CONFESIUNE, confesiuni, s. f. 1. Mărturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime; p. restr. spovedanie. ♦ Scriere literară care conține mărturisirea unor gânduri și sentimente legate de viața intimă a autorului. ♦ Scriere care cuprinde mărturisirea de credință a unei ramuri a bisericii creștine. 2. Religie, cult. [Pr.: -si-u-] – Din fr. confession, lat. confessio, -onis.

GOTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al goților, privitor la goți. ◊ Scriere gotică sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colțuroase, întrebuințate, în evul mediu, în apusul Europei, astăzi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa occidentală, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri și bolți ogivale, prin contraforturi, prin vitralii și prin numărul mare de sculpturi în piatră. Artă gotică = formă de artă răspândită în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.

INTERLINIE, interlinii, s. f. Spațiu alb care se lasă între două rânduri de litere scrise sau tipărite, sau între două linii ale portativului muzical. – Din fr. interligne (după linie).

NOTĂ, note, s. f. 1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observații referitoare la o anumită chestiune; text scris care conține o scurtă însemnare, un comentariu. ◊ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoștință (de ceva); a ține seamă (de ceva), a reține (ceva). ♦ (La pl.) Notițe (luate la o oră de școală, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnări sau reflecții literare scrise cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau științific, cuprinzând informații suplimentare de amănunt, referințe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârșitul sau la începutul volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. ♦ Comunicare scurtă făcută de obicei în scris de o instituție; adresă, înștiințare. 4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumații; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care servește la înregistrarea unor operații contabile etc. 5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o mențiune specială, aprecierea cunoștințelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc. 6. Semn convențional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălțimea și durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ◊ Expr. Notă discordantă (sau falsă) = afirmație, atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. A forța (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obișnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în concordanță cu o situație dată. Ca pe note = bine, așa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig. Nuanță, însușire, trăsătură caracteristică, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.

VEDE s. f. pl. Nume dat culegerii de texte religioase și literare scrise în sanscrita veche, care reprezintă primele documente literare din India. – Din fr. Védas.

EXPONENT, -Ă, exponenți, -te, subst. 1. S. m. și f. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. 2. S. m. (Mat.) Semn în cifre sau în litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. – Din germ. Exponent, lat. exponens, -ntis.

ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (4) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (În sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – Din fr. rond, germ. Ronde.

CARACTER s. 1. v. însușire. 2. v. factură. 3. v. fire. 4. literă. (Scris cu ~e gotice.) 5. v. semn grafic.

BATARD ~dă (~zi, ~de) 1) (despre scriere, litere) Care este intermediar între scrierea rondă și cea cursivă. 2) (despre penițe) Care servește la acest fel de scriere. /<fr. bâtard

CONFESIUNE ~i f. 1) Comunicare a unor fapte sau gânduri ascunse; spovedanie; confidență. 2) Ritual creștin constând în mărturisirea păcatelor pentru a obține iertarea lor; spovedanie. 3) Formă a conștiinței sociale, în care realitatea este reflectată și interpretată ca fiind dependentă de forțe și ființe supranaturale; religie; cult; credință. 4) Scriere literară cu caracter autobiografic, în care autorul este de o sinceritate totală. [Art. confesiunea; G.-D. confesiunii; Sil. -si-u-] /<fr. confession, lat. conffesio, ~onis

MEMORIAL² ~e n. 1) Scriere literară, care conține observații științifice, impresii sau amintiri din timpul vieții autorului. 2) Monument în memoria unui eveniment, a unor persoane celebre sau a unor eroi căzuți pentru patrie. [Sil. -ri-al] /<germ. Memorial, fr. mémorial, lat. memorialis

MEMORIALISTICĂ f. 1) Gen de scriere literară care conține memorii. 2) Totalitate a lucrărilor cu caracter de memorii. [Sil. -ri-a-] /memorial + suf. ~istică

logogramă s. f. Semn grafic care înlocuiește un cuvânt fără să-i reproducă integral sau nereproducându-i deloc sunetele prin litere; scriere ideografică (< fr. logogramme.

CONFESIUNE s.f. 1. Mărturisire, destăinuire a unor gînduri, a unor fapte sau a unor sentimente intime. ♦ Scriere literară care cuprinde mărturisirea unor gînduri și sentimente legate de viața intimă a autorului. 2. Religie, credință religioasă, cult. [Var. confesie s.f. / cf. fr. confession, it. confessione, lat. confessio].

RONDĂ adj. f. (Despre o literă, scriere) Cu linia rotundă, groasă și dreaptă; peniță rondă = peniță specială cu vîrful lat, folosită pentru acest gen de scriere. // s.f. Cîntec vesel, de chef, la care fiecare comesean cîntă un cuplet; rond² (2) [în DN]. [< fr. ronde].

AUTOBIOGRAFIE s.f. Biografie a unei persoane, scrisă de ea însăși. ♦ Scriere literară în care autorul își povestește viața. [Gen. -iei. / cf. it. autobiografia, fr. autobiographie, rus. avtobiografia < gr. autos – însuși, bios – viață, graphein – a scrie].

BATARD, -Ă adj. (Despre scriere, litere) Cu caracter de scriere rondă și cursivă; (despre penițe) care servește la acest fel de scriere. ♦ (s.f.) Caracter de literă cu care se execută acest fel de scriere. [< fr. bâtarde].

MEDALION s.n. 1. Bijuterie ovală sau rotundă în care se păstrează o fotografie sau o mică amintire și care se poartă de obicei la gît. 2. Fotografie sau tablou de formă ovală sau rotundă. 3. Ornament rotund sau oval care cuprinde un basorelief, o inscripție. ♦ Motiv în formă de romb care se aplică în mijlocul unei țesături. 4. Preparat culinar de formă rotundă sau ovală. 5. Scurtă scriere literară în proză, articol critic în care se schițează portretul unei personalități. ♦ Spectacol, emisiune etc. dedicată evocării unui compozitor sau unui scriitor. [Pron. -li-on. / < fr. médaillon, cf. it. medaglione].

MEMORIAL s.n. 1. Scriere literară înrudită cu însemnările de călătorie și cu memoriile, în care se consemnează anumite realități. 2. Monument sau inscripție comemorativă. [Pron. -ri-al, pl. -le, -luri. / < fr. mémorial, it. memoriale, engl. memorial, cf. lat. (liber) memorialis – carte de însemnări].

MORALĂ s.f. 1. Formă a conștiinței sociale care cuprinde anumite idei, concepții, convingeri privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. (Fam.) Mustrare, dojană. 3. Parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare desprinsă dintr-o scriere literară. [Cf. fr. morale, lat. moralis].

TON s.n. 1. Gradul de înălțime al unui sunet. ♦ Intervalul dintre două trepte alăturate ale gamei diatonice, egal cu două semitonuri. ♦ A da tonul = a) a stabili tonalitatea unei cîntări vocale, folosind diapazonul; b) a iniția ceva. 2. Mlădiere, inflexiune a vocii, intonație. 3. Fel de a spune, de a-și exprima gîndurile. ♦ Felul în care se prezintă, în general, o scriere (literară). ♦ Fel de a fi, de a se purta în general. 4. Nuanță a culorilor (într-un tablou). ♦ Culoare dominantă, tonalitatea generală a unui tablou. [Pl. -uri. / cf. fr. ton, it. tono, lat. tonus].

AUTOBIOGRAFIE s. f. 1. biografie a unei persoane, scrisă de ea însăși. 2. scriere literară în care autorul își povestește viața. (< fr. autobiographie, rus. avtabiografiia)

CONFESIUNE s. f. 1. mărturisire, destăinuire a unor gânduri, fapte sau sentimente intime. ◊ scriere literară care cuprinde mărturisirea unor gânduri și sentimente legate de viața intimă a autorului. 2. religie. (< fr. confession, lat. confessio)

EVOCARE s. f. faptul de a evoca; amintire, aducere-aminte; evocație ◊ scriere literară în care se evocă ceva. (< evoca)

MEDALION s. n. 1. bijuterie ovală sau rotundă în care se păstrează o fotografie, o mică amintire (care se poartă la gât). 2. ornament rotund sau oval de fațadă sau de mobilier, care cuprinde un basorelief, o inscripție. ◊ motiv în formă de romb care se aplică în mijlocul unei țesături. 3. preparat culinar de formă rotundă sau ovală. 4. scurtă scriere literară în proză, articol critic în care se schițează portretul unei personalități. ◊ spectacol, emisiune dedicată evocării unui scriitor, muzician etc. (< it. medaglione, fr. médaillon)

MEMORIAL, -Ă I. adj. care servește pentru a aminti un eveniment important, o personalitate etc. II. s.. 1. scriere literară înrudită cu însemnările de călătorie și cu memoriile, în care se consemnează anumite realități. 2. monument comemorativ. (< fr. mémorial, (II, 2) engl. memorial, lat. memoriales, germ. Memorial)

MORALĂ s. f. 1. ansamblul ideilor, concepțiilor, convingerilor privind normele de conviețuire și de comportare a oamenilor în raporturile dintre ei și față de societate. 2. etică. 3. parte a unei fabule care conține o învățătură; concluzie moralizatoare dintr-o scriere literară. 4. (fam.) mustrare, dojană. (< fr. morale)

RONDĂ¹ adj. (despre o literă, scriere) cu linia rotundă, groasă și dreaptă. ♦ peniță ~ = peniță specială cu vârful lat, pentru acest gen de scriere. (< fr. ronde)

*caractér n., pl. e (fr. caractère, it. caráttere, lat. charácter, -éris, d. vgr. haractér, -éros, semn săpat, marcă, tipar, d. harásso, gravez. V. harag, hărăxesc). Semn de care te serveștĭ la scris, literă. Fig. Fel de suflet: caracter blînd. Tărie, curaj: a arăta că aĭ caracter. Nobleță, bunătate: om de caracter. Semn distinctiv: caracterele gloriiĭ, rațiunea e caracteru omuluĭ. Expresiune, fizionomie: dans de caracter. Titlu, demnitate, misiune: un trimes cu caracter de ambasador. – Și carácter (după it.) și (vechĭ) haractir (după ngr.).

1) mut, -ă adj. (lat. mutus, mut; it. muto, sard. mudu, pv. vfr. mut, cat. mud, sp. pg. mudo). Care nu poate vorbi: om mut. Care nu vrea să vorbească orĭ nu poate de emoțiune: a rămînea mut de frică. Care nu se manifestă pin strigăte saŭ cuvinte: marile durerĭ îs mute. Fig. Prost: (de multe orĭ ca epitet bărbatuluĭ saŭ nevesteĭ): mutu cela? Indiferent: a rămînea mut față de durerea cuĭva. Gram. Care nu se pronunță, deși se scrie: literă mută (ca l din omul, cum se scrie greșit și astăzĭ îld. omu). Subst. Om mut: un mut, o mută. Gram. S. f. Literă mută. V. surdo-mut.

prescríŭ, -scris, a -scríe v. tr. (pre- și scriŭ, după sîrb. pre-pisati). Scriŭ încă o dată pe deasupra: după ce a scris literele săpîndu-le pe lemn, le-a prescris cu negru. Transcriŭ, copiez: a prescrie o scrisoare. Neol. (lat. prae-scribere). Dictez, ordon: prescriŭ condițiunile de pace. Daŭ o rețetă (un sfat) unuĭ bolnav: medicu ĭ-a prescris să ĭa chinină, ĭ-a prescris idroterapie. Mă hotărăsc, mă oblig: mĭ-am prescris să lucrez de azĭ în ainte. Jur. Șterg pin scurgerea timpuluĭ: legea prescrie dreptu de proprietate neexercitat 30 de anĭ. V. refl. Drepturile i s’aŭ prescris.

*rond, -ă adj. (fr. rond, lat. rotundus, rotund). Rătund, vorbind de un fel de litere scrise c’o peniță cu botu lat (Barb.). S. f., pl. e. Notă întreagă care valorează cît doŭă note albe (Barb.). S. n., pl. urĭ (fr. rond-point). Rătunzitură, pĭață rătundă într’o grădină mare saŭ pe o șosea plantată (Munt. Pop. ront). Un fel de manta femeĭască lungă fără mînicĭ (ca o pelerină) care a fost la modă pe la 1880, numită și rotondă (Munt. Pop. ront). Gardă de noapte, caraulă (rus. rund): a fi de rond. Oameniĭ care compun caraula: trece rondu.

original a. 1. care are un caracter de origină, primitiv: izvoarele originale ale istoriei; 2. care provine dela origină: păcatul original; 3. particular cuiva, marcat cu un caracter propriu: idei originale; 4. ciudat, bizar: om original. ║ m. om bizar: e un original. ║ n. 1. manuscript primitiv: originalul unui text; 2. se zice de o scriere literară, în opozițiune cu traducerea ei: această traducere reproduce fidel originalul; 3. operă de artă ce nu e o imitațiune; 4. persoană căreia se face portretul, model după care se desenează.

CONFESIUNE, confesiuni, s. f. 1. Mărturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime; p. restr. spovedanie. ♦ Scriere literară care conține mărturisirea unor gânduri și sentimente legate de viața intimă a autorului. ♦ Scriere care cuprinde mărturisirea de credință a unei ramuri a Bisericii creștine. 2. Religie, cult. [Pr.: -si-u-] – Din fr. confession, lat. confessio, -onis.

ROND, -Ă, (1, 2, 3) ronduri, s. n., (5) ronde, adj. 1. S. n. Strat de flori, de obicei circular, ridicat deasupra nivelului terenului din jur. 2. S. n. Piațetă rotundă de unde pornesc mai multe artere de circulație, având adesea la mijloc o plantație de flori sau un monument. 3. S. n. Inspecție de noapte care se face la un post de pază militar pentru a controla santinelele; p. ext. oamenii care fac această inspecție. ♦ Serviciu de control al santinelelor, organizat pe garnizoană. ◊ Ofițer de rond = ofițer însărcinat cu controlul santinelelor pe garnizoană. ◊ Expr. A fi de rond sau a face rondul = a fi însărcinat cu inspecția (santinelelor) sau a face inspecție. 4. S. n. (Cor.) Mișcare circulară a piciorului, executată liber pe sol sau în aer. 5. Adj. (în sintagmele) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase și drepte; literă astfel scrisă. Peniță rondă = peniță specială cu vârful lat, cu care se pot scrie literele ronde. – [Pl. și: (4, n.) ronde] – Din fr. rond, germ. Ronde.

INTERLINIE, interlinii, s. f. Spațiu alb care se lasă între două rânduri de litere scrise sau tipărite ori între două linii ale portativului muzical. – Din fr. interligne (după linie).

EXPONENT, -Ă, exponenți, -te, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. 2. S. m. (Mat.) Semn în cifre sau în litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. – Din germ. Exponent, lat. exponens, -ntis.

GOTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al goților, privitor la goți. ◊ Scriere gotică sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere ascuțite, întrebuințate, în Evul Mediu, în Apusul Europei, astăzi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa occidentală, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri și bolți ogivale, contraforturi, vitralii și un număr mare de sculpturi în piatră. Artă gotică = formă de artă răspândită în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.

NOTĂ, note, s. f. 1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observații referitoare la o anumită chestiune; text scris care conține o scurtă însemnare, un comentariu. ◊ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoștință (de ceva); a ține seamă (de ceva), a reține (ceva). ♦ (La pl.) Notițe (luate la o oră de școală, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnări sau reflecții literare scrise cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc. 2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau științific, cuprinzând informații suplimentare de amănunt, referințe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârșitul sau la începutul volumului adnotat. 3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. ◊ Notă diplomatică = informare oficială a unui stat într-o anumită problemă (de politică externă) transmisă altui stat prin intermediul misiunii diplomatice. ♦ Comunicare scurtă făcută de obicei în scris de o instituție; adresă, înștiințare. 4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumații; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care servește la înregistrarea unor operații contabile etc. 5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o mențiune specială, aprecierea cunoștințelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc. 6. Semn convențional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălțimea și durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ◊ Expr. Notă discordantă (sau falsă) = afirmație, atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. A forța (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obișnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în concordanță cu o situație dată. Ca pe note = bine, așa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise. 7. Fig. Nuanță, însușire, trăsătură caracteristică, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.

EXPONENT, -Ă, exponenți, -te, s. m. și f. 1. Persoană sau grup social care reprezintă și apără o idee, un curent etc.; reprezentant. Clasa muncitoare este exponentul de nădejde al internaționalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 299, 5/1. 2. (Mat; numai la m.) Semn în cifre sau litere scris sus la dreapta unui număr pentru a arăta la ce putere este ridicat acesta. Chiar eu, cel mai prost la matematici... mă trezeam cîteodată că știam cum se înmulțesc între dînșii doi monomi, bineînțeles că fără coeficienți și fără exponenți. HOGAȘ, DR. II 124.

CARTE, cărți, s. f. I. 1. Scriere (literară, științifică, didactică etc.) tipărită (sau destinată tiparului) și legată sau broșată în volum. A scrie (a tipări, a citi) o carte. ◊ Îmi defilează pe dinainte toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. Rar îl vedeai cu cartea-n mînă, căci, mai la urmă, nici nu prea avea cărți de școală. HOGAȘ, DR. II 120. Ai voit, amice, ca mai nainte de a o tipări, să citesc eu, în manuscript, cartea romînească ce tu ai compus. ODOBESCU, S. III 9. Cîmpul alb, oile negre, cine le vede nu le crede, cine le paște le cunoaște (= Cartea) ◊ (Cu determinări indicînd natura, felul scrierii) Carte de școală. Carte de citire. Carte de bucate. Carte albastră (sau albă etc.) = publicație oficială a unui guvern, care conține documente justificative cu privire la o anumită chestiune politică. ◊ Expr. A vorbi (sau a spune) ca din carte = a vorbi ca un om învățat, înțelepțește; a face caz de erudiția sa, a fi pedant. Carte de căpătîi v. căpătîi. ♦ Diviziune mai extinsă decît un capitol a unei opere literare de proporții mari. Eneida este compusă din 12 cărți. 2. Fig. Cunoștințe de scriere și citire; învățătură, știință, instrucție, cultură, erudiție. Vacă-Mare e boier get-beget, strănepot al Țifescului, bolborosește trei vorbe franțuzești, nu știe carte, abia poate iscăli și brațul lui ține gîrbaciul stăpînirii asupra «prostimii». SADOVEANU, N. F. 47. Postelnicul Ștefan Meșter își petrecuse o parte din tinereță la Veneția, unde învățase carte latinească. SADOVEANU, F. J. 516. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Expr. A se pune pe carte = a se apuca serios de învățat. A fi tobă (sau burduf) de carte v. tobă. A nu ști boabă de carte = a nu ști nici citi nici scrie. Sărmane omule, dacă nu știi boabă de carte, cum ai să mă înțelegi? CREANGĂ, A. 17. Om al cărții sau om de carte = om care citește mult, căruia îi place să studieze, să învețe; cărturar. Cum scrie Ia Carte = așa cum trebuie, cum se cere; reglementar. 3. (Învechit și popular) Registru. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ▭ Cartea mare = registru contabil principal care conține rezumatul tuturor conturilor. Carte de imobil = registru mic în care se notează diferite date privitoare la locatarii unui imobil. II. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») 1. Carnet cu date personale, care atestă sau conferă anumite drepturi unei persoane. Carte de membru = carnet care dovedește apartenența cuiva la o organizație politică, de masă, profesională, la o societate culturală, științifică etc. Eu zic să puie pe masă cartea de membru. DUMITRIU, N. 247. Le arăta unde să se ducă pentru a căpăta cartea de membru. PAS, Z. IV 54. Carte de muncă = carnet pe care-l posedă fiecare salariat și în care sînt înscrise date în legătură cu activitatea lui profesională; carnet în care se ține evidența zilelor-muncă ale membrilor gospodăriilor agricole colective. Brigadierul calculează cel puțin o dată pe săptămînă numărul de zile-muncă efectuate de fiecare colectivist și le trece în cartea de muncă a acestuia. STAT. GOSP. AGR. 35. 2. Bucată de carton, cu însemnări tipărite sau scrise cu mîna, căreia i se dau diferite întrebuințări. Carte poștală = bucată de carton de formă dreptunghiulară, cît un sfert de coală, care servește pentru corespondență; p. ext. conținutul corespondenței scrise pe acest carton. Cartea poștală, deși alcătuită de o mînă neîndemînatică, era așa făcută încît să poată străbate opreliștile pînă la Malu-Surpat. SADOVEANU, M. C. 75. Carte de vizită = bucată mică de carton pe care e tipărit numele (adesea și titlurile, profesiunea, adresa) unei persoane. Carte de intrare = permis de intrare la o bibliotecă publică, la un concert etc. 3. (Uneori determinat prin «de joc») Fiecare dintre cele 52 sau 32 de bucăți de carton diferențiate după culori și după figurile însemnate pe unele dintre ele și întrebuințate la jocuri de noroc. Pe ici pe colo, pe la mese, se zăreau grupe de jucători de cărți, oameni cu părul în dezordine, ținînd cărțile într-o mînă ce tremura, plesnind din degete cu ceelaltă înainte de-a bate, mișcîndu-și buzele fără a zice o vorbă. EMINESCU, N. 37. Nu pot să bat măcar o carte!... Ce ghinion! ALECSANDRI, T. I 161. Trageți toți cîte-o carte! ALEXANDRESCU, P. 89. ◊ Expr. A da cărțile pe față = a-și da pe față gîndurile, a-și arăta planurile. A (sau a-și) juca ultima carte = a întrebuința, în mod riscat, cele din urmă mijloace de care dispui, a face o ultimă încercare pentru a izbuti într-o împrejurare, într-o afacere etc. (Azi rar) A da în cărți = a face, cu ajutorul cărților de joc, prevestiri cu privire la viitorul cuiva (obicei bazat pe superstiții).III. (Învechit și popular) 1. Scrisoare, epistolă, răvaș. [Sindipa filozoful] ar fi putut... să scrie sfetnicului măriei-tale Aban carte în care să arate răutatea și primejdia săptămînii ce a trecut. SADOVEANU, D. P. 137. Împăratul... căzînd în zăcare, a scris carte frăține-său, craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Mîne să-mi faci carte către Barbu și poruncă de învîrtejire Neagului. ODOBESCU, S. A. 98. 2. Ordin scris emis de o autoritate. Scrie carte împăratul, scoate veste-n țara toată, Cine s-ar găsi pe fete de la zmei să i le scoată, Să le ieie de neveste. EMINESCU, L. P. 124. Na, mîndruțo, vin’ și bea, Că mai mult nu mi-i vedea, C-a venit o carte iute, Să mă duc între regute. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. 3. Act scris, document, înscris; dovadă. Răzășia... mi-ai mîncat-o de haram, cu cărți minciunoase, cu plastografii. ALECSANDRI, T. 1585. Sînt din neamul răzășesc... Și am cărți bune domnești, Din domni vechi moldovenești. SEVASTOS, C. 320. Mîndră, zău, mărturisesc Că pe tine te iubesc; Dau-ți carte de la mine Că nu m-oi lăsa de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 380. ◊ Expr. Ai carte, ai parte = a) dacă ai acte, ți se recunoaște dreptul; b) dacă ai știință de carte, obții mai ușor succese în viață. ♦ Carte de judecată = hotărîre, sentință judecătorească.

CHINEZĂ s. f. (< China + suf. -eză): limbă izolantă tibetană din ramura chino-siameză sau thai-chineză, vorbită de marele popor chinez (peste 1,2 miliarde de oameni – aproape un sfert din populația globului). Are o vechime atestată în scris de câteva mii de ani (din mileniul al III-lea î.e.n.). Odată cu răspândirea budismului (în secolele IV – V e. n.), limba chineză a devenit limba literară scrisă a păturilor culte, limbă a unei culturi milenare. Timp de secole a fost limbă internațională de civilizație și de comunicare interstatală în Extremul Orient (în Asia de sud-est). Cele mai vechi texte (inscripții pe oase și pe carapace de broaște țestoase) au apărut din mileniul al II-lea î.e.n. Datorită perioadei feudale prelungite, izolării economice și politice a regiunilor, procesul de diversificare a dus la apariția a numeroase dialecte, atestate în cele mai vechi texte literare. Există șase mari grupuri de dialecte ale limbii chineze, dintre ele cel mai important fiind grupul de nord, vorbit în nordul, în vestul și într-o mare parte din centrul Chinei, de peste 70% din populație. Cel mai important din acest grup este dialectul din Pekin. Între cele șase grupuri de dialecte persistă numeroase diferențe fonetice și lexicale, dar structura gramaticală și o mare parte a fondului principal lexical sunt comune tuturor dialectelor. Cele mai vechi texte literare au apărut în China acum trei mii de ani. Limba literară scrisă – numită wenien – era deosebită de limba vorbită numai prin aspectul ei normat, fiind accesibilă numai unui număr mic de oameni instruiți. Ea s-a păstrat multe secole fără modificări esențiale, în timp ce limba vorbită, diversificată în dialecte, s-a transformat mereu, ajungându-se la diferențe atât de mari, încât wenien trebuia învățată ca și o limbă străină. Ea a servit ca limbă comună scrisă pentru toate regiunile țării. În această limbă au fost publicate documentele oficiale, textele de legi și literatura beletristică încă din secolele al X-lea – al IX-lea î.e.n. și până azi. Dialectul din Pekin a devenit limba oficială a instituțiilor guvernamentale din toate regiunile țării, ușurând impunerea lui ca limbă literară comună. Începând cu secolele VII – IX, paralel cu wenien, s-a creat un alt aspect al limbii literare scrise, bazat pe normele dialectului din nord – baihua sau baihuawen. În baihua au fost redactate celebrele romane „Pe malul apei”, „Călătorie în apus” și „Visul din iatacul roșu”. Cele două limbi literare scrise au coexistat timp de secole, influențându-se reciproc, dar evoluând pe căi cu totul diferite. Wenien este forma de exprimare a literaturii clasice chineze, neînțeleasă de popor, și se bazează pe normele limbii vechi, pe când baihua este forma de exprimare a literaturii noi, înțeleasă de popor și bazată pe norme noi, care favorizează formarea unei limbi comune a întregului popor chinez. Un rol important în impunerea limbii literare baihua (considerată de chinezi putonghua, adică „o limbă general înțeleasă”), având ca normă ortoepică pronunțarea de la Pekin, iar ca normă gramaticală modelul oferit de operele literare contemporane, l-a avut marele poet chinez Lu Sin. Limba chineză are unele trăsături de limbă izolantă (cuvintele nu-și modifică forma în cursul vorbirii; raporturile sintactice sunt exprimate cu ajutorul topicii și al cuvintelor auxiliare; partea cea mai veche a lexicului este formată din cuvinte radicale, monosilabice) și unele trăsături de limbă aglutinantă (are afixe derivative și un număr redus de afixe gramaticale). Limba chineză are reguli stricte privitoare la numărul și așezarea fonemelor care alcătuiesc silaba. Un rol important îl are aici tonul, care posedă o funcție fonologică. Numărul tonurilor variază după dialecte (în puthonghua sunt patru tonuri: egal, urcător, urcător-coborâtor și coborâtor). În chineza contemporană, majoritatea cuvintelor sunt polisilabice (monosilabicele vechi formează nucleul fondului principal lexical). Multe cuvinte chineze s-au format prin compunere, iar azi multe se creează cu ajutorul afixelor. În diferite epoci istorice, în limba chineză au pătruns multe împrumuturi din limbile minorităților naționale, din limbile de cultură din Asia și Europa (din limbile mongole, din manciuriană, din limbile popoarelor Asiei Centrale, din limbile indiene, din engleză și rusă). Unele cuvinte noi au fost obținute prin calcuri lingvistice. Deoarece limba chineză nu are mijloace formale de marcare a apartenenței cuvintelor la anumite părți de vorbire, acestea fiind invariabile, distincția se face pe baza criteriilor semantice și sintactice, pe baza topicii, intonației și cuvintelor auxiliare. Scrierea chineză este singura scriere hieroglifică menținută în această formă până azi. A fost creată din pictograme prin mileniul al III-lea î.e.n. și a ajuns să aibă azi peste șaizeci de mii de hieroglife, îngreunând la maximum redactarea (deși pentru comunicarea zilnică nu este nevoie decât de două-trei mii de semne), iar în mod deosebit tipărirea cărților. S-au făcut încercări de înlocuire a hieroglifelor cu o scriere fonetică, bazată pe alfabetul latin, încă din secolul al XVII-lea. În secolul nostru, preocuparea aceasta este foarte serioasă din partea specialiștilor chinezi. Deși în 1956 s-a propus un alfabet de 26 de litere, aprobat în 1958, aplicarea lui a fost doar parțială (la transcrierea numelor străine în manualele școlare). Generalizarea acestuia se va face după ce putonghua va deveni cu adevărat o limbă curentă de comunicare a tuturor locuitorilor țării, iar diferențele dialectale se vor diminua. Între timp, s-a trecut la simplificarea și unificarea treptată a hieroglifelor.

CONFESIUNE, confesiuni, s. f. 1. Mărturisire a unor fapte, a unor gînduri sau sentimente intime. Foiletonul... cuprinde un soi de confesiune făcută sub formă de «scrisoare către redacție». CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/7. Trebuie să-ți fac aci confesiunea că șarpele ambițiunii m-a mușcat de inimă. ALECSANDRI, T. 1734. ◊ (În practica religiei creștine) Spovedanie făcută unui preot. Calitatea mea, domnule Ruset, se pare că-mi dă dreptul s-ascult confesiuni. SADOVEANU, Z. C. 73.2. Scriere literară care conține mărturisirea unor gînduri și sentimente legate de viața intimă, personală a autorului. Confesiunile lui J. J. Rousseau. 3. Religie, credință religioasă, cult. Printre creștini, unii sînt de confesiune ortodoxă, alții de confesiune protestantă sau catolică. – Pronunțat: -si-u-. – Variantă: (învechit) confesie s. f.

MACULATURĂ s. f. (Cu sens colectiv) Hîrtie folosită pentru ambalaj sau ca materie primă în fabricile de hîrtie, provenită din deșeuri de tipar, ziare nevîndute, imprimate scoase din uz etc. Mai-nainte de a fi rupt hîrtia s-a uitat bine la ea, dacă e în adevăr maculatură scrisă pe amîndouă părțile. SLAVICI, O. I 108. ◊ Fig. (Uneori determinat prin «literară») Scriere lipsită de valoare. Tipărituri fără noimă pentru noi, ca lauda sistemului ortografic al lui Laurian și Massim și altă maculatură. SADOVEANU, E. 47.

GRAMATICĂ s. f. (< lat. grammatica, cf. gr. grammatika < gramma „literă”, „scriere”, it. grammatica, germ. Grammatik): 1. ramură a lingvisticii care studiază regulile privitoare la modificarea formei cuvintelor și la îmbinarea acestora în propoziții și în fraze; știință care se ocupă cu studiul părților de vorbire, al părților de propoziție, al propozițiilor și al frazelor. 2. manual (tratat, carte) care cuprinde studiul structurii gramaticale a unei limbi, al regulilor gramaticale. ◊ ~ tradițională: g. păstrată, transmisă prin tradiție de la o generație la alta; ea se bazează pe cercetările tradiționale ale unei limbi, la care s-au adăugat elementele noi aduse de cercetători din fiecare generație. Există multe g. tradiționale ale limbii române. Prima g. românească, rămasă în manuscris, a fost Gramatica românească a lui Dimitrie Eustatievici din 1757, scrisă după modele slave și grecești și publicată abia în 1969. Prima g. românească tipărită a fost Elementa linguae dacoromanae sive valahicae a lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, publicată la Viena în 1780. Prima g. tipărită în Țara Românească este cea a lui Ienăchiță Văcărescu, apărută la Râmnicu Vâlcea și la Viena în 1787. Prima g. importantă a limbii române este aceea a lui I. Heliade Rădulescu, tipărită la Sibiu în 1828 (prin modul de tratare a problemelor gramaticale, prin simplificarea scrierii cu alfabetul chirilic). Prima g. istorică a limbii române este cea a lui Timotei Cipariu, tipărită în 1854. Prima g. științifică a limbii noastre a fost Gramatica română, în două volume, a lui H. Tiktin, publicată în 1891. Alte g. ale limbii române au fost: a lui Ioan Molnar-Piuariu (1788), a lui Radu Tempea (1797), a lui Paul Iorgovici (1799), a lui I. Budai-Deleanu, a lui C. Diaconovici-Loga (1822), a lui August Treboniu Laurian (1840), a lui Al. Lambrior (1892), a lui Al. Philippide (1897), a lui Iorgu Iordan (1937, 1943, 1954), a lui Al. Rosetti și J. Byck (1943), a Academiei Române (1954,1963, 1966) etc. ◊ ~ generală: g. bazată pe enunțarea principiilor general-valabile pentru toate limbile, încercând să elaboreze o teorie a propoziției, ca un aspect al logicii formale. Este ilustrată prin celebra Gramatică generală și rațională de la Port Royal din secolul al XVII-lea. Ea pornește de la postulatul că limba exprimă judecăți, reflectând gândirea; că limbile sunt alcătuite conform unor scheme logice universale. Noam Chomsky, creatorul g. transformaționale (v.), consideră că baza teoriei generative se află în această g. ◊ ~ descriptivă (sincronică): g. al cărei țel este descrierea structurii unei limbi într-un moment dat al dezvoltării sale. Este tipul cel mai vechi de g. și ea abordează static, neevolutiv, neistoric, sincronic obiectul de studiu. Are două variante: g. descriptivă logicistă (logicizantă), care se bazează pe corespondența dintre formele limbii și formele universale ale gândirii, dintre categoriile gramaticale și cele logice, dintre planul gramatical și cel logic (reprezentant de seamă – lingvistul elvețian Charles Bally), și g. descriptivă normativă, care se bazează pe ideile de corectitudine și de normă, condamnând abaterile de la normele limbii literare și recomandând reguli obligatorii pentru toți vorbitorii unei limbi. G. românești amintite mai sus au fost în totalitate g. descriptive normative. ◊ ~ istorică (diacronică): g. al cărei obiectiv este studiul evoluției structurii unei limbi și al perspectivelor de dezvoltare a acesteia. Este un tip relativ nou de g. (din secolul al XIX-lea) și ea abordează dinamic, evolutiv, istoric, diacronic obiectul de studiu. Este considerat creator al g. istorice lingvistul german Jacob Grimm (1785-1863). Un reprezentant strălucit al cercetărilor de g. istorică a fost lingvistul francez Antoine Meillet (lucrări principale: Introduction dans l’étude comparatif des langues indo-européennes „Introducere în studiul comparativ al limbilor indo-europene”, 1903; La méthode comparative dans la linguistique historique „Metoda comparativă în lingvistica istorică”, 1925; Linguistique historique et linguistique générale „Lingvistică istorică și lingvistică generală”, Paris, I – 1921; II – 1936). El a dezvoltat teoria g. comparate, insistând asupra socialului ca element determinant în istoria limbii și asupra factorilor care permit impunerea și generalizarea inovațiilor din cadrul vorbirii. ◊ ~ comparată (comparativă): g. care are ca obiectiv studiul paralel al evoluției structurii mai multor limbi (mai ales înrudite). A apărut odată cu cea istorică și în strânsă legătură cu ea, presupunându-se și completându-se reciproc (vezi mai sus la g. istorică contribuția lui A. Meillet). Sunt considerați întemeietori ai g. comparative lingviștii germani Franz Bopp, Jacob Grimm și Friedrich Diez, lingvistul danez Rasmus Cristian Rask și lingvistul rus Alexandr Hristoforovici Vostokov. Prima încercare de realizare a unei g. comparative în lingvistica românească a făcut-o I. Manliu în 1894, prin lucrarea sa Gramatica istorică și comparativă a limbii romane pentru cursul superior. ◊ ~ structurală (structuralistă): g. care se ocupă cu studiul structurii gramaticale a unei limbi din perspectiva diferențelor și a opozițiilor care-i caracterizează componentele la un moment dat, limbă concepută ca un sistem autonom de sine stătător, rupt de celelalte fenomene, în care aceste elemente se condiționează reciproc, definindu-se prin relațiile dintre ele. Bazele sale au fost puse prin celebrul Curs de lingvistică generală din 1916 al lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure, dar impunerea ei ca un nou tip de g. a avut loc abia în ultimele decenii. Ea uzează de noi metode și procedee de cercetare și de o terminologie influențată în mare măsură de științele matematice. Lucrări de g. structuralistă au apărut la noi abia în ultimii 30 de ani: Iorgu Iordan, Valeria Guțu-Romalo și Alexandru Niculescu, Structura morfologică a limbii române contemporane, București, 1967; Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă, București, 1967; Elemente de lingvistică structurală (redactor responsabil acad. I. Coteanu), București, 1967; Valeria Guțu-Romalo, Morfologia structurală a limbii române, București, 1968; Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană standard, București, 1968; Matilda Caragiu-Marioțeanu, Fono-morfologie aromână. Studiu de dialectologie structurală, București, 1968; Paula Diaconescu, Structură și evoluție în morfologia substantivului românesc, București, 1970; Limba română contemporană, Vol. I (de un colectiv sub coordonarea acad. Ion Coteanu), București, 1974 etc. ◊ ~ contrastivă: g. care urmărește descoperirea și explicarea divergențelor dintre două limbi, a elementelor contrastante dintre acestea. Până în prezent, s-au publicat multe articole și studii de g. contrastivă care au ca punct de referință limba română. ◊ ~ generativă: g. rezultată din reacția unor lingviști în cadrul Școlii descriptiviste americane din Yale (Zellig S. Harris) care erau preocupați de descoperirea unor tehnici descriptive formale și de sistematizarea metodelor de analiză lingvistică. Concepută ca un mecanism finit, de generare (v.) a unei infinități de secvențe corecte în limbă, ea face apel la creativitatea vorbitorilor și dispune de următorii trei componenți: a) un component semantic, care generează conținutul propozițiilor și apoi permite interpretarea lor; b) un component sintactic, reprezentat prin sistemul de reguli care îmbracă conținutul în formele cerute de comunicare; c) un component fonologico-fonetic, care realizează aspectul exterior al mesajului (v.). Acești trei componenți nu au aceeași importanță în diferitele faze ale g. generative. Acest tip de g. este foarte strâns legat de cercetările moderne de logică și a determinat modificări esențiale în psiholingvistică și neurolingvistică (v.). Teoria g. generative urmărește elaborarea unor universalii semantice, care să stabilească lista conceptelor de bază posibile, în virtutea căreia să se studieze realizarea lor în diferitele limbi naturale. Spre deosebire de lingvistica structurală, care orienta cercetările în direcția găsirii unor metode de analiză sincronică și formalizată a limbii și care pleca de la text, pentru a dezvălui sistemul (adică inventarele de unități lingvistice și tipurile de relații dintre acestea) și pentru a realiza un model analitic, g. generativă se constituie ca un model sintetic, ca un sistem de reguli de generare a frazelor corecte dintr-o limbă dată, restabilind legăturile dintre lingvistică și psihologie. Ea privește limba ca pe un material în continuă mișcare, ținând seama de cei ce o utilizează (de vorbitor și de ascultător) și de contextul în care are loc comunicarea. În g. generativă transformările nu se aplică frazelor concrete, ci unor structuri abstracte (indicatori sintagmatici derivați), iar acestea devin în final fraze concrete. G. generativă nu se limitează la descrierea și clasificarea unităților; ea tinde spre o teorie unitară care să explice aptitudinile și intuițiile lingvistice ale vorbitorilor, să descrie competența și performanța lingvistică (v.) a acestora. În concepția lingviștilor adepți ai acestui tip de g., o asemenea teorie unitară trebuie să devină treptat un model al însușirii limbii (nu al funcționării ei), al universaliilor formale. Pentru aceasta, ea urmează să construiască: un model al competenței lingvistice a vorbitorilor (cu interpretările semantice ale secvențelor acustice); un model al performanței lingvistice a acestora (cu referire la emiterea, receptarea și contextul actelor de vorbire); o teorie a însușirii limbii de către indivizi (cu stabilirea cuantumului înnăscut și al celui dobândit prin învățare). G. generativă funcționează ca o mașină de calcul, ca un mecanism finit, capabil să producă un număr infinit de fraze gramaticale și să asocieze fiecăreia o descriere structurală. Există trei tipuri succesive de modele de g. generativă: a) un model gramatical cu număr finit de stări, care este însă inadecvat ca model al unor limbi naturale (acestea nu dispun de un număr finit de stări); b) un model gramatical de structură a grupului sintagmatic, bazat pe analiza în constituenți imediați (v.), cu un inventar și o clasificare de elemente și de secvențe de elemente, de clase de elemente și de clase de secvențe (o g. de „liste”), și acestea limitate ca șiruri inițiale și reguli de rescriere; c) un model gramatical transformațional, bazat pe descompunerea enunțului după un nou tip de reguli (transformări). Modelul gramatical elaborat de Zellig S. Harris sub forma unui tip de analiză sintactică, complementar analizei în constituenți imediați, este un model analitic cu liste de elemente echivalente cu propozițiile elementare, grupate în clase de echivalență, cu tipuri de fraze, de sintagme și de relații. ◊ ~ textului: g. bazată pe teoria g. generative a propoziției, care consideră că analiza structurii propoziției este insuficientă și de aceea este nevoie și de analizarea unor segmente mai lungi – a textelor, acestea caracterizându-se prin coerență. Este larg aplicată în analiza operelor literare. ◊ ~ transformațională: g. dezvoltată de Noam Chomsky, elevul lui Zellig S. Harris, din cea generativă. Punctul de plecare în elaborarea acestui tip de g. îl constituie lucrările sale: Syntactic structures, The Hague, 1957 („Structuri sintactice”) și Topics in the theory of generative grammar, The Hague, Paris, 1966 („Teme în teoria gramaticii generative”). Este un model sintetic, al cărui scop nu este descrierea unui ansamblu de fraze, ci explicarea mecanismului de producere a acestora. Chomsky a preluat de la profesorul lui ideea că în spatele infinității de enunțuri, variate ca structură și întindere, există un număr finit de propoziții-nucleu. Spre deosebire de aceasta, el consideră însă că transformările se produc într-o ordine determinată, așa încât o regulă de transformare ține seama de rezultatele regulilor precedente. Chomsky face apel mai frecvent la diferența dintre structura de adâncime și structura de suprafață. G. transformațională concepută de el este alcătuită din trei componenți: a) un component sintactic, care conține procedeele capabile de a genera un ansamblu infinit de fraze; acesta este alcătuit dintr-o bază, generatoare a structurii de adâncime, care este supusă interpretării semantice, și dintr-un subcomponent transformațional, care desfășoară structura de adâncime în structura de suprafață, supusă interpretării fonologice; b) un component semantic (interpretativ), care dă o interpretare semantică structurii sintactice; c) un component fonologic, alcătuit dintr-un ansamblu de reguli, care traduc structura abstractă generată de componentul sintactic și interpretată de componentul semantic, în secvențe de semnale sonore. În concepția chomskiană a g. transformaționale reprezentarea sintactică a unei fraze cuprinde, în esență, două niveluri: structura de adâncime, care cuprinde ansamblul indicatorilor sintagmatici, subiacenți celeilalte structuri, și interpretarea lor semantică; structura de suprafață, care conține indicatorii sintagmatici derivați finali și interpretarea lor fonetică. Opoziția dintre aceste două structuri se realizează atât la nivelul întregii gramatici, între componentul semantic și cel fonologic, cât și în interiorul componentului sintactic, între regulile de structură a frazei, care generează structura de adâncime, și regulile transformaționale, care o convertesc în structură de suprafață. Conceptul de „transformare” și distincția dintre cele două structuri sunt elementele definitorii ale g. generative de tip transformațional. G. tradițională s-a referit rar la diferența dintre cele două structuri, considerând-o diferență între conținutul gândirii și forma în care acesta este exprimat (cum ar fi: diferența dintre subiectul logic, din structura de adâncime, și subiectul gramatical, din structura de suprafață), iar g. structurală s-a limitat la analiza structurii de suprafață. G. transformațională a preluat din lingvistica structurală cercetarea sistematică și cercetarea formalizată și le-a extins la o problematică mai largă. Ea a cuprins în analiză și latura de conținut a limbii, a desființat ierarhia dintre niveluri, integrând într-o rețea de reguli sintaxa, semantica și fonetica, lărgind orizontul studiilor lingvistice și reluând, pe baze noi, legătura cu psihologia. În lingvistica românească sunt cunoscute ca lucrări de g. transformațională: Sintaxa transformațională a limbii române, București, 1969, de Emanuel Vasiliu și Sanda Golopenția-Eretescu, precum și Sintaxa transformațională a grupului verbal în limba română, București, 1974, de Gabriela Pană-Dindelegan. ◊ ~ cazurilor: g. al cărei punct de plecare este g. transformațională (cele două structuri: de adâncime și de suprafață). A fost elaborată de lingviștii Charles J. Fillmore și John M. Anderson, care au luat ca bază teza chomskyană a existenței celor două tipuri de structuri amintite și considerentul că structura de adâncime este nivelul la care apare cel mai clar funcția reală a cuvintelor în vorbire. Spre deosebire de Chomsky, Fillmore consideră că structura de adâncime nu este imediat sub cea de suprafață, ci mai departe de aceasta, văzând în ea o reflectare directă a tipurilor de funcții semantice ale sintagmelor nominale. În concepția sa, subiectul și obiectul sunt funcții gramaticale derivate și aparțin numai structurii de suprafață, fiind asociate cu o serie de funcții semantice subiacente acestei structuri; de asemenea, cazurile nu sunt concepte ale structurii de suprafață, iar funcțiile lor nu se definesc după formele lor gramaticale, ca în gramatica tradițională, ci sunt concepte ale structurii de adâncime, funcțiile lor sunt ceva dat, iar formele lor în structura de suprafață sunt explicate prin reguli de transformare. Limbile se deosebesc prin formele cazurilor, dar au în comun sistemul de relații cazuale din structura de adâncime.

ÎNLĂTURAT, -Ă, înlăturați, -te, adj. (Rar) Izolat. Trăind însă cu totul înlăturat de asemenea crîncene lupte [literare]... scriu mai mult pentru a mea proprie plăcere. ODOBESCU, S. III 105.

ÎNTORTOCHEAT, -Ă, întortocheați, -te, adj. 1. (Despre drumuri sau ape) Cu multe ocoluri și cotituri; cotit. Bătrîna mergea înainte... și privea drumul pustiu și întortocheat ce i se deschidea în față. DUMITRIU, N. 153. Prin arșița verii, pe ulițele întortocheate, prin căsuțele săpate mai mult în pămînt, plutea o pace și o jale de ruină. SADOVEANU, O. I 162. Uneori un pîrîu... pierea apoi cu totul în crăpături întortocheate. GALACTION, O. I 38. ♦ (Despre litere, scris) Încurcat, încîlcit, complicat. Cartea pe care mă năcăjeam, urmărind cu degetul și cu priviri mirate buchi mari, întortocheate și cîrligate ca niște gîngănii, era abecedarul lui Creangă. SADOVEANU, E. 110. ◊ Fig. (Despre modul de a vorbi, despre fraze, gîndire etc.) Spune și-o cimilitură Cam obscură Într-un stil întortocheat. TOPÎRCEANU, P. O. 24. Se împiedică uneori într-o frazeologie întortocheată și alteori alunecă în perifraze fără folos. ODOBESCU, S. II 380. Fraze mari întortocheate și scîlciate. NEGRUZZI, S. I 266. ♦ (Despre clădiri) Cu încăperi încurcate, cotite, complicate. Palaturi întortocheate. ISPIRESCU, U. 116. 2. (Despre linii, fire, sîrme și despre obiectele pe care le alcătuiesc ele) Învîrtit, răsucit (în toate sensurile). Agrafe de ale lor întortocheate ca niște melci uriași. ODOBESCU, S. II 264. Încîrligat și întortocheat Și de urechi e agățat. (Cercelul). 3. Fig. (Rar, despre persoane și firea lor) Curios, greu de înțeles, complicat. Sub învelișul de gheață din afară, Pașadia ascundea o fire pătimașă, întortocheată, tenebroasă. M. I. CARAGIALE, C. 12.

RONDĂ, ronde, adj. f. (În expr.) Scriere (sau literă) rondă = fel de scriere cu litere rotunde, groase, neaplecate nici la dreapta, nici la stînga. S-a pus d. Niță pe brînci... exercitîndu-se în fiecare zi, pe hîrtie velină, la fel de fel de scriituri... gotice, batarde, ronde. CARAGIALE, O. II 245. Peniță rondă = peniță specială cu vîrful lat, cu care se pot scrie litere ronde.

CARACTER s. 1. atribut, calitate, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, semn, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Acest proces poartă ~ epocii.) 2. factură, fel, gen, natură. (Compoziție de un ~ aparte.) 3. fire, natură, structură, temperament, (livr.) umoare, (înv. și reg.) natural, (înv.) duh, (fig.) inimă. (E un ~ emotiv.) 4. literă. (Scris cu ~ gotice.) 5. semn grafic. (Un scris cu tot felul de ~.)

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

descriere sf [At: GOLESCU, Î. 25 / Pl: ~ri / E: descrie] 1 Prezentare a unui fapt sau a unui lucru Si: descris¹ (1), descripție (1). 2-4 (Ccr) (Scriere sau) pasaj dintr-o scriere (literară) în care este înfățișat prin enumerarea detaliilor, un aspect, un cadru, o situație etc. Si: descripție (2-4). 5 Desenare a unei figuri geometrice Si: descris¹ (2), descripție (5). 6 Trasare a unei linii curbe sau a unui (arc de) cerc Si: descris¹ (3), descripție (6). 7 Parcurgere a unei traiectorii Si: descris¹ (4), descripție (7).^[1] modificată

confesiune sf [At: ALECSANDRI, T. 1734 / P: ~si-u~ / V: ~ie / Pl: ~ni / E: fr confession, lat confessio, -onis] 1 Mărturisire a unor fapte, a unor gânduri sau sentimente intime. 2 (Pre) Spovedanie. 3 Scriere literară care conține mărturisirea unor gânduri și sentimente legate de viața intimă a autorului. 4 Scriere care cuprinde mărturisirea de credință a unei ramuri a bisericii creștine. 5 (Jur; iuz) Depoziție în fața justiției. 6 Religie.

creat², ~ă a [At: DA / P: cre-at / Pl: ~ați, ~e / E: crea] 1 Care a fost făcut, fără a fi existat mai înainte. 2 (D. societăți) înființat². 3-5 (D. servicii, rente, ajutoare) Instituit². 6 (D. instituții) Organizat². 7 (Bis) Care a apărut din nimic, printr-un act de voință divină. 8 (Pex) Zidit². 9 (Pex) Plăsmuit². 10 (Pex) Născocit². 11 (Pex) Inventat². 12 (D. o acțiune) Făcut pentru prima oară în lume. 13 (D. un întreg) Alcătuit din elemente disparate. 14 (D. ceva calitativ nou) Produs². 15 (D. o discuție) Provocat². 16 (D. un rol) Interpretat². 17 (D. opere literare) Scris². 18 (D. opere muzicale) Compus². 19 (D. opere plastice) Realizat². 20 (D. specialiști) Pregătit².

exponent, ~ă [At: ȘINCAI, HR. II, 128/20 / V: (înv) esp~, (îvr) espun~, spun~, spuninte sm / Pl: ~nți, ~e / E: fr exposant, ger Exponent, lat exponens] 1-2 smf Persoană (sau grup social) care reprezintă și apără o idee, un curent etc. Si: reprezentant. 3 sm (Mat) Semn în cifre sau litere scris sus, cu caractere mai mici, la dreapta unui număr sau a unei mărimi matematice, pentru a arăta puterea la care se ridică acestea. 4 sm (Îvr) Semn în cifre sau litere, scris sus, în dreapta unui cuvânt (dintr-un text), prin care se face trimiterea la note, la referințe bibliografice etc. 5 sm (Muz) Cifră sau literă, pusă sus la stânga unei alte cifre sau litere, care indică octava din care face parte un sunet oarecare. 6 smf (Jur; îvr) Expozant (1). 7 smf Expozant (2).

interlinie sf [At: DN³ / V: ~niu sn / Pl: ~ii / E: fr interligne] 1 Spațiu care se lasă între două rânduri de litere scrise sau tipărite sau între două linii ale portativului muzical Si: (înv) întrelinie. 2 (Pgr) Linie de plumb mai puțin înaltă decât literele, folosită la răritul rândurilor de text Si: durșus. 3 Linie la suprafața tegumentelor, corespunzând traiectului unei articulații.

memorialistic, ~ă [At: VIANU, A. P. 66 / P: ~ri-a~ / Pl: ~ici, ~ice / E: memorial + -istic] 1 a Care aparține unui memorial (4). 2 Care se referă la memorialuri (4). 3 a De memorialuri (4). 4 sf Gen de scriere literară care conține memorii Vz memoriu (4). 5 sf (Csc) Totalitate a lucrărilor care conțin memorii.

notă sf [At: (a. 1793) URICARIUL, XI, 314 / V: (îrg) noată / Pl: ~te / E: lat nota, fr note, it nota] 1 Însemnare, indicație, comentariu, remarcă în scris asupra unei chestiuni sau a unui fapt Si: (înv) notițe (1), notiție (1). 2 Text scris care conține o notă (1). 3 (Cdp fr prendre note; îe) A lua ~(de ceva) A afla ceva. 4 (Îae) A reține ceva. 5 (Îae) A ține seamă de ceva. 6 (Lpl) Însemnări rezumative scrise în timpul sau după terminarea lecturii unei cărți, a unui articol etc. Si: notițe (4). 7 (Lpl) Scurte notări făcute în cursul unei ședințe, audierii unei conferințe, unei lecții etc. Si: notițe (5). 8 (Lpl) Titlu nepretențios dat unor însemnări sau reflecții literare scrise și publicate, cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric, un fapt etnografic etc., redate, de obicei, în formă narativă Si: (înv) notiță (6). 9 (Mpl) Adnotare la un text literar sau științific tipărit, cuprinzând lămuriri sau informații suplimentare de amănunt asupra unei probleme ridicate de acel text, referințe bibliografice etc., trecută în josul paginii, la sfârșitul sau, rar, la începutul volumului adnotat Si: (rar) notiță (7). 10 (Șîs ~ diplomatică) Comunicare oficială scrisă, prin care un stat se adresează altui stat, expunându-și punctul său de vedere într-o anumită problemă sau îl informează despre o anumită problemă, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. 11 Comunicare făcută, de obicei, în scris de o instituție Si: adresă, înștiințare. 12 Socoteală scrisă cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiectele cumpărate, pentru consumații, servicii etc. 13 (Îs) ~ de plată Document prin care se dispune plata unei sume de către o persoană fizică sau juridică, în numerar sau prin virament, din contul ei disponibil. 14 (Îs) ~ de comandă Document emis de client către furnizor, prin care se cere livrarea unor anumite mărfuri, prestarea unui anumit serviciu sau executarea unei lucrări determinate. 15 (Îs) ~ contabilă Document folosit pentru înregistrarea operațiilor economice în conturi. 16 Calificativ exprimat în cifre sau mențiuni speciale, prin care se apreciază cunoștințele, lucrările, comportarea unui elev, student etc. 17 Bancnotă emisă în Imperiul Austro-Ungar, în timpul războaielor napoleoniene. 18 (Șîs ~ muzicală) Semn grafic convențional prin care se indică înălțimea, prin poziția în raport cu liniile și spațiile portativului, și durata intonării, prin formă, unui sunet muzical și care folosește la notarea¹ compozițiilor muzicale. 19 (Îas) Sunet care corespunde notei (18). 20 (Îs) ~ discordantă (sau falsă) Afirmație, atitudine, element etc. care nu se potrivește într-un caz dat, în ansamblu, care face o impresie neplăcută, șochează. 21 (Îe) A face ~ discordantă A avea o atitudine care nu se potrivește într-un caz dat. 22 (Îae) A avea o părere sau o atitudine diferită față de a altora. 23 (Îe) A fi în ~ A se potrivi unei situații. 24 (Îe) A forța (sau a exagera) ~ A trece dincolo de limitele obișnuite în atitudini, comportări etc. 25 (Îe) A fi în ~ A fi în concordanță cu situația. 26 (Fam; îlav) Ca pe note Așa cum trebuie. 27 (Fig) Ton. 28 (Fig) Accent. 29 (Fig) Ținută. 30 (Înv) Melodie. 31 (Înv) Bucată muzicală. 32 (Lpl) Foaie de caiet cuprinzând piese muzicale transcrise Si: partitură. 33 Trăsătură specifică a unei noțiuni. 34 (Îdt) Marcă². 35 (Îvr) Acuzare. 36 (Fig) Trăsătură, aspect, nuanță caracteristică. 37 (Pex) Semn distinctiv Si: particularitate.

morală sf [At: CALENDAR (1802), 5/13 / V: ~al sn / Pl: ~le / E: lat moralis, fr morale] 1 Ansamblu de norme nescrise care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimând obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc. Si: etică. 2 Comportare, moravuri, obiceiuri etc. 3 (Spc) Comportare lăudabilă, frumoasă. 4 Disciplină științifică ce se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate Si: (înv) moraliș. 5 (Ccr) Tratat, manual care studiază morala (1). 6 Învățătură, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă Si: moralitate (5). 7 (Îs) ~la fabulei Învățătură trasă dintr-o întâmplare din viață. 8 (Fam; îlv) A face ~ A dojeni.

LITERATURĂ (< fr. littérature < lat. littera, literă, scriere) Într-o accepție mai largă, generalizată oarecum, literatura este o artă mediată prin cuvînt, ansamblul scrierilor cu caracter estetic scrise într-o limbă. În baza unor criterii diferite – estetice, lingvistice, bibliografice – s-a încercat a se fixa specificul termenului literatură, teoriile variind după diferitele orientări și accepții asupra funcției limbajului, căci, după R. Barthes (Rhétorique de l’image), ceea ce caracterizează literatura sînt procedeele de limbaj, ca fiind un sistem de semne. Orală în începuturile ei, apoi scrisă, literatura, privită din punctul de vedere al originii, se împarte în două ramuri: literatura populară, (v. folclor) și literatura cultă, în care se includ operele artistice ale scriitorilor, literatură fixă prin tipărire. Pe lîngă literatura populară orală (doine, balade, strigături, basme etc.), există și o literatură populară scrisă epică propriu-zisă (Alexandria, Genoveva de Brabant, Halima etc.), astrologică (Trepetnice, Rojdanice, Zodiacare etc.), etică (Esopia, Albinușa etc.) Pe baza unor criterii diferite, clasificarea literaturii include și alte ramuri: literatura națională, privită ca totalitate a producțiilor literare ale unui popor; literatura străină, prin opoziție cu cea națională, referitoare la producțiile literare ale altor popoare; literatura universală, în sens larg, cuprinzînd producțiile literare ale tuturor popoarelor, iar în sens restrîns numai acele opere literare, care, atît prin valoarea lor artistică în sine, cît și prin măsura în care sînt expresii ale sufletului națiunilor, au intrat definitiv în patrimoniul culturii umane. În cercetarea literaturii universale s-au introdus metode noi, ca, de exemplu, compararea literaturilor naționale, între care s-au produs interferențe, sub diferite aspecte: motive sau teme, modalități artistice etc. Astfel de studii au format un domeniu nou, cel al literaturii comparate. Literatura reflectă, în imagini artistice, priveliști din natură, întîmplări din viața și societatea omenească, năzuințe, sentimente, idei. Ea formează obiectul științei literaturii. Una din ramurile acesteia este teoria literaturii, care studiază creația literară (elementele ei constitutive, genurile și speciile, curentele literare, versificația etc.), și are strînse legături și cu celelalte ramuri ale științei literaturii, critica literară și istoria literaturii, cum și cu alte discipline ajutătoare: estetica, istoria artei, istoria culturii, lingvistica etc. Operele literare, indiferent de genul lor, ajută atît la cunoașterea, cît și la transformarea vieții și societății omenești, prin cele trei atribute sau caractere pe care le implică: caracterul partinic (partinitatea), caracterul național și caracterul popular. Prin partinitate se înțelege tendința fățișă a scriitorului de a oglindi realitatea potrivit concepției și intereselor uneia sau alteia dintre clasele sociale. Forma cea mai înaltă a partinității în literatura actuală este partinitatea comunistă, al cărei principiu a fost formulat de Lenin, în articolul: Organizația de partid și literatura de partid (1905), în care el cheamă pe scriitori să lupte pentru a opune literaturii fățarnic-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat. Literatura însuflețită de principiul partinității comuniste este o literatură fundamental realistă, care nu se mărginește doar la constatarea și oglindirea realității, ci participă activ la schimbarea ei și contribuie din plin la procesul însuși de transformare revoluționară și de formare a conștiinței comuniste. De asemenea, este o literatură militantă, adică „un instrument de perfecționare continuă a societății, a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă.” (Nicolae Ceaușescu, Expunere cu privire la Programul P.C.R. pentru îmbunătățirea activității ideologice... 3 noiembrie 1971). Prin caracter național al unei opere literare se înțelege totalitatea trăsăturilor caracteristice națiunii căreia aparține scriitorul, așa cum se oglindesc ele în întîmplările, locurile, obiceiurile și oamenii din acea operă, precum și în limba folosită de autor. Caracterul popular al literaturii se referă la înfățișarea aspectelor de viață fundamentale, care interesează poporul, la idealul de viață al acestuia, la mentalitatea și filozofia lui, exprimate cu ajutorul unui limbaj artistic accesibil poporului.

MEDALION (< ital. medaglione din medaglia, medalie) Scurtă scriere literară în proză, deseori sub formă de articol apărut cu prilejul unei aniversări, în care sînt înfățișate portretul, trăsăturile și sensurile fundamentale ale vieții și activității unei personalități. Medalionul se caracterizează prin conciziune și putere de evocare, datorită unui lirism difuz (Evocări de M. Sadoveanu, Oameni cari au fost de N. Iorga ș.a.). Ex. Ziua lui Mihai Viteazul în 1916 „Astăzi e ziua lui, a celui care a făcut ca neamul nostru să trăiască o clipă de supremă fericire, după care a urmat lovitura perfidă, pierderea cîștigului glorios al unei cinstite biruințe, sfîrșitul lui în mijlocul trădării și batjocurilor unui inamic ignobil, insultele care au căzut asupra mormîntului îndată uitat. L-am admirat și iubit totdeauna, întrucît o așa de înaltă admirație poate lăsa loc și pentru iubirea pe care desigur i-o datorăm. Dar nu știu dacă l-am și înțeles cum trebuie.” (N. IORGA, Oameni cari au fost)

DRAMATIC (< fr. dramatique) Unul din cele trei genuri literare fundamentale, totalitate a operelor literare scrise, sub formă de dialog, spre a fi reprezentate (în genere) pe scenă, gen în care sînt incluse: tragedia, comedia, drama; de asemeni, tragicomedia, farsa, melodrama, feeria, vodevilul. Cel mai complex gen literar, operele dramatice cuprind în structura lor atît elemente epice, cît și elemente lirice. Gen reprezentabil scenic, pentru că în acest fel, de obicei, își transmite integral mesajul artistic, el mai necesită participarea altor factori artistici – pictura, arhitectura, sculptura, muzica și coregrafia – ca într-o sinteză de adevăruri ale simțirii și gîndirîi, ale vieții umane. Prin reprezentarea scenică, operele dramatice înfățișează spectatorilor cu o mare forță de sugestie imaginea vie și amplă a vieții, genul dramatic definindu-se și ca un gen complet de artă. În evoluția ei istorică, dramaturgia a trecut prin mai multe etape, fiecare aducând unele modificări conceptului dramatic: dramaturgia antichității, misterele (v.), moralitățile (v.), farsele medievale, dramaturgia shakespeariană, dramaturgia clasică a secolului al XVII-lea, dramaturgia romantică, dramaturgia modernă (realistă) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și alte formule ale dramaturgiei din secolul al XX-lea ca dramaturgia absurdului. În structura creației dramatice sînt incluse: acțiunea, conflictul dramatic, dialogul, eroul dramatic. Natura scenică a operei dramatice (tragedie, comedie, dramă etc.) duce la o structura concentrată și axată pe conflict. În operele dramatice nu se întîlnesc dezvoltări și lungimi episodice ca în romane. În interpretarea unei piese de teatru, ca realizare prin mijloacele artei cuvîntului, accentul cade pe evenimentele care constituie acele „noduri” sau „focare” ale acțiunii, pe înțelegerea replicilor dialogului în adevărata lor semnificație și funcție artistică de autocaracterizare a eroului. „O piesă - scrie Gorki în lucrarea Despre literatură – fie că e dramă sau comedie, este cel mai dificil gen literar, dificil, întrucît o piesă cere ca fiecare personaj să se caracterizeze singur prin cuvinte și prin acțiune, fără nici un fel de intervenție din partea autorului. Personajele unei piese se conturează numai prin dialog, nicidecum descriptiv.” Definitoriu pentru opera dramatică rămîne însă conflictul, căci presupune două sau mai multe forțe opuse, de unde rezultă ciocnirea și tensiunea dramatică. În afara acestor trăsături caracteristice, din punct de vedere strict literar, opera dramatică este, de fapt, de aceeași esență cu opera epică (roman, nuvelă, poem), avînd însă o latură specifică și anume aceea că este lipsită de vorbirea povestitorului. În evoluția literaturii se pot constata interferența dramaticului cu epicul, ba chiar a dramaticului cu liricul. Piesele de teatru romantice sau simboliste (piesele lui Fr. Schiller, dramaturgia lui Claudel ș.a.) sînt invadate de lirism, devenind ceea ce se cunoaște sub denumirea de teatru poetic. Interferențe cu epicul se întîlnesc în piesele cu temă istorică sau socială mai largă (Cromwell de V. Hugo; Peer Gynt de H. Ibsen, Sfînta Ioana de B. Shaw ș.a.). În dramaturgia contemporană asistăm la o adevărată epicizare a teatrului, ca în piesele lui B. Brecht (Mutter Courage) sau cele ale lui Camil Petrescu (Bălcescu, Danton). În dramaturgia absurdului, reprezentată îndeosebi de Eugène Ionesco și Samuel Beckett, se observă ușor modificările structurii dramatice prin absența localizării în timp sau timpul încremenit (v. absurd). Cu toate că există aceste mutații în construcția estetică a unei opere dramatice, particularitățile artistice ale acestui gen cer forme speciale de prezentare a conținutului, o mare forță a acțiunii, concizie, prezentare vie a caracterelor, conflict ascuțit, elemente caracterizante în vorbirea personajelor, veridicitatea și spontaneitatea reacției personajelor la evenimentele ce se petrec în piesă. Ideea piesei, ca operă literară și ca spectacol, rezultă din acțiune, din procesul de reliefare și formare a caracterelor umane. Termenul dramatic mai este folosit și în accepțiunea de categorie estetică, între el și conflict stabilindu-se adesea o sinonimie.

ton² sn [At: AR (1829), 248¹/32 / Pl: ~uri / E: fr ton cf lat tonus] 1 Sunet simplu, produs de o sursă care vibrează sinusoidal în timp. 2 (Muz) Sunet muzical. 3 (Muz) Interval între două sunete muzicale situate la distanță de o secundă mare. 4 (Muz; pex) Sunet reprezentând cea mai mare distanță dintre treptele alăturate ale gamei. 5 (Îe) A da ~ul A indica notele de început ale unei compoziții muzicale. 6 (Fam; îae) A fi inițiatorul unei acțiuni, al unui anumit fel de a gândi, al unei mode etc. 7 (Imp) Sunet. 8 Felul în care urcă sau coboară glasul în timpul vorbirii Si: inflexiune, intonație, tonalitate (3). 9 (Înv; îlav) Cu ~ Cu glas tare. 10 (Fam; îe) ~ul face muzica Se spune pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva. 11 (Înv; îe) A-și da ~ A-și da aere. 12 (Lin) Înălțime cu care se pronunță o silabă. 13 (Lin; înv) Accent (1). 14 (Lin; îvr) Mod de pronunțare specific unui anumit grai sau unei anumite limbi. 15 Felul în care se prezintă, în general, o scriere literară. 16 Notă dominantă a stilului sau a vorbirii cuiva. 17 Nuanță a unei culori Si: tonalitate (7). 18 (Pct) Grad de luminozitate a unei culori. 19 (Tip) Cerneală pentru tipar de fond. 20 (Fam; îe) A schimba ~ul A-și schimba atitudinea.

puchinos, ~oasă [At: CANTEMIR, IST. 107 / V: (reg) ~hen~ / Pl: ~oși, ~oase / E: puchină + -os] 1-2 smf, a (Pop) (Om) care are urdori la ochi Si: puchios (1), urduros. 3-4 a (Pop; pex; prt) (Om) nespălat și neîngrijit Si: puchios (2). 5 av (Reg; îe) A se uita ~ A miji ochii. 6-7 smf, a (Om) sărac. 8 a (D. așezări omenești) Mic și sărăcăcios. 9-10 a, av (Mol; fam; d. lumină) (Care este) extrem de slab. 11-12 a, av (Mol; fam; d. scris, litere) (Care este) extrem de mărunt, șters și se descifrează cu greutate Si: (reg) puchinisit.

MEMORIALISTIC, -Ă adj., s. f. 1. Adj. Care aparține sau se referă la memorialuri (v. m e m o r i a l I 2), de memorialuri. Elementul memorialistic este larg reprezentat în operele lui Costache Negruzzi. VIANU, A. P. 66. [Negruzzi] a fost silit. . . să folosească material memorialistic prezentat în acea însăilare de scene din „Scrisori”. S. C. ȘT. (IAȘI), 1957, 215. Oratorul parlamentar care a fost Ion Ghica, în decurs de cincisprezece ani nu și-a pus însă pecetea pe scrisul său memorialistic. CONTRIBUȚII, II, 178. Literatura memorialistică presupune condiții destul de dificile, uneori chiar mai grele decît literatura propriu-zisă. V. ROM octombrie 1960, 175. 2. S. f. Gen de scriere literară care conține memorii (v. m e m o r i u 3); (cu sens colectiv) totalitatea lucrărilor care conțin memorii. Cartea rămîne însă o strigătoare acuzație, o lucrare de densă proză artistică, îmbogățind compartimentul memorialisticii noastre cu una din cele mai originale lucrări. CONTEMP. 1948, nr. 113, 5/6. Piesele. . . erau opere de memorialistică cu predilecție pentru tipologie. GL 1958, nr. 6, 5/2. – Pronunțat: -ri-a-. – Pl.: memorialistici, -ce. – Memorial + suf. -istic(ă).

Les grandes douleurs sont muettes (fr. „Marile dureri sînt mute”) – Vauvenargues (Maxime) recunoaște că omul care suferă într-adevăr nu-și etalează lacrimile și nu-și afișează durerea. Acad. Perpessicius, într-o cronică literară, scrie: „Marile dureri, se spune, sînt mute și totuși tortura, chiar Inchiziția, a filtrat nu o dată gemetele sufletești în cîntece”. (Vezi: Große Seelen dulden still). LIT.

(Cap de) Meduză – De o frumusețe răpitoare, Meduza, una dintre cele trei Gorgone, era vestită îndeosebi prin părul ei bogat, mătăsos, cîrlionțat. Pentru că a pîngărit templul zeiței Atena, aceasta a prefăcut părul Meduzei în șerpi, iar privirea ei care aprindea văpaia inimilor într-o privire care stingea flacăra vieții. Eroul grec Perseu i-a tăiat capul, la vederea căruia oricine se preschimba în stană de piatră. Capul Meduzei a devenit astfel o imagine literară pentru ceva care înspăimîntă. Al. Macedonski, în „Articole literare”, scrie despre analiza critică: „Pentru mediocrități, ea va fi capul Meduzei; pentru scriitori de talent, oglinda greșelilor de evitat”. MIT.

MORALĂ s. f. 1. Ansamblu de norme (nescrise) care reglementează comportarea oamenilor în societate, exprimînd obligațiile lor unii față de alții, față de colectivitate, de patrie etc.; (sens curent) comportare, obiceiuri, moravuri ; s p e c. comportare lăudabilă, frumoasă. învățături despre moral, adecă despre năravurile cele bune. CALENDARIU (1802), 5/13, cf. 9/10. Învățătura și luminarea minții fără de sf[í]nta facerea de bine și bun moral (ratio bonorum morum). . . spre rău slujesc. ȚICHINDEAL, F. 329/14. Învățătură despre moral, adecă năravuri bune. CHREST. ROM. 7/20. Acesta este folosul învățăturii fără moral. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/10. Învățăturile potrivite pe starea fieștecăruia om în soțietate și întemeiate pe prințipuri de. . . moral. BULETIN, F. (1833), 117²/18. În loc de a întrebuința banii pentru învățătura tinerimei și pentru de a formarisi a ei moraluri, el au protimisit a-i trage în folosul său. (a. 1835). URICARIUL, VIII, 141. Asta ți-e virtutea cea nelegiuită, Asta ți-e morala cea afurisită ! PANN, P. V. I, 58/20. Alții iarăși făcîndu-și o idee strîmtă de religie și moral, aruncă. . . anatemă asupra economiei politice. ROM. LIT. 259¹/11. Nu mai e moral, nu mai sînt prințipuri. CARAGIALE, O. I, 107. Genul de roman propriu-zis. . . este romanul-problemă, adică o „invenție” epică, menită să ilustreze o problemă de psihologie sau de morală. IBRĂILEANU, S. L. 6. Binele nu merge însă fără folos, precum frumosul nu merge fără armonie: morala în fond este, așadar, și o estetică. LOVINESCU, C. IV, 149. Și azi morala de-ar permite, Aș fi la baluri nelipsit. V. ROM. ianuarie 1954, 10. Morala înseamnă poate, înainte de orice, sinceritate. RALEA, S. T. I, 119. Morala lui, optica lui, estetica lui erau iremediabil jignite. CAMIL PETRESCU, O II, 566. ◊ (Urmat de determinări care precizează felul, natura, domeniul) Să depărtează de mîntuitoarele învățături ale moralului evanghelicesc. MARCOVICI, D. 139/6. Evlavia și moralul evangelic. ASACHI, S. L. II, 87. Iată dar morala ta cea evangelică,. . . asta ți-e evlavia cea atît de lăudată. NEGRUZZI, S. I, 228, cf. CREANGĂ, A. 137. Ideologia și morala proletară resping la fel de hotărît concepția aceasta absurdă și oribilă a omenirii văzută ca o aglomerație de lumi individuale, fără putință de a comunica între ele. CONTEMP. 1948, nr. 110, 5/2. Nici în societate nu mai domină morala junglei. ib. 1949, nr. 165, 8/2. Burghezia infiltrează în rîndurile tineretului muncitor otrava ideologiei și moralei burgheze. SCÎNTEIA, 1949, nr. 1321. Venise la clubul sindicatului să ne țină o conferință despre morala proletară. V. ROM. iunie 1957, 62. ♦ Disciplină științifică care se ocupă cu normele de comportare a oamenilor în societate, (învechit) m o r a l i ș; (concretizat) tratat, manual, carte cuprinzînd aceste norme. Moralu este știința năravurilor. GOLESCU, E. 53/5. În limba românească să se învețe istoria. . . , moralul, iconomia pământească și politicească. (a. 1828). URICARIUL, III, 35/3. Ce carte de moral ! Cît este de atingătoare limba ei ! MARCOVICI, C. 78/7. Am să-i predau și moralul, cînd l-oi pune la citit. PANN, P. V. II, 10/17. Cantemir. . . traduse moralul lui Epictet în limba rusească. NEGRUZZI, S. II, 155. Tu ai putea să dai moral la Universitatea din Bolognia (a. 1852). BUL. FIL. VI, 202. 2. Învățătură, învățămînt, concluzie moralizatoare care se desprinde dintr-o scriere literară, mai ales dintr-o fabulă; (rar) moralitate. Învățătura carea în moralul fabulelor se află. ȚICHINDEAL, F. [prefață] 2/16. Vericine, împreună cu plăcerea, pe nesimțite, gustă și morala [comediei]. GTN (1835), 17²/18. Această poveste e plină de moral. GORJAN, H. I, 84/28. Priimiț-o dară cîți doreați de dînsa, Și moral culegeți c-albina dintr-însa. PANN, E. I, [prefață] IV/10. Încheindu-se morala piesei în rușinarea Zoiței. RUSSO, S. 7. Povețele sînt vorbe, dar fapta e departe; Și prea puțini urmează morala dintr-o carte. ALEXANDRESCU, M. 255. ◊ E x p r. Morala fabulei = învățătură trasă dintr-o întîmplare din viață. Cît despre ceilalți, milioane de tovarăși, De la matroz la primul amiral, Ei n-au nevoie să mai tragem iarăși, Morala fabulei, în fiecare caz special. V. ROM. octombrie 1954, 167. 3. (Familiar, mai ales în legătură cu verbul „a face”) Dojană, mustrare. Autorul a pus în scenă pe Matasar, care. . . face morală croită după meseria lui. RUSSO, S. 7. Continește cu moralu, mă rog. NEGRUZZI, S. III, 230. I-a făcut un moral bun. CARAGIALE, O. VI, 178. Tată-său, supărat foc, i-a făcut o morală aspră. CĂLINESCU, E. 77. – Pl.: morale. - Și: (învechit) moral s. n. – Din lat. moralis, fr. morale.

* COLABORAȚIUNE, * COLABORAȚIE sf. 1 📝 Lucrare împreună cu altul la o scriere literară, etc.: nu voia să-și micșoreze meritul originalității printr’o ~ (BR.-VN.) ¶ 2 ⏲ Lucrarea împreună a două partide politice în vederea unui scop anumit [fr.].

AERAT, -Ă, aerați, -e, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer¹ (1). 2. (Despre cereale) Răcit prin introducere de aer¹ (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeți. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structură simplă; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele și rândurile spațiate; cu mult spațiu alb. [Pr.: a-e-] – V. aera.

CHIRILIC, -Ă, chirilici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, compus de Chiril în sec. IX și întrebuințat la noi (oficial) până în 1860, care a servit drept bază pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. Literă chirilică = literă din alfabetul chirilic. (Substantivat) Scrie cu chirilice. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice. [Var.: cirilic, -ă adj.] – Chiril (n. pr.) + suf. -ic.

UNCIAL, -Ă, unciale, adj. (În sintagmele) Scriere uncială = scriere cu litere majuscule derivate din literele romane capitale (și deosebindu-se de acestea prin rotunjimea formelor). Caracter uncial = caracterul literelor din scrierea uncială. [Pr.: -ci-al] – Din lat. uncialis, fr. oncial.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. De dimensiuni, de proporții reduse; (foarte mic). ♦ Cu elemente componente foarte mici; fin. ♦ (Adesea adverbial) Tăiat, sfărâmat, rupt în bucăți de dimensiuni reduse. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. ♦ (Despre ploaie, burniță etc.) Cu stropi sau fulgi mici și deși. 2. (Despre bani; adesea substantivat) Cu monede divizionare, cu mărunt. 3. De înălțime, de statură mică; scund, mic. ♦ Scurt. 4. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). ♦ (Substantivat, f. art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. 5. (Despre ființe) Care este de vârstă fragedă, abia născut sau de câțiva ani; care este nevârstnic. 6. Fig. Care are o importanță, o valoare redusă; mic, neînsemnat. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. ♦ Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rând. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de înțelegere, de generozitate, care dovedește orizont limitat. [Var.: (pop.) mănunt, -ă adj.] – Lat. minutus.

SCRIERE, scrieri, s. f. 1. Acțiunea de a scrie și rezultatul ei. 2. (Concr.) Sistem de semne grafice convenționale prin care sunt reprezentate în scris sunetele sau cuvintele unei limbi. ♦ (Înv.) Ortografie. ♦ Mod particular de a caligrafia semnele grafice; fel de a scrie. 3. (Concr.) Text scris: exprimare în scris; compunere, redactare a unui text: scrisoare (5), scris¹ (4). ♦ Operă literară sau științifică. – V. scrie.

CUNEIFORM, -Ă, cuneiformi, -e, adj. Care este în formă de cui. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice. ♦ (Substantivat, f.) Literă folosită în acest sistem de scriere. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. cunéiforme.

MAJUSCUL adj. (TIPOGR.) capital, mare, verzal. (Titlu scris cu litere ~.)

MINUSCULĂ s. (TIPOGR.) literă mică. (Scris cu ~e.)

CRISOGRAFIE f. Scriere cu litere de aur. /<fr. chrysographie

CUNEIFORM ~ă (~i, ~e) și substantival Care este în formă de cui. Literă cuneiformă. ◊ Scriere cuneiformă sistem de scriere, la unele popoare din Orientul antic, cu litere în formă de cuie. [Sil. -ne-i-] /<fr. cunéiforme

GOTIC ~că (~ci, ~ce) ist. Care aparținea goților; caracteristic goților. * Stil ~ stil arhitectural, răspândit în Europa în secolele XII-XVI, caracterizat prin monumente zvelte, cu arcuri sau bolți ogivale. Scriere ~că (sau litere ~ce) scriere cu caractere colțuroase, întrebuințată în evul mediu în Europa apuseană. /<fr. gothique, lat. gothicus

ROND¹ ~ă (~e) rar Care are formă circulară; cu formă circulară; rotund. ◊ Scriere ~ă scriere cu litere rotunde și groase. Peniță ~ă peniță cu vârful lat, folosită în astfel de scriere. /<fr. rond, ronde, germ. Ronde

UNCIAL ~ă (~i, ~e): Scriere ~ă scriere cu litere majuscule rotunjite, derivate din literele capitale romane; variantă a scrisului caligrafic obișnuit. [Sil. -ci-al] /<lat. uncialis, fr. oncial

A ZUGRĂVI ~esc 1. tranz. 1) (pereți) A acoperi cu un strat de apă de var sau de humă (și coloranți), iar uneori și cu desene care imită tapetul. 2) (tablouri, portrete, peisaje etc.) A reprezenta în imagini cu ajutorul pensulei și al culorilor; a picta. 3) A reprezenta sau a sugera prin desen; a desena. 4) (litere) A scrie caligrafic; a caligrafia. 5) (gânduri, sentimente, idei etc.) A prezenta prin cuvinte sau printr-un mijloc artistic; a exprima; a reflecta; a reda. 6) A face să se zugrăvească; a desena; a contura; a profila. 2. intranz. A fi zugrav; a practica ocupația de zugrav. /Din zugrav

CRISOGRAFIE s.f. Arta de a scrie cu litere de aur. [Gen. -iei. / < fr. chrysographie, cf. gr. chrysos – aur, graphein – a scrie].

CUNEIFORM, -Ă adj. Care este în formă de cui; cuneat. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, folosită de unele popoare din Orientul antic. // s.f. Literă folosită în acest sistem de scriere. // s.n. Unul din oasele tarsului. [Pron. -ne-i-. / < fr. cunéiforme, cf. lat. cuneus – cui, forma – formă].

bucoavnă (bucoavne), s. f. – 1. Abecedar, enciclopedie (mai ales veche, pe vremea cărților scrise cu litere chirilice). – 2. Carte veche, cărțoi. Sl. azŭbukovĭno, de la azŭ „a” și buky „b”. Cf. azbuche și buche.

OPUSCUL s.n. Scriere (științifică, literară) de dimensiuni mici. [Pl. -le, (s.m.) -li. / cf. fr. opuscule, lat. opusculum].

CRISOGRAFIE s. f. arta de a scrie cu litere de aur. (< fr. chrysographie)

CRONICA vb. intr. (rar) a scrie cronici (literare), a recenza. (< fr. chroniquer)

CUNEIFORM, -Ă I. adj. în formă de cui. ♦ scriere ~ă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie, la unele popoare din Orientul antic. ◊ (s. f.) literă folosită în acest sistem de scriere. II. s. n. os al tarsului. (< fr. cunéiforme)

GRAMO-, -GRAMĂ elem. „scriere”, „înregistrare”, „literă”. (< fr. grammo-, -gramme, cf. gr. gramma)

ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LUGOSHIENSIS), denumire dată atît autorului necunoscut al unui dicționar român-latin manuscris din jurul anului 1700, cît și dicționarului însuși (primul dicționar bilingv cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine). S-a emis și ipoteza că autorul ar fi Mihail Halici.

UNCIAL, -Ă, unciale, adj. n. și f. (În expr.) Scriere uncială = scriere cu litere majuscule derivate din literele romane capitale (deosebindu-se de acestea prin rotunjimea formelor). Caracter uncial = caracterul literelor majuscule. – Lat. lit. uncialis (fr. oncial).

„Telegraful român”, cel mai vechi ziar românesc, înființat de mitropolitul Andrei Șaguna în ianuarie 1853 la Sibiu. A apărut fără întrerupere până astăzi, ca organ de luptă pentru apărarea intereselor poporului român și ale Bisericii, precum și de culturalizare a maselor. Până în 1863 a apărut de două ori pe săptămână, scris cu litere chirilice, iar de atunci până în 1918 de trei ori pe săptămână, scris cu litere latine. Acum apare bilunar, ca „Foaie editată de Arhiepiscopia ortodoxă română a Sibiului”.

cronica vb. I A scrie cronici (literare), a recenza ◊ „O mare prețuire i se arată profesorului Al.D., care execută o critică de direcție, și lui V.R., volumele cronicate atestând la cel din urmă o armonizare a «esteticului» cu «culturalul».” Săpt. 11 VI 71 p. 6 (din cronică + -a)

regizor-autor s. m. Regizor care scrie texte literare (dramatice) ◊ „Nimeni nu-l înțelege pe băiat, nimeni nu încearcă să se apropie de el (nici chiar regizorul-autor) și el rămâne singur, singur.” R.l. 7 X 73 p. 2 (din regizor + autor)

scriitor-țăran, -toare/-că s. m. f. țăran[că] ce scrie opere literare ◊ „100 de ani de la nașterea scriitorului-țăran M.K.” Sc. 29 XII 71 p. 4. ◊ „Scriitoare-țărancă” R.l. 14 XI 75 p. 2 ◊ „[La Arad] prima întâlnire a scriitorilor-țărani din România [...] Întâlnirea a reunit 22 scriitori-țărani din 15 județe ale țării.” R.l. 3 X 76 p. 2. ◊ „Recent a avut loc la Arad cea de-a doua întâlnire a scriitorilor-țărani din România.” Cont. 24 XI 78 p. 8; v. și R.l. 11 III 76 p. 2 (din scriitor [-toare] + țăran[că])

CÓDEX (< lat.) s. n. 1. Cea mai veche formă de carte, în Roma și Grecia antică, compusă din tăblițe de lemn cerate, legate la cotor cu curele. Mai tîrziu, tăblițele de lemn au fost înlocuite cu foi de pergament. 2. Denumirea unor culegeri miscelanee de manuscrise medievale, cu conținut religios și profan. 3. Denumire dată unor culegeri de legi din evul mediu; codice (1). 4. Nume dat unor culegeri de documente din evul mediu (ex.: c. Carolinus). ◊ C. argenteus = c. manuscris din sec. 6, care cuprinde traducerea evangheliilor făcută în limba gotică de Wulfila, în sec. 4. Literele sînt scrise cu argint pe pergament purpuriu. ◊ C. aureus = tip de manuscris de mare valoare din sec. 8-9, ale cărui litere sînt scrise cu aur, iar miniaturile sînt desenate pe fond de aur. Un c.a. din sec. 9 (fragment de evanghelii) se găsește la biblioteca Battyáneum din Alba Iulia.

*caligrafíe f. (vgr. kalligraphía, d. kállos, frumuseță, și grápho, scriŭ). Arta de a scrie frumos literele.

cárte f., pl. cărțĭ (lat. charta, it. pv. sp. pg. carta, fr. charte. V. cartă). Volum compus din foĭ tipărite saŭ și scrise: dicționaru e un fel de carte. Carte de aur, care cuprinde numele oamenilor iluștri. Carte de citire saŭ de lectură, carte pe care eleviĭ din școală o citesc numaĭ, dar n’o învață pe de rost. Învățătură, studiŭ. A învăța carte, 1) a învăța să citeștĭ și să scriĭ (intr.), 2) a-l învăța pe altu să citească și să scrie (tr.). A ști carte, 1) a ști să citeștĭ și să scriĭ, 2) a fi om învățat. A merge, a umbla la carte, a te duce la școală, a o frecŭenta. A te lăsa de carte, a părăsi studiu. Diviziune, parte a uneĭ cărțĭ (tradus după lat. liber, ceĭa ce pe rom. e maĭ bine zis parte). Vechĭ. Scrisoare (Trans. Pop.). Document, act, adeverință. A avea carte la mînă, a poseda acte (Vechĭ și pop.). Carte de judecată, sentență judecătorească, de unde vine și expresiunea: Aĭ carte? Aĭ parte, adică că „dacă aĭ act la mînă, aĭ drepturĭ asupra uneĭ moșiĭ”, ĭar azĭ ca „dacă aĭ carte (învățătură), eștĭ fericit”. Un mic carton cu figurĭ care formează o serie de 52 de cartoane numite cărțĭ de joc. (V. maslă). O păreche, un rînd de cărțĭ de joc saŭ (maĭ rar) un joc de cărțĭ, o serie de 52 de aceste cărțĭ. A juca la (saŭ în) cărțĭ, a juca cărțĭ saŭ (maĭ ales cînd e obiceĭ) a juca cărțile, a perde timpu în diferite jocurĭ care se fac cu aceste cărțĭ. A face cărțile, a le amesteca. A tăĭa cărțile, a le despărți în 2-3 grămezĭ schimbînd ordinea lor ca să fiĭ maĭ sigur că cel ce le-a amestecat nu te va înșela punîndu-le cum ĭ-a plăcut luĭ. A da cărțile, a le împărți. A da în cărțĭ saŭ cu cărțile, a gîci, a prezice viitoru pin cărțĭ de joc. A da cărțile pe față, a spune tot, a nu ascunde nimica. A juca ultima carte, a face o ultimă încercare ca să scapĭ de o primejdie. Cărțile sapiențiale, V. sapiențial. Cărțile sibiline, V. sibilin. Carte galbenă, albă, albastră, verde, portocalie, carte cu documente diplomatice (după colecțiunea de documente diplomatice care se distribuĭa parlamentuluĭ în Francia și care se numea carte galbenă, după coloarea scoarțelor eĭ). Cartea de aur, un registru în care, la Veneția, eraŭ scrise cu litere de aur numele tuturor familiilor nobile. Fu distrusă la 1797 în timpul războaĭelor Italieĭ. Cartea roșie, registru secret al cheltuĭelilor particulare al luĭ Ludovic XV și XVI al Franciiĭ și care se compunea din treĭ marĭ volume legate în marochin roș. Fu regăsită, după evenimentele de la 10 Aŭgust, într’un cabinet secret al casteluluĭ de la Versailles și publicată în parte din ordinu Convențiuniĭ.

RACAN, Honorat de Bueil, senior de ~ (1589-1670), poet și militar francez. Unul dintre cei dintâi literați care scriu în manieră clasicistă („Ode sacre”).

SANSCRÍT, -Ă (< fr. {i}; cf. sanscr. samskrta „cultivat”, „rafinat”) adj. 1. Limba sanscrită (și subst., f.) = limbă veche indo-europeană, din India; limba sacră a brahmanilor, vorbită între 1500 și 200 î. Hr. (Subst.) Sanscrita clasică = limba operelor literare de diferite genuri, scrise începând din sec. 5 î. Hr., rămasă până în perioada modernă limba savantă a întregii Indii. Standardizată conform gramaticii lui Pãnini. În s. au fost scrise lucrări literare, religioase, filozofice, juridice și științifice, care au influențat asupra dezvoltării culturii Asiei de SE și Asiei Centrale, precum și a celei europene. Are diferite grafii derivate din scrierea brahmi. 2. Care aparține limbii sanscrite, privitor la limba sanscrită; care este scris în această limbă.

*criptográfic, -ă adj. (d. criptografie). Scris cu litere secrete. Adv. A scrie criptografic.

* dictándo adv. (lat. dictando, dictînd, d. dictare, a dicta; germ. dictando). Dictîndu-se, dictîndu-ți altu: a scrie dictando. S.n. indecl. Scriere cursivă de mînă cu care scriem obișnuit (litere de 2-3 mm).

GÓTIC, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care aparține goților, referitor la goți. ◊ Scriere g. (sau litere gotice) = scriere (sau litere) cu caractere colțuroase, folosite în Evul Mediu în Europa Occidentală. 2. Artă g. = artă apărută în Franța, în prima jumătate a sec. 12, și răspândită în vestul (Anglia, Flandra, Spania) și în centrul Europei (țările germanice, Cehia, Polonia), având ramificații până în România (monumente în Transilvania în sec. 14-15; elemente decorative în Moldova în sec. 15-17). Principalul monument gotic, catedrala, concentrează aproape toate ramurile artei: sculptura, pictura, vitraliul artele decorative (orfevrărie, mobilier, textile). Elementele caracteristice construcției sunt: bolți pe cruce de ogive, a căror greutate se repartizează pe stâlpi fasciculați, arcuri batante și contraforturi care neutralizează împingerile laterale ale bolților, fleșe foarte ascuțite și bogat decorate, rozeta. Tendința spre înălțarea monumentului, alternanța planurilor și golurilor fac ca edificiul să aibă aspectul unei osaturi fine de piatră, împodobită cu vitralii (catedralele din Franța: Paris, Reims, Rouen, Amiens, Chartres; din Spania: Burgos; din Anglia: Worcester, Wells și din Germania: Köln, Bamberg). Monumente civile (castelele, palate, primării, hale) din Franța, Belgia sau Italia prezintă aceleași caractere. Eliberarea sculpturii monumentale de sub dominația strictă a arhitecturii, umanizarea figurilor care câștigă în firesc și în individualitatea portretistică, dezvoltarea miniaturii pe teme laice, apariția picturii pe panou mobil și cuceririle tehnice importante datorate unor artiști ce desăvârșesc tehnica picturii în ulei (frații Van Eyck), înflorirea tapiseriei cu teme istorice și alegorice sunt realizări care fac din arta gotică un moment însemnat în dezvoltarea artelor plastice europene. 3. Stil g. = stil caracteristic artei gotice. 4. Roman g. (numit și „romanul ororilor” sau „romanul negru”) = tip de roman cultivat de de scriitorii englezi în a doua jumătate a sec. 18 și la începutul sec. 19 (H. Walpole, Clara Reeve, Ann Radcliffe, G.M. Lewis, Ch. R. Maturin) ca o reacție împotriva raționalismului iluminist. Definitorie pentru r. g. este atmosfera apăsătoare, sugerată de prezența obsesivă a ruinelor, castelelor bântuite de stafii, peisajelor stranii și înspăimântătoare, a elementelor magice, expresie a unui tip de sensibilitate preromantică, marcată de predilecția pentru straniu, misterios, supranatural, morbid. În sec. 19 și 20, printre reprezentanți: E.A. Poe, Charlotte Brontë, Daphne du Maurier.

mășcát și (est) ma-, -ă adj. (din măcĭucat, de unde s’a făcut *măcĭcat, apoĭ mășcat, ca obișnuĭesc, pașnic, veșnic din *obicĭnuĭesc, *pacĭnic, *vecĭnic). Nord. Mare, bulbucat (vorbind de boabe, florĭ, picăturĭ și litere): numele florilor celor maĭ mașcate (Sadov. VR. 1911, 3, 340). Adv. A scrie mașcat, a scrie cu litere marĭ, nu puchinos. – În Ban. „cu fire rare”.

MINIATÚRĂ (< fr., it., germ. {i}) s. f. 1. Pictură de manuscris al cărei nume vine de la roșul de miniu, cu care se scriau unele litere în manuscrisele medievale; anluminură. ♦ Arta de a decora un manuscris. Ilustrarea textelor este cunoscută din Antichitate. În primele secole d. Hr., romanii ornau unele scrieri celebre (Terențiu, Virgiliu) cu inițiale, portrete ale autorilor și scene legate de conținut. Arta m. a fost cunoscută și în Orientul antic, ulterior în Persia, India și America precolumbiană. Epoca de aur a m. a fost Evul Mediu. Atelierele din mănăstiri sau cele laice, precum și artiștii în slujba suveranilor ori a marilor colecționari, umpleau spațiile lăsate de copiști cu imagini și ornamente. Decorul esențial erau literele ornate, la care se adăugau frontispicii, chenare, viniete. Meșteșugul m. s-a mutat din Bizanț în răsăritul și apusul Europei, fiind marcat de particularitățile stilurilor naționale. Până în sec. 14, erau împodobite cu m. cărțile bisericești, apoi au început să fie ilustrate și cărțile laice (cronici, romane cavalerești) cu imagini adaptate la text. După generalizarea tiparului, gravura pe lemn și metal a înlocuit m. Pe terit. României, cel mai vechi manuscris cu m. este „Tetraevanghelul” slavo-grec, caligrafiat și pictat în 1429, la mănăstirea Neamț, de Gavriil Uric, întemeietorul școlii moldovenești de m. Foarte importantă a fost activitatea lui Anastasia Crimca, de la începutul sec. 17, care a fundat la mănăstirea Dragomirna o școală de caligrafi și miniaturiști; el a împodobit o serie de manuscrise cu zeci de m. de inspirație biblică. În Țara Românească, „Evangheliarul slavon” de la mănăstirea Bistrița (Vâlcea), de la începutul sec. 16, este decorat cu m. reprezentând scene biblice. În sec. 18, au fost executate m. în manuscrisele cărților populare („Alexandria”, „Esopia” ș.a.), unul dintre cele mai valoroase fiind „Erotocritul” lui Petrache Logofătul 2. Picturi de mici dimensiuni, executate cu finețe, în tempera sau ulei, pe pânză, pergament hârtie, fildeș etc.; p. ext. piesă artistică de proporții mici, reprezentând reproducerea la scară redusă a unui obiect. ◊ Loc. În miniatură = a) mic, miniatural; b) pe plan restrâns, în mic. 3. (În arta smalțurilor) Pictură pe o placă de metal, realizată prin suprapunerea culorilor vitrifiabile. 4. (MUZ.) Piesă muzicală de dimensiuni reduse, pentru diverse instrumente, solistică sau camerală.

*polémic, -ă adj. (vgr. polemikós, de războĭ, d. pólemos, războĭ). Relativ la o ceartă pin scris: stil polemic, operă polemică. S. f., pl. ĭ. Ceartă pin scris: polemică literară, religioasă.

IONIÁN, -Ă (< fr.) s. m. pl., adj. 1. S. m. pl. (În Anrichitate) Unul dintre cele patru mari triburi din Grecia, care, la începutul milen. II î. Hr., a pătruns în Elada. Alungați de invazia dorienilor, s-au stabilit în insulele din M. Egee și pe țărmul apusean al Asiei Mici. Au înființat multe colonii pe țărmul Mării Negre, printre care și Tomis (Constanța). Vorbeau dialectul ionic, considerat unul dintre cele mai importante dialecte grecești în care au fost scrise operele literare („Iliada”, „Odiseea”, poezia lui Anacreon ș.a.), filozofice (opera lui Thales, Anaxagora ș.a.) și istorice (Herodot). 2. Adj. Din Ionia (teritoriu locuit de ionieni). ◊ Școala i. = școală filozofică din Grecia Antică, în sec. 7-6 î. Hr., ai cărei reprezentanți de seamă au fost Thales, Anaximene, Anaximandru (filozofii din Milet) și Heraclit (filozoful din Efes). Este caracterizată prin împletirea unor concepții materialist-spontane cu o viziune dialectică naivă.

cifrà v. 1. a calcula cu cifre; 2. a numerota: a cifra paginile; 3. a evalua în cifre: a cifra produsul unei moșteniri. 4. a scrie cu litere secrete: a cifra o depeșă.

*subliniéz v. tr. (sub- și liniez, după fr. souligner). Trag o linie pe supt un cuvînt ca să atrag atențiunea asupra luĭ (în tipar scris cu litere cursive saŭ grase): a sublinia o frază. Fig. Accentuez, pronunț maĭ deosebit ca să atrag atențiunea. Disting pin aplauze: discursu fu subliniat pin numeroase aplauze.

scriere f. 1. arta de a reprezenta cuvântul prin semne convenite; 2. acțiunea de a scrie; 3. operă literară sau științifică.

AERAT, -Ă, aerați, -te, adj. 1. (Despre lichide, materiale granuloase etc.) Tratat prin introducere de aer¹ (1). 2. (Despre cereale) Răcit prin introducere de aer¹ (1) sub presiune sau prin vânturare cu lopeți. 3. (Livr.) (Despre texte) Care are o structură simplă; clar, limpede. 4. (Despre pagini scrise) Cu literele și rândurile spațiate; cu mult spațiu alb. – V. aera.

UNCIAL, -Ă, unciale, adj. (În sintagmele) Scriere uncială = scriere cu litere majuscule derivate din literele romane capitale (și deosebindu-se de acestea prin rotunjimea formelor). Caracter uncial = caracterul literelor din scrierea uncială. [Pr.: -ci-al] – Din lat. uncialis, fr. oncial.

APOGIATURĂ, apogiaturi, s. f. Ornament melodic, simplu sau dublu, care precedă sunetul principal la interval de secundă și este scris cu litere mai mici. – Din it. appoggiatura.

SCRIERE, scrieri, s. f. 1. Acțiunea de a scrie și rezultatul ei. 2. (Concr.) Sistem de semne grafice convenționale prin care sunt reprezentate în scris sunetele sau cuvintele unei limbi. ♦ (Înv.) Ortografie. ♦ Mod particular de a caligrafia semnele grafice; fel de a scrie. 3. (Concr.) Text scris: exprimare în scris; compunere, redactare a unui text: scrisoare (5), scris¹ (4). ♦ Operă literară sau științifică. – V. scrie.

CHIRILIC, -Ă, chirilici, -ce, adj. (În sintagmele) Alfabet chirilic = vechi alfabet slav, compus de Chiril în sec. IX și utilizat la noi (oficial) până în 1860, care a servit drept bază pentru alfabetele folosite de popoarele slave ortodoxe. Literă chirilică = literă din alfabetul chirilic. (Substantivat) Scrie cu chirilice. ♦ (Despre texte, scrieri etc.) Care este scris cu litere chirilice. [Var.: cirilic, -ă adj.] – Chiril (n. pr.) + suf. -ic.

CUNEIFORM, -Ă, cuneiformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. Care este în formă de cui. ◊ Scriere cuneiformă = sistem de scriere cu litere în formă de cuie săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argilă, folosit de unele popoare orientale antice. 2. S. f. Literă folosită în acest sistem de scriere. [Pr.: -ne-i-] – Din fr. cunéiforme.

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. De dimensiuni, de proporții reduse; (foarte mic). ♦ Cu elemente componente foarte mici; fin. ♦ (Adesea adverbial) Tăiat, sfărâmat, rupt în bucăți de dimensiuni reduse. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. ♦ (Despre ploaie, burniță etc.) Cu stropi sau fulgi mici și deși. 2. (Despre bani; adesea substantivat) Cu monede divizionare de valoare mică. 3. De înălțime, de statură mică; scund, mic. ♦ Scurt. 4. (Despre mers) Cu pași mici (și grăbiți). ♦ (Substantivat, f. art.) Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. 5. (Despre ființe) Care este de vârstă fragedă, abia născut sau de câțiva ani; care este nevârstnic. 6. Fig. Care are o importanță, o valoare redusă; mic, neînsemnat. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. ♦ Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie; de rând. 7. Fig. (Despre oameni) Lipsit de înțelegere, de generozitate, care dovedește orizont limitat. [Var.: (pop.) mănunt, -ă adj.] – Lat. minutus.

FORMAT¹, formate, s. n. Dimensiunile unei pagini obținute prin împăturirea colii de tipar în două, în patru etc.; dimensiunile zațului pe o pagină. Cînd dai pe la tipografie, lasă acolo alăturatul model de format și de compoziție. CARAGIALE, O. VII 326. Vreo 80 manuscripte slavone... scrise, cu litere capitale și minuscule, de formatele în-folio, în 8° și în 4°. ODOBESCU, S. I 343.

GOTIC, -Ă, gotici, -e, adj. Care este propriu goților, al goților. Limba gotică. ◊ Scriere gotică sau litere gotice = scriere cu caractere colțuroase, care a apărut în secolul al XII-lea și a fost folosită în primele tipărituri din Apus, iar în veacurile următoare în special în Germania. Un inel bărbătesc, gravat cu inițiale I. S., în litere gotice. DUMITRIU, B. F. 94. Înaintea patului o masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. Stil gotic = stil arhitectural care a apărut în secolul al XII-lea în nordul Franței și s-a răspîndit apoi în întreaga Europă occidentală, caracterizat prin arcuri și bolți ogivale, prin predominarea formelor arhitectonice verticale zvelte, prin vitralii și prin numărul mare de sculpturi în piatră. ♦ (Despre clădiri etc.) În stil gotic. Catedrală gotică. ▭ Tu ai zidit atîtea mari palate Cu gotice coloane și cu dale, Dar niciodată n-au fost ale tale, Tovarășe cu palmele crăpate. D. BOTEZ, F. S. 46. Vezi intr-acea vale frumoasă... acel palat gotic împregiurat de modeste case țărănești! NEGRUZZI, S. I 192.

GRAFIE, grafii, s. f. 1. Redare în scris a cuvintelor; scriere. 2. Felul în care e scris un cuvînt sau un text; caracterul executării literelor în scris; scris. Grafia [manuscrisului] se aseamănă în mod simțitor cu grafia scrisorii de demisie a poetului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 4/7.

CAPITAL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, esențial, fundamental, de frunte. Probleme mari filozofice și sociale, însăși problema capitală a originii vieții, toate l-au muncit [pe Beldiceanu]. IONESCU-RION, C. 128. Vom zări în acest roman și unele din ovestiile capitale ce ne împing astăzi. RUSSO, S. 114. ◊ Reparație capitală = refacere a părților importante ale unei clădiri, ale unei mașini etc. 2. (Despre caractere tipografice) De dimensiuni mai mari decît litera obișnuită și cu formă de obicei diferită; (despre litere în general) majuscul, verzal. Vreo 80 manuscripte slavone... scrise cu litere capitale și minuscule. ODOBESCU, S. I 343. ◊ (Substantivat, f.) Titlurile articolelor din acest dicționar sînt tipărite cu capitale. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. Aceasta este vină grozavă, criminală, Și merită osîndă, pedeapsă capitală. ALEXANDRESCU, P. 85.

IN-FOLIO adj. invar. (Despre formatul unei cărți) În care coala de hîrtie este îndoită în două, formînd patru pagini; (despre cărți) care are acest format. Găsim vreo 80 manuscripte slavone... scrise cu litere capitale și minuscule, de formatele in-folio. ODOBESCU, S. I 343.

CREA, creez, vb. I. Tranz. 1. A produce ceva ce nu exista înainte, a întemeia, a înființa, a da naștere; a organiza. Lenin a creat cea mai puternică armă a oamenilor muncii – partidul de tip nou, ale cărui principii și-au găsit întruchiparea în mărețul Partid Comunist al Uniunii Sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. 2. (Cu privire la realizări ideologice, sociale, economice etc.) Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a creat uriașa forță care a prefăcut în țăndări mașina de război hitleristă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2454. ♦ (Cu privire la produse ale minții sau ale imaginației) A inventa, a născoci, a plăsmui. Costache Negruzzi, scriitor realist, creează proza literară romînească, scriind nuvela istorică «Alexandru Lăpușneanu». IST. R.P.R. 317. 2. A pregăti, a forma pentru o carieră sau pentru o misiune. Să creăm conducători capabili. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viață unui personaj, a interpreta pentru prima oară cu pricepere și cu originalitate un rol. Matei Millo a creat multe roluri din teatrul lui Alecsandri. ▭ Stavreasca a pretins de la direcție să-i dea ei, într-o repriză, un rol pe care-l «crease» Blonda. CARAGIALE, O. III 9. – Pronunțat: crea. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 creează, pers. 1 pl. creăm, gerunziu creînd, part. creat.

CURSIV, -Ă adj. (< fr. cursif): în sintagmele literă cursivă, scriere cursivă și vorbire cursivă (v.).

LĂBĂRȚAT, -Ă, lăbărțați, -te, adj. 1. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Care și-a stricat forma, care s-a lărgit prea mult. V. deformat. Unul cu haine roase și lăbărțate. PAS, Z. I 151. ◊ Fig. Alt căruțaș, unul voinic, lăbărțat din picioare ca un rățoi. CAMILAR, N. II 321. Purta îmbrăcămintea de paiață, Pe-un trup de broască, slab și lăbărțat. LESNEA, I. 46. ◊ (Substantivat) Brațe voinice îl țineau zdravăn și lăbărțatul răcnea. CAMILAR, N. II 321. ♦ (Despre scris) Cu litere late, nelegate, prea distanțate. (Adverbial) În cîteva locuri, mîini fricoase au tras desenuri în fugă: un nas, sub care scrie lăbărțat «nasul lui Procopie». BASSARABESCU, S. N. 101. 2. Fig. (Despre gesturi) Lipsit de vigoare, moale, neprecizat. Un gest lăbărțat al mîinii, ca o făgăduială pentru viitor. ARDELEANU, D. 34. ♦ (Despre stil) Lipsit de conciziune, cu dezvoltări prea mari, umflat. ♦ (Despre felul de a vorbi) Rar, tărăgănat. Glasul muzical, răsfățat, puțin cam lăbărțat al Zoei lăsă un ecou îndelung în tăcere. DUMITRIU, N. 107.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, fiind principalul organ de percepere a gustului și servind și la mestecarea și înghițirea alimentelor; pentru om este și organul principal de vorbire și de rostire a sunetelor. În frunte alergau solemn, cu limba scoasă, opt ori zece dulăi. GALAN, B. I 239. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presară cu sare. CREANGĂ, P. 13. Focul pîlpăie mereu, Roș ca limba unui zmeu. ALECSANDRI, P. A. 94. Limba boului e lungă, dar nu poate să vorbească, se spune despre cineva care știe multe, dar e silit să tacă. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mînca cu poftă mare; b) a se abține, în ultimul moment, de a spune ceva nepotrivit. A alerga sau a umbla după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obții ceva (sau a încerca să găsești pe cineva, de care ai mare nevoie). Cîți sînt cu averi mari, cari aleargă după pensie cu limba scoasă. ALECSANDRI, T. I 385. A asuda sub limbă v. asuda. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a fi foarte ostenit, a cădea de oboseală. Am să te strîng în brațe, pînă ți-o ieși sufletul. – Și eu pe tine, pînă ți-o ieși limba de-un cot. ALECSANDRI, T. I 445. A avea limba încărcată = a avea limba albă, ca urmare a unei indigestii. ◊ (La oameni, același organ, privit ca principal organ al vorbirii) Suflete, adă-ți aminte, Limbă tu, caută cuvinte Și spune Pe meștere strune Cum s-a-ntîmplat. BENIUC, V. 120. Mulțime nenumărată de gîngănii și jigănii... despre a cărora lăcomie, viclenie și răutate nu-i cu putință să povestească limba omenească! CREANGĂ, P. 94. Ce-i mai dulce și totodată mai amar pe lume? (Limba). SBIERA, P. 320. Limba taie mai mult decît sabia. (Expr.) Gură am, limbă n-am = multe aș putea spune, dar sînt silit să tac. A fi (sau a avea) limbă lată = a vorbi urît. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos. A fi cu limba (fagur) de miere = a fi dulce la vorbă, a vorbi frumos, elocvent. A avea limba lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi mult, a nu păstra o taină, a fi indiscret, flecar. A avea mîncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, indiscret. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (a tăia sau a lega) limba cuiva = a opri (pe cineva) să vorbească. Cum văz eu, a zis califul, dumneata ai dori să le mai scurtezi limba acelor bîrfitori? CARAGIALE, P. 128. A i se lega (cuiva) limba v. lega. A i se dezlega (cuiva) limba v. dezlega. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. Polcovnicul Ioniță băuse în sănătatea însurățeilor un pahar de vin roșu de dealul Răzvadului și prinsese la limbă. GHICA, S. A. 14. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească, a nu (mai) avea siguranța vorbirii (din cauza unei emoții). A-și pune frîu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a vorbi ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită sau rea, de șarpe = (a fi) om răutăcios, malițios. Am limbă rea. Le cam potrivesc [poreclele]. STANCU, D. 27. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocori. A trage pe cineva de limbă = a-l face, a-l ispiti să vorbească, a-l descoase. Ai fi vrut să intri în vorbă cu niscai băieți... să-i tragi de limbă. PAS, Z. I 292. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a se căi că a vorbit ceea ce nu se cuvenea. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a-și aminti vag un cuvînt, un nume etc., a fi aproape gata să ți-l poți aminti și să-l poți rosti. I se bate limba-n gură = vorbește repede și rău. Nu i-a tors (mamă-sa) pe limbă = vorbește cu ușurință și fără menajamente, spune ceea ce gîndește. Dar părintele Duhu nu i-a tors mă-sa pe limbă. CREANGĂ, A. 137. ◊ (Același organ al unor animale, servind ca aliment) Limbă de porc afumată. ▭ Refuză și limbi și cașcaval. ALEXANDRESCU, M. 314. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. Structura gramaticală a limbii și fondul ei principal de cuvinte alcătuiesc temelia limbii, esența specificului ei. STALIN, PROBL. LINGV. 23. Apărută în procesul muncii, asigurînd comunicarea între oameni, limba a avut un rol hotărîtor în apariția și dezvoltarea conștiinței omenești. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 387, 6/2. Fiecare limbă își are legile sale proprii interne de dezvoltare. ROSETTI, S. L. 15. Limba, numirea într-un fel a unui obiect, ce unul îl vede așa, altul altfel, îi unește [pe oameni] în înțelegere. EMINESCU, N. 32. Uitasem că sîntem romîni și că avem și noi o limbă. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ Fig. Și clopotele-n limba lor Plîngeau cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 153. Se văzu încongiurat de o mulțime de paseri... țipînd pre limba lor. ISPIRESCU, L. 75. Vînătorii știu cum că «toată pasărea pe lume după limba ei piere». ODOBESCU, S. III 10. ◊ Limbă vie v. viu. Limbă moartă v. mort. Limbă veche v. vechi. Limbă națională v. național. Limbă maternă v. matern. Limbă vorbită v. vorbit. Limbă scrisă v. scris. Limbă literară v. literar. Limbă internațională sau universală v. internațional. Limbă analitică v. analitic. Limbă sintetică v. sintetic. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. Ascultau minunați o limbă cu înflorituri și cu tîlcuri necunoscute pentru dînșii. SADOVEANU, O. VI 135. Văd poeți ce-au scris o limbă ca un fagure de miere. EMINESCU, O. I 31. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (decît sunetele articulate) folosite spre a comunica semenilor gîndurile și simțirile. Limba surdo-muților. ▭ Vreu a fi cîntată în limba armoniei. ALECSANDRI, P. II 113. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. Merg cu tine... Îmi ești drag, ai un suflet ciudat și o limbă dulce. SADOVEANU, O. VII 23. Limba dulce mult aduce. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. Cu limbă de moarte însă-i las cuvînt după inima mea: să-mi înjuge boii la car și să-i dăruiască lui Fulger. MIRONESCU, S. A. 86. Bietu răposatu tată-meu mi-a lăsat cu limbă de moarte că, de-a fi să-mi vînd casa vrodată, să-mi păstrez în stăpînire cuiu ist mare din părete. ALECSANDRI, T. I 320. Tată-su cu limbă de moarte îl oprise de-a merge acolo. ȘEZ. VII 50. A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurămînt) să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. L-a legat pe Dima cu limbă de moarte să n-aibă liniște pînă nu i-o duce vestea morții tocmai în sat. GALAN, Z. R. 41. (Neobișnuit) A lua limbă = a lua cuvîntul, a începe să vorbească. Cel mai de frunte dintre sfătuitori luă limbă... aducînd vorba cam așa. DELAVRANCEA, S. 83. 3. (Învechit și arhaizant; mai ales în legătură cu verbele «a da», «a lua», «a prinde») Informație (asupra intențiilor tactice ale dușmanului), relație, veste, știre. O bandă din cavaleria noastră să meargă să supere ariergarda dușmanului... să avem și limbă de mișcările lui. BĂLCESCU, O. II 113. ◊ Expr. A prinde limbă = a culege informații, a spiona, a iscodi. Le-a dat nemților mare dezghin; pe unii i-a tăiat; ș-a prins și limbă. SADOVEANU, Z. C. 83. Am cercat să m-apropii de lagărul leșesc ca să prind limbă și să aflu ceva. ALECSANDRI, T. II 21. 4. (Învechit și arhaizant) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (II 1); popor, neam, națiune. Împărăția slăvitului stăpîn al nostru, biruitorul tuturor limbilor, sultan și padișah Mehmet. SADOVEANU, Z. C. 89. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă, La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal îngroșată la un capăt și agățată în fundul clopotului, care, prin mișcare, lovește în pereții acestuia, făcîndu-l să sune. Este și-un șchiop, care se leagănă în cele două cîrje ca o limbă de clopot. C. PETRESCU, R. DR. 192. Arama strigă cînd se zbate măiastra clopotului limbă, Eu simt strigarea ei aprinsă și-n vorbe sufletul o schimbă. GOGA, C. P. 130. Limbi [de clopot] bronzate graiul ritmic îl propagă împrejur. MACEDONSKI, O. I 154. 2. Fiecare din arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. Limba de alamă se legăna în cutia de lemn prețios. DUMITRIU, N. 65. Un ceasornic vechi de lemn, prins în perete, își plimbă limba dintr-o parte într-alta. STANCU, U.R.S.S. 40. 3. Unealtă de metal, de os etc. care ajută la încălțarea pantofilor. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei, în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. I-am dăruit un briceag cu mai multe limbi. GALACTION, O. I 67. Șterse limba briceagului... cu degetele. C. PETRESCU, C. V. 139. Ținînd cu stînga de călcîiul coasei, trăgea gresia cu dreapta pe limba tăietoare. SANDU-ALDEA, U. P. 158. 6. Partea ascuțită a capătului unei bîrne care se îmbucă în ulucul amnarului sau al usciorului, pentru a realiza îmbinarea celor două piese. ♦ (Determinat prin «de foc» sau «de flăcări») Flacără de formă alungită. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Din mii de coșuri... Se-nalță limbi de flăcări. VLAHUȚĂ, O. A. 90. Prin limbile de flăcări, ce-n valuri se frămînt, Răcnete, vuiet de-arme pătrund marea cea caldă. EMINESCU, O. I 62. În limbi de flăcări focul se-nalță. BELDICEANU, P. 60. ♦ (Determinat prin «de lumină») Fîșie de lumină care străbate întunericul. Subt limba de lumină, ajutat de slujitor, desprinse căptușelile. SADOVEANU, Z. C. 308. ♦ (Neobișnuit) Șuviță. Din bocancii ofițerului curgeau, prin crăpăturile de la vîrfuri, două limbi vinete de apă. CAMILAR, N. I 31. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. V. curea. Străbătură o limbă de pădure și începură a urca și coborî. SADOVEANU, O. I 520. Limba de pămînt între aceste două gîrle a fost odinioară domeniul Iuga. REBREANU, R. I 71. Pe-o limbă de pămînt joasă, îngustă, între fluviu și baltă, se înșirau casele aliniate la rînd. BART, E. 126. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul (2) de pescuit. Repegior, a îndemnat Vasile Rusu pescarul; și după ce dezlegăm luntrea, priponim limbile. SADOVEANU, N. P. 127. 9. Compuse: limba-apei = (Bot.) broscariță (1); limba-boului = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, țepoși, cu flori albastre, care crește prin pășuni, pe marginea semănăturilor și a drumurilor (Anchusa italica); limba-cucului = ferigă mică cu o singură frunză lobată, care crește prin pășuni și poieni (Botrychium lunaria); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori frumoase albastre sau albe (Borrago officinalis); limba-oii = plantă erbacee, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Crisium canum); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui, cu flori violete, care crește prin fînețe spinoase și umede (Statice Limonium); limba-șarpelui = ferigă mică care crește prin locuri umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum).. – Pl. și: (învechit) limbe (EMINESCU, O. I 140, ALECSANDRI, T. I 147, GOLESCU, Î. 20).

MĂRUNT, -Ă, mărunți, -te, adj. 1. (În opoziție cu mare) De dimensiuni mici, foarte mic. Își înălțau trunchiuri albe și-și răsfirau rămurele subțiri cu frunziș mărunt. SADOVEANU, O. VII 57. O stea măruntă... se ivea mereu prin coroana unui plop. IBRĂILEANU, A. 182. Unde-i acea mare Vidră ale căreia cuvinte, Ca o sămînță măruntă, îmi cădeau adînc în minte? HASDEU, R. V. 152. Codrule, frunză măruntă, Paserile-n tine cîntă. HODOȘ, P. P. 92. ◊ (Adverbial, mai ales pe lîngă verbe ca: «a tăia», «a pisa») Trei îngeri îl slujesc: Unul apă îi aduce, Altul îi taie mere, Al treilea mărunt i le face. ȘEZ. IV 144. ♦ Cu elemente componente (particule, picături etc.) foarte mici. Vin din iarna-ntunecoasă Zile lungi cu ploi mărunte. TOPÎRCEANU, B. 23. Pulberea măruntă din bolovanii de piatră, în care izbesc de dimineața pînă seara. DELAVRANCEA, V. V. 118. Afară era moină, cernea de sus o bură măruntă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 72. Albinele-aduc miere, aduc colb mărunt de aur. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Adverbial, pe lîngă verbele «a ploua», «a ninge», «a cerne» etc.) Ploua mărunt... crengile pădurii începeau să se acopere de ploaie. SAHIA, N. 76. Ningea mărunt și des, iar o furie de viscol împrăștia fulgii de-a lungul ulițelor. DEMETRESCU, O. 122. Începe să cearnă mărunt și-nțepos. CARAGIALE, P. 38. ♦ (Despre scris) Cu litere foarte mici. 2. (Despre bani) În monedă divizionară. Scoase o hîrtie de o sută, trei de douăzeci și vreo cincisprezece lei mărunți, pentru bacșișuri și alte cheltuieli. BASSARABESCU, V. 44. ♦ (Substantivat, adesea la f. pl.) Mărunțiș. 37 galbini, 14 irmilici... și ceva mărunte. ALECSANDRI, T. 1353. 3. (În opoziție cu înalt, despre ființe sau, mai rar, despre lucruri) De statură mică, de înălțime mică; scund. Deodată însă își făcu loc prin îngrămădeală un bătrîn mărunt, îndesat. SADOVEANU, O. VII 60. Trec pe vale, la iernat, Turmele mărunte. IOSIF, P. 52. Pe cai de munte mărunți, puternici și cuminți, «caravana» urca la pas. VLAHUȚĂ, O. AL. II 44. Multe-s frate, și mai multe corturi mari, corturi mărunte. ALECSANDRI, P. P. 77. ♦ (În opoziție cu lung) Mic de tot, scurt. Tocmai din fundul ogrăzii largi, acoperite peste tot cu iarbă verde, măruntă și curată, Ștefan răsărea, somnoros. HOGAȘ, DR. II 87. Îl văz înaintea ochilor... cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită. DELAVRANCEA, H. T. 98. ◊ (Adverbial) L-a tuns mărunt. 4. (În opoziție cu mare, întins; despre pași, mers) Mic. Poate că intrase chiar, cu un pas mărunt, ușor și nesimțit, prin ușa întredeschisă a odăii. HOGAȘ, M. N. 20. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. ♦ (Adverbial) Cu pași mici. Două cîrduri de oi urcau mărunt spre cîmpie. PREDA, Î. 143. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarece. DELAVRANCEA, H. T. 99. 5. Fig. De mică importanță, de valoare neînsemnată, de rînd. Să te angajezi la o tipografie mică, dintre acelea care execută lucrări mărunte. PAS, Z. I 300. Cîntări, fabule și alte mărunte compuneri. NEGRUZZI, S. II 169. Lupte mărunte se înhățau între unii și alții. BĂLCESCU, O. II 106. ◊ Expr. Multe și mărunte = lucruri de tot felul. De la un asemenea flecar, cu agerime descusut, multe și mărunte se puteau afla. C. PETRESCU, A. R. 7. Începe a se chicoti și a spune de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. – Variantă: (Învechit și regional) mănunt, -ă (ALECSANDRI, O. 169) adj.

MINUSCUL, -Ă, minusculi, -e, adj. De dimensiune redusă; foarte mic. Își caută un punct de sprijin... păianjenii minusculi atîrnați de firele de funigei. SADOVEANU, O. E. 10. Un tren minuscul coboară ca o jucărie. C. PETRESCU, S.225. Împrejurul unui lac minuscul ca o piscină, ibiși cu piciorul de mărgean... se privesc în oglinda apelor. ANGHEL, PR. 113. ◊ (Rar, despre litere, în opoziție cu majusculă) Literă minusculă = literă mică, v. mic². S-a pus d. Niță pe brînci exercitîndu-se în fiecare zi, pe hîrtie velină, la fel de fel de scriituri – engleze, italice, gotice, batarde, ronde, majuscule, minuscule. CARAGIALE, O. II 245. Manuscripte scrise cu litere capitale și minuscule. ODOBESCU, S. I 343.

ZUGRĂVI, zugrăvesc, vb. IV. 1. Tranz. A acoperi pereții unei clădiri cu o zugrăveală. (Refl. pas.) Odăile se zugrăviră și se mobilară cu gust. NEGRUZZI, S. I 72. 2. Tranz. (Astăzi rar) A picta, a împodobi cu picturi. Din mijlocul curții se-nalță strălucitoare biserica cea mare – zugrăvită pe dinlăuntru de maestrul nostru Grigorescu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 183. Ia privește-i cum... se uită țintă în ochii noștri, parc-au de gînd să ne zugrăvească. CREANGĂ, A. 39. De vreme ce Alecu iubește mult a zugrăvi, de aceia babacă te-aș ruga ca să-i tocmești un dascăl de zugrăvit. KOGĂLNICEANU, S. 86. ◊ Fig. Moaie pana în coloarea unor vremi demult trecute, Zugrăvește din nou, iarăși, pînzele posomorite. EMINESCU, O. I 32. ♦ A contura litere (v. scrie); a desena. A ajuns a cunoaște semnele cu ochii, a le zugrăvi tremurat pe tăbliță. SADOVEANU, M. C. 71. El știa scrie cît îi trebuia pentru a-și zugrăvi iscălitura cu niște litere ca talpa gîștei. GANE, N. II 4. Zugrăvea nu știu ce cu plumbul pe hîrtie. ALECSANDRI, T. I 345. ♦ A trasa. Și c-un ac el zugrăvește cărărușile găsite. EMINESCU, O. IV 114. 3. Refl. Fig. A se profila, a se contura; a se proiecta, a se reflecta. Drept înainte, în zarea plumburie, satul se zugrăvea ca un mușuroi uriaș crescut cu bălării. REBREANU, R. I 70. Ușa casei se deschise și, pe fundul de lumină slabă a privazului ei, se zugrăvi repede, în linii de umbră, chipul mărunt al unei femei. HOGAȘ, M. N. 77. Dumbrăvile lor întunecoase de pe maluri se zugrăveau, în fundul rîului, cît părea că din una și aceeași rădăcină un rai se înalță în lumina zorilor, altul s-adîncește în fundul apei. EMINESCU, N. 66. ◊ Tranz. Vezi departe munții mari Cum își Zugrăvesc în soare Piscuri vinete spre cer. TOPÎRCEANU, B. 26. Luna tremură pe codri, se aprinde, se mărește, Muchi de stîncă, vîrf de arbor, ea pe ceruri zugrăvește. EMINESCU, O. I 152. ♦ Refl. (Despre stări psihice) A se reflecta pe figura cuiva, a se exterioriza prin expresia pe care o imprimă figurii. Cu rușinea zugrăvită-n față. CREANGĂ, A. 75. Mare grijă, mare supărare se zugrăvea pre fețele lor. CONTEMPORANUL, III 773. Pe față i se zugrăvea o durere adîncă. ib. VII 108. 4. Tranz. Fig. A înfățișa prin cuvinte; a descrie. Cînd Bălcescu zugrăvește un tablou în mișcare... narațiunea se face la imperfect. VIANU, S. 75. Cunoscători ai țărănimii i-au zugrăvit... situația de-acolo mult mai îngrijorătoare, REBREANU, R. I 261. În Conu Leonida, Caragiale a zugrăvit o clasă întreagă de oameni. IBRĂILEANU, S. 63. [Poeziile populare] ne zugrăvesc obiceiurile și ne arată ideile și sentimentele veacului. BĂLCESCU, O. I 60.

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. Și învață, domnule, ca un diac. Scrie, cetește groaznic. NEGRUZZI, S. I 59. Lasă robii din robie Să-i învăț la carte-a scrie. ȘEZ. IV 10. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg la cănțelărie, Să mă-nvăț și eu a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. (Formulă folosită în basme) De (sau pe) cînd scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. A fost odată ca niciodată... De cînd se scria musca pe părete. ISPIRESCU, L. 1. ◊ Tranz. (Complementul indică semnul sau cuvîntul reprezentat prin el) În pădure duce-m-aș Frunză verde rumpere-aș, Pe genuche pune-o-aș, Slovă neagră scriere-aș. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 129. (Poetic) Peste cuvintele săpate-n piatră Ploaia și vîntul scriu încet: uitare. BENIUC, M. 127. ♦ Tranz. impers. A se afla scris. Pe pachet scria: (Scrieri a lui D. Scavinschi). NEGRUZZI, S. I 209. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea sau citi pe fața cuiva. Dar ce văd? întristarea ți-e scrisă pe obraz. BOLINTINEANU, O. 200. ♦ Tranz. A acoperi cu semne grafice, p. ext. cu orice fel de semne, de figuri. Un frac fără mînice, abia înseilat, pre care îl scrie calfa pe la toate încheieturile cu credă. NEGRUZZI, S. I 238. Mai trimite-mi cîte-o carte Și n-o scrie cu cerneală... O scrie cu argințel Că de-acela-i puțintel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ◊ Expr. (Popular) A scrie ouă = a încondeia ouă, a picta ouă (cu vopsea roșie și cu flori de culori diferite). ♦ Tranz. A completa cu textul necesar. D-le Cațavencu, fii bun, scrie-i, mă rog, votul acestui onest cetățean. CARAGIALE, O. I 175. 2. Tranz. Fig. A trasa, a contura, a schița. De-acolo au văzut valea cea largă a Siretului, unde curge o apă domoală, scriind cotituri între lunci vechi. SADOVEANU, N. P. 143. Poala lungă a rochiei ei de mireasă scria pe pămînt valuri obosite, înflorite de spumă. ANGHEL, PR. 21. ◊ Refl. Zburau paseri negre pe sus și pornea o adiere de vînt dinspre depărtarea Dunării; atunci se scria pe marginea orizontului o linie de purpură. SADOVEANU, M. C. 35. Soarele ți s-a scrie în frunte, Doi luceaferi În umerile obrazului. MARIAN, Î. 16. ♦ A întipări, a imprima. Roțile din față, cu creasta lor tăioasă, își scriau adînc urma pe pămînt. DUMITRIU, V. L. 110. ◊ (Refl., în expr.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna (la chip) cu cineva. S-a scris în partea lui bunicu-său. SANDU-ALDEA, U. P. 83. 3. Intranz. A-și exprima, a-și formula gîndurile, ideile în scris; (în special) a compune opere literare. Am scris și eu. Mi-am zugrăvit anii copilăriei cu obiceiurile, cu puținele bucurii și cu lumina colțului nostru de țară. SADOVEANU, E. 107. Tot citind, a început și el să scrie. REBREANU, I. 62. De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu? EMINESCU, O. I 137. ◊ Tranz. (Complementul indică opera) Eminescu el însuși scrie doine și cîntece pe care cu greu le distingi de realizările proprii ale poporului. BENIUC, P. 20. Tu ai scris cîntecul ăsta! Te cunoști după sprînceană. HASDEU, R. V. 30. Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ți citească cîte ceva din cele ce scria. GHICA, S. A. 142. ♦ Tranz. A spune în scris, a arăta, a relata, a descrie, a povesti. Iar cînd alaiul s-a oprit Și Paltin-crai a stărostit, A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. Dar ce scriu eu? Oricum să scriu E ne-mplinit. COȘBUC, P. I 56. Cine poate întîlnirea lor s-o scrie. CONACHI, P. 85. Binele meu din felie, Nu-i diac să-l poată scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. (Impersonal) Așa scrie și la noi în cărți despre unii, că tocmai la bătrînețe au făcut copii. CREANGĂ, P. 118. Precum la carte ne scrie Că e lumea-nșelătoare. TEODORESCU, P. P. 101. 4. Tranz. A așterne pe hîrtie un text, o scrisoare. Apoi a învățat să scrie petiții la tribunal, la primărie, în toate părțile, dar zadarnic. DUMITRIU, P. F. 56. Mi-a scris... o carte poștală. TOPÎRCEANU, B. 63. Împăratul acela... a scris carte frăține-său craiului, să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. ♦ Intranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. După ce-oi învăța carte, îți scriu. SADOVEANU, N. F. 184. Așa, tocmai așa să-i scrie Năvodaru, și Neculai va înțelege. SANDU-ALDEA, D. N. 221. Să-mi scrii mereu. IOSIF, PATR: 34. ♦ Refl. reciproc. A coresponda. Ne mai scrisesem din cînd în cînd o vreme. SADOVEANU, O. VIII 18. ♦ A comunica, a înștiința. Parcă ți-am fost scris că mă gătesc să merg în patrie. CARAGIALE, O. VII 95. Iată ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184. Iaca ce-mi scrie din București. ALECSANDRI, T. 346. ◊ Intranz. Tu întră în cortul meu de scrie senatului din Cracovia despre întoarcerea noastră în Polonia. ALECSANDRI, T. II 37. 5. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. Am numărat oile și Alexa Baciul le-a însemnat la răbuș. Eu le-am scris în condică la mine. SADOVEANU, B. 59. Nu mi-i scrie și mie acest stih, căci aș voi să-l învăț. DRĂGHICI, R. 62. M-a scris neamțu pe hîrtie Și m-o dus la cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Domnule majur Codău... Noi, la pămînt ne-am scrie, cum nu? Că după olecuță de ogor ne crapă măseaua-n gură. CAMILAR, N. I 265. ◊ Expr. (Rar) A(-și) scrie (ceva) în frunte = a ține minte, a reține. Scrie-n frunte ce-ți spun: de azi înainte te așteaptă la toate șotiile din partea mea. ALECSANDRI, T. I 191. ♦ (Învechit și popular) A catagrafia, a recenza, a inventaria. Mihai Viteazul puse de scrise oastea, și găsi că era de opt mii de oameni, cu treizeci și două de tunuri. ISPIRESCU, M. V. 27. ◊ Expr. A scrie ceva pe numele cuiva = a face cuiva acte de proprietate pentru... Aici are să vie cu Ana și cu Vasile Baciu, să-i scrie toate pămînturile pe numele lui. REBREANU, I. 122. ♦ (Construit cu dativul) A trece în contul cuiva, a pune în socoteala cuiva. Spune-mi drept, ți-au spus vrodată popii că păcate-ți scriu Dacă-mbrățișezi vreo fată? COȘBUC, P. I 238. Ba ce zicem? unii oameni, – dumnezeu să nu le scrie-n osîndă – răi de gură... scorniră minciuna. RETEGANUL, P. I 51. 6. Tranz. (Popular) A înscrie pe cineva într-o instituție, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. În primăvara asta l-au scris la oaste și în luna lui răpciune s-o duce la reghimentul lui. SADOVEANU, M. C. 50. Spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia. DELAVRANCEA, H. TUD. 35. Drăguțu nu poartă pană Că l-a scris neamțu cătană. HODOȘ, P. P. 215. ◊ Impers. Pe pruncuț l-am crescut cum l-am putut, acum mi l-au scris la oaste. RETEGANUL, P. III 7. Foaie verde buruiană, Vai, maică, m-a scris cătană. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 295. ◊ Refl. Auzind gloatele de venirea lui Făt-Frumos, veneau droaie să se scrie la oaste. ISPIRESCU, L. 111. La 1831 cei mai mulți au încins sabia, scriindu-se în miliția națională. GHICA, S. 47. (Fig.) Pentru ce să nu arătăm, celor ce voiesc a se scrie printre vrednicii cetași ai sfîntului Hubert, la ce punt al orizontelui vînătoresc sfințește soarele putinței. ODOBESCU, S. III 48. 7. Tranz. (Popular, construit cu dativul) A prescrie, a indica medicamentul sau tratamentul necesar unui bolnav. ♦ Impers. A fi stabilit, rînduit (prin legi, regulamente). Bine, dar călugărului îi scrie... – Ce-i scrie călugărului?! Lasă că știu eu ce-i scrie: o să muncească pentru mînăstire. STĂNOIU, C. I. 17. ◊ Expr. A fi scris sau a-i fi scris cuiva (rar pentru cineva) = a-i fi rînduit cuiva de la naștere, sortit, hărăzit (de soartă). Ei, ce să-i faci? Așa i-a fost scris omului. Săracu! SADOVEANU, O. VIII 188. Vai, doamne, văd că-i scris Să mor cum nu mai moare alt om! COȘBUC, P. II 179. Ce e scris și pentru noi, Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război. EMINESCU, O. I 146. – Variantă; scria (DUMITRIU, N. 161, PAMFILE, CR. 44) vb. I.

SCRIPTURĂ, scripturi, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Fel de a scrie, scris, caligrafie. Îl întîlnim... în josul uricelor pe care le compune și pe care le iscălește într-o frumoasă și ceteață scriptură. IORGA, L. I 132. Scriptura [lui Eminescu] este excesiv de îngrijită, pare că s-ar fi temut ca nu cumva din vreo aruncătură mai liberă a condeiului să iasă bănuiala că mintea i-ar mai fi cîtuși de puțin nestăpînită. CARAGIALE, N. S. 24. 2. Ceea ce este scris; însemnare, inscripție, text. Ce sînt scripturile astea de pe copaci? GALACTION, O. I 210. ◊ Fig. Stelele cerului se irosiră din albastrele adîncuri și, legînd frazele lor de argint, desfășurară încă o dată pămîntului scriptura lor cea fără tîlc. GALACTION, O. I 286. 3. Scriere, lucrare (literară, științifică); p. ext. conținutul ei. Cînd privesc zilele de aur a scripturilor romîne, Mă cufund ca într-o mare de visări dulci și senine. EMINESCU, O. I 31. Vă voi învăța scripturile filozofilor vechi care vă va aduce multă plăcere. DRĂGHICI, R. 197. ♦ (De obicei determinat prin «sfînta») Scriere bisericească cuprinzînd Vechiul și Noul Testament; Biblia. Am fost la sfînta învățătură. Ș-am învățat carte din scriptură. SEVASTOS, N. 105. Moarte pentru moarte, cumătre, arsură pentru arsură, că bine-o mai plesniși dinioare cu cuvinte din scriptură. CREANGĂ, P. 33. Adă-ți aminte de zisa scripturei și iartă greșiților tăi! NEGRUZZI, S. I 140.

STÎNGACI, -E, stîngaci, -e, adj. 1. (Despre persoane; adesea substantivat) (Persoană) care lucrează (scrie, coase etc.) cu mîna stîngă în loc de cea dreaptă. Foarte arareori se întîlnesc și oameni stîngaci, care seceră cu stînga. PAMFILE, A. R. 120. Dară turcii ce făcea? Mîna stîngă-i dezlega Și lui Gruia îi plăcea, Că stîngaci dînsul era. BIBICESCU, P. P. 313. 2. (Despre oameni; în opoziție cu îndemînatic, dibaci) Greoi în mișcări, în exprimare, în gîndire etc.; neîndemînatic, nesigur; timid. N-am ținut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenței și mai cu seamă a imaginației. Am început să devin stîngaci și banal. IBRĂILEANU, A. 61. Radu era din firea lui stîngaci. VLAHUȚĂ, O. A. 111. În surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ (Despre acțiunile sau realizările oamenilor) Care denotă neîndemînare. Desluși literele stîngace, scrise cu cerneală violetă. DUMITRIU, V. L. 30. S-au îmbrățișat... Îmbrățișare stîngace și scurtă, de bărbați. C. PETRESCU, O. P. I 63. ◊ (Adverbial) Era scrisă stîngaci, pe hîrtie de caiet școlăresc. DUMITRIU, V. L. 36. I-am răspuns stîngaci și fără de măsură. Frumusețea ei de miazăzi, ondulînd în rochia-i de horbotă albă, ca într-un văl de omăt, mă intimida și mă descumpănea! GALACTION, O. I 98. Răsuci stîngaci, între degete, țigarea aprinsă. C. PETRESCU, Î. I 6.

CRISO- (CRIZO-) „aur, auriu, de aur”. ◊ gr. khrysos „aur” > fr. chryso-, engl. id., germ. id., it. criso- > rom. criso- și crizo-. □ ~clor (v. -clor), adj., (despre plante) de culoare verde-aurie; ~col (v. -col₃), s. n., mineral conținînd silicat de cupru hidratat, prezentîndu-se în mase opaliforme sau pămîntoase; ~dermă (v. -dermă), s. f., erupție cutanată, care apare, în zone descoperite, la unii bolnavi tratați cu săruri de aur; sin. crisiază; ~fil (v. -fil₁), adj., s. f., 1. adj., Cu frunze de culoare galben-aurie. 2. s. f.^[1], Pigment care apare în urma descompunerii clorofilei și care, toamna, colorează frunzele în galben; ~graf (v. -graf), s. m., copist care scrie manuscrise cu litere de aur; ~grafie (v. -grafie), s. f., arta de a scrie cu litere de aur; ~id (v. -id), adj., cu aspect de aur; ~lit (v. -lit₁), s. n., silicat natural de magneziu și fier, cristalizat în sistemul rombic, de culoare verde-măslinie și aspect lucios; ~pexie (v. -pexie), s. f., fixare a aurului în țesuturile organice; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizare a sărurilor de aur în scop terapeutic; sin. auroterapie.

MINUSCULĂ s. literă mică. (Scris cu ~e.)

antologie sf [At: MAIORESCU, CR. I, III (bis) / V: (înv; după ngr) ~oghie / Pl: ~ii / E: fr antologie, lat antologia, gr ἀγδολογια^[1]] Colecție de bucăți literare alese, scrise în versuri sau în proză Cf crestomație.

arunca [At: COD. VOR. 164/9 / Pzi: arunc / E: ml averruncare] 1 vt (Înv) A îndepărta de la cineva un rău. 2 vt (Pfm; îe) A ~ vina asupra cuiva (sau pe cineva) A învinovăți. 3 vt (Pfm; îe) A ~ moartea în țigani A învinovăți pe cineva pentru o greșeală comisă de altcineva. 4 vt (Îvr) A imputa cuiva ceva pe nedrept. 5 vt (Înv) A împovăra pe cineva abuziv cu impozite. 6 vt (Înv) A sili. 7 vt (Înv; în superstiții) A vrăji pe cineva, făcându-i farmece. 8 vi (Înv; îlv) A ~ pizmă A pizmui. 9 vt (Înv; îlv) A ~ urgie A urgisi. 10 vt (Înv; îlv) A ~ scârbă A scârbi. 11 vt (Înv; îlv) A ~ năpasta A năpăstui. 12 vt (Înv; îe) A ~ grija (spre cineva) A-și destăinui grijile cuiva. 13 vt (Înv; îlv) A ~ nădejdea spre cineva A nădăjdui. 14 vt A îndepărta (de la sine) un lucru nefolositor sau fără valoare Si: (pop) lepăda. 15 vt A trimite un obiect la o oarecare distanță, imprimându-i o mișcare rapidă Si: a azvârli. 16 vt (Prt) A da deoparte. 17 vt (Pfm) A risipi. 18 vt (Fam; îe) A ~ pe ușă afară A goni din casă. 19 vt (Pop; c.i. persoane sau grupuri mari de persoane) A izgoni. 20 (C.i. îmbrăcăminte) A pune în grabă. 21 vt (C.i. năvod, undiță) A lansa în apă. 22 vt (Îlv) A ~ ancora A ancora. 23 vt (C.i. semințe) A semăna. 24 vt (Înv; îe) A ~ sorți A trage la sorți. 25 vt (Pfm; îe) A ~ bobii A ghici în bobi. 26 vt (D. mirosuri, gaze, fum, vapori etc.) A emana. 27 vt (Îlv) A ~ lumina A lumina. 28 vt (Îlv) A ~ umbră A umbri. 29 vt (Înv.; d. ochi) A străluci (ademenitor). 30 vt (Îvr) A rodi. 31 vt (Nob; îe) A ~ cărunteață A încărunți. 32 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ ochii (sau o ochire, privire, căutătură) la (ori asupra, pe, prin, spre, peste etc.) A privi repede. 33 vt (Pop; îae) A cerceta sumar. 34 vt A face să dispară un obiect azvârlindu-l undeva unde nu se vede. 35 vt (Pop; îe) Parcă ~nci în Olt Lucrezi fără spor. 36 vt (Pop; îae) Lucrezi în pierdere de mult timp, material. 37 vt A da ceva, cuiva prin aer. 38 vt (Fig) A împinge pe cineva la ceva. 39 vt (Îe) A ~ pe cineva la închisoare A băga pe cineva la închisoare (pe nedrept). 40 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe drumuri sau pradă mizeriei ori foamei A lipsi pe cineva de cele necesare traiului. 41 vt (Îae) A da pe cineva afară din serviciu. 42 vt (Pfm; îe) A ~ banii pe fereastră A cheltui fără socoteală. 43 vt (D. retori, oratori; îe) A ~ vorbe A vorbi pompos și fără conținut. 44 vt (Îe) A ~ o vorbă A face o aluzie. 45 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva sare (sau praf) în ochi A încerca să-l faci pe cineva să nu vadă starea adevărată a lucrurilor. 46 vt (Pop; îe) A-și ~ (ca buhaiul) țărână după (sau în) cap (ori pe spinare) A se păgubi prin acțiuni necugetate, făcute la mânie. 47 vt (Fam; îe) A-i (sau a-l) ~ cuiva pe cineva în spinare A încerca să te descotorosești de cineva, dându-l în răspunderea altuia. 48 vi (Cu pp „cu”) A da în cineva cu ceva. 49 vi (Pop; îlav) Cât ai ~ cu securea (sau toporul, bățul, praștia, piatra, sburătura) La mică distanță. 50 vt (Înv; îe) A ~ cu funia A măsura în lungime. 51 vi (Pop; cu pp „cu” cu valoare instrumentală) A izbi ceva sau în cineva. 52 vt (Pfm; pop) A azvârli. 53 vi (Pop; complementul este capul, mâna) A clătina nervos Si: (pop) a ~ bănănăi. 54 vi (Pop; d. animale) A lovi cu piciorul. 55 vt (Pop; îe) A ~ ochi(șori) A trage ocheade. 56 vt A se izbi de ceva. 57 vi (D. vânt) A trânti la pământ. 58 vt (îvp; d. arme de foc) A trage. 59 vt (Îe) A ~ ceva în aer A distruge ceva cu explozibil. 60 vt (Îe) A ~ literele A scrie în grabă, neîngrijit. 61 vr (D. ființe, mai ales oameni; cu pp în, la, spre, după, asupra, înaintea) A se repezi. 62 vr (Îe) A se ~ pe cal A încăleca dintr-o săritură. 63 vr (Fig) A se avânta 64 vr (Fig) A se consacra. 65 vr (D. ape) A se vărsa. 66 vr (Pop; d. boli) A da pe neașteptate peste cineva. 67 (Pfm; îe) A se ~ în (sau de) partea cuiva A semăna cu cineva din familie.

AGRAFIE Perturbare a capacității de a scrie. Este o afazie* specializată; poate apărea în asociere cu alexia*. Agrafîa se manifestă ca: agrafie absolută – incapacitate totală de a scrie; agrafie acustică – incapacitate de a scrie după dictare; agrafie literală – incapacitate de a scrie anumite litere; agrafie verbală – incapacitate de a scrie cuvinte cu păstrarea capacității de a nota litere izolate sau silabe; agrafie psihică sau voluntară – refuz de a scrie; corespondentă a mutismului, având o motivare de ordin psihic. L.I.R.

crisograf sm [At: DEX² / Pl: ~i / E: fr chrysographe] Copist care scrie cu litere de aur.

crisografie sf [At: DEX² / Pl: ~ii / E: fr chrysographie] Arta de a scrie cu litere de aur.

cuneiform, ~ă [At: HOGAȘ, H. 93 / P: ~ne-i~ / Pl: ~i, ~e / E: fr cuneiforme] 1 a Care este în formă de cui Si: (rar) cuneat (1). 2 a (Îs) Scriere ~ă Sistem de scriere cu litere în formă de cui săpate în piatră sau imprimate pe tăblițe de argint, folosit de unele popoare orientale antice Si: (rar) scriere cuneată (2). 3 sf Literă folosită în scrierea cuneiformă Si: (rar) cuneată (3). 4 a (Atm; îs) Oase ~e Cele trei oase ale tarsului. 5 sf (Gmț; mpl) Litere greu de descifrat, necitețe Si: (rar) cuneat (4).

lăbărțat, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) ~bâr~ / Pl: ~ați, ~e / E: lăbărța] 1 (D. îmbrăcăminte, țesături) Care s-a lărgit în mod exagerat Si: (reg) lăbărțos (1). 2 (Pex; d. îmbrăcăminte, țesături) Deformat. 3 (D. trup, părți ale trupului) Care s-a umflat și atârnă Si: (reg) lăbărțos (3). 4 (D. convoaie, grupuri etc.) Care se întinde neregulat Si: (reg) lăbărțos (4). 5 (Fam; d. oameni) Care s-a întins în mod neplăcut Si: (reg) lăbărțos (5). 6 (D. scris) Cu litere prea mari și distanțate Si: (reg) lăbărțos (6). 7 (D. cărți, opere literare, stil) Lipsit de concizie Si: prolix, (fam) diluat, (reg) lăbărțos (7). 8 (Fig; d. gesturi, atitudini, stări de spirit) Necoordonat. 9 (Pex; fig; d. gesturi) Larg. 10 (Fig; d. strigăte, chiote etc.) Lipsit de vigoare Si: (reg) lăbărțos (8). 11 (Fig; d. vorbire, cântec) Tărăgănat. 12 (Reg; fig; d. oameni) Îngâmfat.

lătăreț, ~eață a [At: GT (a. 1839), 104 / Pl: ~i, ~e / E: lat + -ăreț] 1 a (Pop) Care are o formă lată și turtită Si: plat (pop), lătăneț, (reg) lătăuș (1). 2 av (Îe) A vorbi ~ A vorbi greoi. 3 sf (Iht; Trs) Obleț (Alburnus alburnus). 4 sf (Iht; Trs) Beldiță (Alburnoides bipunctatus). 5-6 a, av (Care este scris) cu litere mai late decât în mod obișnuit. 7 sm Peștele Scamber pelamys. 8 sf (Înv) Literă tipografică lată, utilizată la diferite specii de imprimate. 9 (Înv) Cinzeacă (2).