă de cruce: orcic, bîrnă transversală, transept, căprior, traversă, grindă longitudinală, cap de cruce, spiță, diblu, braț. – Mr. c(ă)ruță, megl. cruță. Lat. crŭcem (Pușcariu 416; Candrea-Dens., 411; REW 2348; DAR); cf. alb. krük (Meyer 207; Philippide, II, 639), it. croce, prov. crotz, fr. croix, sp., port. cruz. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 300). – Der. cruciuliță, s. f. (crucifix; medalion; nume dat mai multor plante cruciforme); cruci, vb. (a răstigni; a încrucișa, a amesteca două rase de animale; a blasfemia; refl., a-și face semnul crucii, a se închina; a se minuna, a fi surprins), pentru al cărui al doilea sens cf. corci; încruci, vb. (a încrucișa; a-și face cruce); crucelnic, s. n. (piesă la războiul de țesut; vîrtelniță); crucer, s. m. (centimă dintr-un florin austriac), de la cruce după modelul lui Kreuzer, cf. creițar; crucer, s. m. (monedă), formație artificială din sec. XVIII; descruci, vb. (a descompune elementele unei cruci, a desface); răscruce, s. f. (răspîntie; cruce a căruței; cruce a vîrtelniței); cruciș, adv. (pieziș, oblic; în formă de cruce); încrucișat, s. n. (răscruce; cruce de vîrtelniță); încrucișa, vb. (a pune în formă de cruce; a amesteca animale de rase diferite; refl., a-și tăia drumul, a se întretăia; refl., a-și face cruce; refl., a se uita cruciș); încrucișetură, s. f. (răspîntie, răscruce); descrucișa, vb. (a desface ce era încrucișat); crucișetor, s. n., format după fr. croiseur. – Der. neol. cruciadă, s. f., din fr. croisade; cruciat, s. m., cf. it. crociato; crucifica, vb., din lat. crucificare, sec. XIX; crucifix, s. n., din fr.; cruciform, adj., din fr.

DEDICA vb. I. tr. a închina (cuiva) o carte, o operă proprie, în semn de omagiu. II. tr., refl. a (se) consacra, a depune toate eforturile în slujba unei idei, a unei activități etc. (< lat., it. dedicare, după fr. dédier)

PĂUNESCU, Adrian (1943-2010, Copăceni, jud. Bălți, Basarabia), poet, publicist și om politic român. Prof. univ. la București. Redactor-eșf la Revista „Flacăra” (1973-1985), căreia îi conferă o mare audiență; în 2001 a reînființat revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, continuatoare a vechii publicații. Inițiator și conducător al Cenaclului „Flacăra” (1973-1985) și al cenaclului „Totuși iubirea” (din 1990). Director al revistei „Vremea”. Lirică dinamică, frenetică, de mare inventivitate verbală, ce exprimă patosul civic și retorismul abundent („Ultrasentimente”, „Mieii primi”, „Repetabila povară”, „Pământul deocamdată”, „Manifest pentru sănătatea pământului”, „Iubiți-vă pe tunuri”, „Rezervația de zimbri”). Lirică erotică, de mare sensibilitate („Liber să sufăr”, „Din doi în doi”). O amplă ediție de autor: „Cartea cărților de poezie”. Proză și publicistică („Cărțile poștale ale morții”, „Sub semnul întrebării”, „Lumea ca lume”, „De al Bârca la Viena și înapoi”), publicistică de atitudine („Româniada”, „Tragedie națională”).

notă f. 1. semn pe o hârtie sau carte: notă cu creionul; 2. explicațiune sumară a unui pasaj: citiți textul și notele acestei cărți; 3. sumarul unei scrieri, al unui discurs: trebue să știi a lua note; 4. memoriul unui comerciant: am achitat nota trimisă; 5. însemnarea gradului de merit al școlarilor: a obținut note bune; 6. comunicațiune scrisă de caracter oficial: notă diplomatică; 7. pl. caractere de muzică reprezentând sunetele și durata lor: sunt șapte forme și șapte nume de note.

INIMĂ ~i f. 1) Organ central al aparatului circulator, de formă conică, musculos, situat în partea stângă a pieptului. Bătăile ~ii. Operație la ~. ◊ A-i trece (cuiva) un cuțit prin ~ a simți brusc o durere la inimă. 2) Focar de sentimente și emoții. ◊ Cu mare ~ (sau cu toată ~a) cu mare plăcere. A-și lua ~a în dinți a-și face curaj, biruind o frică; a îndrăzni; a se încumeta. A i se face (cuiva) ~a cât un purice a simți o mare frică. A-i râde (sau a crește) (cuiva) ~a a avea o mare bucurie. A i se pune (cuiva) pe ~ a i se face rău. A-l frige (pe cineva) la ~ a) a provoca (cuiva) o mare durere; b) a îndura o mare suferință morală. A avea o piatră la ~ a avea o neplăcere, o durere sufletească. A fi cu ~a împăcată a se simți liniștit. A nu avea (pe cineva) la ~ a nu iubi, a nu suferi (pe cineva). 3) Fel de a fi al omului; trăsătură de caracter. ◊ A avea ~ de aur a fi foarte bun. A avea o ~ largă a fi mărinimos, darnic. A avea o ~ de piatră a fi nemilos. A fi câinos la ~ a fi rău, crud. A avea ~ deschisă a fi sincer. 4) fam. Parte a aparatului digestiv în care se digeră alimentele; stomac. ◊ Pe ~a goală pe nemâncate; pe stomacul gol. 5) (la cărțile de joc) Unul dintre cele patru semne distinctive de culoare roșie având forma unui astfel de organ. 6) Carte de joc marcată cu acest semn. 7) Mijloc sau partea de mijloc a ceva. ~a mărului. ~a motorului. ◊ ~a căruței bară de lemn ce unește cele două osii. 8) Punct esențial, capital a ceva. ~a orașului. ~a romanului. /<lat. anima

TREFLĂ s.f. 1. Una dintre cele patru culori ale cărților de joc, reprezentată printr-un semn de forma unei frunze de trifoi de culoare neagră; spatie. 2. (Poligr.) Ornament care imită trifoiul. ♦ Găitan de bumbac, de mătase etc. în formă de frunză de trifoi cusut ca podoabă la unele haine (de uniformă); (p. ext.) cusătură astfel executată. ♦ (Arhit.) Ornament compus din trei cercuri care se întretaie. 3. (Mar.) Dispozitiv special de legătură atașat la colțul inferior al velelor pătrate. 4. Încrucișare suprapusă de șosele; pasaj denivelat. [< fr. trèfle].

zălog (-gi), s. m. – 1. Ostatic. – 2. (S. n.) Gaj, amanet, garanție. – 3. (S. n.) Șnur, semn care servește de indicator în cărți. – Var. 2-3, zăloagă. Sl. zalogŭ, zaloga (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Cihac, II, 468), cf. bg. zalog, mag. zálog. – Der. zălogi, vb. (a lua, a asigura, a da în garanție); zălogaș, s. m. (posesorul unui gaj).

propedie (Biz.) (< gr. προπαιδεία [propaideia] de la προπαιδεύω [propaidevo] „a da o învățătură pregătitoare, o instrucție preliminară”), „introducere” în teoria și practica psaltichiei (v. bizantină, muzică); carte cuprinzând denumirile și semnificația neumelor (semnelor) muzicale [v. notație (IV)]. Prima p. în lb. română este ms. rom. 61 BAR, scrisă de Filothei Jipa la 1713. La sfârșitul sec. 17 și în sec. 18 aceste manuale aflate în unele mss. gr. din BAR poartă diferite denumiri ca: Introducere asupra semnelor muzicale bisericești (102); Introducere în muzica bisericească (622); Introducere în muzica psaltică (1096); Introducere asupra semnelor psaltice (648 și 661); Scurtă introducere despre muzica bisericească (649). Uneori aceste manuale sau mici gramatici muzicale sunt intitulate Γραμματιϰὴ τῆς μουσιϰῆς (Gramatică muzicală), Γραμματιϰὴ τῆς ψαλτιϰῆς τέχνης (Gramatică a artei psaltichiei) etc. În sec. 19-20, p. au luat diferite alte denumiri ca: Didascalia teoretică și practică a muzicii bisericești (Dionisie Fotino); Eἰσαγωγὴ εἰς τόν θεορητιϰόν ϰαì πραϰτιϰόν τῆς μουσιϰῆς τέχνης (Introducere în teoria și practica muzicii bisericești de Chrisant de Madit, Paris 1821), Theoriticon sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musichiei bisericești (Macarie Ieromonahul, Viena, 1823); Θεωρητιϰόν μέγα τῆς μουσιϰῆς (Marele theoreticon al muzicii de Chrisant, Triest, 1832); Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Grammatica melodică (A. Pann, Buc, 1845); Prescurtare din bazul muzicii bisericești (A. Pann, Buc., 1847); Mică gramatică muzicală teoretică și practică (A. Pann, Buc., 1857); Principii elementare ale muzicii bis. [...] (Oprea Dumitrescu, Buc., 1859); Gramatica [...] (Neagu Ionescu și I.B. Sburlan, Buzău, 1875); Scurtă teorie elementară (Gh. Ionescu, 1891); Gramatica muzicii bis. (Neagu Ionescu, Buc., 1897); Idem (N. Ionescu și N. Severeanu, Buc., 1897); Teoria principiilor elementare de muzică bis. [...] (Lazăr S. Ștefănescu, Buc., 1897); Curs elementar de muzică orientală (N. Severeanu, Buzău, 1900); Extract din teoria muzicei eclesiatice [...] (I. Zmeu, Buc., 1903); Gramatica [...] (Dimitrie C. Popescu, Buc., 1908); Principii de muzică bis. orientală (I. Popescu-Pasărea, Buc., 1942); Gramatica muzicii psaltice (Gr. Costea, I. Croitoru și N. Lungu, Buc., 1951); Notație și ehurile muzicii bizantine (Grigore Panțâru, Buc., 1971). Aceste „gramatici”*, „introduceri”, „propedii”, „enhiridii” sau „teoreticoane” s-au bucurat de largă răspândire și întrebuințare pe întreg teritoriul României. V. papadichie (1).

semnișór n., pl. oáre. Semn mic optic: un semnișor în carte.

EVIDENT, -Ă, evidenți, -te, adj. Care nu mai trebuie dovedit, care se vede imediat, care nu poate fi pus la îndoială; clar, vădit, neîndoielnic. Larga răspîndire a cărții în mase este unul din semnele cele mai evidente ale dezvoltării culturale a poporului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 333, 2/1. ◊ (Adverbial) Evident, un asemenea subiect de vorbă tulbura pe Milescu. D. ZAMFIRESCU, R. 220.

CHINEZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chino-siameză sau thai-chineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mii de ani (din mileniul al III-lea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sud-est). Cele mai vechi texte (inscripții pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al II-lea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolării economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus la apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbii chineze, dintre ele cel mai important fiind grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sunt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mii de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită numai prin aspectul ei normat, fiind accesibilă numai unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungându-se la diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată ca și o limbă străină. Ea a servit ca limbă comună scrisă pentru toate regiunile țării. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al X-lea – al IX-lea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituțiilor guvernamentale din toate regiunile țării, ușurând impunerea lui ca limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbii literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihua sau baihuawen. În baihua au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențându-se reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturii clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbii vechi, pe când baihua este forma de exprimare a literaturii noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbii literare baihua (considerată de chinezi putonghua, adică „o limbă general înțeleasă”), având ca normă ortoepică pronunțarea de la Pekin, iar ca normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nu-și modifică forma în cursul vorbirii; raporturile sintactice sunt exprimate cu ajutorul topicii și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare la numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază după dialecte (în puthonghua sunt patru tonuri: egal, urcător, urcător-coborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sunt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze s-au format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor la anumite părți de vorbire, acestea fiind invariabile, distincția se face pe baza criteriilor semantice și sintactice, pe baza topicii, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al III-lea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mii de hieroglife, îngreunând la maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de două-trei mii de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. S-au făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVII-lea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost doar parțială (la transcrierea numelor străine în manualele școlare). Generalizarea acestuia se va face după ce putonghua va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țării, iar diferențele dialectale se vor diminua. Între timp, s-a trecut la simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.

TALISMAN, talismane, s. n. (Astăzi livresc) Mic obiect, considerat în credințele mistice ca fiind înzestrat cu o forță magică supranaturală și avînd puterea de a da ajutor celor care îl poartă cu dînșii. V. amuletă, fetiș. Folosești întotdeauna cîte-un strașnic talisman, ce te-ajută la nevoie și te scapă de dușman. EFTIMIU, Î. 47. Aflai ca și el talismanul Tot raiul să pot să-l coprind. MACEDONSKI, O. I 197. A mării împărat... poartă-n frunte-o mare stea, Un talisman bogat. ALECSANDRI, P. I 146. ◊ Fig. Cotind uniforme în dreapta și în stînga cu zicerea «pardon», talisman care închide gura ghiontiților și călcaților, am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ♦ (Rar) Semn de recunoaștere. Primarul întîrziază la cărți la club și-și trimite bastonul cu mîner de argint mecanicului de la uzină, pentru ca acesta să aibă un talisman că într-adevăr ordinul pornește de la dumnealui. BASSARABESCU, S. N. 23.

TREFLĂ, trefle, s. f. 1. Una dintre cele patru culori ale cărților de joc, reprezentată printr-un semn de culoare neagră, în forma frunzei de trifoi; spatie. Cu un șase de treflă în mînă, mai ceru o carte. DUMITRIU, N. 114. Nouă ochi de treflă. ALECSANDRI, T. 1202. 2. (În vechea armată) Găitan de fir sau de bumbac cusut în formă de frunză de trifoi la umerii hainelor ofițerești.

INFORMAȚIE. Subst. Informație, sens, semnificație, conținut, denotație, valoare, noimă, tîlc; conotație. Cunoștințe, noțiuni, idei, date. Știre, veste, noutate, novita (înv.), nuvelă (înv.); mesaj, anunț, comunicat. Informare, înștiințare, încunoștințare, obștire (înv.), vestire, sesizare; indicație, îndrumare, lămurire, explicație, explicare; raport, raportare. Cunoaștere, știință, pregătire, instrucție. Semn, semnal, indice, indiciu. Sistem de semne, cod. Entropie. Redundanță. Sursă de informație. Sistem informațional. Teoria informației. Informatică. Adj. Informațional, de informație, informativ. Semnificativ, cu înțeles, denotativ; conotativ. Indicator, indicativ (rar), semnalizator. Entropie. Redundant. Vb. A fi informat, a dispune de informații, a fi la curent cu..., a cunoaște, a avea cunoștință de ceva, a ști. A se informa, a se pune la curent cu..., a se documenta, a cere informații, a descoase (fig.), a trage pe cineva de limbă, a stoarce informații; a afla, a auzi, a prinde de veste, a oblici (înv. și pop.). A informa, a înștiința, a încunoștința, a obști (înv.), a comunica, a anunța, a da de știre, a știrici (reg.), a da de veste, a trimite vorbă, a vesti, a semnala, a pune pe cineva la curent cu..., a aduce la cunoștință. V. carte, cunoaștere, cuvînt, jurnalistică, mesager, scrisoare, semn, semnificație, vorbire.

treflă sf [At: STAMATI, D. / V: (îvr) ~fă / Pl: ~le / E: fr trèfle, ger Treff] 1 Una dintre cele patru culori ale cărților de joc, reprezentată printr-un semn de culoare neagră, în forma frunzei de trifoi Si: (înv) spatie. 2 Găitan de bumbac, de mătase etc. cusut ca podoabă, în formă de frunză de trifoi, la unele haine (în special la uniformele militare din trecut). 3 (Pex) Cusătură făcută în treflă (2). 4 (Teh) Rozetă cu trei sau patru aripi, cu ajutorul căreia se acționează cilindrul unui laminator. 5 (Aht) Ornament compus din trei cercuri care se întretaie. 6 (Mrn) Dispozitiv special de legătură atașat la colțul inferior al velelor pătrate. 7 Încrucișare suprapusă de șosele. 8 Pasaj denivelat.

spatie¹ sf [At: I. GOLESCU, C. / V: ~iu sm / A și: (rar) spatie / Pl: ~ii / E: ngr σπαδί] Una dintre cele patru culori ale cărților de joc, reprezentată printr-un semn asemănător unei frunze de trifoi, de culoare neagră Si: ghindă (2), treflă, (reg) cruce.

MASĂ² s.f. 1. Îngrămădire de elemente (de aceeași natură ori diferite) care alcătuiesc împreună un singur corp; (totalitatea unui) corp format printr-o asemenea îngrămădire de elemente. Masa aerului. ȘINCAI, ÎNV. 47. Toată masa sau mulțimea sîngelui. TEODORI, A. 75/12. Cu sîngele care au curs. . . ar fi udat pămîntul și din această masă, ca dintru o plămădire, au răsărit oameni. MOLNAR, I. 97/13. Masă: întregimea unui trup sau materii. ELEM. G. 102/1. Faceți o colecțiune. . . de toate masele geologice care le veți întîlni. COBÎLCESCU, ap. I. IONESCU, M. 50. Îndată după detunătură mase enorme de fum și de foc ieșeau din nește case din colțul piaței. F (1869), 129. Pămîntul fiind o masă caldă moale. . . crusta lui deasupra s-a turtit cătră poli. ib. (1874), 283. O gură neagră se cască în masa vînătă de piatră. VLAHUȚĂ, O. A. III, 33. Palatul prefecturii, cufundat în întuneric, se desprindea ca o masă de umbră neagră pe fondul albastru al cerului. T. POPOVICI, S. 313. ◊ Masă verde = nutreț pentru vite; furaj. Pînă acum au fost însilozate 50 vagoane iarbă verde, iar pînă la sfîrșitul anului vom mai însiloza 400 vagoane masă verde, în special porumb siloz. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4862. ◊ Loc. adv. În masă = a) în cantitate mare, masiv. Transporturi în masă; b) cu toții, în număr mare. A se înarma în masă și a alerga întru apărarea țerei. CALENDAR (1854), 97/27. ♦ Corp inform. Încolo-numai hălci de carne, din care picura încă sînge cald, mase informe. BART, S. M. 75, cf. 39. 2. (Fiz.) Cantitatea de materie a unui corp considerată ca o mărime caracteristică (în raport cu volumul). Cf. STAMATI, D. Masa cea solidă și grea a planetelor. MARIN, F. 30/37, cf. DRĂGHICEANU, C. 24, PONI, F. 12, 25. Masa unui corp reprezintă în același timp rezerva sa de energie, astfel încît materia este considerată ca o localizare de energie concentrată. MACAROVICI, CH. 13. Pentru a ridica cu o anumită cantitate temperatura mai multor corpuri din aceeași substanță însă de mase diferite, sînt necesare cantități de căldură proporționale cu masele corpurilor. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 93. Masa este o mărime fizică legată de inerția corpurilor și le dă putința să reziste la variația stării de mișcare. CIȘMAN, FIZ. I, 141. ◊ (Ieșit din uz) Masă magnetică = sarcină magnetică, v. s a r c i n ă. Masă electrică = sarcină electrică, v. s a r c i n ă. 3. Adunare de ființe, mai ales de oameni, considerate ca formînd un singur corp; colectivitate de ființe, mai ales de oameni. Îndată cum masa opoziției s-au crezut îndestul de puternică . . . s-au și retras din Iași. CALENDAR (1850), 66/12. Poarta au trimes pe ulamalele credincioase pe la geamii spre a astîmpăra masele întărîtate. GM (1854), 23/42. Masa țăranilor în urmă au încăput în o stare de șerbie. CALENDAR (1861), 74/8, cf. GHEREA, ST. CR. II, 8. Și fiindcă vorbim de educarea maselor populare, credem că ele au ajuns la maturitatea înțelegerii. BACOVIA, O. 241. Masa de invalizi stă acum cuminte în fața mausoleului. SAHIA, N. 19. Larga răspîndire a cărții în mase este unul din semnele cele mai evidente ale dezvoltării culturale a poporului. CONTEMP. 1953, nr. 333, 2/1. Istoria dezvoltării sociale este. . . istoria maselor celor ce muncesc, și nu istoria personalităților. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 25, cf. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805. Vorbea cu o adâncă înțelegere despre rolul maselor în istorie. CAMIL PETRESCU, O. II, 332. Altul să ia comanda Acelor mase de țărani Ce vin furtună după noi. BENIUC, V. 52. ◊ L o c. adj. De masă = care cuprinde, care antrenează o (întreagă) colectivitate umană. Această sărbătorire a căpătat un caracter de masă. CV 1950, nr. 3, 18. În țara noastră există cele mai largi posibilități de transformare a luptei pentru pace într-o uriașă mișcare de masă pentru pace. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV⁴. 284. ◊ Cîntec de masă (sau de mase) = cîntec cu conținut patriotic revoluționar, avînd un caracter mobilizator și exprimînd năzuințele de libertate și de pace ale popoarelor. DICȚ. 4. (Jur.) Totalitatea creditorilor sau a datoriilor unui falit; fond bănesc al unei succesiuni sau al unei întreprinderi lucrative. Masa . . . se zice și comunitatea creditorilor unui bancrut falit sau mofluz. IARCU, D. S. II, 438/13, cf. NEGULICI, COSTINESCU. Fiecare erede raportă la masa succesiunei. . . donațiunile ce a primit și sumele ce este dator către succesiune. HAMANGIU, C. 177, cf. CADE. – Pl.: mase. – Din fr. masse, germ. Masse, Mass.

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stâlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semn de punctuație = semn ortografic; semnele citării v. ghilimele; semn ortografic = semn de punctuație; semnul exclamației v. semnul exclamării; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ul puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ul convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Câteva ~ esențiale ale acestui fenomen.)

A MĂSLUI ~iesc tranz. 1) (cărțile de joc) A prevedea cu anumite semne sau a aranja într-un fel nepermis (cu scopul de a înșela pe ceilalți jucători). 2) fig. A denatura în mod intenționat, prezentând drept veritabil. /maslă + suf. ~ui

MEMENTO s.n. 1. Semn, notă care aduce aminte de ceva. ♦ Carte care cuprinde în rezumat cunoștințele de bază ale unei științe, ale unei discipline etc. 2. Listă de spectacole, de conferințe, publicată în presă. [< fr. mémento, cf. lat. memento – amintește-ți].

MEMENTO s. n. 1. semn, notă care aduce aminte de ceva. 2. carte care cuprinde în rezumat cunoștințele de bază ale unei științe, discipline etc. 3. listă de spectacole sau de conferințe, publicată în presă. (< fr. mémento, lat. memento, amintește-ți)

pátă și (Munt. est) peátă f., pl. pete [alb. petă, pg. peta], d. vgr. pĭtta = pissa [din *pikia], smoală, păcură [V. păcură]. D. pitta vine pittákion, „emplastru”, adică „smoală orĭ unsoare aplicată pe o bucățică de pînză” și „pitac”, adică „scrisoare îndoită și sigilată cu ceară orĭ cu smoală”. Pe lîngă pittákion, de unde și lat. pĭttácium, se zicea și pettýkion, „petic de cîrpit”, și de aicĭ vine rom. petic și petică. Dim. d. lat. *pĭtta e pĭttula, care la început va fi însemnat „mic strat de smoală”, și de aicĭ rom pătură). Punct saŭ loc murdar pe o suprafață curată saŭ maĭ curată: o pată de cerneală într’o carte, niște pete de grăsime pe haĭnă. Semne naturale pe pelea omuluĭ (maĭ marĭ de cît alunelele saŭ negiĭ) saŭ pe păru cŭadrupedelor saŭ pe penele păsărilor: el are o pată roșie pe obraz, pantera are o mulțime de pete, rîndunica are o pată cărămizie la gușă. Locurĭ întunecate în soare: pete în soare. Fig. Faptă care pătează onoarea: acest cavaler are o vĭață fără pată.

MEMENTO s. n. 1. (Azi rar) Semn distinctiv, însemnare, notă care reamintește ceva. ♦ Carte care rezumă esențialul unei discipline, al unei științe. 2. Listă a spectacolelor și a conferințelor, publicată în presa cotidiană; calendar al zilei.

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stîlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semnele citării = ghilimele (pl.), (înv.) aducătoare, semnul aducerii; semnul exclamației = semnul exclamării, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Cîteva ~ esențiale ale acestui proces.)

silabar sn [At: I. GOLESCU, C. / V: ~lăb~ / Pl: ~e, (îvr) ~uri / E: fr syllabaire] 1 (Înv) Abecedar (1). 2 Totalitate a semnelor reprezentând silabele unei limbi (monosilabice). 3 (Pex) Carte în care sunt înregistrate silabarele (2) într-o anumită ordine.

COTĂ, cote, s. f. 1. Parte cu care cineva contribuie la formarea unui fond, la o cheltuială comună etc.; parte care îi revine cuiva în urma unei repartizări, a unei împărțeli etc. ◊ (Economie) Cota bursei = a) nivelul cursului la bursă; b) lista valorilor cotate la bursă. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație sau care este supusă unui anumit regim; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. 2. (ieșit din uz) Contribuție obligatorie pe care statul o impunea producătorilor și care consta în predarea unor cantități de produse dinainte stabilite la termenele și prețurile fixate de stat. ◊ Cotă de întreținere = sumă de bani cu care fiecare dintre colocatari contribuie la cheltuielile comune de întreținere a imobilului respectiv. 3. (Concr.) Loc pe un teren, corespunzător unei altitudini marcate pe o hartă; nivel la care se află un loc, o construcție etc. ◊ Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 4. Fiecare dintre valorile numerice ale dimensiunilor unui obiect reprezentat prin desen. 5. Ansamblu de semne, simboluri, cifre, litere care indică locul unor cărți, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar etc. – Din fr. cote.

HERMENEUTICĂ s.f. Disciplină (considerată și artă) care se ocupă cu înțelegerea și interpretarea monumentelor, cărților și a textelor vechi. ♦ Teorie a interpretării semnelor ca elemente simbolice ale unei culturi. [Var. ermeneutică s.f. / < fr. herméneutique, cf. gr. hermeneutike < hermeneuein – a interpreta, hermeneus – interpret].

FIGURĂ s.f. 1. Chip, față, obraz. 2. Formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imaginea plastică (desenată, pictată, sculptată) a unui corp. ◊ Figură geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ♦ Carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje (valet, damă etc.). ♦ Fiecare dintre piesele de șah (cu o formă caracteristică). 3. Persoană; personalitate. 4. Personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. Reprezentare, imagine simbolică sau alegorică. ◊ Figură de stil (sau poetică) = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvînt în vers sau în proză. V. trop. ♦ Figurile silogismului = forme de silogism determinate de poziția termenului mediu în premise. 6. Poziție, mișcare (la dans, la scrimă etc.). [< it., lat. figura].

FIGURĂ s. f. 1. chip, față, obraz. ♦ (fam.) a-i face ~a (cuiva) = a păcăli, a face cuiva o farsă. 2. formă exterioară a unui corp, a unei ființe; imagine plastică a unui corp. ♦ (mat.) ~ geometrică = ansamblu de puncte, linii și suprafețe. ◊ carte de joc pe care sunt imprimate diferite semne și personaje. ◊ (șah) fiecare dintre piesele de joc. 3. persoană; personalitate. 4. personaj reprezentativ, tipic al unei opere literare. 5. reprezentare, imagine simbolică sau alegorică a unei persoane, a unui animal sau obiect. ♦ ~ de stil = procedeu stilistic prin care se schimbă sensul propriu al unui cuvânt, îmbogățindu-i-se semnificația. ♦ ~i silogistice = cele patru forme pe care le poate lua silogismul în funcție de poziția termenilor în premise. 6. poziție, mișcare (la dans, la scrimă, patinaj etc.). (< fr. figure, lat. figura)

măsluĭésc v. tr. (d. maslă). Pregătesc cărțile de joc amestecîndu-le și descîntîndu-le (fermecîndu-le în ainte de a începe să ghicesc). Așez cărțile de joc saŭ le fac vre-un semn ca să cîștig eŭ cînd voĭ juca. Fig. Falsific: a măslui o alegere. V. șuier.

COTĂ, cote, s. f. 1. Parte care îi revine cuiva dintr-o sumă de primit sau de dat; cotă-parte. ◊ (Ec.) Cota bursei = a) nivelul cursului valorilor mobiliare la închiderea ultimei ședințe a bursei; b) lista valorilor cotate la bursă. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație sau care este supusă unui anumit regim; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. ◊ Cote adiționale = a) cote adăugate; b) adaosuri în cote proporționale la impozitele directe datorate statului, perceput în valoarea bugetelor administrației locale, a unor instituții publice sau pentru constituirea unor fonduri speciale. Cotă de întreținere = sumă de bani cu care fiecare dintre colocatari contribuie la cheltuielile comune de întreținere a imobilului respectiv. 2. (Top.) Înălțimea în metri a unui punct de pe teren față de o suprafață de referință (de obicei, nivelul mării). ◊ Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 3. Fiecare dintre valorile numerice ale dimensiunilor unui obiect reprezentat prin desen. 4. Ansamblu de semne, simboluri, cifre, litere care indică locul unor cărți, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar etc. – Din fr. cote.

COTĂ, cote, s. f. 1. (Și în forma compusă cotă-parte) Parte cu care cineva contribuie la o cheltuială comună (v. contribuție) sau care revine cuiva în urma unei repartizări, împărțeli etc. (v. tain). Cotă de întreținere = sumă datorată de fiecare dintre colocatarii unui imobil pentru cheltuielile comune de întreținere. (În economia capitalistă) Cotă de beneficiu = parte din beneficiul unei întreprinderi repartizată unui acționar și care e proporțională cu numărul acțiunilor posedate. Cota bursei = lista valorilor cotate la bursă. Smulsese vînzătorului o gazetă proaspăt adusă cu trenul și căută lacom cota bursei. C. PETRESCU, A. 405. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație sau care este supusă la un regim anumit; p. ext. raport sau număr abstract care reprezintă această parte. Stabilirea cotelor de venituri. 2. Contribuție obligatorie de produse agricole, alimentare, materii prime etc. proporțională cu suprafața cultivată și în raport cu categoria socială a producătorului (și care servește la formarea rezervelor de stat necesare asigurării hranei oamenilor muncii, nevoilor industriei și apărării țării). Trebuie ținut socoteală că venitul obținut de colectivist îi rămîne pe de-a-ntregul, deoarece cota de cereale datorată statului el o achită prin gospodăria colectivă, care reține și necesarul pentru hrana vitelor de muncă și semințele pentru anul următor. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 59. Cotele obligatorii se stabilesc astfel ca să creeze la țărani cointeresarea în lărgirea producției de mărfuri agricole alimentare. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 84. Am adus acolo cotele de grîu în coșul carului. D. BOTEZ, F. S. 88. 3. Altitudinea unui punct de teren față de nivelul mării; p. ext. numărul scris pe hartă sau pe plan care indică o altitudine; înălțime. V. altitudine. ♦ (Concretizat) Loc pe teren, corespunzător unei altitudini marcate pe o hartă. De-aici, de unde sînt la post, eu urmăresc Cum urcă-ncet, spre cota-nzăpezită, Șanțul în care ne aflăm de veghe. CAMIL PETRESCU, V. 65. Simion... capturase... cîteva sute de prizonieri la cotele cele mai încercate. C. PETRESCU, Î. II 106. Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare luat în mai multe puncte. Cotele apelor Dunării. 4. Semn în litere sau cifre indicînd locul unor cărți, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-un inventar, într-un clasor etc. Volumul cu cota 164.

CARTE. Subst. Carte, cărticea (dim.), cărticică, cărțulie, cărțișoară (rar), cărțoi (augm., rar), volum, volumaș (dim.), tom, foliant, taftolog (depr.), terfelog. Tratat; monografie. Publicație, publicare (înv.), tipăritură, scriere, uvraj (înv.), op (livr.), opuscul, operă, lucrare; memento, memorator, compendiu, manual, promptuar, abecedar, bucoavnă (înv.), azbucoavnă (înv.), bucvariu (înv.), breviar, almanah; anale; crestomație, antologie, florilegiu, analecte, culegere, miscelaneu (livr.); bestiar; pandecte; romancero; spicilegiu (livr.); culegere de studii; opere alese, selecțiune; opere complete. Dicționar, dicționăraș (dim.), vocabular (înv.), vorbar (înv.), glosar, lexic, lexicon, enciclopedie; atlas, album. Broșură, broșurică (dim.), filadă (înv.), plachetă; fasciculă. Best-seller. Incunabul, ediție princeps; ediție bibliofilă; ediție critică; ediție revizuită (și adăugită). Cronică, letopiseț. Zodiac, zodiar, rojdanic, gromovnic. Carte religioasă; biblie, palie (înv.), pentateuc, liturghier, evanghelie, evangheliar, tetraevanghel, cazanie, apostol, praxiu. Talmud. Coran. Carte de rugăciuni. Penticostar, molitvelnic, breviar, diurnal. Ediție. Tiraj. Bibliotecă. Biblioteconomie, bibliologie, știința cărții. Bibliofilie. Bibliofil. Bibliografie. Bibliograf. Librărie; anticariat, anticărie. Librar; anticar, buchinist (franțuzism); bibliotecar. Cititor, lector (livr.). Editor, redactor, tehnoredactor, corector. Adj. De carte. Monografic. Antologic. Enciclopedic. Bibliografic. Bibliofil. In-folio, in-cvarto, in-octavo. Vb. A scrie o carte, a redacta, a tipări (a scoate, a edita, a publica) o carte. A întocmi o antologie. A citi o carte, a lectura (rar), a răsfoi o carte. V. autor, dramaturgie, jurnalistică, literatură, poezie, scriere, semn, școală.

verde [At: (cca 1594) HURMUZAKI, XI, 398 / Pl: ~rzi / Art. și: (îvr) ~dul sn / E: ml vir(i)dis, -e] 1 a Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă Si: (reg) mușchiu, verzac (1). 2 a (D. culoare) Care are o nuanță particulară, rezultată din îmbinarea galbenului și a albastrului Si: (reg) mușchiu, verzac (2). 3 a Care se află între galben și albastru în spectrul solar. 4-5 sf, a (Șîs poamă ~) (Varietate de struguri) cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. 6 a (Îs) Aur ~ Vegetație (3). 7 a (Prc; îas) Pădure. 8 a (Zlg; reg; îs) Broască (sau broscuță) ~ Broatec (Hyla arborea). 9 a (Ent; Trs; Ban; îs) Fluture ~ Libelulă (Libelula depressa). 10 a (Ent; Mol; Mun; îs) Gândac ~ Ileană (Cetonia aurata). 11 a (Ent; Olt; îas) Cantaridă (Lytta vesicatoria). 12 a (Îe) A vedea stele ~rzi A resimți violența unei lovituri (primite pe) neașteptate. 13 a (Îe) A-i sări cuiva stele ~rzi din ochi A îndura o suferință fizică ajunsă la paroxism. 14 a (Îs) Cai ~rzi (pe pereți) Nimicuri. 15 a (Îas) Himere. 16 a (Îae) Inepții. 17 a (D. oameni; determinat prin „la față”) Livid. 18 a (D. plante sau părți ale plantelor) Plin de sevă Si: viu (59). 19 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care nu este (încă) uscat Si: viu (60). 20 a (D. plante sau părți ale plantelor) Care este rupt, recoltat de curând. 21 a (Îs) Gard ~ Gard viu. 22 a (Îlav; pe lângă verbe ca „a ieși”, „a petrece”, „a merge” etc.) La iarbă ~ În mijlocul naturii. 23-24 a, sp (Îe) Cu iarba cea uscată arde și cea ~ sau pe lângă lemnul cel uscat arde și cel ~, pe lângă cele uscate ard și cele ~rzi Pe lângă cei vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. 25 a (Îe) A ajunge la creangă ~ A reuși în acțiunile întreprinse. 26 a (Îae) A avea noroc. 27 a (Îe) Ai să scapi la iarbă ~ ! Ai răbdare, vei izbuti ! 28 a (Reg; îe) A tăia frunza ~ și lafuri și talafuri A pălăvrăgi. 29 sp (În legătură cu verbe ca „a spune”, „a îndruga”, „a vorbi”, „a trăncăni” etc.; îe) (La sau și, câte) ~rzi și uscate, (reg) ~rzi ori uscate, ~rzi și mărunte, (câte) ~rzi, uscate Nimicuri. 30 a (Pex; d. suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație (3) proaspătă. 31 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este înfrunzit. 32 a (Pex; d. păduri, grădini) Care este format din plante verzi (1). 33 a (Îs) Zonă ~ Porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. 34 a (Bis; îs) Joia ~ A noua joi după Paști, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sunt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 35 a (Îvr; îs) Piață ~ Piață de legume proaspete. 36 a (Olt; îe) A visa codri ~rzi A dori lucruri imposibil de realizat. 37 a (D. fructe, legume, semințe etc.) Care nu a ajuns la deplină maturitate (nefiind bun de mâncat) Si: crud (4), necopt, (reg) verdioc, verdoi (2), verdunc (2). 38 a (Îvr; pex; d. oameni) Imatur. 39 a (Pop; îe) De ~ și-a mâncat rodul Se spune despre o persoană care și-a irosit averea de când era foarte tânără. 40 a (Trs; d. copii; îe) (A fi) ~ pe la urechi A căpăta seriozitatea omului matur. 41 a (Pex; îe) De când [era] cu buricul ~ De când era copil mic. 42 a (D. piei) Care nu a fost prelucrat Si: brut² (1), crud (15), neargăsit. 43 a (Îvr; d. alimente) Proaspăt. 44 a (Îvr; d. alimente) Nepreparat. 45 a (Îrg; spc; d. caș) Care nu este (încă) zvântat. 46 a (Mun; Olt; d. pământ) Care este arat de curând. 47 a (Mun; Olt; d. pământ) Jilav. 48 s (Mun; îe) A semăna în ~ A semăna imediat după arat, când arătura este încă proaspătă. 49 s (Mun; îe) A ara în ~ A ara un pământ care este încă jilav. 50 a (Mar; îs) Aluat ~ Făină muiată pentru pui¹. 51 a (D. oameni) Robust. 52 a (D. oameni) În putere. 53 a (Pex; d. oameni) Curajos (1). 54 a Care este caracteristic unui om robust. 55 a Care este caracteristic unui om în putere. 56 a Care este caracteristic unui om curajos (1). 57 a (Îe) A avea inimă ~ A fi vesel. 58 a (Îae) A fi viteaz. 59 av Tare. 60 av Cu violență. 61 av (Reg; îe) A munci ~ A munci din greu. 62 a (Fig) Sincer. 63 a (Fig; d. atitudini, manifestări etc. ale oamenilor) Care exprimă sinceritate. 64 a (Fig; d. limbaj, umor) Lipsit de eleganță, de rafinament Si: frust (6), simplu. 65 a (Îvp; îe) Cum (sau de) o (sau mă, îl etc.) vezi cu ochii ~rzi Așa cum este (sunt etc.) în realitate. 66 av (Îe) A(-i) spune (cuiva) ~ (în ochi ori în față), (rar) a spune ~, românește, a(-i) vorbi (cuiva) ~ A(-i) spune (cuiva) adevărul direct, în față. 67 a (Înv; arg) Repetent. 68 sn Cea de a patra culoare fundamentală a spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației cu clorofilă. 69 sn (În legătură cu verbul „a se îmbrăca”; îlav) În ~ În haine de culoare verde (2). 70 sn (Îe) A i se face (cuiva) ~ înaintea ochilor, (reg) a vedea ~ A i se face (cuiva) rău (de mânie, de supărare etc.). 71-72 sn (Îrg) Vegetație (3-4). 73 sn (Pop; rar; fig) Mulțime (1). 74 sn Materie (colorantă) de culoare verde (2), care are diverse utilizări în industrie. 75 sn (Îs) ~ de Paris Cristale mixte de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid. 76 sn (Îas) Soluție preparată cu verde (75) de Paris. 77 sn (Îs) ~ malahit (sau de China) Materie colorantă bazică, ce dă colorații verzi, cu nuanțe albastre puțin rezistente. 78 sn (Îs) ~ chinezesc Colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 79 sn (Fam) Pică³ (la cărțile de joc). 80 sn (D. cărțile de joc; îla) De ~ Care are ca semn un vârf de lance de culoare neagră. 81 sn (În limbajul ghicitorilor în cărți; d. persoane; îal) Care are ochii verzi și părul negru. 82 sn (Rar; îs) ~ antic Matostat. 83 sn (Arg) Piperment. 84 sna Dans popular (brâu) nedefinit mai îndeaproape. 85 sna Melodie după care se execută verdele (84).

ZODIAC sbst. 1 💫 Zonă a sferii cerești, care se întinde de la 8 pînă la 9 grade de fie-care parte a eclipticei, care cuprinde toate pozițiunile ocupate pe rînd de planetele cunoscute de cei vechi; e împărțită în 12 părți egale pe care se află cele 12 constelații în dreptul cărora trece drumul soarelui în cursul anului ¶ 2 💫 Totalitatea acestor 12 constelații sau semnele ce corespund acestor constelații (👉 TAB. LXXXI) ¶ 3 📝 pop. Carte de zodii: Împărate! zise, mulți ani să trăești, Nu că’l știu inelul, nici l-am găsit eu, Ci’l pot ghici numai cu ~ul meu PANN.; doară știți că mi-a ars ~ul RET. [gr. ζωδιαχός].

COTĂ¹ s. f. 1. parte cu care contribuie cineva la o cheltuială comună sau care îi revine în urma unei împărțeli. ◊ parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație; cotă-parte, participație. ◊ contribuție obligatorie, în produse agricole, impusă producătorilor de către stat la termene și prețuri fixate de el. 2. document de referință care constată cursul valorilor înscrise la bursă², rezultate din cotațiile unei zile. ◊ cota bursei = nivelul cursului valutar la bursă. 3. altitudine a unui punct față de nivelul mării; nivelul unei ape curgătoare. ◊ nivelul la care navighează un submarin. 4. (mat.) a treia coordonată carteziană a unui punct din spațiu. ◊ fiecare dintre dimensiunile unei piese, ale unei construcții indicate pe un desen. 5. semn în cifre și litere care arată locul unor cărți, documente etc. într-o bibliotecă, într-o arhivă, a unei piese filatelice în cataloage sau reviste de specialitate. (< fr. cote, lat. quota)

marcà v. 1. a pune o marcă pe: a marca rufe; 2. a pune un semn de recunoaștere: a marca un loc într’o carte; 3. fig. a semnala.

as sm [At: CONTEMPORANUL II, 25 / Pl: ași / E: lat as, assis, fr as, it asso, ngr ἄσος] 1 Unitate de greutate romană egală cu 328g. 2 Monedă romană de aramă sau de bronz de greutatea unui as (1). 3 Carte de joc marcată cu un singur punct sau semn, care, de obicei, este cea mai valoroasă dintre cărțile de aceeași culoare Si: (pop) birlic, ochi, (înv) tui, (arg) taica. 4 (Fam) Maestru.

CARTARE, cartări, s. f. 1. Acțiunea de a carta și rezultatul ei. 2. Urmărire pe teren și transpunere, prin semne și prin culori convenționale, pe hărți topografice, a răspândirii și a caracterelor diferitelor elemente din natură (roci, formațiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) – V. carta.

A CARTA ~ez tranz. 1) (detalii ale unui teren) A transpune pe o hartă topografică prin anumite semne convenționale. 2) (corespondență poștală) A distribui după adresele destinatarilor. /Din cartă

COTĂ¹ s.f. 1. Parte cu care contribuie cineva la o cheltuială comună; parte cuvenită în urma unei împărțeli. ♦ Parte dintr-un tot căreia i se dă o anumită destinație; cotă-parte, participație. ◊ Cota bursei = lista valorilor cotate la bursă. 2. Altitudine a unui punct față de nivelul mării. ◊ Cota apelor = nivelul unei ape curgătoare. 3. Distanța dintre un punct și un plan de referință. ♦ Dimensiune indicată pe un desen. 4. Semne în cifre și în litere care arată locul unor cărți, al unor documente etc. într-o bibliotecă, într-o arhivă etc. [< fr. cote, cf. lat. med. quota – în ce cantitate].

ZODIAC, (2) zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece diurnul aparent al Soarelui în cursul unui an. ◊ Semnele zodiacului = figurile simbolice ale zodiilor reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

CARTARE, cartări, s. f. 1. Acțiunea de a carta și rezultatul ei. 2. Urmărire pe teren și transpunere, prin semne și prin culori convenționale, pe hărți topografice, a răspândirii și a caracterelor diferitelor elemente din natură (roci, formațiuni geologice, ape, soluri, animale etc.). – V. carta.

CARACTER, caractere, s. n. 1. Particularitatea fundamentală a omului, care se manifestă în orientarea, unitatea și consecvența ideilor și acțiunilor sale. Să-i las [posterității] ca o enigmă caracterul meu bizar. MACEDONSKI, O. I 71. Prin vioiciunea glumeață a caracterului său... a lăsat plăcute și vesele suvenire. ODOBESCU, S. 22. Nu avusese vreme a-și dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 142. Dans de caracter = dans care exprimă acțiuni sau sentimente. Comedie de caracter = comedie în care (spre deosebire de comedia de intrigă sau de moravuri) intriga ia naștere din conflictul între caracterele personajelor. ♦ Calitate morală care se manifestă prin tenacitate, voință fermă, perseverență și corectitudine. Om de caracter. ♦ Individualitate, prezentînd trăsături psihice complexe, zugrăvită cu vigoare într-o operă literară. Personajele satirice ale operelor clasice nu sînt scheme, caricaturi, ci caractere. CONTEMPORANUL S. II, 1953, nr. 341, 3/3. 2. Trăsătură particulară, distinctivă, care constituie specificul unui lucru. V. formă, aspect, înfățișare. Partidul a reușit să mobilizeze clasa muncitoare la acțiuni cu caracter economic și politic, care au culminat prin luptele ceferiștilor și petroliștilor din 1933. REZ. HOT. I 151. Caracterul modului de producție este determinat, în ultimă instanță, de nivelul de dezvoltare al forțelor de producție materiale ale societății. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2701. 3. Semn grafic, literă (de tipar sau de mînă). Inițialele acestei cărți cu buchi erau scrise ciudat cu cerneală roșie ca sîngele, caractere slave de o... fantastică arătare. EMINESCU, N. 44. – Accentuat și: caracter.

DEDICA, dedic, vb. I. 1. Tranz. A închina (cuiva) o carte, o operă artistică sau o lucrare științifică proprie, în semn de iubire, de prietenie, de admirație sau de respect. Îi spusei cui a dedicat poetul aceste cuvinte. IBRĂILEANU, A. 160. Să le scrii cum cere lumea vreo istorie pe apă?... Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară, Să-mi dedic a mele versuri la cucoane, bunăoară. EMINESCU, O. I 137. Am primit scrisoarea d-voastră împreună cu frumoasa poezie ce mi-ați dedicat. ALECSANDRI, S. 48. ♦ A pune toată puterea și priceperea, toate mijloacele în slujba unei idei sau acțiuni. Comuniștii sînt oameni care-și dedică toate forțele, toate cunoștințele și energia lor luptei pentru fericirea oamenilor muncii, pentru comunism. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. ♦ A rezerva, în cursul unei activități, un interval de timp în care să te poți ocupa exclusiv de cineva sau de ceva. 2. Refl. (Despre persoane) A se consacra unui anumit lucru sau unei anumite îndeletniciri. [Turgheniev] se dedică desăvîrșit numai literaturii și nu face decît asta pînă la sfîrșitul vieții. SADOVEANU, E. 234.

SIGNATURĂ, signaturi, s. f. 1. Steluță, cifră sau alt semn pus pe prima pagină a fiecărei coli dintr-o carte, pentru a ușura legătorului numărarea colilor. Această psaltire e un volum... gros de 79 coale de hîrtie ordinară, fără paginatură, și avînd signaturile însemnate cu litere slavone, la fața 1 și 8 a fiecărei coale. ODOBESCU, S. I 355. 2. Tăietură la mijlocul corpului unei litere, pentru a înlesni zețarilor recunoașterea poziției ei.

patru [At: COD. VOR. 26/13 / Pl: (rar) ~uri / E: ml quattoor] 1 nc Numeral care, în numărătoare, are locul între trei și cinci. 2 a Care sunt în număr de patru (1). 3 a (Înv; îs) ~ clase Învățământ elementar. 4 a (Înv; îas) Curs inferior al liceului Si: gimnaziu. 5 a (Îs) ~ scânduri Sicriu. 6 a (Îe) Între ~ ochi (sau pereți) În taină, confidențial, fără martori Si: în doi. 7 a (Îlav) În cele ~ zări (sau colțuri, vânturi etc.) Spre toate punctele cardinale principale, în toate părțile, pretutindeni. 8 a (Îal; pex) Fără urmă. 9 a (Reg; îe) În ~ ițe Beat. 10 a (Îls) Cu ~ picioare sau în ~ picioare Patruped. 11 a (Reg; îls) ~ popi Capră cu care se ridică piatra unei mori. 12 smf Grup de obiecte de același fel format din patru membri. 13 sn (Îlav) În ~ Împărțit în patru părți egale Si: în sferturi. 14 sn (Îe) A(-și) deschide (sau a-și face, a avea etc.) ochii (și urechile sau, rar urechile în) ~ sau (a fl) (cu) ochii (în) ~ A fi foarte atent. 15 sn (Îae) A proceda cu mare băgare de seamă. 16 sn (Îe) A despica (sau a tăia) firul (de păr sau, rar, un fir de păr, părul) în ~ A cerceta în mod amănunțit, a se ocupa de ceva cu minuțiozitate exagerată, mai mult decât este necesar. 17 sn (Pop; îe) A face pe dracul în ~ A depune toate eforturile, a utiliza toate posibilitățile pentru a izbândi într-o acțiune. 18 sn (Reg; îe) A se face în ~ A munci din greu, a se strădui, a depune eforturi mari. 19 sn (Îav) Cât ~ Foarte mult, depășind limitele obișnuite. 20 a (Îcr trei, cinci) Care este într-o cantitate sau care reprezintă un interval ce poate fi trecut cu vederea, neluat în considerație. 21 nc Număr abstract corespunzător. 22 na (Îcs) De ~ ori În mod repetat sau reluat de acest număr de ori. 23-24 nd (Îcs) Câte ~ (Într-un mod) care este ordonat în serii de patru (1). 25 no Al patrulea, a patra. 26 nf (Înv) Pătrime. 27 sn Semn grafic care reprezintă numărul patru¹ (1). 28 sn (Pex) Desen, figură în forma acestui semn. 29 sn Notă cuprinsă între notele trei și cinci. 30-31 sn (Carte de joc sau) fațetă a zarului marcată cu patru puncte.

BANDEROLĂ s.f. 1. Steguleț (de lance, de catarg etc.). 2. Bandă de hîrtie lipită în jurul unei cutii, unei cărți etc. ♦ Bandă de pînză care se poartă la braț ca semn de recunoaștere, pentru a arăta că cel care o poartă are anumite însărcinări etc. [< fr. banderole, it. banderuola].

BANDEROLĂ s. f. 1. steguleț (de lance, de catarg etc.) 2. bandă de hârtie lipită în jurul unei cutii, a unei cărți etc. 3. bandă de pânză care se poartă la braț ca semn al unei anumite însărcinări etc.; brasardă (1). (< fr. banderole, it. banderuola)

BANDEROLĂ, banderole, s. f. 1. Fâșie de hârtie petrecută în jurul unui pachet sau al unei cărți pentru a împiedica desfacerea ei. 2. Brasardă. 3. Steguleț care servește ca semn distinctiv (prins în vârful unei lănci, al unui catarg etc.). – Din fr. banderole.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

SIGNATURĂ, signaturi, s. f. 1. Steluță, cifră sau alt semn pus pe prima pagină a fiecărei coli de tipar dintr-o carte, pentru a ușura legătorului numărătoarea colilor. 2. Tăietură la mijlocul corpului unei litere pentru a înlesni zețarului recunoașterea poziției ei. – Din fr. signature.

SIGNATURĂ s.f. 1. Semn pus pe prima pagină a fiecărei coli de tipar a unei cărți, care ușurează legătorului numerotarea colilor. 2. Mic șanț tăiat în blocul unei litere, care înlesnește zețarului recunoașterea poziției ei. [< fr. signature].

SIGNATURĂ s. f. 1. semn pus pe prima pagină a fiecărei coli de tipar a unei cărți, care ușurează legătorului numerotarea colilor. 2. mic șanț tăiat în blocul de litere care înlesnește zețarului recunoașterea poziției ei. 3. (mat.) ă unei substituții = (pentru o substituție dată) numărul +1 dacă substituția echivalează cu un număr par de traspoziții, numărul -1 dacă acesta echivalează cu un număr impar de transpoziții. (< fr. signature)

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului, reprezentînd cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzînd preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Ngr. [kiklos] zodiakos.

SIGNATURĂ, signaturi, s. f. (Rar) 1. Steluță, cifră sau alt semn pus pe prima pagină a fiecărei coli de tipar dintr-o carte, pentru a ușura legătorului numărătoarea colilor. 2. Tăietură la mijlocul corpului unei litere pentru a înlesni zețarului recunoașterea poziției ei. – Din fr. signature.

zodiac sn [At: AMFILOHIE, G. F. 108 / 12 / P: ~di-ac / Pl: ~ace / E: ngr ζωδιαχός, fr zodiaque] 1 Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an Si: zodier² (1). 2 Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale ale zodiacului (1), în care Soarele se află timp de aproximativ o lună și care poartă numele uneia dintre constelațiile zodiacale Si: crai (12), semn, zodie (1), zodier² (2). 3 (Lpl; art ; șîs semnele ~ului) Figuri simbolice ale zodiacului (2) reprezentând cele douăsprezece constelații Si: zodier² (3). 4 Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut Si: horoscop, rojdanic, (înv) zodiar, zodie (13). 5 (Rar) Prezicere conținută într-un zodiac (4). corectat(ă)

REBUS s.n. Joc în care se exprimă, prin semne, litere și figuri, un proverb, un fragment de poezie, un titlu de carte etc. ♦ (Fig.) Enigmă, șaradă. [< fr. rébus, germ. Rebus].

GARCIA LORCA [garθia], Federico (1898-1936), poet și dramaturg spaniol. Lirica sa, de inspirație folclorică și modernistă, având ca fundal peisajul andaluz, este străbătută de obsesia dragostei, a sângelui și a morții („Carte de poeme”, „Romancero țigănesc”, „Poetul la New York”). Teatru poetic evoluând sub semnul tragicului de inspirație patriotică („Mariana Pineda”, „Nuntă însângerată”, „Casa Bernardei Alba”). Condamnat de un tribunal franchist, a fost executat.

șaizeci [At: (cca 1650-1675) GCR I, 231/22 / V: (pop) șasez~, (reg) șazăci, șei~, (înv) șesez~, șeszăci / E: șase + zeci] 1 nc Număr având în numărătoare locul între cincizeci și nouă și șaizeci și unu. 2-3 sm, a (Semn grafic) care reprezintă numărul șaizeci (1). 4 nc (Pop; îcs) ~ și șase Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 5 nc (Precedat de pp „de” și urmat de „ori”) Intră în componența numeralului adverbial corespunzător (De șaizeci de ori). 6 nc (Precedat de pp „de” și urmat de „ori”) Intră în componența numeralului multiplicativ corespunzător (De șaizeci de ori pe atâta). 7 nc (Precedat de „câte”) Intră în componența numeralului distributiv corespunzător (Primise fiecare câte șaizeci de cărți).

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare), indicând numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare din cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A(-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = A pretinde că ghicește viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. ◊ Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte.

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) carte = a vorbi ca un om învățat; a vorbi așa cum trebuie; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și de citire; învățătură, știință, cultură. Ai carte, ai parte. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. ◊ Carte de muncă = document (în formă de caiețel) care cuprinde date privitoare la activitatea unei persoane (vechime în muncă, locul de muncă) și care servește acesteia pentru anumite drepturi (pensie, retribuție, concediu etc.); carnet de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare) indicând numele (profesia, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și arăta gândurile sau planurile, a spune adevărul. A (-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. A juca cartea cea mare = a depune toate eforturile și a se avânta cu toate riscurile într-o confruntare (disperată) în scopul atingerii unui ideal. A da în cărți = a ghici viitorul cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Carte de judecată = hotărâre, sentință judecătorească. – Refăcut din cărți (pl. lui *cartă < lat. charta), prin analogie cu parte-părți; (II) din fr. carte.

memento si [At: BREZOIANU, R. 10/18 / E: fr mémento, lat memento (Imt lui meminisse] 1 (Iuz) Carnet mic de buzunar sau, rar, foaie în care se fac însemnări pentru a reaminti anumite date, nume, probleme etc. Vz agendă, notes. 2 Carte care rezumă esențialul unei științe sau al unei discipline Si: memorator (1). 3 Însemnare, notă, semn distinctiv care reamintește cuiva un anumit lucru. 4 (Pex) Aducere aminte.

notare¹ sf [At: POLIZU / Pl: ~tări / E: nota¹] 1 Consemnare în scris Si: înscriere, notație (1), scriere. 2 Mențiune privitoare la unele fapte juridice sau la drepturi personale, care se trec în cartea funciară, referitor la drepturile reale imobiliare înscrise în această carte Si: intabulare. 3 Indicare. 4 Semnalare. 5 Subliniere. 6 Reținere. 7 Apreciere cu ajutorul notelor sau al calificativelor Si: notație (4). 8 Marcare cu un semn, prin simboluri, cifre, litere etc. 9 Însemnare rezumativă în scris în timpul lecturii unei cărți, a unui articol etc. 10 Consemnare pe scurt făcută în timpul unei ședințe, a audierii unei conferințe, a unei lecții etc. 11 (Pex; ccr) Notă (7).

SCORPION, scorpioni, s. m. 1. Nume dat mai multor specii de arahnide având la extremitatea posterioară glande veninoase, care se deschid în vârful unui ac; scorpie (1). ◊ Scorpionul de cărți =scorpion minuscul, fără coadă și fără glande veninoase, având patru perechi de picioare și o pereche de foarfece lungi, care trăiește printre filele cărților (Chelifer cancroides). 2. (Art.) Numele unei constelații zodiacale din emisfera sudică; numele unuia dintre cele 12 semne ale zodiacului; Scorpie (2). [Pr.: -pi-on] – Din fr. scorpion, lat. scorpio, -onis.

CARTARE (< carta) s. f.1. Totalitatea operațiunilor de urmărire și delimitare în teren și de transpunere, prin semne și culori convenționale, pe hărți topografice sau fotograme a răspândirii și a caracterelor diferitelor elemente din natură (roci și formațiuni geologice, forme de relief, ape subterane, soluri, plante, animale etc.). 2. Operație de repartizare, grupare (la poștă) a scrisorilor după adresele destinatarilor. ♦ Cartarea vagoanelor = distribuirea vagoanelor în depou sau într-un atelier de cale ferată, gruparea lor pe liniile de descărcare și trecerea lor într-o schemă pentru a fi identificate rapid.

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere tipărită și legată sau broșată în volum. ◊ Carte albastră (sau albă, neagră etc.) = publicație oficială a unui guvern, conținînd documente justificative privitoare la o problemă politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca din carte = a vorbi ca un om învățat; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. ♦ Diviziune mai mare decît un capitol a unei scrieri de proporții mari. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și citire; învățătură, știință, cultură. ◊ Expr. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. Cum scrie la carte = așa cum trebuie, cum se cere. Om de carte = persoană care citește, studiază mult; cărturar. 3. Registru. II. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. Carte de membru. Carte de muncă. 2. Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: servește pentru corespondență (carte poștală), ca permis de intrare la un concert, la o bibliotecă (carte de intrare), conține numele (profesiunea, adresa etc.) unei persoane (carte de vizită) etc. ♦ Fiecare dintre cele 52 sau 32 de bucăți de carton, diferențiate după culorile, semnele și figurile însemnate pe ele și întrebuințate la jocuri de noroc. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și da pe față gîndurile, a-și arăta planurile. A(-și) juca ultima carte = a face o ultimă încercare pentru atingerea unui scop. A da în cărți = a pretinde că face prevestiri cu ajutorul cărților de joc. III. (Înv. și pop.) 1. Scrisoare. 2. Ordin scris, emis de o autoritate. 3. Act scris, document; dovadă. Ai carte, ai parte (= dacă ai studii, poți ajunge departe). ♦ Carte de judecată = hotărîre, sentință judecătorească. – Lat. charta.

ISCĂLI, iscălesc, vb. IV. Intranz. și refl. A-și scrie numele sub textul unui act oficial, al unei scrisori, al unei chitanțe etc. (în semn de încuviințare, de recunoaștere, de admitere); a semna, a-și pune semnătura. Iscălim în cartea groasă a muzeului care poartă pe fiecare pagină impresii, însemnări, zeci și zeci de iscălituri. STANCU, U.R.S.S. 201. Iară el, Isaiia Teodorescu se iscălea. CREANGĂ, A. 135. Ei, fie! dacă-i așa... Iaca iscălesc. ALECSANDRI, T. I 320. ◊ Tranz. (Complementul indică textul sau documentul în discuție) Îl făcuseră... să iscălească... polițe. C. PETRESCU, Î. II 238. Mi-au spus curat că nu vor să iscălească raportul, pînă ce nu li s-o da cîte o mie de franci. VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. Vodă a iscălit constituția, văzîndu-se silit de popor. GHICA, A. 39.

doi, două [At: PRAV. LUCACI, 231^v/2 / V: (înv) doao, doauă (S și: doaă), doau, doo, doolea, doî, duor nc / S și: (înv) doă / Pl: (rar, 28-31) doiuri / E: ml *dui, duae] 1 nc Numărul care în numărătoare are locul între unu și trei și este indicat matematic prin cifrele 2 și II. 2 a Indică un număr mic, neprecizat I-am spus două vorbe. 3 a (Înv; îlav) În (sau din) două vorbe (sau cuvinte), ori în două vorbe și-un cuvânt (pe scurt) Fără multă vorbă. 4 nc (Îlav) La doi pași Foarte aproape. 5 nc (Îe) A vorbi (sau spune) cu două înțelesuri A se exprima echivoc. 6 nc (Îae) A vorbi neclar. 7 nc (Îe) Nu face (sau nu dai, pop, nu plătește) nici două parale (sau doi bani) Nu prezintă nici un interes. 8 nc (Îae) Nu are nici o valoare. 9 nc (Îlav) În (sau pe din) două În două părți (egale). 10 nc (Îlav) Nici una, nici două Neașteptat. 11 nc (Îal) Imediat. 12 nc (Înv; îlav) În (sau pe din) două cu... Amestecat (în părți egale) cu altceva. 13 nc (Fam; îlav) În doi timpi și trei (sau două) mișcări Foarte repede. 14 nc (Îal) Imediat. 15 nc (Îlav) Una-două Foarte des. 16 nc (Îal) Întruna. 17 nc (Îlav) Din două una sau una din două Ori... ori... 18 nc (Îlav; de obicei în construcții negative) Cu una, cu două Cu ușurință. 19 nc (Îe) Una și cu una fac două E limpede. 20 nc (Îlv) A nu vorbi (sau a nu zice) (nici) două A tăcea. 21 nc (Precedat de „vreo” și urmat de „trei”) Indică un număr aproximativ A stat vreo doi, trei ani. 22 nc Numărul abstract corespunzător cifrei 2. 23 (Precedat de „vreo” și urmat de „ori”) Intră în componența numeralului adverbial corespunzător Vine de vreo două ori pe an. 24 nc (Precedat de pp „de” și urmat de „ori”, intră în componența numeralului multiplicativ corespunzător) Îndoit S-a făcut de două ori mai mare. 25 nc (Precedat de „câte”, adesea cu valoare adjectivală) Intră în componența numeralului distribuitiv corespunzător S-au așezat doi câte doi. 26 no Al doilea. 27-28 nc (Cu elipsa substantivului determinat) Ora sau ziua. 29 sn Semn grafic ce reprezintă numărul doi (1). 30 sn Notă aflată între notele unu și trei. 31 sn Carte de joc marcată cu doi (1). 32 sn Față a zarului marcată cu două puncte.^[1] modificată

scriere sf [At: CARTE TREB. II, 170/17 / V: (înv) scriire, (îvr) scrire / Pl: ~ri / E: scrie] 1 Redare prin anumite semne convenționale a sunetelor, a literelor, a cifrelor, a cuvintelor, a textelor etc. dintr-o limbă Si: (înv) scris¹ (1), (înv) scrisoare (1). 2-3 (Ccr) (Sistem de) semne grafice convenționale prin care sunt redate sunetele, cuvintele, textele etc. unei limbi Si: scris¹ (2-3), (îrg) scrisoare (3-4), (înv) scriptură (1-2). 4 (Înv) Ortografie. 5 Mod (particular) de a caligrafia semnele grafice Si: scris¹ (5). 6 Fel de a scrie (1) al cuiva Si: scris¹ (6), scriitură, scris¹ (1), (îvp) scrisoare (6), (înv) scriptură (9). 7 (Înv) Recrutare (1). 8 Formulare scrisă² (1) Si: redactare, scris¹ (7). 9 (Înv; îs) ~ în scurt Rezumat. 10 (Rar; îs) ~ frumoasă Stilistică (1). 11 Ceea ce este scris² (1) ca rezultat al unei munci de redactare Si: text scris², scris¹ (8), operă¹, (înv) scriitură , scriptură (10), scrisoare (18). 12 Lucrare originală cu caracter literar, științific etc. Si: scris¹ (9), operă¹, (înv) scriitură (3), scriptură (11), scrisoare (19). 13 (Spc) Carte (16). 14 (Pex; lpl) Totalitate a textelor scrise² (și tipărite) ale unui autor, ale unui curent (literar), ale unui popor etc. Si: scris¹ (11), operă¹, (înv) scriitură, scriptură (21), scrisoare (20). 15 (Înv; șîs ~ împrejur) Descriere (1).

dilematic, -ă adj. Care provoacă nedumerire, dileme ◊ „Moartea survenită brutal nu constituie doar o împlinire a visului profetic, ci aruncă un tulburător semn de întrebare, menținând caracterul dilematic al întregii narațiuni: vis sau realitate?” R.lit. 11 IV 71 p. 3. ◊ „Cartea este, de fapt, o istorie dilematică a literaturii dramaturgice românești de-a lungul unui secol [...]” I.B. 10 X 73 p. 2 (din fr. dilémmatique; DN3, DEX-S)

carte sf [At: COD. VOR. 38/5 / V: (înv) ~tă / Pl: cărți / E: lat charta, cf fr carte] 1 (Îvp) Scrisoare. 2 (Îvp; spc) Scrisoare de recomandare. 3 (Îvp; îs) ~ de cărat Act de transport Cf foaie de parcurs. 4 (Îvp; îs) ~ albă Hârtie (albă) de scris. 5 (Îvp) Ordin scris, emis de o autoritate (domnească). 6 (Îvp) Act scris Si: document. 7 (Îvp) Dovadă. 8 (Îvp; îe) Ai ~, ai parte Dacă ai act de proprietate asupra unui bun, ți se recunoaște dreptul de stăpân. 9 (Pex; îae) Ai învățătură, cunoștințe, poți reuși în viață. 10 (Îvp; îs) ~ de judecată Sentință judecătorească (scrisă). 11 (Îvp; îs) ~ deschisă, de obștie Publicație. 12 (Înv; îs) ~ cu limbă de moarte Testament. 13 (Bis; înv; îs) ~ de blestem sau de afurisenie Scrisoare din partea unui arhiereu, prin care una sau mai multe persoane, sub amenințarea anatemei, sunt obligate să mărturisească adevărul cu privire la o crimă, la un litigiu. 14 (Înv; îs) ~ de lăsăciune Sentință de divorț. 15 (Înv; îs) ~ de voie veghiată Permisiune de a merge undeva și a se întoarce Si: permis de liberă trecere. 16 Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. 17 (Îs) ~ albastră (sau albă, neagră etc.) Publicație oficială a unui guvern care conține documente justificative privitoare la o problemă politică. 18 (Îe) A vorbi (sau a spune) ca la (sau ca din) ~ A vorbi ca un om învățat. 19 (Îae) A vorbi așa cum trebuie, cum se cuvine. 20 (Îae) A face caz de erudiția sa Si: a fi pedant. 21 (Îe) A se pune (cu burta) pe ~ A se apuca (serios) de învățat. 22 (Îs) Om de ~ Cărturar. 23 (Îe) Cum scrie la ~ Așa cum trebuie, cum se cere. 24 (Înv; îs) ~a cântecelor Cântarea cântărilor. 25 (Înv; îs) ~a neamului Genealogie. 26 (Îvp; îs) ~ de școală Manual. 27 (Îs) ~ de bucate Carte (16) care conține rețete de mâncăruri. 28 (Pop; îs) Din ~ Ornament cusut pe ie, nedefinit mai îndeaproape. 29 Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de proporții mari. 30 (Fig) Cunoștințe de scriere și citire Si: învățătură. 31 (Fig) Erudiție. 32 (Îe) A nu ști boabă de ~ A nu ști să scrie și să citească. 33 (Îe) A fi tobă de ~ A fi foarte învățat, erudit. 34 (Înv; îs) Sfânta ~ Biblia. 35 Registru. 36 (Finanțe; îs) ~a depunerilor spre fructificare Registru mare în care banca ține evidența deponenților. 37 (Iuz; îs) ~ de gir Cont de gir. 38 (Urmat de prepoziții introduse prin prepoziția „de”) Carnet cu date personale, care atestă sau conferă unei persoane anumite drepturi. 39 (Îs) ~ de muncă Carnet de muncă. 40 Bucată de carton, cu însemnări scrise sau tipărite, căreia i se dau diferite întrebuințări: pentru corespondență (~ poștală), ca permis de intrare la bibliotecă (~ de intrare), indicând numele, profesiunea, adresa etc. unei persoane (~ de vizită) etc. 41 (Șîs ~ de joc) Fiecare dintre cele 52 sau 32 de cartoane dreptunghiulare, diferențiate după culorile, semnele și figurile imprimate pe ele și întrebuințate la anumite jocuri de noroc. 42-43 (Îe) A da cărțile pe față A-și arăta gândurile sau planurile. 44 (Îae) A spune adevărul (după ce mai întâi a încercat să-l ascundă). 45 (Îe) A-(și) juca ultima ~ A face o ultimă încercare (riscând) în vederea atingerii unui scop. 46 (Îe) A juca ~a cea mare A depune toate eforturile și a se avânta, cu toate riscurile, într-o confruntare (desperată) în scopul atingerii unui ideal. 47 (Îe) A da în cărți A încerca să ghicești viitorul cu ajutorul cărților (41) de joc. 48 (Nob) Stomacul al treilea al rumegătoarelor, a cărui cavitate interioară este îmbrăcată în membrană.

ZODIAC s. 1. zodie, semn zodiacal. (Există 12 ~ce.) 2. horoscop, rojdanic. (~ cuiva indică o viață plină de succese.) 3. rojdanic, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

ZODIAC s. 1. zodie, semn zodiacal. (Există 12 ~e.) 2. horoscop, rojdanic. (~ul cuiva indică o viață plină de succese.) 3. rojdanic, zodiar, (pop.) carte de zodii. (~ul este o carte ce prevestește soarta cuiva în raport cu zodia în care s-a născut.)

SCORPION, scorpioni, s. m. 1. Nume dat mai multor specii de arahnide având la extremitatea posterioară glande veninoase, care se deschid în vârful unui ac; scorpie (1). ◊ Scorpionul-de-cărți = scorpion minuscul, fără coadă și fără glande veninoase, având patru perechi de picioare și o pereche de foarfeci lungi, care trăiește printre filele cărților (Chelifer cancroides). 2. N. pr. art. Numele unei constelații zodiacale din emisfera sudică. ♦ Numele unuia dintre cele 12 semne ale zodiacului; Scorpie (2). [Pr.: -pi-on] – Din fr. scorpion, lat. scorpio, -onis.

DEDICAȚIE, dedicații, s. f. Text omagial, scris pentru cineva pe o carte (mai rar, pe o pagină de album, pe un obiect de artă, pe o fotografie) în semn de afecțiune. [Poezia] o găsim înregistrată sub dedicația la Maria. MACEDONSKI, O. IV 10. – Variantă: dedicațiune (pronunțat -ți-u-) (EMINESCU, N. 45) s. f.

cartare sf [At: DEX² / Pl: ~tări / E: carta] 1 Grupare a scrisorilor (la poștă) după adresele destinatarilor Si: cartat¹ (1). 2 Urmărire pe teren și transpunere, prin semne și prin culori convenționale, pe hărți topografice, a diferitelor elemente din natură (roci, formațiuni geologice, ape, soluri, animale etc.) Si: cartat¹ (2).

BANDEROLĂ, banderole, s. f. 1. Fîșie de hîrtie care se lipește în jurul unui pachet, al unei cărți etc. pentru a împiedica desfacerea lor frauduloasă. ♦ Fîșie de pînză care se trece în jurul brațului ca semn al unei anumite însărcinări. 2. Fîșie mică de stofă prinsă la vîrful unui catarg, al unei lănci etc. – Fr. banderole.