zbor¹ s.n. 1 (Mod de) deplasare în aer a unui corp (a unei păsări, a unei insecte, a unui obiect etc.) cu ajutorul aripilor a căror sustentație poate fi realizată fie cu un consum de energie din interior (la păsări, la avioane etc.) sau din exterior (la planoare, la zmeie etc.), fie fără consum de energie (la aerostate), fie prin mișcare balistică. Goni cu mîna zborul acestor negre libelule (GAL.). ◊ Platformă de zbor = platformă pe un aerodrom sau pe puntea unui portavion, de pe care decolează avioanele. Zbor fără escală v. escală. Zbor planat v. planat. ◊ Loc.adv. (Ca) din (sau în, într-un) zbor = a) în timpul zborului. Prinde insectele în zbor. Δ expr. A lua pasărea din zbor v. lua; b) ext. în fugă, repede, iute. S-a dus ca în zbor la nașă-sa (SADOV.). A prins ideea din zbor. Δ expr. A mulge oaia din zbor v. mulge; c) dintr-o dată. Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor (ALECS.); d) în treacăt. Am auzit, în zbor, că va veni mîine. ◊ Loc.vb. A da zbor (sau zborul) (cuiva) = a) a da drumul, a elibera. Bătrînul preot... Furtunelor dă zborul (EMIN.); b) a azvîrli cu putere. Luai coasa de picior Și-n văzduh îi detei zbor (POP.). A face un zbor = a zbura. ◊ expr. A-și lua zborul = a) a se înălța în aer; b) a începe să alerge repede. Caii... pe cîmp își luau zborul (ALEX.); c) a pleca; a-și începe viața, o activitate, o profesie pe cont propriu, fară o îndrumare tutelară; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. Mi-am luat zborul de la casa părintească; d) a evada, a fugi. Te-nchid în cameră, de unde n-o să mai poți să-ți iei zborul; e) a se pierde, a dispărea. Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor (ALEX.); f) fig. a se dezvolta, a-și lua avînt. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare (ALECS.). A trece în zbor = a trece foarte repede. ◊ compar. Brațele goale... se agitară ca un zbor de pasăre albă (CA. PETR.). ˙* fig. Geniul său îi imprimă un zbor tot mai sigur... către realism și adevăr (SADOV.). ♦ ext. Deplasare în spațiu a unei rachete sau a unei astronave. 2 Deplasare rapidă, bruscă, prin aer a unui obiect aruncat sau purtat de vînt. Aripi de vultur în zbor de săgeată Icar și-a rotit (LAB.). ♦ Menținere în aer (a unui obiect purtat de vînt, de curenți etc.); planare, plutire. Priveam zborul frunzelor. ♦ Mișcare rapidă, violentă (a vîntului). 3 fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Admira pe șosea zborul mașinii de curse. ♦ Avînt, elan. Îi lipsea zborul, spontaneitatea (VLAH.). • pl. -uri. /de la zbura, prin derivare regresivă.

purice (purici), s. m. – 1. Insectă parazitară (Pulex irritans). – 2. Joc care constă în a prinde din zbor o minge. – 3. Culoare la cărțile de joc, reprezentată la scară redusă la colțul cărților. – 4. Cuișor, țintă de bătut pingele. – Var. puric, purec(e). Mr. puric, megl. puric, purițe, istr. purec. Lat. pūlĭcem (Pușcariu 1408; Candrea-Dens., 1479; REW 6816), cf. vegl. pulko, it. pulce (mil. püres, logud. púlige), port. piuse, fr. puce, cat. pussa, sp., port. pulga. – Der. purica (var. pureca, mr. puric), vb. (a curăța de purici; a examina, a recunoaște), din lat. pūlĭcāre (Densusianu, Hlr., 165; Pușcariu 1407; Candrea-Dens., 1479; REW 6817), cf. logud. puligare, și probabil it. piluccare, cat. pellucar, fr. éplucher; puricărie, s. f. (mulțime de purici); puricariță (var. puricică, puricioasă), s. f. (plantă, Pulicaria vulgaris); puricaș, s. m. (insectă, Podura nivalis); puricătură, s. f. (bătaie); puricel, s. m. (cuișor; pl., terci de mălai cu grăsime sau unt); purici, vb. (a bate ținte; Mold., a așeza bîrnele care, după tencuială, formează peretele casei țărănești); puricos, adj. (cu purici). – Din rom. provine mag. purecsa (Candrea-Dens., 1479).

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se mișca în aer cu ajutorul aripilor. ♦ A pleca în zbor, a-și lua zborul. ♦ (Despre lucruri) A pluti în aer (purtat de vînt); a trece prin aer cu viteză (fiind azvîrlit sau lansat cu putere). 2. Intranz. (Despre aparate de zbor) A se ridica și a se menține în văzduh, a se deplasa pe calea aerului; (despre oameni) a călători cu un astfel de aparat. 3. Intranz. Fig. A merge foarte iute, a alerga, a goni. Caii au prins a zbura prin omăt (SADOVEANU). ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se repezi pînă undeva. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni (VLAHUȚĂ). ♦ (Despre timp) A trece, a se scurge repede. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. 4. Tranz. Fig. A smulge de la locul său, a prăvăli, a răsturna. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val (DUMITRIU). ◊ Expr. A zbura cuiva capul = a decapita pe cineva; a-l omorî. A-și zbura creierii = a se sinucide prin împușcare. (Fam.) A zbura (sau a face să zboare) pe cineva de undeva = a da pe cineva afară de undeva, dintr-un post; a-l concedia. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească un loc (în special un post, o slujbă). ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a se prăbuși, a se prăvăli. 5. Tranz. (Pop., în expr.) A zbura laptele = a pune puțin lapte acru în lapte dulce fierbinte, ca să se aleagă brînza. – Lat. *exvolare.

SALANGÁNĂ s. f. Pasăre din fam. Apodide, genul Collocalia, asemănătoare cu o rândunică, cu aripi lungi, înguste, curbate; se hrănește cu insecte pe care le prinde din zbor. Genul este reprezentat prin 21 de specii, răspândite în Asia de SE, Australia, Oceania și ins. din Oc. Indian. Își fac cuibul pe versanții stâncoși greu accesibili și pe pereții peșterilor; la unele specii cuibul este format în mare parte dintr-o substanță secretată de pasăre (asemănătoare cu saliva), care se întărește în contact cu aerul. Acestea, cunoscute sub numele de „cuiburi de rândunele”, constituie o delicatesă foarte apreciată în bucătăria orientală.

din prep. (de și in. V. pin, prin). Arată: 1) originea, proveniența, locu de unde: ĭes din casă din oraș, din țară; a pica din pom, din cer. 2) timpu de cînd: din zi în zi, din ceas în ceas, din copilărie, din tinereță, din născare. Din capul loculuĭ, chear de la’nceput. 3) lucru saŭ materia din care e făcut ceva: e făcut din bucățĭ, din lemm, din fer. 4) modu cum e făcut ceva: a lucra din topor (grosolan), a desemna din peniță, a învăța o limbă din practică, din auzite, din citite; cunosc din vedere, prind din zbor, din fugă. 5) cauza: a lucra din ambițiune, a muri din beție; din păcate, din nenorocire, după ce e sărac, maĭ este și bețiv. 6) instrumentu: a da din cap, din mînĭ, din umerĭ, din coadă; a cînta din fluĭer, din pian, a scrîșni din dințĭ, a sorbi din ochĭ, a vorbi din inimă, din memorie. 7) un înțeles (ca un genitiv) partitiv: unu din eĭ, o parte din casă (a caseĭ), a scurta din drum (o parte a drumului). 8) privința, relațiunea: a sta bine din parale, din grîŭ, din tunurĭ (din partea paralelor, grîuluĭ, tunurilor), s’a oprit din băut (nu maĭ bea). Din colo, din direcțiunea aceĭa (deosebit de dincolo 1). Pe din afară, pe din ăuntru, pe din față, pe din dos, pe afară, fig. pe de rost (din memorie), pin ăuntru, pin față, pin dos. Din afară (după fr. du dehors), barb. îld. de afară. – În vest dîn, ca pîn față de pin (V. pin, pintre). Vechi și den. V. dintru.

MUSCAR, muscari, s. m. 1. Pescar care prinde peștele cu undița, întrebuințînd ca nadă muște. Cercăm. Asta-i numaidecît datoria muscarilor. SADOVEANU, V. F. 80. 2. Pasăre migratoare de mărimea privighetorii, cu penajul sur-închis pe spate și alb-murdar pe abdomen; se hrănește cu insecte pe care le prinde din zbor ca rîndunica (Muscicapa striata). 3. Insectă de formă lunguiață, de culoare roșie, cu o pată neagră pe partea ventrală și cu aripile negre, acoperite cu peri; se hrănește cu musculițe (Telephorus fuscus).

NOBIL¹, -Ă, nobili, -e, adj. 1. Care dă dovadă de generozitate, cinste, curaj, spirit de abnegație; generos, ales, bun. Lumea sovietică e plină de oameni sănătoși sufletește, devotați și nobili. SADOVEANU, E. 194. Acela este nobil ce moare pentru țară! BOLINTINEANU, O. 143. Nu doară că tăgăduiesc caracterul lui cinstit și nobil. NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Care face cinste, care onorează. Înveselit de lumină și primăvară, se hotărî numaidecît să le dea [banilor] o nobilă întrebuințare. SADOVEANU, O. VIII 156. Întreprinderea-ți fu dreaptă, a fost nobilă și mare. ALEXANDRESCU, M. 15. 2. Distins, elegant, grațios. Scriitor retoric este apoi și Nicolaie Bălcescu, dar retorica lui este nobilă; ea este intervenția unui vorbitor plin de demnitate. VIANU, A. P. 30. Nobilă, cu ochi de flăcări, ea privește-n față-i drept. COȘBUC, P. I 121. Figură nobilă și melancolică; niște sprincene pe care penelul nu le-ar fi încordat cu atîta delicateță încoronau ochii ei negri ca mura. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ (Adverbial) Venețio măreață!... În vremile trecute a libertății tale... Cînd nobil răzămată pe falnicul tău leu, Videai Adriatica. ALECSANDRI, P. I 164. ♦ (Despre animale, mai ales despre cai) Cu înfățișare impunătoare; de rasă aleasă. Nobilul animal de rasă e prins în zbor, e redat în toate mișcările lui. GHEREA, ST. CR. III 358. Aruncîndu-se în zece copce, ajunse ținta, nobilul dobitoc! NEGRUZZI, S. I 42. 3. (În expr.) Metal nobil = metal prețios. Gaz nobil = nume dat fiecăruia dintre gazele inerte, incolore și inodore care se găsesc în atmosferă în mici cantități. Heliul și neonul sînt gaze nobile.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

ZBOR¹, zboruri, s. n. 1. Planare și mișcare în aer a unei păsări, a unei insecte etc. cu ajutorul aripilor; p. ext. deplasare în atmosferă a unui corp (balon, dirijabil) care se menține în aer fără consum de energie, cînd este mai ușor decît aerul, sau cu consum de energie, cînd corpul (avion etc.) este mai greu decît aerul. Un zbor iute de pasere, un țipăt ascuțit au trecut pe deasupra. SADOVEANU, O. VII 333. Jos, pe-un vîrf de campanulă, Pururea-n vibrație, Și-a oprit o libelulă Zborul plin de grație. TOPÎRCEANU, B. 51. ◊ Platformă de zbor = platformă (pe aerodrom sau pe puntea unui vapor portavion) de pe care decolează avioanele. ◊ Loc. adv. În (sau din, rar într-un) zbor = în timp ce zboară, pe cînd se află în aer; p. ext. foarte repede, dintr-o singură mișcare. N-ai să-l mai vezi... Pe urma unui șoim ușor, Ca să-ți împuște șoimu-n zbor! COȘBUC, P. I 111. Prindea [păsările] cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Vin ca paserea-ntr-un zbor! ALECSANDRI, P. I 9. Arnăuții se îmbrîncea, Pe Iordaki s-arunca, De păr lung îl apuca, Pe covor îl întindea Și din zbor capu-i tăia. id. P. P. 182. (Fig.) Cînd scriu o strofă dulce, pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III 4. ◊ Expr. A trece în zbor = a trece foarte repede. (Fig.) Trec anii, trec lunile-n goană Și-n zbor săptămînile trec. TOPÎRCEANU, B. 61. A se ridica în zbor = a se înălța în aer. Erau așa de multe și de mari aceste păsări, încît opreau razele soarelui, cînd se ridicau ele în zbor. ISPIRESCU, U. 43. A(-și) lua zborul = a) a se înălța în aer, p. ext. a începe să alerge foarte repede. Caii repezi, ageri... La sunete de luptă, pe cîmp își luau zborul, Ca vulturi ce în aer o pradă ar vedea. ALEXANDRESCU, M. 30. (Fig.) Zile ce-n vecinicie-și iau repedele zbor. ALEXANDRESCU, M. 4; b) a scăpa dintr-o prinsoare, a fugi dintr-o captivitate. Am să te închid în turnul ăsta, de unde n-ăi putea să-ți iei zborul. ALECSANDRI, T. I 444; c) (rar) a lua avînt, a se dezvolta. În acest timp, ceasornicăria luase un zbor mare la Geneva. La TDRG. Al meu e Despot!... planu-mi ia zbor acum mai tare. ALECSANDRI, T. II 107. ♦ Fig. Trecere rapidă, prin aer, a unui obiect zvîrlit, aruncat sau purtat de vînt. Zborul săgeților. Zborul gloanțelor. 2. Fig. Mers iute, vijelios; viteză, goană, fugă. Mihai apăsă acceleratorul pînă-n fund. Mașinuța își întări zborul, despicînd năvala aerului. MIHALE, O. 501. Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun, N-ai să-l mai vezi în zbor nebun, Pe urma unui șoim ușor. COȘBUC, P. I 111. Și prin flacăra albastră a vreascurilor de aluni, Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, O. 172. ♦ Avînt, elan. Andrei fu încercat de un zbor al gîndurilor avîntate spre culmi. MIHALE, O. 304. Aprinzi în bolta vremii aștri, Din zborul tristului tău gînd. VLAHUȚĂ, O. A. 50.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

STRELICI, strelici, s. m. (Regional) 1. Mic fluture de seară, de culoare vînătă. Streliciul... cum vede că e lumină în vreo casă, îndată intră înăuntru și prinde a zbura ca un vîrtej împrejurul luminii. MARIAN, INS. 305. 2. Stîrlici.

cuc² av [At: SLAVICI, N. I, 173 / V: ~ca / E: mg kukra] (Înv) 1 (Îe) A sări ~ A sări în sus. 2 (La jocuri de copii; îe) A bate (sau a face cu) mingea ~ A azvârli pietre sau o minge drept în sus. 3 (La jocuri de copii; îe) A prinde mingea din ~ A prinde mingea din zbor. 4 (Îcs) De-a cucii Joc de copii în care unul aruncă mingea și toți ceilalți încearcă să o prindă din zbor.

prijini [At: PSALT. 69 / V: (înv) ~jăni, ~jeni, (reg) priji, ~jona, ~joni, ~juni / Pzi: ~nesc, prijin / E: nct] 1-2 vtr (Reg) A (se) susține. 3 vr (Fig; îvr; îf prijeni) A se baza. 4 vt (Reg; îf prijoni) A ajuta la o treabă. 5 vr (Reg) A se opri, rezemându-se de ceva. 6 vt (Reg) A prinde din zbor. 7 vt (Îrg; îf prijeni, prijoni) A împinge către. 8 vt (Îrg; pex) A strânge. 9 vt (Olt; îf prijoni) A agăța. 10 vt (Mun) A lăsa în păstrare. 11 vt (Mun) A păstra. 12-13 vtr (Reg) A (se) întâmpina.

prijinit, ~ă a [At: CORESI, în L. ROM. 1967, 132 / V: (îvr) ~jen~ / Pl: ~iți, ~e / E: prijini] 1 (Reg) Susținut. 2 (Reg) Întărit prin sprijinire. 3 (Îvr; îf prijenit) Adunat. 4 (Reg) Ajutat. 5 (Reg) Care se oprește, rezemându-se de ceva. 6 (Reg) Prins din zbor. 7 (Îrg) Împins către... 8 (Olt) Agățat. 9 (Mun) Lăsat în pădure. 10 (Mun) Păstrat. 11 (Reg) Întâmpinat.

MÁSĂ¹ s. f. I. 1. (Adesea urmat de determinări care indică materialul folosit sau destinația) Mobilă, de obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și avînd diverse folosiri, mai ales pe aceea de mobilă pe care se servește mîncarea. Ca o masă cînd o vezi tocmită cu bucate. CORESI EV. 50. Și văzînd Pafsanie atîtea mesă de aur și de argint și altă gâtire minunată se miră de atîta bine. HERODOT (1645), 498. Viind înaintea bucatelor domnești le tocmește pre masă. SIMION.,DASC LET. 23. Lățimea unei măsi. ECONOMIA, 219/17. 4 mese faine de tissaholz (a. 1817). IORGA, S. D. XII, 114. Pe jilțu-mi, lîngâ masă, avînd condeiu-n mînă. . . Scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor. ALECSANDRI, P. III, 4, cf. id. O. P. 101. S-a desfătat pînă la adînci bătrînețe, văzîndu-și pe fiii fiilor săi împrejurul mesei sale. CREANGĂ, P. 60. Acel vas. . . se află pe o masă. ISPIRESCU, L. 29. Într-o clipă masa e plină cu de-ale gurii. VLAHUȚĂ, O. A. I, 88. Masa cea mare care se gătește cu bucate pe la ajunuri, stă la fereastra din răsărit. PAMFILE, I. C. 408. Între cele două ferești de la stîngă, o masă de brad, alb odată, dar mohorît acum de vremuri. HOGAȘ, M. N. 137. Cind obosesc, deschid fereastra și întorc spatele mesei de lucru. C. PETRESCU, Î. II, 267. Se poate să nu pui nici un cuțit pe masă? SAHIA, N. 60. Toate mesele, în cafenea și grădină, erau ocupate. BART, E. 25, cf. BENIUC, V. 49. Frunză verde liliac, Badiu meu tînăr diac Șede la masă scriind Și din inimă oftînd. JARNIK-BÎRSEANU, 125. Pîn-eram lá maica fată Eram luger după masă, Trandafir roșu-n fereastră. id. ib. 177, cf. 197, 251, 281. Mămăliga să răstoarnă ori pe fund ori pe masă. ȘEZ. V, 5, cf. MAT. FOLK. 1426, 1464. Cam în trunchiul casîei. . . Cam în cornul mesîei. GR. S. VI, 225. A fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247, cf. 251. Capra sare masa și iada sare casa. CREANGĂ, P. 250. Tu îl chemi (sau îl poftești) la masă și el se bagă (sau se trage) sub masă, se spune despre cel care nu prețuiește cinstea sau binele care i se face. ZANNE, P. iii, 653. Unde-s șepte fete-n casă, Nici cîlți în casă, Nici mălai pe masă (= unde poruncesc mulți, nu iese treaba cum trebuie). Cf. ZANNE, P. II, 125. Nu-i apucă soarele sfărîmitura de pe masă, se spune despre omul zgîrcit. Cf. id. ib. III, 654. Nepoftitul n-are loc la masă. id. ib. IV, 224. Mireasa nimerește masa (= omul împins de nevoie devine îndrăzneț). Cf. id. ib. 450. ◊ Masă verde = a) masă (I 1, de obicei acoperită cu postav verde) la care se joacă jocuri de noroc; p. e x t. joc de noroc. Glume inventate anume pentru jocul de cărți, necunoscute altor oameni, au fost de astă dată cu prisosință puse în circulație la masa verde. GANE, N. III, 172. La masa verde, nedreptate și ocară îți apare agonisita vecinului, alături de dispariția ultimei dumitále lețcaie. TEODOREANU, M. U. 105. Moștenise. . . și patima mesei verzi. id. M. II, 92; b) masă (I 1) în jurul căreia se duc tratative diplomatice. Cf. DL, DM. (Bis.) Sfínta masă = pristolul. COSTINESCU, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Sală de mese = încăpere în care se servește mîncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină étc. Soldații mai stau încă în sala de mese. SAHIA, N. 116. Față de masă v. f a ț ă. ◊ (Ca termen de comparație) O zidire în patru colțuri ca masa, avîndu-și curtea la mijloc. GOLESCU, Î. 41. Un șes drept ca masa. REBREANU, I. 208. ◊ E x p r. Capul mesei sau (rar) cap de masă = (de obicei construit cu verbele „a pune în”, „a sta în”) loc de cinste la o masă (I 1), la un ospăț. Făcut-au craiul ospâți măriii sale lui Constandin. . . șezînd am[î]ndoi în capul measii (a. 1700). GCR I, 336/14. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, O. I, 85. I-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Cioropina sta în capul mesei pe șapte perne. ISPIRESCU, L. 203. A aduce sau a duce (ceva) la (sau pe, regional în) masă = a servi mesenilor (o mîncare sau o băutură). Medelniceriu mare. . . taie fripturile ce se aduc în masă. SIMION DASC., LET. 297. Pune-i piper, zeamă de năramză acră și cu apa lor ce-ș lasă, calde. . . du [stridiile] la masă (a. 1749). GCR II, 43/26. Li s-au adus mai la urmă în masă și niște sălăți. CREANGĂ, P. 210. Aduse [bucatele] pe masă la împăratul. ISPIRESCU, L. 23. A pune (sau a întinde) masa = a pune, a pregăti pe masă (I 1) toate cele necesare pentru servirea mîncării. DICȚ. (Cu altă construcție) .Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Stroie Orheianu intră în odaia unde era întinsă masa. SADOVEANU, O. V, 551. Muierea lui îl așteaptă acasă cu masa pusă. PREDA, D. 168. Porțile erau deschise. . . Și mesele toate-ntinse; Pe mese făclii aprinse. ȘEZ. II, 9. Pe nepusă masă sau cu nepus în masă v. n e p u s. A strînge masa = a aduna de pe masă (I 1) mîncările rămase, vasele din care s-a mîncat, tacîmurile etc. Mama Zoița strîngea masa, aruncînd fârmâturile la pui. BUJOR, S. 86. Strînge masa, nu mănînc. Pune șaua să mă duc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 506. Pune-te (sau întinde-te) masă, scoală-te (sau ridică-te) masă = a) se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata. Băteau din palme, ba să vie una, ba să vie alta: pune-te, masă; scoală-te masă. TEODOREANU, M. U. 92, cf. ZANNE, P. III, 652, com. din PIATRA NEAMȚ; se spune cînd ești obligat să servești mereu de mîncare. (Rar) A pune masa cu toții = a se împrieteni cu toată lumea. ZANNE, P. III, 653. A întinde cuiva masă = a da cuiva de mîncare. Mesele fură întinse pe de rînd tuturor oamenilor. VISSARION, B. 80. A întinde masă mare sau a ține masă întinsă = a oferi ospețe, banchete; p. e x t. a se ține de petreceri. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuț. CARAGIALE, O. II, 254. Ținînd casă deschisă, masă întinsă. D. ZAMFIRESCU, A. 23. (Eliptic) Masa întinsă Te lasă cu punga linsă. ZANNE, P. III, 647, cf. 651. A lăsa pe cineva sub masă = a nu da cuiva nici o atenție. Cf. id. ib. 653. A-i fi (cuiva) casa casă și masa masă = a fi chibzuit; a trăi tihnit, liniștit. Ele caută ca să le fie casa casă și masa masă.i IONESCU, M. 205. Dacă nu știi să vorbești, taci, ca să-ți fie casa, casă și masa, masă. ZANNE, P. II, 841. A avea casă și masă = a avea cele trebuitoare pentru existență; a duce o viață tihnită. Maico, din copiii tăi, Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180. (Eliptic, cu forma negativă a expresiei) A doua zi, nici tu masă, nici tu casă, băiatul începu iarăși să plîngă. ISPIRESCU, L. 162. A avea ce pune pe masă = a) a avea existența asigurată. Cf. ZANNE, P. III, 657; b) (În construcții negative) a fi foarte sărac. N-are casă, n-are masă, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. ZANNE, P. III, 86. ◊ (În construcții ca „a (se) pune”, „a (se) așeza”, „a fi”, „a (se) afla”, „a sta”, „a ședea” la. . ., sau „a (se) ridica”, „a (se) scula” de la. .., cumulînd ideea de mîncare, prînz, cină) Îț voi întra-n sfînta casă, Unde ședzi doamne la masă. DOSOFTEI, PS. 21/2. Se scoală de la masă Cu inima friptă, arsă (a. 1774).GCR II, 104/38. L-au primit. . . să șadă cu dânsul la masă. DRĂGHICI, R. 12/31. Avea obicei cînd se punea la masă, să înghită mai întăi șepte, opt bolovani. NEGRUZZI, S. I, 246. Dar pe-un vîrf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mînă fruntea lui se lasă. BOLINTINEANU, O. 31, cf. 110, 272, 277. Și s-așază toți la masă. EMINESCU, O. I, 85. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU L. 2, cf. 5, 12. La masă punîndu-te Niciodată să nu-mbuci. JARNIK-BÎRSEANU D. 263. Omul la masă cînd șade să mînînce cum să cade. ZANNE, P. III, 649. Plătește birul cu fugiții, șede la masă cu nepoftiții, se spune despre un om fără căpătîi. Cf. id. ib. V, 81. ❖ E x p r. (Regional) A Fi la masa cuiva = a se afla, ca soție ori ca rudă apropiată, în dependență materială față de capul familiei. De cîndu-s la masa ta, Bătută-s de Precista; De cîndu-s la blidul tău, Bătută-s de Dumnezeu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. ◊ (Regional) A pune pe cineva la masă cu tine = a trata pe cineva ca pe un prieten apropiat. Să am eu o slugă așa de vrednică. . .aș pune-o la masă cu mine. CREANGĂ, P. 229. ◊ Umplutul meselor = datină constînd din umplerea cu alimente a diferite vase care se dau de pomană, la moși sau la rusalii. Cf. PAMFILE, S. V. 11. ◊ P. e x t. (Cu sens colectiv) Persoanele care mănîncă la aceeași masă (I 1); mesenii. Cf. CHEST. II 2/44. 2. (Abstract) Prînz; cină. Chibzuind. . . din cursul soarelui vremea mesii. DRĂGHICI, R. 150/19. Mă invita la masă. NEGRUZZI, S. I, 56, cf. 86. Voiră însă a scoate și ele din sîn ce puseseră în timpul mesei, ISPIRESCU, L. 40. Nu mîncă nimic la masă și vorbi foarte puțin. VLAHUȚĂ, O. A. I, 99. E rău, cînd anu-ntreg ți-e post, Și masa cînd ți-e-n drum. COȘBUC, P. I, 229. Rămase la masă cu cocoana și cu popa Roșea. DELAVRANCEA, O. H, 328, cf. 88. Nu rămîn la masă decît rudele. BUJOR, S. 101, cf. 60. A doua zi au venit la masă după ce toată lumea se așezase. CAMIL PETRESCU, U. N. 106, cf. 39, C. PETRESCU, C. V. 135. Din somn la masă, coconița noastră. ZANNE, P. IV, 311. ◊ (Bis.; învechit, rar) Masa cea tainică = cina cea de taină, v. cină. Pentru ceia ce vorbescu cuvinte în deșărt, în ceasul cel înfricoșat al sf[i]ntei leturghii, a measei cei tainice (a. 1691). GCR I, 293/20. Înainte de masă = a) în partea zilei care precedă prînzul. DICȚ. ; b) în fiecare dimineață. După masă = a) în partea zilei care urmează după prînz; după amiază, după prînz. Pe la opt ceasuri după masă. DRĂGHICI, R. 150/16. După masă, tata a trecut în dormitor. SAHIA, N. 57 ; b) în fiecare după amiază. Boierul cît de sărac, tot își odihnește bucatele după masă. ZANNE, P. IV, 279. ◊ Expr. A ședea (sau a sta) la masă sau a lua masa = a mînca (de prînz sau de cină). După ce-a șezut la masă, a zis fetei să se suie în pod. CREANGĂ, P. 289. Zise. . . într-o zi cînd ședeau la masă. ISPIRESCU, L. 14. Vrei să luăm mîine seară masa împreună? ARGHEZI, P. T. 134. Dar de badea ce mai știi? Știu bine că-i sănătos, Șede la masă voios. JARNIK-BÎRSEANU, D. 119. Poftim la masă, formulă de politețe cu care inviți pe cineva să se așeze la masă pentru a mînca. Asta-i mai rău decît poftim la masă. CREANGĂ, P. 201. Poftim la masă Dacă ți-ai adus de-acasă. ZANNE, P. III, 650, cf. v, 520, com. din PIATRA NEAMȚ. (Popular) Bună masă v. b u n. 3. Ospăț, banchet, praznic, petrecere, chef. Unde ți-s mesele cu beauturile și cu mîncările (a. 1550). CUV. D. BĂTR. II, 451/22. Toată nevoința bogatului [era] de a veșmintelor cealea scumpele și de measeși de uspeațe. CORESI, EV. 364. Nu era ei acolo grije. . . de mâncări și de mease, nice de casă sau de slujnice. VARLAAM, C. 366. Făcea masă împărătească. HERODOT (1645), 508. La mease și ospeațe să fie blând și linișor. EUSTRATIE, PRAV. 9/8. Făcînd mare masă să veseli cu dînșii. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155^v/2. Făcea și într-alți ani slujitorilor lui masă. NECULCE, L. 231. Și în viața lui era tot cu mese mari, cu cîntări și cu feliuri de feliuri de muzici. id. ib. 318. La ospeațe și la mease punea totdeauna un frîu în mijloc. MOLNAR, RET. 127/21. Measele ceale înalte domnești (a. 1799). GCR II, 170/25. Fac mese mari, cheltuiesc. Chem oaspeți ce-i lingușesc. MUMULEANU, ap. GCR, II, 248/13. Cît a ținut masa, cu fruntea-n- seninată Măria sa pe Despot zîmbind l-a ascultat. ALECSANDRI, T. II, 99. Se puse o masă d-alea împârăteștile. ISPIRESCU, L. 39. După cîteva zile de mese mari. . . familia puse din nou pe tapet viitorul meu. BRĂESCU, A. 237, cf. H II 82. Maică, măiculeana mea, De te lasă inima, Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198. Cu lăutari și cu masă Aduci pe dracu în casă. ZANNE, P. VI, 580. Cînd ești poftit la vro masă Pleacă sătul de-acasă. id. ib. III, 646. Veniți înțelepților să mîncați la masa nebunului, se zice despre cel care-și risipește averea în petreceri. Cf. ZANNE, P. III, 647. ◊ (Popular) Masa mare sau masa de dar, a doua masă = ospăț dat de părinții mirelui după cununie (și la care mesenii înmînează darurile pentru perechea căsătorită). La masa cea mare, cum e obiceiul, negoțitoriul, după ce a băut paharul cel dulce, a dăruit celor tineri o căruță plină de odoare scumpe. MARIAN, O. II, 321. Plocoanele aduse de la ginere le frigea și le punea la socri mari „al doilea masă”. id. NU. 187, cf. 653, DR. IV, 782, H II 32, 82, 119, X 506, XII 205. Nuntașii au stat cu toții la masa mare. Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. 4. P. e x t. Ceea ce se mănîncă (mai ales la amiază și seara); mîncarea de pe masă (I 1); mîncare, (popular) bucate. Fie masa lor înraitea lor. PSALT. HUR. 58^v/16. Cîinii încă mănîncă de fărîmele ce cad den measele domnilor lor. CORESI, EV. 322. Nici de fărîmele measeei meale nu-i da. id. ib. 367, cf. N. TEST. (1648), 20^v/11. Iar sluga-i gătiia masa de să cineaze acolea în corabie (a. 1675). GCR I, 223/2. Lua cîte doao, trii blidede bucate din masa lui și pîine și vin și le trimetea acelor oameni. NECULCE, L. 32. Masa ne așteaptă. DRĂGHICI, R. 32/8, cf. 18/29. Îl aștepta cu masa ca de obicei. REBREANU, I.392. De cele mai multe ori ni se aducea masa sus. C. PETRESCU, Î. II, 238. Un marinar se dete lîngă mine și-mi șopti că. . . îmi va servi separat, bunătăți, din masa comandantului. BRĂESCU, A. 212. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau: „Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim”. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. ȘEZ. III, 211. Ia din masă! I. CR. IV, 121. (În contexte figurate) Masă de învățături sufletești. CORESI, EV. 263. Nici poate priimi sațiu de sufleteasca masă cine va să se sature. id. ib. 264. ♦ P. g e n e r. Hrană. Decît roabă Turcilor Mai bine masă Peștilor. BIBICESCU, P. P. 267. 5. (Învechit și regional) Față de masă. Masă de pînză leșească (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Masă leșească cu 12 șărvete (a. 1796). IORGA, S. D. VIII, 33, cf. 68. Trei mese, însă una în 5 ițe și două în trei ițe (a. 1813). URICARIUL, XIV, 234. Masa. . . e țesută un fir, un dinte. . . și reprezintă o țesătură foarte deasă. PĂCALĂ, M. R. 523. Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 452. Băbâreasa ia un taler, un cîrpător, un ciur ori o masă, pe pat întinde 41 de boabe de porumb pe ele. ȘEZ. III, 232, cf. MAT. FOLK. 818, BREBENEL, GR. P. Masă de mătasă, D-îndoită-n șasă. VICIU, COL. 116. Să nu te ștergi niciodată pe masa de pînză. GOROVEI, CR. 22, cf. GR. S. I, 137, A II 3, 12. (Prin Transilv.) Masă de gumi (sau de piele) = mușama. ALR II/I MN 147, 3925/130, cf. ib. 3925/140. ♦ (Regional) Bucată de pînză folosită ca boccea (ALR II/I MN 148, 3928/141, 157, 172, 762, 812, 848, ALR I 727/810), sau în care se stoarce cașul (CHEST. v 69/91, 82/9), se strecoară laptele (ib. v 90/95, 127/9) la stînă etc. După ce s-a adunat tot cașul la o margine, se scoate din zar băgînd pe sub el o masă, apoi se adună masa și se stoarce. CHEST. V 82/9. Masă legată-n spate. ALR II/I MN 148, 3928/141. II. P. anal. Nume dat mai multor obiecte sau părți de obiecte care seamănă cu o masă (I 1) ori cu o parte a ei ca formă, ca funcțiune etc. 1. (Și în sintagma masă lungă. ALR II 3650/102, 325) Tarabă, tejghea. În piața centrală a orașului s-au construit mese speciale pentru desfacerea mărfurilor de către producători. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2813, cf. ALR II 3650/29, 36, 53, 64, 95, 141, 235, 272, 316, 346, 353, 574. 2. (De obicei determinat prin „dulgherului”) Tejgheaua dulgherului; p. r e s t r. placa de sus, dreptunghiulară, a tejghelei și a scaunului de dulgherie, pe care dulgherul fasonează materialul, blană, față. Cf. DAMÉ, T. 114, PAMFILE, I. C. 122, H II 62, 195. 3. (De obicei determinat prin „olarului”) Disc de lemn prin care trece fusul roții și pe care olarul își ține bucățile de lut. Cf. DAMÉ, T. 73, PAMFILE, I. C. 388. 4. (De obicei cu determinarea „de tras doage”) Placă dreptunghiulară de lemn, sprijinită pe două picioare mai lungi și două mai scurte și în care este fixată custura sau dalta pe care se trag doagele; cîine. Cf. PAMFILE, I. C. 161. ♦ (Regional) „Fata gealăului”. ALR II 6689/682, cf. 6689/727, 762, 886. 5. (În sintagma) Masă de operație = obiect de metal pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. Întins pe masa de operație, dormea acum Vlăstare îmbătat de cloroform. MIRONESCU, S. A. 34. 6. (Regional) Fund de mămăligă (ALR I 697) sau pentru tăiței (ALR II 3981/520, 537, 705, A III 2).7. (Regional, în sintagma) Masa ferestrei = pervaz la fereastră (Bărca-Băilești). CHEST. II 180/28. 9. (Regional) Perinocul de dinainte al carului (i. IONESCU, M. 710, PAMFILE, I. C. 131) ; parte componentă la dricul carului (H XVIII 142, 283); „podul osiei” (ALRM SN I h 225). Deasupra policioarei de pre osie, care se zice și masă, se pune un ferchedeu. LIUBA-IANA, M. 107. ♦ (Regional, determinat prin „de pus proțapul”) Cruce (la sanie). ALR SN II h 358. 9. (Prin Ban. și prin Mold.) Piesă a plugului cu cotigă, care servește la ridicarea grindeiului pentru a potrivi adîncimea brazdei. Între osie și masă, la dreapta, vine un lemn ce să zice cîrlig. LIUBA-IANA, M. 107, CÍ. LEXIC REG. 61. 10. (Regional) Carul joagărului. ALR II 6424/29, cf. 6424/762. 11. Placă dreptunghiulară la teasc, pe care se reazemă coșul; strat. Cf. DAMÉ, T. 82, PAMFILE, I. C. 222. 12. (În sintagmele) Masa pietrelor = parte a morii pe care stau pietrele; (regional) corună, fruntar. Cf. DAMÉ, T. 153. Masa tigăii = punte a morii de vînt; (regional) talpa tigăii, puntea prîsnelului, copăița morii. id. ib. 162, cf. H II 244, 271, ALR SN I h 171. 13. (Pescuit; în sintagmele) Masa cîrligelor = coș sau tavă specială de lemn, de marginea căreia se atîrnă cîrligele de pescuit. Cf. ANTIPA, P. 315. Masa năvodului = scîndură lungă de la fundul bărcii, pe care se așază năvodul cînd se scoate din apă. Cf. id. ib. 468. Masa carmacelor = scîndură cu marginea de tablă care se fixează în muchea de dinapoi a lotcii, cu tabla în afară, și care servește la pescuitul sturionilor. Cf. id. ib. 331. III (Învechit) Mică unitate administrativă într-o instituție. V. birou, serviciu. Despărțirea a 3-a . . . se subtîmparte în 4 ramuri sau mese care sînt acestea. CR (1829), 64²1. Să va face lege ca toate hîrtiile care ies de la divan în limba rumâneascâ să fie însemnate cu numărul, despărțirea și masa de unde să trimite, ib. 64²/21. Șefu mesii, Constandin Rîmniceanu (a. 1844). DOC. EC. 816. La anul 1842, Alexandrescu a fost numit Impiegat la postelnicie, la masa jălbilor. GHICA, S. 668. VI 1. (Geogr.; rar) Podiș. Cf. MEHEDINȚI, G. F. 2. (Prin Transilv.) „Loc șes, scufundat”. VICIU, GL. Ai grijă cînd vezi că stret ( = strechie) vacile, du-le în vreo masă la umbră! id. ib. 3. (Învechit și regional, prin Olt., mai ales în legătură cu verbul „a face”) Corp unitar format din mai multe întinderi de teren cultivabil. Cf. c o m a s a. Făcînd aceste trei trupuri masă s-au găsit de toți stînjeni 2170 (a. 1709). URICARIUL, XXIII, 271. În hrisoave nu scrie ca să să fie făcut moșia masă vreodinioară (a. 1746). IORGA, S. D. XXI, 330. Moșia să nu o facă masă, ci să o tragă și pă la mijloc și pă la căpătîie (a. 1746). id. ib. 332. Pămîntul este masă. CIAUȘANU, GL. 4. (Regional, în superstiții, în sintagma) Masa milostîncilor (sau a sfintelor, a ielelor) = loc unde joacă ielele, vîntoasele. ALRT II 4, cf. 275, 294. V. Nume dat mai multor jocuri de copii: a) (prin Ban.) joc constînd din aruncarea unor bețe astfel încît să înainteze sărind în capete spre o limită fixată. Cf. h XVIII 147; b) una dintre figurile geometrice rezultate din încrucișarea într-un anumit fel a unei sfori legate la capete și petrecute pe după degetul mare și arătătorul de la fiecare mînă. Cf. HEM 2092, PAMFILE, J. II, 77; c) (prin Transilv.) figură obținută prin îndoirea într-un anumit mod a unui pătrat de hîrtie. PĂCALĂ, M. R. 423. VI. (Bot.) Compus: (regional) masa-raiului = dragoste (Sedum carpaticum). Unii pun în grindă planta numită masa-raiului. PAMFILE, DUȘM. 72, cf. PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 74. – Pl.: mese, (regional) măși și meși (JAHRES-BER. IV, 261). Gen.-dat. și: mesii, (regional) unei mâsi. – Lat. mensa.

MIJITÓR, -OARE adj. (Rar) Care mijește¹. Îl lovea cu prune în cap, îi azvîrlea cîte una în gură, pe care el o prindea din zbor, și o strîngea între buzele lui roșii, cu mustăți mijitoare. MACEDONSKI, O. III, 6. – Pl.: mijitori, -oare. – Miji¹ +suf. -tor.

NUANȚĂ s.f. 1. Fiecare dintre varietățile unei culori, determinată de compoziția cromatică a luminii; p. gener. culoare. v. ton, tonalitate, (rar) tentă. Cf. I.golescu, c., valian, v., negulici, stamati, d. Pietrele agate... sînt foarte variabile în nuanțele... lor. barasch, i. n. 44/6, cf. lm. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze – nuanțe închise vii sau argintate de soare. demetrescu, o. 144. Toate nuanțele bejului pînă la ivoire. f (1903), 154, cf. 70. Din oglinzi, piciorul fin, Pe mătasa moale, Se răsfrînge ca un crin Cu nuanțe pale. topîrceanu, p. o. 100. Aurul avea nuanțe verzui, vechi; reliefuri puțin tocite. c. petrescu, a. 325. Să cercetăm imediat locul unde a stat vînatul, căutînd stropii de sînge, să vedem de ce nuanță sînt. stoica, vîn. 67. Procovețele, batiste de mătase, brodate scump... sînt măiestrite după o regulă sufletească, în nuanțele obișnuite acestor ore de lumini stinse și de culori rostite totdeauna în vecinătate cu negrul. arghezi, b. 37. Nici o armonie nu lipsește în felul cum, pe deasupra lor, sînt distribuite culorile. bogza, c. o. 280. Pielița tare... este de culoare galbenă-aurie, cu o nuanță verzuie. bordeianu, p. 80. E naiv... să credem că peștii pot deosebi toate nuanțele de culori ale „muștelor” artificiale. c. antonescu, p. 46. Sol... bun cu nuanță ruginie. agrotehnica, i, 490. ◊ (Prin analogie) Niciodată natura nu combinase mai multe nuanțe de frumusețe într-o ființă umană. filimon, o. i, 105. 2. Fig. Fiecare dintre aspectele puțin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o ființă, un fenomen (făcîndu-l expresiv); deosebire ușoară între elemente de același fel. Aflarea unei arte sau meșteșug dovedesc geniul aflătorului, iar cercetarea nuanțelor, desăvîrșirea amănuntelor dovedesc gustul și formează frumosul. heliade, o. ii, 213. [Actorul] trebuia să arate toate nuansele unui părinte ce voiește... a exersa puterea de stăpîn și de părinte. gtn (1835), 8²/25. Între exprimarea bucuriei și a întristării, între rîs și plîns, nu este decît o nuanță. f (1897), 27.Urbanitatea de ton... nu exclude fermitatea de convingeri, simțul nuanței, ironia, sentimentul relativității. lovinescu, c. v, 180. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite ci dorite. Nu e aici numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. camil petrescu, u. n. 71. Cel care a scris minunea aceea care se numește „Moș Nichifor Coțcariul” putea prinde din zbor cele mai fine nuanțe. sadoveanu, e. 133, cf. arghezi, b. 11. Atenția... pentru toate nuanțele lumii percepute prin simțuri exprimă una din tendințele dezvoltării în timp a liricii eminesciene. vianu, s. 55. ♦ Spec. Aspect ușor deosebit al sensului de bază al unui cuvînt. Din momentul în care pentru același fel de idei sînt mai multe vorbe într-o limbă... fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles. maiorescu, cr, ii, 80. „Matale”, care se întrebuințează neobișnuit de des, mai cu seamă prin Moldova... exprimă o nuanță diferită în comparație cu „dumneata”. iordan, g. 132. Nu este oare lexicograful obligat, atunci cînd clasifică sensurile cuvintelor, să noteze pe cele figurate, poetice, familiare, vulgare, pe cele peiorative, ironice, hipocoristice, eufemistice, solemne etc., adică de fapt tot atîtea nuanțe? vianu, m. 127, cf. 133.** Spec. Aspect particular al unei opinii (politice). O puternică armă... în lupta împotriva naționalismului de toate nuanțele. lupta de clasă, 1953, nr. 1, 36. Un partid de nuanță clericală. ib. 1961, nr. 12, 72.** Variantă; varietate. Repetarea acelorași fapte cu alte nuanțe însă, într-o serie de așa mică întindere, constituie încă o dovadă... despre originea deosebită a capitolelor respective. bul. com. ist. ii, 108. La Proust, densitatea e obținută prin multele nuanțe ale aceluiași fapt. ibrăileanu, s. l. 66. ♦ Ceea ce se adaugă esențialului, modificîndu-l ușor; caracter, notă particulară (imperceptibil marcată), accent. Se mărginește a perifraza pe „Strategicul lui Onosander”, fără a pune de la sine măcar o nuanță proprie. hasdeu, i. v. 240. O frază de nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine. caragiale, o. i, 60. Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele. d. zamfirescu, r. 63. Domnul... avea cătră unii boieri ai săi o nuanță de bună dispoziție și deosebită bunăvoință. sadoveanu, z. c. 138. Era întîia oară cînd simțeam o nuanță de sentiment în vorbele lui. galaction, o. 209. Denumirea aceasta implică o nuanță de ironie. oprescu, i. a. iii, 17. În partea sud-vestică a R.P.R. clima are o nuanță mediteraneană. agrotehnica, i, 266. Rîse jovial și cu o ușoară nuanță de respect. t. popovici, se. 165, cf. 228. 3. Spec. Variație de intensitate a sunetului. Maestrul suna numai violina și indica celorlalți timpul muzicei și diferitele nuanțe de efect. filimon, o. i, 197, cf. tim. popovici, d.m. – Pronunțat: nu-an-. – pl.: nuanțe. – Și: (învechit) nuansă s. f., niuansuri (j. cihac, i. n. 360) subst. pl. – Din fr. nuance.

NUANȚĂ s.f. 1. Fiecare dintre varietățile unei culori, determinată de compoziția cromatică a luminii; p. gener. culoare. v. ton, tonalitate, (rar) tentă. Cf. I.golescu, c., valian, v., negulici, stamati, d. Pietrele agate... sînt foarte variabile în nuanțele... lor. barasch, i. n. 44/6, cf. lm. El mă făcea să deosebesc toate nuanțele verdelui de pe frunze – nuanțe închise vii sau argintate de soare. demetrescu, o. 144. Toate nuanțele bejului pînă la ivoire. f (1903), 154, cf. 70. Din oglinzi, piciorul fin, Pe mătasa moale, Se răsfrînge ca un crin Cu nuanțe pale. topîrceanu, p. o. 100. Aurul avea nuanțe verzui, vechi; reliefuri puțin tocite. c. petrescu, a. 325. Să cercetăm imediat locul unde a stat vînatul, căutînd stropii de sînge, să vedem de ce nuanță sînt. stoica, vîn. 67. Procovețele, batiste de mătase, brodate scump... sînt măiestrite după o regulă sufletească, în nuanțele obișnuite acestor ore de lumini stinse și de culori rostite totdeauna în vecinătate cu negrul. arghezi, b. 37. Nici o armonie nu lipsește în felul cum, pe deasupra lor, sînt distribuite culorile. bogza, c. o. 280. Pielița tare... este de culoare galbenă-aurie, cu o nuanță verzuie. bordeianu, p. 80. E naiv... să credem că peștii pot deosebi toate nuanțele de culori ale „muștelor” artificiale. c. antonescu, p. 46. Sol... bun cu nuanță ruginie. agrotehnica, i, 490. ◊ (Prin analogie) Niciodată natura nu combinase mai multe nuanțe de frumusețe într-o ființă umană. filimon, o. i, 105. 2. Fig. Fiecare dintre aspectele puțin deosebite între ele pe care le poate lua sau cu care poate fi înzestrat un lucru, o ființă, un fenomen (făcîndu-l expresiv); deosebire ușoară între elemente de același fel. Aflarea unei arte sau meșteșug dovedesc geniul aflătorului, iar cercetarea nuanțelor, desăvîrșirea amănuntelor dovedesc gustul și formează frumosul. heliade, o. ii, 213. [Actorul] trebuia să arate toate nuansele unui părinte ce voiește... a exersa puterea de stăpîn și de părinte. gtn (1835), 8²/25. Între exprimarea bucuriei și a întristării, între rîs și plîns, nu este decît o nuanță. f (1897), 27. Urbanitatea de ton... nu exclude fermitatea de convingeri, simțul nuanței, ironia, sentimentul relativității. lovinescu, c. v, 180. Situații se fac și se desfac prin femei, nu iubite ci dorite. Nu e aici numai o nuanță, ci o deosebire fundamentală. camil petrescu, u. n. 71. Cel care a scris minunea aceea care se numește „Moș Nichifor Coțcariul” putea prinde din zbor cele mai fine nuanțe. sadoveanu, e. 133, cf. arghezi, b. 11. Atenția... pentru toate nuanțele lumii percepute prin simțuri exprimă una din tendințele dezvoltării în timp a liricii eminesciene. vianu, s. 55. ♦ Spec. Aspect ușor deosebit al sensului de bază al unui cuvînt. Din momentul în care pentru același fel de idei sînt mai multe vorbe într-o limbă... fiecare din ele va avea o nuanță de înțeles. maiorescu, cr, ii, 80. „Matale”, care se întrebuințează neobișnuit de des, mai cu seamă prin Moldova... exprimă o nuanță diferită în comparație cu „dumneata”. iordan, g. 132. Nu este oare lexicograful obligat, atunci cînd clasifică sensurile cuvintelor, să noteze pe cele figurate, poetice, familiare, vulgare, pe cele peiorative, ironice, hipocoristice, eufemistice, solemne etc., adică de fapt tot atîtea nuanțe? vianu, m. 127, cf. 133. ♦ Spec. Aspect particular al unei opinii (politice). O puternică armă... în lupta împotriva naționalismului de toate nuanțele. lupta de clasă, 1953, nr. 1, 36. Un partid de nuanță clericală. ib. 1961, nr. 12, 72. ♦ Variantă; varietate. Repetarea acelorași fapte cu alte nuanțe însă, într-o serie de așa mică întindere, constituie încă o dovadă... despre originea deosebită a capitolelor respective. bul. com. ist. ii, 108. La Proust, densitatea e obținută prin multele nuanțe ale aceluiași fapt. ibrăileanu, s. l. 66. ♦ Ceea ce se adaugă esențialului, modificîndu-l ușor; caracter, notă particulară (imperceptibil marcată), accent. Se mărginește a perifraza pe „Strategicul lui Onosander”, fără a pune de la sine măcar o nuanță proprie. hasdeu, i. v. 240. O frază de nuanță lirică, fie chiar din partea unui medicinist, șade bine. caragiale, o. i, 60. Nuanța de ridicul din vorbele lui Mihai păru a-l atinge mai mult decît toate argumentele. d. zamfirescu, r. 63. Domnul... avea cătră unii boieri ai săi o nuanță de bună dispoziție și deosebită bunăvoință. sadoveanu, z. c. 138. Era întîia oară cînd simțeam o nuanță de sentiment în vorbele lui. galaction, o. 209. Denumirea aceasta implică o nuanță de ironie. oprescu, i. a. iii, 17. În partea sud-vestică a R.P.R. clima are o nuanță mediteraneană. agrotehnica, i, 266. Rîse jovial și cu o ușoară nuanță de respect. t. popovici, se. 165, cf. 228. 3. Spec. Variație de intensitate a sunetului. Maestrul suna numai violina și indica celorlalți timpul muzicei și diferitele nuanțe de efect. filimon, o. i, 197, cf. tim. popovici, d.m. – Pronunțat: nu-an-. – pl.: nuanțe. – Și: (învechit) nuansă s. f., niuansuri (j. cihac, i. n. 360) subst. pl. – Din fr. nuance.

AUZI A auzi câinii în Giurgiu = A fi năucit (de o lovitură): Dracul tot drac, îi mai lipește o palmă de-a auzit câinii în Giurgiu. (POP.) Zmeul trase fetei și de astă dată o calcavură [bătaie, palmă] de auzi câinii în Giurgiu. (P. ISPIRESCU) A auzi cu coada urechii (ceva) (înv.) = A auzi în treacăt, a prinde din zbor (ceva): Măcar cu coada urechii lucru ca acesta să auză nu priimea. (DIMITRIE CANTEMIR) A auzi de cineva (sau de ceva) = A cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el: Numai în grădina ursului, dacă-i fi auzit de dânsa, se află sălăți de aceste. (ION CREANGĂ) Am auzit de tine, da de văzut nu te-am văzut. (MIHAI EMINESCU) A auzi de numele cuiva = A cunoaște pe cineva din auzite, din reputație: De nume ți-am auzit, dar de văzut nu te- am văzut. (ION CREANGĂ) A auzi din (sau de la) moși-strămoși (sau din oameni, de la strămoși, din bătrâni) = A cunoaște tradițiile orale: Iar alții spuneau că țin minte de a fi auzit din bătrâni că s-ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi [...] (IOAN SLAVICI) A nu (mai) voi să audă de cineva sau de ceva = A rupe orice relații cu cineva: Tată-său nu mai voia să audă de el. (AL. VLAHUȚĂ) Nu știm ce va fi răspuns Ștefan la aceste tânguiri aprige. În unele lucruri el va fi fost gata să îndrepte, dar de Pocuția nici nu voi să audă. (NICOLAE IORGA) A nu fi bucuros (sau a nu voi) să audă de numele cuiva (înv.) = A rupe orice legătură cu cineva: − Să-ți spun curat, nici că vrea să audă de numele domniei tale. (NICOLAE FILIMON) A nu mai auzi de numele cuiva = A-i pierde urma, a nu mai ști despre cineva: Și de atuncea nu li s-au mai auzit nimică de nume. (I. G. SBIERA) A se auzi (sau a ieși) ca din pivniță (d. voce) = A se auzi de departe: Strigă… cu o voce groasă ce ieșea ca dintr-o pivniță. (BARBU DELAVRANCEA) A-și auzi (multe) vorbe = A afla ce vorbește lumea despre sine: Aaah… iar dacă refuzi un bărbat pentru că pur și simplu nu te atrage, poți să te aștepți să nu primească vestea prea bine și să îți auzi vorbe mai târziu […] (https://journalulevei.wordpress.com/) A-și auzi vorbe (sau rău, multe etc.) = A-i ajunge (cuiva) la cunoștință lucruri (de obicei neplăcute) pe care le spun alții despre el: Și apoi! vorba ceea: fă bine să-ți auzi rău! (ION CREANGĂ) Auzi, măi! (sau frate, nene, soro, ori colo, vorbă etc. sau, repetat, auzi! auzi!) = Exprimă mirarea: LEONIDA: Așa, cum îți spusei, mă scol într-o diminează, și, știi obiceiul meu, pui mâna întâi și-ntâi pe ’Aurora Democratică', să văz cum mai merge țara. O deschiz... și ce citesc? Uite, țiu minte ca acuma: ’11/23 Făurar... a căzut tirania! Vivat Republica!' EFIMIȚA: Auzi colo! (I. L. CARAGIALE) Auzind așa... = Aflând acestea: Ipate, auzind așa, se dă după Chirică și se întoarnă ei seara acasă tot cum s-au dus. (ION CREANGĂ) Auzi-tu-m-ai? = Ai înțeles?: Se întoarse cu greu și ridică mâna, mare cât un mai, cu frânghioarele albăstrii ale venelor puternic reliefate: Ai de grijă, măi Popăscule, că când mi-oi băga mânurile în coama ta, te las fără de păr, auzi-tu-m-ai? (TITUS POPOVICI) Eu spun, eu aud = Nimeni nu mă bagă în seamă: Pun, pentru conformitate, și câteva sugestii de înlocuire a ticului verbal cu expresii care sună natural, mult mai firesc în română decât prost traduse din engleză sau alte limbi (și tare mi-e teamă că eu spun, eu aud, ba o să îmi mai iau și înjurăturile de rigoare de la cei ce se vor simți cu musca pe căciulă). (http://www.dorupanaitescu.ro/) I-auzi! = Fii atent la...: I-auzi, draga mea păpușă, / Zgârie mâța la ușă! / Dar eu nu-i deschid deloc, / Că sunt supărată foc. (ELENA FARAGO) N-aude, na vede (na greul pământului și ușorul vântului) = a) Nume cu care eroul din basme își strigă ajutoarele animale, lupul, vulpea (ursul și iepurele), astfel încât interjecția na! să se confunde cu negația nu: El cântă: Uu! N-aude, /N-a vede,/ Na greul pământului, / Și ușorul vântului, / Cățelușii mei, / Că vă piere stăpânul. (P. ISPIRESCU) b) (pex.) Nu vrea să audă și să știe nimic; este complet insensibil la impresii din exterior: Niță... se uita într-o parte, chipurile n- aude și n-a vede. (ION PAS) S-auzim de bine! = Formulă de salut, la despărțire: – Acuma, rămâi sănătoasă, cocoană! S- auzim de bine! (I. L. CARAGIALE) Fie postând ba una, ba alta, motiv de supărare pentru mulți dintre prietenii mei virtuali, fie citind ce postează unii dintre aceștia, motiv de supărare pentru mine. Până atunci, s-auzim numai de bine! (https://borceablog.wordpress.com/) Să se audă musca (zburând)! = Să fie liniște perfectă!: − Parcă ziseși că dumneata, cucoană, nu vorbești și că ești așa de liniștită la jocul lotoului, că se aude și musca, observă domnu Săpunescu fixând pe bătrâna Bărzoaie. (I. M. BUJOREANU) Până atunci, du-i spre Arman pe ăștia, și să nu se audă musca. (VALENTIN BERBECARU) Să te-audă Dumnezeu! = Să se împlinească ceea ce ai zis! Să ți se împlinească dorințele: − Să ne vedem sănătoși! − Să te-audă Dumnezeu, tată, îi răspunse fata, și să te găsesc sănătos! (P. ISPIRESCU)

PĂSĂRI-LĂȚI-LUNGILĂ, personaj din basmele populare românești, înzestrat cu o deosebită agilitate și însușirea de a se putea lungi și lăți după cum voia, reușind să prindă păsările din zbor. Îl ajută pe Făt-Frumos în acțiunile sale. V. și însoțitorii năzdrăvani.

ACALMIE S. f. Potolire sau încetare temporară a mișcării, în special a vîntului. ◊ Fig. Răstimp de liniște în cadrul unei perioade frămîntate. Trec mîinile-i pe clape, în maximul vitezii... Vai, ce pățesc acuma bemolii și diezii! Și deodată parcă s-ar face-o acalmie... Dar nu!... și mai sălbatic prind notele să zboare! ANGHEL-IOSIF, C. M. I 44.

OGAR, ogari, s. m. Cîine de vînătoare cu botul lung, cu corpul înalt și subțire, foarte iute la fugă. Iepurele odată Fu tras la judecată De un ogar. ALEXANDRESCU, M. 377. Șoimul prinde paserile din zbor, precum și ogarul prinde iepurii din fugă. I. IONESCU, M. 97. Odată ogarul avea circiuma lui și Copoiu era cîrciumar cu zeciuială. ȘEZ. XIII 169. ◊ Expr. Nici cîine (sau, rar, copoi), nici ogar, se zice despre cel care nu aparține în chip hotărît unei specii (sau, fig., unei grupări, unei tagme); șters, nedefinit. Alții iar cu fudulie De neam mare vrind să fie, Se lipesc tot de cei mari... Nu-s nici copoi, nici ogari. ALECSANDRI, T. I 96. Slab ca un ogar = foarte slab.

SCORMONI, scormonesc, vb. IV. 1. Intranz. A scotoci, a cotrobăi; a răscoli, a răvăși prin toate ascunzișurile, cercetîndu-le sau căutînd ceva; p. ext. a căuta. Îndată începură holteii a scociorî și a scormoni prin șerpare după cuțite. RETEGANUL, P. IV 73. Căutară, scormoniră, Pe Ilincuța găsiră. ȘEZ. III 211. ◊ Fig. Astăzi omul scormonește peste tot și urmele lui se văd în tot locul. STĂNOIU, C. I. 159. ◊ Tranz. (Complementul indică locul unde se caută) Ele stau retrase în codri, ei vin de la sate și orașe și le scormonesc vizuinele. DELAVRANCEA, O. II 114. ◊ Refl. [Băiatul] se scormoni în brîu, iute ca o șopîrlă, smulse un cuțit lung, pescăresc, cu mînerul de os crestat, și se repezi la moș Gheorghe. DUMITRIU, N. 222. Un flăcău înalt, cu sacul legat dinainte, cu picioarele goale, scoase dintr-o pungă cu floricele un ban de zece. Ceilalți tovarăși își puseră bicele jos și începură să se scormonească prin buzunare. DUNĂREANU, CH. 19. ♦ Tranz. A pătrunde (cu privirea), a scruta. Îl privi o clipă drept în ochi, parc-ar fi vrut să-l cîntărească definitiv, dintr-o dată. Avea niște ochi negri atît de pătrunzători, că-ți scormoneau sufletul și-ți citeau gîndurile. REBREANU, R. I 81. Făcu doi pași, oprindu-se pentru a scormoni sala magnetizată. BART, E. 152. 2. Tranz. A scoate ceva la iveală (dintr-un loc ascuns, dosit). Scormoni îndată o sticlă, o clăti cu apă și plecă... după rachiu. REBREANU, I. 87. ◊ Fig. Întîmplarea cu mine și cu Naum. Îți mai amintești?... – Puțin... Foarte vag... încercă Lipan să-și scormonească amintirile. C. PETRESCU, C. V. 105. Clipele curgeau greoaie, scormonind din sufletul meu atîtea amintiri, pe care cu durere le povestesc. DUNĂREANU, N. 30. ◊ Refl. pas. Desigur că-i foarte ușor să osîndim pe alții. Procesele acestea, domnilor judecători, se vor scormoni iar, mîne. Vom rămînea cu conștiința plină de umbră cît vom trăi. CAMILAR, N. I 356. ♦ (Rar; complementul indică o ființă) A mișca din loc, a face să iasă din adăpost, din ascunzătoare; a stîrni, a scorni. Cînd se nimerea să scormonească vreo prepeliță adăpostită sub snop, el se lua după ea, și mare îi era mirarea că n-a prins-o din zbor. SLAVICI, O. I 238. ◊ Refl. Apoi nici să stăm pînă te scormonești tălică... îl întrerupse Nicolaie. REBREANU, R. II 112. Apoi se luă lupul și aduse apă vie și apă tare; cu apa cea vie mi-l învie, iar cu cea tare mi-l întări... Apoi se duse lupul. Dup-aceea se scormoni și Crîncul, vînătoriul. – Doamne, dar greu am mai dormit! RETEGANUL, P. III 49. 3. Tranz. (Cu complementul «pămînt», «țărînă») A răscoli în adînc, zgîriind, rîcîind, brăzdînd, săpînd. Sînt copilul unui neam sărac, Bieți romîni ce scormonesc pămîntul. Unde-și au părinții lor mormîntul. BENIUC, V. 10. Fără sprijinul țăranilor, Miron Iuga se prăbuși cu fața-n jos, scormonind pămîntul. REBREANU, R. II 198. Cît colo plesnește un groaznic obuz de calibru uriaș și țăndările lui scormonesc aprig țărîna. ODOBESCU, S. III 565. ◊ Fig. Lăutarii scormoneau ascunzișurile inimii. GALACTION, O. I 134. ♦ Intranz. (Despre păsări) A scurma. Cîrduri de galițe scormoneau și ciuguleau. REBREANU, R. I 145. ♦ Fig. (Cu privire la sentimente, stări sufletești) A ațîța, a aprinde, a zădărî, a zgîndări. [Herdelea] ca să-și scormonească avîntul, reciti tot articolul, mormăind și cu glas tare cîte o frază ce i se părea mai sonoră și mai rotundă. REBREANU, R. I 243. El mi i-a zăpăcit, mi i-a ațîțat și le-a scormonit toate nemulțumirile. id. R. II 13. Dacă nu venea să-l întîmpine durerea din afară, el știa să și-o scormonească singur. CARAGIALE, O. III 237. ◊ Expr. A-l scormoni la inimă = a-l tulbura, a-l neliniști, a-l nemulțumi, a nu-i da pace; a-l rîcîi la inimă. (Atestat în forma scormoli) Moș Roată... spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, A. 151. 4. Intranz. Fig. A scobi într-o materie dură; a sfredeli. Numai cîteva zeci de metri de la malul lui, se află un munte roșiatic și ciudat, în care de dimineața pînă seara oamenii scormonesc cu dinamită. BOGZA, C. O. 254. În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvîntul de care se spăimîntase, ascuțit și sfîșietor parcă i-ar fi scormonit un pumnal. REBREANU, P. S. 74. ♦ A cizela, a șlefui. Artiștii lui Neagoie Basarab scormoneau, ferecau... subțire cu dăltița. ODOBESCU, S. II 513. 5. Tranz. A amesteca. Începu să toarne apă fiartă peste sămînță. Filică o scormonea c-un băț, ajutînd apei să pătrundă pînă-n fund. MIHALE, O. 492. – Prez. ind. și: scormon (STANCU, D. 15, G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 131, ODOBESCU, S. II 411). – Variantă: (Mold.) scormoli vb. IV.

MREÁJĂ s. f. I. 1. Plasă de pescuit simplă, ușoară, împletită din ață foarte subțire, ale cărei dimensiuni, formă și structură a ochiurilor variază după regiuni. Păsați întru adînc și aruncați mreaja voastră în vînătoare. CORESI, EV. 329. Văzu doi frați. . . aruncînd mreaja în mare. id. TETR. 6. Dzise lui Petru Domnul să arunce mreajea în mare să veneadze peaște. VARLAAM, C. 259. Numaidecît lăsară mrejile și mearsără după el. N. TEST. (1648), 6^r/17. După porunca lui H[risto]s aruncară apostolii mrejile în mare. CHEIA ÎN. 8^r/4. [Peștii] de tot înădușiți de mreaje îi scot. CANTEMIR, IST. 38. Cu mînile numai pute să prindă mulțime [de pești], cu cît mai vîrtos cu mreja. DRĂGHICI, R. 90/26, cf. 24/16. Mreajă de ton. PONTBRIANT, D. De-aș prinde-acum în mreaja mea Pe-a mărei împărat, Ce poartă-n frunte-o mare stea. . . Eu care sînt un biet păscar. ALECSANDRI, P. I, 146. Și deacă mrejea și năvodul atîrnâ greu, pescarii întind vesel de capătul funiilor. F (1885), 193. Să ne unim și să prindem pește-mpreună. Unul are un cîrlig, altul două, unul o mrejă, altul alta. CONTEMPORANUL, VI₁, 21. Crîstoșul. . . e făcut din o bucată de mreajă, întinsă în lături și pusă într-o prăjină lungă. LIUBA-IANA, M. 129. Firele. . . sînt bune de pus la voloc sau mrejă, ca să fie norocoase la prins pește. PAMFILE, I. C. 201. Mreajă de crap în Oltenia. ANTIPA, P. 501. Mreajă cu lațuri. id. ib. 500. Pescuitul cu mreaja se practică în porțiunile liniștite ale apelor (ferite de valuri). LTR². Mreja-n Murăș as întinde. Toate mrenele le-as prinde. POMPILIU, B. 19. o O mreajă să facă . . . Mreajă de mătase, împletită-n șease. TEODORESCU, P. P. 91. Tata zice că din Dunăre m-a prins cu mreaja. RETEGANUL, P. III, 9, cf. V, 45. Peștele. . . îl prinde cu vîrșa, cu undița . . . cu mreja. ȘEZ. II, 32, cf. 197. Trăiește ca peștele-n mreajă, se zice despre cel care e prins cu vicleșug. Cf. ZANNE, P. I, 592. Nu prinde pește înaintea mrejii (= nu-ți face planuri, fără să fii sigur de reușita lor). id. ib. 462. ◊ (Ca termen de comparație) Grătariu de aramă în chip de mreajă. BIBLIA (1688), 58² /16, cf. 247¹ /51. Noaptea să întindă A ei umbre peste mine. Ca-ntr-o mreajă să mă prindă. NEGRUZZI, S. II, 60. Iar de sus pînă-n podele, un paianjăn prins de vrajă A țesut subțire pînză, străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I, 78. Umbra lui, ca o mreajă neagră, cu nasul lungit, părea că începuse o vorbire intimă cu el. id. N. 58. ◊ (F i g. și în contexte figurate) Îi era cosițele pârului galbene, încît se arăta o mreajă împletită cu aur. MOLNAR, RET. 86/13. Apoi razele-i robite Soarele-ncet desfăcînd. . . O mreajă purpurată Peste dealuri întindea. ALEXANDRESCU, M. 230. Toamna, mîndră, țesătoare, Pune furca-n brîul ei. . . Iar fuioru-i de matasă Pe pămînt în urmă lasă Mreji de raze argintii. ALECSANDRI, POEZII, 261. Și pas cu pas, pe urma ei, Alunecă-n odaie, țesînd cu recile-i scîntei O mreajă de văpaie. EMINESCU, O. I, 168. Prin mrejele și valurile de nouri. . . Luna trecea, palidă și rece. id. N. 37, cf. 57. Și acuma [casa] era tot hîrb, pereții ciur și acoperișul mreje. SLAVICI, N. I, 20. Sînt deștepți, așa e, doamnă, dar cu mintea lor isteață, Ei întind pe noi O largă mreajă, deasă ca o ceață. DAVILA, V. 158. 2. (Învechit) Cursă de prins animale sălbatice sau laț pentru păsări. Ploao spre păcătoși mreaje (c u r s e l e H, l a ț u r i D), foc și văpaie. CORESI, PS. 25/3. Dînd și o mreajă la care slugă avu el mai crezută, îl trimisă. . . ca pre un vînători, cu iepurile în spate. HERODOT (1645), 53. O apă mare. . . curea. Malurile cu mreji și cu silțe avea împenate. CANTEMIR, IST. 204. Întindea o mreajă pentru pasăr. ȚICHINDEAL, ap. CADE. Cînd cu mreji amăgitoare Vii prindeam păsări din zbor. I. VĂCĂRESCUL, P. 8/17. ◊ (În context figurat) Vă întindeți mrejile, vînați pentru mine vînatul credinței. ANTIM, P. 3. F i g. Mijloc viclean sau iscusit de a ademeni sau de a prinde pe cineva, cursă, laț; p. e x t. intrigă; situație în care se află o persoană ademenită sau prinsă astfel. Cădea-vor în mreaja sa greașnicii. PSALT. HUR. 119^v/16, cf. PSALT. 15, 294. Temîndu-se ca să nu cază în mreaja vrăjmașilor, au părăsit pre Ion Vodă. SIMION DASC., LET. 230, cf. 49. De la mrej ascunse de pierdzare Mă vei scoate și de lunicare. DOSOFTEI, PS. 100/17. Tot zidiul vrajmașiii și toată mreaja vicleniii ca pravul vor spulbera. CANTEMIR, IST. 113. Eu, luceafărule, voi să-ți sparg toate mrejele și-ți voi perde tot vicleșugul. ANTIM, P. 80. Era un drum plin de mreji și de curse. CRITIL, 50/12. Au căzut într-o mreajă, IST. AM. 34^r/17. Alt drum decît acest din codru nu duce spre insula ta. De-or intra în el, îi prind în mrejele mele. ALECSANDRI, T. I, 424. Victimele, pe care era cît p-aci să le răpună, scapă la un moment dat din mrejele lui. CARAGIALE, O. I, 11. Să știți că eu am priceput mrejele ce îmi întinde domnul vostru. ISPIRESCU, M. V. 39, cf. 49, id. l. 128. Deci el mrejele-și întinde Ca un ager militar. . . însă vede, cu durere, Că sînt toate în zadar. VLAHUȚĂ, O. A. I, 168. Eu l-am atras cu vorbe Măgulitoare-n mreaja ce moartea-i întindea. I. NEGRUZZI, S. VI, 457. Poetul începe să fie deplin conștient că s-a lăsat prins de mreje care l-au condus pe căi străine artei. V. ROM. ianuarie 1954, 156. Făptura omenească intră, bună și cuminte, în mrejele societății. RALEA, O. 24. ♦ (De obicei însoțit de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) Ceea ce cuprinde din toate părțile, ceea ce încătușează libertatea, independența etc. cuiva. V. l a n ț, c ă t u ș ă. A scăpa din mrejele robiei (cca 1705). GCR I, 351/4. Amorul bagă-n mreji pe Areti. PANN, E. II, 83/17. Scăpînd de mrejele păcatelor, au mers. . . să se bucure. ARHIVA R. I, 39/11. Amorul pentru Ana și glorie m-aprind. . . A cărie dulci mreje mai tare mă cuprind. ALECSANDRI, T. II, 96. Cyrus. . . în dulce mreajă prins De dragul Pholloei coprins. OLLĂNESCU, H. O. 104. Împresurați-s acum troienii de mreaja pieirii. MURNU, I. 147. Pe cînd stăteau așa, tăcuți și învăluiți într-o mreajă de iubire nesfîrșită, auziră deodată niște pași. BUJOR, S. 149. Își dădea bine seama că vrea să-și impute amintirile care l-au cuprins în mrejele lor. REBREANU, P. S. 49. Izbutise să rupă mreaja fermecatei amintiri. GALACTION, O. 134. Cei îndrăciți pîn-atunci se muiau de mrejile bolii. ȘEZ. XVIII, 199. II. P. a n a l. 1. (Adesea la pl. cu valoare de sg.; de obicei construit cu verbe ca „a întinde”, „a prinde”, „a cădea în”) Pînză de păianjen. O muscă înmrejuită în mreaja unui păianjin. PISCUPESCU, O. 6/3. Au văzut un paingăn întinzîndu-și mrejile sale într-un unghiu. DRĂGHICI, R. 80/17. Se uită vulturuși vede înadins, Paingul lîngă el, cum mreja au întins. DONICI, F. I, 15/2. Paingului cine spune Cu meșteșug să întindă o mrejă de-atîte strune ? CONACHI, P. 294, cf. 269. A țesut secu de păianjăn o pînză (mreajă) d-o maramă. JIPESCU, ap. GCR II, 262. Păianjenii-și întinseră mrejile lor ca o dantelă străvezie și prăfuită. DELAVRANCEA, T. 46. În moară, pulberea albă de făină. . . se anina în mrejele de paianjen. ANGHEL-IOSIF, C. L. 24. Ca un paianjăn care așteaptă să-i cadă musca-n mreje, așa stătea el ascuns după un colț de zid. MIRONESCU, S. A. 72. 2. (Regional) Lucru de mînă tricotat, croșetat sau brodat în formă de rețea (BUDAI-DELEANU, LEX., com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI) ; dantelă (ALR II 5 780/365, 386, LEXIC REG. 105); țesătură făcută cu acul pentru a astupa o ruptură la o rufă (RĂDULESCU-CODIN); „încheietura mînecii cămeșii, făcută cu acul” (VÎRCOL, V. 96). 3. (Regional) Coteț (pentru prinderea peștilor). Cf. DAMÉ, T. 125, DM. 4. (Regional) Gard făcut din crengi sau din mărăcini în jurul ogorului sau al unei căpițe. Cf. H V 430, RĂDULESCU-CODIN, CHEST. II 403/92, ALR II 5 037/284, 5 078/284. 5. (Regional) Poiană, luminiș (Rîmnicu Vîlcea). LEXIC REG. 83. – Pl.: mreje și mreji. – Și: (învechit și regional) mréjă s. f.; (învechit) mrej s. n.; (regional) mrégie (ANTIPA, P. 162), mrájă (DR. V, 764), meréjă (ALR I 1 734/315, ALR SN III h 742/64), miréjă (ALR I 1 734/56, 61, 610), îmbreájă (ib. 1 734/227), îmbréjă (ib. 1 734/339, 556), umbréjă (ib. 1 734/260, ALR SN III h 741, 742 s. f. – Din v. sl. мрѣжа.

RĂSUCI, răsucesc, vb. IV. (Adesea în concurență cu suci) 1. Tranz. A învîrti un fir textil în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în aceeași direcție, pentru a obține un fir mai strîns și mai rezistent. Frînghiile se fac răsucind sau împletind la un loc mai multe vițe. PAMFILE, I. C. 212. Scul de mătase scotea, În patru că-l răsucea, În șase că-l împletea. TEODORESCU, P. P. 567. ◊ Absol. De trei zile răsucește Și pe fus nu mai sporește. HODOȘ, P. P. 183. ◊ Intranz. Suie mîndra pe colnic, Răsucind la borangic. TEODORESCU, P. P. 278. ♦ A învîrti (cu degetele) capetele mustăților, pentru a le da o anumită formă. Meșterul Roman și-a răsucit tacticos caierele cărunte ale mustăților, așteptînd să i se liniștească bătăile inimii. GALAN, Z. R. 84. Tata își răsucea mînios mustața căruntă și ne fulgera pe rînd cu privirea. SADOVEANU, O. III 518. Caporalul își răsucea mustățile și se uita mereu împrejur, cercetător și cu dispreț. REBREANU, P. S. 11. 2. Tranz. A imprima unui obiect o mișcare de rotație; a roti, a întoarce. Domnișoara care răsucise manivela și schimbase acul [la patefon] vorbi către tînărul cu ochelari. C. PETRESCU, C. V. 167. Șoferul răsuci aprig volanul și automobilul țîșni pe lîngă ea ca o săgeată. REBREANU, R. I 152. ◊ Refl. Sus de tot se răsuceau ca niște rotogoale de fum cețurile înalte și norii întunecați ai începutului furtunos de martie. DUMITRIU, N. 9. Apele, suflate de o putere grozavă, se ridicau în stîlpi mari, se răsuceau în vîrtejuri, descoperind prundișul. SADOVEANU, O. III 75. În întunericul ferestrelor se răsuceau mereu fîșii de fum cu mii de scîntei sclipitoare. REBREANU, R. I 275. ◊ Fig. Acești trandafiri îmi răsuceau toți nervii. GALACTION, O. I 59. ♦ A mînui o armă, a lovi cu ea. Nu se putea ca o mînă femeiască să răsucească paloșul așa de bine! ISPIRESCU, L. 20. Buzduganu-n mînă lua, Frumușel că-l răsucea, Drept în sus că-l arunca. ȘEZ. VII 61. 3. Refl. A-și mișca brusc corpul, schimbîndu-i poziția. Se uită la el prin întuneric și se răsuci în pat de mirare. PREDA, Î. 32. Unchiașul meu s-a răsucit atent spre poartă. SADOVEANU, N. F. 150. ◊ Fig. Către veselia ucraineanului se răsuci Cocor, cu zîmbetu-i ascuțit. SADOVEANU, M. C. 113. ♦ (Despre formații în marș) A se întoarce brusc pe loc, schimbîndu-și direcția. Compania de cercetare se răsuci brusc. CAMILAR, N. I 70. ◊ (Prin analogie) Vremea s-a zbîrlit. S-a răsucit vîntul și a prins a bate de cătră miezul nopții. SADOVEANU, B. 161. ◊ Tranz. Fig. Mi ți-l începură a-l răsuci și a-l buchisi înfundat, de-ți era mai mare mila de dînsul. ISPIRESCU, L. 108. ◊ Expr. A suci și a răsuci (pe cineva) = a hărțui (pe cineva) cu întrebările, pentru a obține mărturisiri. L-a dus la oraș jandarmul, pe văru-meu Pantilie. L-au sucit, l-au răsucit, nimic n-au putut stoarce din el grangurii. STANCU, D. 39. ♦ A se învîrti într-o mișcare continuă; a se rostogoli. Deodată se cumpăni și căzu răsucindu-se, în valuri. SADOVEANU, O. VIII 130. 4. Tranz. A mișca o parte a corpului, schimbîndu-i poziția. Se alătură de cortegiu, răsucind capul în dreapta și în stînga. C. PETRESCU, C. V. 296. ◊ Refl. Cînd sora Ana s-a statornicit într-un loc mai la vedere, capetele s-au răsucit, pe rînd, cătră ea. SADOVEANU, P. M. 251. Toți ochii se răsuciră la răsărit. C. PETRESCU, Î. II 10. ◊ Expr. A răsuci capul cuiva = a zăpăci pe cineva, a-l face să-și piardă dreapta judecată. Ozun, dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul, în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ A scrînti. A-și răsuci piciorul. ♦ A întoarce gîtul cu o mișcare violentă pentru a-l frînge. Apucă cocoșul de gît și i-l răsuci, de nu mai zise nici pis! ISPIRESCU, L. 255. Ți le prindea cu mîna din zbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca, așa crude, cu pene cu tot. CREANGĂ, P. 245. 5. Tranz. A învîrti (cu un gest mecanic) un obiect ținut în mînă. Andrei sări de pe bancă și rămase în dreptul ușilor albe, răsucind, în pumnii încleștați, postavul șepcii. MIHALE, O. 523. A stat tot timpul în picioare, răsucind în mînă un jurnal mototolit. SAHIA, U.R.S.S. 115. 6. Tranz. A înfășura, a depăna un fir în jurul unui suport. Acolo cîntă trei surori! Lucrează-ntr-una la dantele, Pe deget firul răsucind. IOSIF, V. 29. ◊ Refl. Fig. Se răsucește inima în el ca un șarpe veninos, care-i dă răceli în spinare și fierbințeală în creier. POPA, V. 121. 7. Tranz. A învîrti un obiect dîndu-i forma unui sul; a învălătuci. Se depărtă încet, răsucind între degete o foiță de țigară. BART, S. M. 67. Se descălță, își răsuci pantalonii. CONTEMPORANUL, VI_I 37. ♦ A înfășura cu mîna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. A mai bombănit tata acasă și și-a răsucit o țigară. PAS, Z. I 178. Se îmbrăcă fluierînd, pe urmă răsuci o țigară. C. PETRESCU, S. 38. Răsuci o țigară udînd-o cu limba. CĂLINESCU, E. O. I 50.

ȘOARECE, șoareci, s. m. (Și în forma șoarec) Mic animal din ordinul rozătoarelor, de culoare cenușie-închisă, cu botul ascuțit, cu coada lungă (și subțire) și cu mișcările repezi (Mus musculus). Un șoarec trece covorul. BENIUC, V. 137. Cum nu sînt un șoarec, doamne -măcar totuși are blană. EMINESCU, N. 42. Zmeul are gînd rău cu noi, ziua ne pune la muncă și noaptea ne-nchide în turnul ăsta plin de șoareci. ALECSANDRI, T. I 440. El rămîne prins Ca șoarecul de mîță. NEGRUZZI, S. II 244. Șoarece de bibliotecă, se zice (adesea depreciativ) despre o persoană care își petrece cea mai mare parte a timpului prin biblioteci, citind și studiind. Complexa personalitate a lui Helicide cuprinde, alături de oratorul public și de profet, pe un om de texte, pe un șoarece de bibliotecă, trăind cea mai mare parte a vieții lui în traducerea, compulsarea și comentarea marilor autori vechi și moderni. VIANU, A. P. 39. Șoarece de birou = birocrat. ◊ Expr. A trăi (sau a se iubi) ca mîța cu șoarecele, se spune despre cei care nu se pot suferi și se ceartă într-una. I-au mas șoarecii în pîntece, se spune despre un om foarte flămînd. Ia mai îngăduiți oleacă, măi, zise Ochilă, că doar nu v-au mas șoarecii în pîntece. Acuș s-or și aduce bucatele și vinul, și numai de-ați avea pîntece unde să le puneți. CREANGĂ, P. 259. (Nici) în gaură (sau în bortă) de șoarece = (nici) în cea mai ferită, mai dosnică ascunzătoare, (nici) în gaură de șarpe, v. șarpe. Dar nu cumva să faci de altfel, că nici în borta șoarecului nu ești scăpat de mine. CREANGĂ, P. 212. ◊ Compuse: șoarece-de-cîmp = mic rozător de cîmp, care face stricăciuni în pepiniere, culturi de cereale etc. (Microtus arvalis). [Păsărelele] furnică pe jos ca niște șoareci-de-cîmp; nu pot zbura și copiii le prind cu mîna. BART, E. 168. Șoarecii-de-cîmp și mai ales chițoranii strică îndeajuns. PAMFILE, A. R. 92; șoarece-de-pădure = animal rozător, ceva mai mare decît șoarecele-de-casă, care trăiește în pădure (Apodemus sylvaticus). – Variante: șoarec, șoaric (ȘEZ. II 107) s. m.

lapte s.n. I 1 lapte acru = iaurt, <reg.> lapte covăsit, lapte saur, lapte storcit, lapte târhoțit, saur. Îi place laptele acru făcut în casă; lapte bătut = a <pop.> zară. Laptele bătut se obține din coagul acru sau în urma fărâmițării coagului prin mijloace mecanice; b (pop.) <pop.> zară, zer, <reg.> lapte gros, lapte smântânit, zăborină. Laptele bătut este un lichid acrișor care rămâne după ce s-a scos untul; lapte brânzit = <reg.> lapte corăslit, lapte jintițit, lapte serbezit. Laptele brânzit este laptele care se strică la fiert, căpătând aspect de brânză; (pop.) lapte prins = <pop.> chișleag, străgheață, <reg.> lapte apos, lapte gros, lapte închegat, lapte subțire, lapte verde, lapte zburat, leurdă, sămăchișă, smântână acră. Laptele prins este lapte de vacă nefiert, închegat pe cale naturală, de la care s-a luat smântână; (reg.) lapte apos = lapte gros = lapte închegat = lapte subțire = lapte verde = lapte zburat v. Chișleag. Lapte prins. Străgheață; lapte corăslit = lapte jintițit = lapte serbezit v. Lapte brânzit; lapte covăsit = lapte saur = lapte storcit = lapte târhoțit v. Iaurt. Lapte acru; lapte gros = lapte smântânit v. Lapte bătut. Zară. Zer. 2 (la pl. lăpturi; pop.) v. Lactate (v. lactat). Produse lactate (v. produs). II 1 lapte de var = a (chim.) apă de var. Laptele de var este o suspensie de hidroxid de calciu în apă, folosită la zugrăvit, în industrie etc.; b (constr.) var, calce², <înv.> muruială, var alb. A zugrăvit în holuri numai cu lapte de var. 2 (art.; bot.) laptele-câinelui = laptele-cucului = a Euphorbia cyparissias; alior, euforbie, <reg.> areu, aribi, laur, părul-porcului (v. păr); b Euphorbia helioscopia; alior, euforbie, <reg.> buruiană-de-friguri, buruiană-măgărească, iarbă-de-râie; c Euphoria esula; alior; d Euphoria platyphyllos; alior; laptele-păsării = a Ornithogalum umbellatum; bălușcă; b Gagea lutea; <reg.> floarea-veselă (v. floare); c (reg.) v. Lalea. Lalea-de-grădină. Tulipă (Tulipa gesneriana); laptele-stâncii a Androsace chamaejasme; lăptișor, <reg.> primuliță; b Androsace arachnoidea; lăptișor; c Androsace lactea; lăptișor-alb; (reg.) laptele-câinelui v. Boranță. Boranță-roșie. Limba-mielului (v. limbă). Otrățel (Borrago officinalis). 3 (bot.; înv. și pop.; și, înv., lapte vegetal) v. Măduvă. Sevă. Suc. 4 (geomorf.; pop.) lapte de piatră = lapte de stâncă v. Stalactită. 5 (apic.; reg.) lapte de matcă = lapte de puiet v. Lăptișor. Lăptișor de matcă. 6 (reg.) lapte de miere v. Mursă. 7 (iht.; reg.) lapte de pește v. Lapți.

A INTERCEPTA ~ez tranz. 1) (obiecte în mișcare) A prinde pe neașteptate. 2) (obiecte în zbor) A descoperi și a urmări cu ajutorul unei instalații speciale. 3) (convorbiri telefonice) A asculta fără permisiune. 4) (corespondență) A deschide și a citi fără permisiune. /<fr. intercepter

pescár m. (lat. pĭscarius, vînzător de pește; pg. peixeiro, vînzător de pește. D. rom. vine rus. peskárĭ, piskárĭ, obleț? V. pișcar). Prinzător saŭ vînzător de pește. O pasăre palmipedă (lar) de diferite mărimĭ, albă cu negru, cu zbor foarte ager și care prinde peștișoriĭ care înoată pe la suprafața apeĭ (alcédo hispida). – Și păscar (vrom. Mold. Trans. Ban.). V. gĭușcă.

DIN prep. I. (Cu sens local) 1. (Introduce un atribut care arată locul unde se află ceva) În. Și masa ovală de nuc, și sfeșnicul de alamă, și oglinda din părete în rama ei veche și simplă de lemn lustruit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. [Izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. 2. (Introduce un complement care arată punctul de plecare al unei acțiuni) Dinspre, despre, dintru, de la. Se-nalță abur moale din grădină. TOPÎRCEANU, B. 4. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. Balta vesel clocotește de-un concert asurzitor, Și din ochiuri se înalță cîrd de rațe ca un nor. ALECSANDRI, O. 188. ◊ Expr. Din urmă = de la locul unde am rămas. Acum, să ne întoarcem iar din urmă [cu povestea]. CREANGĂ, P. 174. ◊ (În corelație cu «în», «pînă în» sau «pînă la») Din poarta Siminichii și pînă-n fața crîșmei lui Andone, o unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. ♦ (Complementul circumstanțial construit cu prep. «din» este în corelație cu un complement format cu același substantiv și prep. «în», pentru a arăta succesiunea în spațiu de la un loc la altul de același fel) Un stol de nagîți rătăcea din baltă în baltă, cu miorlăituri dureroase. SADOVEANU, O. VI 49. Atunci să mă fi văzut, cînd dam de urma unui cerb sau a unui urs, cum săream din stîncă în stîncă, pe la guri de prăpăstii adînci. ALECSANDRI, C. 28. ◊ Loc. adv. Din loc în loc = ici și colo, de la un loc la altul. Necunoscînd pe nime și umblînd din loc în loc, m-am rătăcit. CREANGĂ, P. 288. Din gură în gură (sau din mînă în mînă, din om în om) = de la om la om, de la unul la altul. Un joc mai știm și-o strigătură, Ce trece foc din gură-n gură. BANUȘ, B. 124. (În legătură cu o carte) Din scoarță în scoarță = de la prima pînă la ultima pagină, toată cartea. 3. (Arată locul și direcția în care se află sau se întîmplă ceva) Pe cînd mă ridic zdruncinat, auz foșneală pîntre coceni și un glas de om din apropiere. CARAGIALE, P. 40. ◊ Loc. prep. De din vale de... = de mai jos de... De din vale de Rovine, Grăim, doamnă, cătră tine. EMINESCU, O. I 149. Din jos de... = mai jos de...; dincolo de... Aleargă măicuț-aleargă, Aleargă din jos de moară Și-mi adă năsip în poală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. Din sus de... = mai sus de... 4. (În legătură cu verbe care exprimă ideea unei separații) Mă condamnam... să-mi smulg mîna din umăr, aruncînd cu bolovani. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. ◊ Loc. adv. Din cale-afară sau afară din cale v. cale. ◊ Expr. A ieși (sau a scoate pe cineva) din fire (sau din sărite, din răbuș) v. scoate, ieși. (În legătură cu «a pieri») Din ochi = din fața ochilor. Piei din ochii mei. ALECSANDRI, T. 643. 5. (Introduce un atribut sau un complement care arată originea, proveniența, apartenența) Eu, frate, mă numesc Costan Cimpoieșu, din sat de la Udești. CAMILAR, N. I 13. Mierea albinelor poartă parfumul florilor din care-i extrasă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 217. Simina, fata crîsnicului din Zimbru, și Șofron... erau foarte mîhniți. SLAVICI, O. I 287. ◊ (În contexte cu sens figurat) Din clocotul fierbinte al vieții celei noi, Țîșnește poezia adevărată, vie. DEȘLIU, G. 6. Statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I 50. Originea acestor adunări izvorăște din municipalitățile romane și din soboarele goților. BĂLCESCU, O. II 13. II. (Cu sens temporal) 1. (Introduce un complement care arată momentul existenței, timpul cînd se petrece o acțiune) O mulțime de furnici... au început a pișca din somn pe împăratul. CREANGĂ, P. 264. ◊ Loc. adv. Din vreme v. vreme. 2. (Introduce un complement care indică punctul de plecare în timp) N-am mai făcut geografia Europei din clasa treia. SEBASTIAN, T. 49. Îți spun ca la un frate, că din cruda copilărie slujesc prin străini. CREANGĂ, P. 200. Ei mi se sculau din zori, După glas de cîntători. TEODORESCU, P. P. 439. ◊ (În corelație cu «pînă») Va trebui cu dînșii să mă lupt din zori de zi pînă tîrziu în noapte. BENIUC, V. 72. ◊ Loc. adv. Din oră în oră (sau din an în an etc.) = la interval de o oră (sau de un an etc.). Să se tragă... din oră în oră. CAMIL PETRESCU, T. II 413. Din clipă în clipă sau din moment în moment = în orice clipă, acum, imediat, pe loc. Părea că se așteaptă să-i iasă în față, din clipă în clipă, un dușman. BOGZA, C. O. 25. Din zi în zi v. zi. Din cînd în cînd sau din vreme în vreme v. cînd. În cele din urmă v. urmă. III. (Cu sens partitiv) Dintre. Și rînd pe rînd veneau în sat Și ieri și astăzi cîte unul Din cei care-au plecat. COȘBUC, P. I 100. Aci vede omul adesea dealuri, din care unele sînt cu păduri și altele ochiuri limpede sămănate. GOLESCU, Î. 143. ◊ (Arată detașarea cuiva sau a ceva dintr-un colectiv, dintr-un tot) Îs cel mai vechi om din divizie. CAMILAR, N. I 13. Acuma începe una dintre zilele cele mai grozave din viața mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 349. IV. (Introduce un complement de cauză) M-au trimis... din greșeală. CAMILAR, N. I 13. Din nebăgare de seamă... am călcat pe coprinsul tău. ISPIRESCU, L. 42. ◊ Loc. prep. Din cauza... (sau din pricina, din vina) Era o fată a cărei frumusețe aleasă părea că începe să se veștejească, să se treacă de timpuriu, din cauza unor suferinți mari, pe care i le ghiceai din ochii ei. DEMETRESCU, O. 132. Eu, babei mele... nu i-am spus. Și ea, din pricina asta are să moară, cînd a muri. CREANGĂ, P. 122. Așa-i, Radule, așa, Dar nu e din vina mea. TEODORESCU, P. P. 596. ◊ Loc. adv. (Ba) din una (ba) din alta v. una. Din glumă v. glumă. Din grabă v. grabă. Din întîmplare v. întîmplare. Din nefericire (sau nenorocire sau păcate) v. c. Din fericire v. fericire. V. (Introduce un complement de mod) Vîrgolici rîse din toată inima. HOGAȘ, DR. II 133. A strigat și Sfînta Duminecă o dată din răsputeri. CREANGĂ, P. 92. [Filimon] cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane jucate în sala Slătineanu. GHICA, S. A. 79. ◊ Loc. adv. Din fugă = fugind. Costan Cimpoieșu grăbi pasul... urcînd din fugă într-un cheson de artilerie. CAMILAR, N. I. 28. Din zbor = zburînd. [Păsări-Lăți-Lungilă] prindea [păsările] cu mîna din sbor, le răsucea gîtul cu ciudă și apoi le mînca. CREANGĂ, P. 245. Din treacăt = trecînd. [Bîtlanul] din treacăt îi aruncă Altă veste stranie, C-au pornit-o peste luncă Frunzele-n bejanie. TOPÎRCEANU, B. 46. Din vedere sau din văzute = văzînd. Meșteșugul vreme cere, Nu se-nvață din vedere. Din plin v. plin. Din greu v. greu. Din gros v. gros. Din nou v. nou. Din senin v. senin. VI. (Introduce un complement instrumental) Cu. Pocnind din bici pe lîngă boi, În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. A bătut din palme, făcînd semn tarafurilor... să se oprească. CARAGIALE, O. III 73. Și cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ (Complementul indică un instrument muzical) Dadaci cînta din scripcă. CAMILAR, N. I 37. Iubesc o Viorică din poveste Și ei îi cumpăr flori și-i zic din liră. IOSIF, P. 40. Măi bădiță Niculiță, Cînd ieși seara pe uliță, Fluieră din fluieriță, Să ies și eu la portiță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ (Complementul indică o parte a corpului) Un cucoș sări pe zaplazul de scînduri, bătu din aripi și trîmbiță vesel în lumina aurie. SADOVEANU, O. I 344. Dînsa strîmbă nițel din nas. ISPIRESCU, L. 214. Ipate flutura din cap și zicea:... eu sînt Stan Pățitul. CREANGĂ, P. 179. Baba scîrșni din dinți. EMINESCU, N. 22. VII. (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru sau părțile lui componente) De. Mesteca aceeași mămăligă din făină necernută. CAMILAR, N. I 31. Eventual, casa poate să fie făcută din bîrne. SEBASTIAN, T. 9. Cîlții de la mămuca mi i-a luat... din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Degetele ei ca din ceară albă torceau dintr-o furcă de aur. EMINESCU, N. 8. ◊ (Indică elementele unei colectivități) Auditoriul se alcătuia mai ales din dame bătrîne. NEGRUZZI, S. I 5. VIII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a preface», «a schimba», introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii; uneori în corelație cu «în») Mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. IX. (Introduce un complement de relație) În ce privește, în privința. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. CREANGĂ, A. 2. ◊ Loc. prep. Din partea (cuiva) v. parte.

ARIPĂ A bate din aripi = A lovi aerul cu aripile, a da din aripi: Cocoșul se umflă atunci în pene și începe să bată din aripi. (POP.) Pe gard, bate din aripi un cocoș și trâmbiță vesel: cucurigu! (ION GRĂMADĂ) A căpăta (sau a prinde, a face, a-i crește) aripi (d. oameni) = a) A căpăta independență, curaj: Sentimentul interconfesional prinde aripi și ecumenismul devine altceva decât o bunăvoință și o intenție nobilă, devine o comuniune și o înflăcărare. (N. STEINHARDT) Toți copiii din lume ar trebui să crească și să prindă aripi în familia aceea tradițională, pe care cu toții o știm... (http://www.cetatea-crestina.org) b) (d. oameni; fig.) A se înflăcăra, a se entuziasma:Vei vedea cât de fatală-i dușmănia celorlalți, / Când deasupra lor talentul ți-a dat aripi să te-nalți / Și când leneșa lor minte, dată pe gândiri ușoare, / Se împiedică de-o muncă ce-o cutremură ș-o doare. (AL. VLAHUȚĂ) Simt că viața mea prinde aripi, azi am vrut să-i pup pe toți internații de la sanatoriu cu sentimentul că mă despart definitiv de această lume [...] (ADRIAN ALUI GHEORGHE) A face (sau a prinde) aripi (d. puiul de pasăre) = A fi suficient de dezvoltat ca să zboare: Încet-încet, puii au prins aripi și în fiecare dimineață făceau exerciții de zbor. A fi sub aripa (cuiva) (fig.) = A fi protejat (de cineva): Sai degrabă din car și mulțămește cucoanei, că te-a scăpat de la moarte și-ai dat peste belșug, luându-te sub aripa dumisale. (ION CREANGĂ) A-i tăia (sau a frânge) aripile (d. oameni) = A descuraja (pe cineva): Dezvoltarea ideilor și purificarea gustului literar se resimțeau dar foarte amar de sistemul apăsător al guvernului, și avântul scriitorilor își frângea aripile, lovindu-se de indiferența publică ca de o stâncă. (VASILE ALECSANDRI) Mi-am dorit de când mă știu să devin jurnalist, însă situația financiară din familie și sistemul românesc mi-au tăiat aripile mereu. (http://putna.ro/) A sta la aripă (reg.) = A păzi oile pe câmp: Unul din ciobani trebuia să stea la aripă, ca să nu le scape și să distrugă recolta.

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a începe să se înflăcăreze, să se entuziasmeze. A da (cuiva) aripi = a face să capete curaj; a însufleți (pe cineva). A tăia (cuiva) aripile = a face (pe cineva) să-și piardă curajul, avântul; a descuraja. ♦ Fig. Ocrotire, protecție. 2. (Iht.) Înotătoare. 3. Membrană a unor fructe și semințe care servește la răspândirea lor cu ajutorul vântului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală; fiecare dintre extremitățile unei construcții (în raport cu partea centrală). ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 6. Capăt, margine, flanc al unei trupe (dispuse în ordine de bătaie). ♦ (În unele jocuri sportive) Fiecare dintre jucătorii plasați în marginea terenului de joc. 7. Fig. Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. [Acc. și aripă] – Lat. alapa.

chirtă, chirte, s.f. (reg.) numele unei păsări de baltă care zboară la suprafața apei pentru a prinde pești mici; chirighiță.

TONOU figură acrobatică în care aeronava execută o mișcare de rotație în jurul axei sale longitudinale, fără a-și schimba direcția sau înălțimea de zbor. Tonoul rapid necesită o viteză de două ori mai mare decât cea normală de zbor. Tonoul lent se execută cu prindere de viteză.

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a se ridica într-o muncă. ♦ Fig. Avînt, însuflețire. ♦ Fig. Ocrotire. 2. Organ exterior al peștilor, servind ca regulator al mișcărilor. 3. Prelungire membranoasă a fructelor și semințelor, folosită la răspîndirea lor cu ajutorul vîntului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcția sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. ◊ Aripă zburătoare = aeronavă la care motoarele și comenzile sînt introduse în aripă. ♦ Velă suplimentară folosită la navigația cu vînt din pupă. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală. ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzele tranșeei de acces. ♦ Capăt, margine, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. ♦ (În unele jocuri sportive) Extremă (3). 6. Fig. Grupare extremă (dreaptă sau stîngă) a unei organizații, a unui partid. 7. Compus: aripa-gîștei = fluture mic alb (Pterophorus pentadactylus). [Acc. și aripă] – Lat. alapa.

ARIPĂ, aripi, s. f. 1. Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere, care servește la zbor. ◊ Expr. A căpăta (sau a prinde) aripi = a căpăta independență, curaj; a începe să se înflăcăreze, să se entuziasmeze. A da (cuiva) aripi = a face să capete curaj; a însufleți (pe cineva). A tăia (cuiva) aripile = a face (pe cineva) să-și piardă curajul, avântul; a descuraja. ♦ Fig. Ocrotire, protecție. 2. (Iht.) Înotătoare. 3. Membrană a unor fructe și semințe care servește la răspândirea lor cu ajutorul vântului. 4. Nume dat unor obiecte, părți ale unor aparate etc. care au forma, funcțiunea sau poziția aripilor (1). Aripa avionului. Aripa mașinii. 5. Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală; fiecare dintre extremitățile unei construcții (în raport cu partea centrală). ♦ Fiecare dintre cele două ziduri de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 6. Capăt, margine, flanc al unei trupe (dispuse în ordine de bătaie). ♦ (În unele jocuri sportive) Fiecare dintre jucătorii plasați în marginea terenului de joc. 7. Fig. Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. [Acc. și: aripă] – Lat. alapa.

pescăruș sm [At: DDRF / V: (reg) păs~, pis~ / Pl: ~i / E: pescar + -uș] 1 Păsări de mare cu aripile lungi și ascuțite, care zboară la suprafața apei pentru a prinde pește². 2 Păsări cu penajul colorat, cu ciocul puternic, drept și ascuțit, care trăiesc pe lângă ape și se hrănesc cu pește² Si: (reg) păscălar, păscărui. 3 (Orn; reg; șîc ~-de-mare, ~-de-aterină, ~-mic) Pescar (13) (Sterna sandvicensis). 4 (Reg; șîc ~-de-baltă, ~-cu-cap-negru) Pasăre cu o dungă lată, neagră pe cap, cu pieptul sur-argintiu, cu partea ventrală albă, spatele și vârful aripilor sure-albăstrui Si: chirighiță, rândunea-maritimă vulgară, (reg) pescăriță¹ (7), rândunică-de-mare (Sterna hirundo). 5 (Orn; reg; șîc ~-alb) Pescar (7) (Laurus argentatus). 6 (Reg; șîc ~-alb, ~-de-hamsii) Pasăre cu capul brun, cu corpul albastru-sur, cu ciocul și picioarele roșii Si: martin, pescar (17) -râzător, (reg) giușcă, cărăbaș-comun, porumbel-de-mare (Laurus ridibundus). 7 (Orn; reg; șîc ~-albastru, ~-vânăt, ~-verde, ~-verzui) Pescar (10) (Alcedo atthis). 8 (Orn; reg; șîc ~-de-munte, ~-negru, ~-cu-gușă-albă, ~-de-prund) Pescar (9) (Cinclus cinclus).

petactar sn [At: SCRIBAN, D. / V: peda~, ~tra~ / Pl: ~e / E: ngr πετακτάρι „din zbor”] (Dob) Undiță cu care se prind scrumbiile în largul mării.

báte vb. III. I 1 tr. (compl. indică ființe) A lovi repetat și violent (cu palma, cu bățul, cu biciul etc.) pentru a pedepsi, pentru a constrînge etc. L-a bătut pînă a leșinat. Arestații erau bătuți la tălpi. Cînd era obraznic îl bătea la palmă cu linia. ◇ expr. A bate (pe cineva) măr (sau, pop., furcă, ciobănește) = a bate (pe cineva) foarte tare. (A fi) bătut în (sau la) cap = (a fi) prost sau nebun. A-și bate firea cu (ori pentru, de) ceva = a se gîndi cu insistență la ceva, a se interesa mult de ceva, a-i păsa de ceva. A-l bate (pe cineva) gîndul (sau mintea) ori, refl., a se bate cu mintea (sau cu gîndul, cu gîndurile) = a fi obsedat de un gînd, de o idee (care îl îndeamnă să facă ceva); a intenționa, a plănui să...; a fi preocupat de ceva. A-l bate grija = a fi îngrijorat, a fi neliniștit din cauza unei griji. = (refl.) A se bate cu pumnii în piept = a) a se mîndri, a se lăuda; b) a face caz de ceva. A se bate cu mîna (sau cu palma) peste gură = a se lovi peste gură ca pedeapsă pentru cuvinte, afirmații spuse nesocotit sau într-o situație neașteptată ori îngrozitoare. A-și bate capul cu (ori pentru, de) ceva v. cap. A bate pe cineva pe datorie v. datorie. A bate (pe cineva) de-i merg (sau să-i meargă) fulgii v. fulg. A bate (pe cineva) gros v. gros. A fi bătut cu leuca (în cap) v. leucă. A se bate cu capul de pereți (sau de toți pereții) v. perete. A bate piersic (pe cineva) v. piersic. A bate (pe cineva) de-i iese (sau să-i iasă) untul v. unt. 2 tr. (compl. indică oameni sau părți ale corpului lor) A atinge, a lovi ușor cu mîna, pentru a atrage atenția, pentru a arăta încredere, bunăvoință etc. ◇ expr. A bate capul cuiva sau a bate pe cineva la cap = a) a se ține stăruitor de cineva; b) a insista; a cicăli. A bate palma (sau, arg., laba) cu cineva = a se învoi (din preț) strîngîndu-și mîna reciproc; a se înțelege (în privința unei tranzacții). Bate laba aici... și ai să bem aldămașul (CA. PETR.). (refl. recipr.) A se bate cu cineva pe burtă = a fi în relații strînse cu cineva. A-i bate cuiva obrazul v. obraz. A bate (pe cineva) pe umăr v. umăr. ◆ (compl. indică animale) A lovi ușor cu mîna, pentru a mîngîia sau a liniști. A bătut cățelul pe spate și l-a luat cu el. 3 tr. (compl. indică ființe) A izbi de ceva. L-a bătut cu capul de pereți. ◇ expr. A bate (pe cineva) la cap = (despre sobe, mașini de călcat etc.) a provoca cuiva dureri de cap (din cauza căldurii, emanației de gaze etc.). (intr.) A bate la ochi (sau, rar, la urechi, la auz) = a) a trezi cuiva luarea-aminte, interesul, bănuiala; b) a face impresie, a se remarca. 4 tr. (compl. indică armate, state etc.) A înfrînge, a birui în luptă, în război. Mihai Viteazul a bătut oastea turcească la Călugăreni. ◇ expr. A bate (pe cineva) cu propriile lui arme v. armă. 5 refl. (despre popoare, armate etc.) A purta război; a se război; (despre persoane) a se lupta cu arme. Românii s-au bătut eroic pentru independență. ◇ loc. vb. (refl. recipr.) A se bate în duel = a se duela. ◇ expr. A se bate cu morile de vînt v. moară. (Parcă) se bat turcii la gura lui v. turc. 6 refl. (recipr.) (despre ființe) A se lua la bătaie (cu cineva), a se încăiera (cu cineva). Urșii se bat pentru fagurele cu miere. ◇ expr. A se bate în parte = a se lupta între ei fără ca nimeni să iasă învingător. A se bate pentru (sau după) ceva = a dori foarte mult ceva, a-i plăcea foarte mult un lucru. A se bate cu moartea = a fi în agonie. (Parcă) se bat calicii (sau lupii, nebunii) la (ori în) gura cuiva, se spune despre cineva foarte înfometat, care mănîncă mult și cu lăcomie sau despre cineva care vorbește repede. A se bate singur sau de capul său = a-și îndrepta comportamentul. A se bate cap în cap = a fi în opoziție, în contradicție; a nu se potrivi. A se bate de muscă v. muscă. A se bate ca orbii (la tîrguri) v. orb. A se bate ca orbeții v. orbeț. ◆ (despre oameni) A se măsura, a se întrece în luptă. Să ne batem în luptă dreaptă. 7 tr. A învinge un adversar într-un joc, într-un concurs (sportiv). M-a bătut la șah. ◇ expr. A bate toate recordurile v. record. 8 tr. (despre încălțăminte, ham, șa etc.; compl. indică oameni sau animale) A freca, a roade, a produce răni. Mă bat pantofii. 9 tr. (compl. indică oameni) A pedepsi. Dumnezeu l-a bătut pentru ceea ce a făcut. ◇ (la imper.; în imprec.) Bată-l Dumnezeu! ◇ expr. (glum.) Bătu-te-ar norocul (sau hazul, pustia), se spune pentru a exprima simpatia, mirarea, indignarea. Să mă bată Dumnezeu (sau crucea, Maica Precista), se spune ca jurămînt pentru a fi crezut. Bată-l vina! v. vină. II tr. 1 (compl. indică substanțe, materii alimentare etc.) A lovi de repetate ori (într-un vas), cu ustensile speciale (de bucătărie), pentru a amesteca, a freca, a frăgezi etc. Bate smîntîna pentru a face frișca. ◇ expr. (fam.) A bate putineiul = a obține unt din lapte sau din smîntînă. A bate apa în piuă (să se aleagă unt sau untul) v. apă. A bate ca într-un putinei deocheat. v. putinei. A bate în sită (și) în covată v. sită. 2 (compl. indică metale înroșite în foc) A lovi repetat cu ciocanul sau cu barosul pentru a da o anumită formă. ◇ expr. A bate bani = a fabrica monede de metal. A bate para în cenușă v. cenușă. A bate fierul cît e (sau pînă-i) cald v. fier. A bate monedă v. monedă. A bate monedă (din sau cu ceva) v. monedă. 3 A lovi, de repetate ori, tăișul coasei, cu un ciocan, pentru a-l ascuți. ◇ expr. A bate pe cineva ca pe-o coasă rea v. coasă. 4 (compl. indică cuie, nituri etc.) A înfige, a vîrî în ceva, prin lovituri repetate (cu ciocanul, cu maiul etc.). Bat cuie în perete pentru tablouri. 5 A fixa un obiect țintuindu-l în ceva. Bate capacul lăzii. A bătut tablourile pe perete. Coroană bătută cu diamante. ◇ expr. A bate (cuiva) căciula-n creștet v. creștet. A (o) bate la papuc v. papuc. A-i bate (cuiva) scîndura v. scîndură. A bate țăruș v. țăruș. 6 (la războiul de țesut) A îndesa cu spata firele bătelii. 7 (compl. indică cereale, păstăi uscate etc.) A îmblăti, a dezghioca. Bate fasolea. ◇ expr. A bate ca la (sau în) fasole v. fasole. A bate ca în păpușoi v. păpușoi. 8 (compl. indică plante textile) A zdrobi, prin lovituri repetate (cu o bîtă sau cu un mai), pentru a se desprinde firele. Bat inul. 9 A lovi cu o prăjină crengile unui pom fructifer, pentru a face să cadă fructele. Au bătut toți nucii din livadă. ◇ expr. A-i bate (cuiva) perele v. pară. 10 (compl. indică covoare, pături, haine etc.) A scutura de praf (cu bătătorul). 11 (compl. indică instrumente muzicale, obiecte etc.) A lovi ritmic (cu mîna, cu ciocănele etc.), pentru a produce sunete muzicale sau ritmice. Bate toba ca un adevărat maestru. Călugărul bate toaca de vecernie. ◇ expr. (intr.) A bate clopotul de mort v. clopot. A bate darabana v. darabană. A bate în drîmbă v. drîmbă. A bate cuiva în strună (ori în struna cuiva) v. strună. A bate tamburina (pe ceva) v. tamburină. A bate toaca v. toacă. A bate toba v. tobă. A bate toba (la urechea) surdului v. tobă. A-i bate (cuiva) toba (sau în tobă) v. tobă. A bate toaca pe vătrai v. vătrai. 12 A da repetat cu un băț în apa (sau pe sub pietrele din apa) unui rîu, pentru a alunga peștii din ascunzători. 13 A bătători pămîntul; ext. a lovi pămîntul cu piciorul de repetate ori, tropăind sau jucînd. Bat pămîntul tropăind (COȘB.). ◇ expr. A bate talpa (la pămînt) v. talpă. ◆ ext. (pop.; compl. indică jocuri) A juca, a dansa cu patos. [Polca] o băteam vîrtos cînd eram mic (ALECS.). 14 (compl. indică obiecte, materiale etc.) A izbi repetat, cu un instrument, în diferite scopuri. Bate doagele butoiului. ◇ Exp. A ajunge să bată buștenii v. buștean. A bate șaua (ca) să (se) priceapă (sau înțeleagă) iapa (ori calul) v. șa. 15 (compl. indică substanțe, materii etc.) A îndesa prin apăsări repetate (într-un recipient). Bate tutunul în pipă cu degetul. ◇ expr. A bate în (sau sub) tipar v. tipar. 16 A azvîrli mingea la distanță, lovind-o; ext. a se juca cu mingea. Toată ziua bate mingea pe stradă. 17 A amesteca cărțile de joc; a juca mult cărți. Își duce veacul numai în străinătăți... acolo bate cărți și petrece (SADOV.). ◇ expr. A bate o carte (sau cărțile) = a învinge cartea altuia cu o carte mai mare. 18 A face mereu aceeași cale; a umbla mult pe un drum. Numai eu rămas același, Bat mereu același drum (EMIN.). ◇ expr. A bate cale lungă = a merge mult. A bate pasul pe loc = a nu progresa. A-i bate (cuiva) gîndul (undeva) = a-i merge gîndul la...; a fi înclinat, aplecat spre... A bate cu gîndul (departe) v. gînd. ◆ A umbla întruna prin..., a frecventa des ceva; a cutreiera. Multe mări am trecut, Multe țări am bătut (POP.). ◇ expr. A bate prundurile (sau podurile) = a umbla de colo pînă colo (fără nici un scop); a hoinări. Toată ziua bate prundurile după scăldat (CR.). A bate cîmpii = a) a vorbi vrute și nevrute; a aiuri; b) a ocoli un subiect care nu convine să fie discutat. A bate bambura v. bambura. A bate ceamburul v. ceambur. A bate drumul (ori drumurile) v. drum. A bate laturile v. latură. A bate maidanul (sau maidanele) v. maidan. A bate marginile v. margine. A bate străzile v. stradă. III intr. 1 (despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „în” sau „la”) A lovi în ceva (cu degetele, pumnii etc.), făcînd zgomot, pentru a fi auzit, pentru a atrage atenția etc.; a ciocăni (cu putere). Începu să bată cu pumnii în ușă. ◇ expr. A bate la ușa cuiva = a veni la cineva pentru a-i cere ajutor material. A bate în crilă v. crilă. A bate din pinteni (de bucurie) v. pinten. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) v. poartă. A bate la ușă v. ușă. A bate pe la ușile oamenilor v. ușă. ◇ fig. Iarna bate la ușă. 2 (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. „cu” sau „în”) A lovi tare în ceva, pentru a-și arăta mînia, nerăbdarea sau pentru a intimida, a amenința pe cineva. Nerăbdător, bate cu picioarele în ușă, pentru a i se deschide mai repede. Izbucnește cu furie, bătînd cu pumnii în masă. 3 (despre oameni; cu determ. introduse prin prep. „din” sau „în”) A lovi în ceva cu o parte a corpului; a face, cu mîinile, picioarele etc., o mișcare relativ regulată (lovind în ceva). Băteau din călcîie, ca să se încălzească. ◇ expr. A bate din (sau în) palme = a) a lovi palmele pentru a-și manifesta un sentiment de bucurie, de aprobare; a aplauda; b) a lovi palmele pentru a chema pe cineva. A bate în pumni = a lovi un pumn de altul pentru a face în ciudă cuiva. A bate din picioare = a tropăi. A bate din gură = a vorbi în zadar. (tr.) A bate mătănii = a îngenunchea și a atinge fruntea cu pămîntul de mai multe ori la rînd, în semn de cucernicie sau de pocăință. A bate tactul = a) a lovi (ușor) un obiect cu mîna, piciorul etc. sau a imita lovirea lui în ritmul unei bucăți muzicale sau al unui vers; b) a marca, prin mișcări regulate (cu mîna, piciorul sau bagheta), fiecare tact al unei bucăți muzicale. A bate în (sau într-un) lemn = a face gestul lovirii cu degetul a unui obiect din lemn pentru a împiedica producerea unui necaz, a unei boli, a unui ghinion, sau pentru a menține o situație favorabilă, un cîștig, o stare bună de sănătate. A bate în (sau din) buze v. buză. A-și bate limba(-n gură) de pomană v. limbă. A bate măsura v. măsură. A bate (în) orb (la mașina de scris, la computer) v. orb. Bătînd (sau cît ai bate) din (sau în) palme v. palmă. A bate din picior v. picior. A bate din pinteni v. pinten. ◆ (despre păsări; cu determ. „din aripi”) A face mișcarea de zbor, lovind aerul cu aripile. Au prins a bate din aripi cocoșii (SADOV.). ◆ (despre cîini; cu determ. „din coadă”) A da din coadă. [Cățeaua] se lipi de pămînt schelălăind, apoi prinde a bate din coadă (SADOV.). 4 (despre organe sau părți ale corpului) A avea pulsații ritmice; a palpita, a pulsa, a zvîcni (în mod normal sau din cauza unei emoții, a unei boli). De frică, inima începu să-i bată cu putere. ◇ (refl.) Mi se bate tîmpla dreaptă. ◇ expr. A i se bate limba-n gură (ca calicii la pomană) v. limbă. 5 (despre cîini) A lătra (scurt și la intervale egale). Cînd se apropie lupii de stînă, cîinii încep să bată. IV intr. 1 (despre vînt) A sufla. A început să bată crivățul. ◇ expr. Slab de-l bate vîntul v. slab. A-i bate (cuiva) vîntul în traistă v. traistă. A-i bate vîntul în buzunar(e) v. vînt. A vedea dincotro bate vîntul v. vînt. A-l bate vîntul (pe cineva) v. vînt. 2 (despre ploaie, grindină, brumă) A cădea (lovind, stricînd) peste semănături, livezi etc. Bătînd grindina, toată recolta este compromisă. ◇ expr. A fi bătut de brumă v. brumă. 3 (despre ape, valuri etc.) A se lovi, a se izbi de maluri, diguri etc. Valurile bat zidurile cetății. 4 (despre aștri) A-și trimite razele pînă la...; a se reflecta în...; spec. (despre soare) a încălzi puternic. Peste albele izvoare Luna bate printre ramuri (EMIN.). La amiază soarele bate puternic. ◇ (tr.) Mă bate soarele în ochi. 5 (despre arme de foc) A trage, a trimite proiectilul pînă la o anumită distanță, pînă într-un anumit punct. Această pușcă bate departe. ◆ (înv.) A bombarda. Bătea partea de sus a cetății cu zece tunuri (BĂLC.). 6 (despre culori; urmat de determ. introduse prin prep. „în”) A se apropia de..., a da în..., a avea o nuanță de... Avea un splendid păr negru care bătea în albastru. ◇ expr. A bate în argințel v. argințel. V intr. 1 (despre instrumente muzicale, clopote, ceasornice etc.) A emite sunete muzicale sau ritmice (care au o anumită semnificație). Se aud clopotele cum bat. Orologiul a bătut de cinci ori. ◇ (tr.) San-Marc sinistru miezul nopții bate (EMIN.). 2 (înv.; despre telegraf) A emite țăcănitul prin care se transmit mesajele telegrafice. ◇ expr. (tr.) A bate o telegramă (sau o depeșă) = a transmite o telegramă. VI intr. 1 (adesea determ. prin „cu vorba”) A face aluzie critică (la ceva sau la cineva); a aduce vorba. Ei! Acu înțeleg eu unde bate vorba lui! (CAR.). ◇ expr. A bate un apropo (sau apropouri) v. apropo. A bate (cuiva) pontul v. pont. 2 expr. A-și bate joc de cineva (sau de ceva) = a) a lua în rîs; a trata superficial ceva sau pe cineva; b) a întreține raporturi sexuale prin înșelătorie sau (mai ales) cu forța; a necinsti, a viola pe cineva; c) a profana, a pîngări ceva. 3 expr. A bate în retragere = a) a se replia, a se retrage din luptă; b) fig. a renunța să mai susțină ceva cu aceeași tărie; a retracta cele spuse mai înainte; a ceda, a o lăsa mai moale. 4 expr. (înv.; fam.) A bate cu cineva = a avea simpatie pentru cineva. • prez. ind. bat. /lat. batt(u)ĕre.

martin s.m. (ornit.) 1 pescar, pescăruș, <reg.> păscălar. Martinii sunt păsări cu aripile mari și ascuțite, care zboară la suprafața apei pentru a prinde pește. 2 Larus ridibundus; pescar-râzător, pescăruș, pescăruș-alb, pescăruș-de-hamsii, <reg.> cărăbaș-comun, giușcă, porumbel-de-mare. 3 martin-mare = Larus; pescar-de-mare, pescar-mare, <reg.> cărăbaș-de-mare, martin-de-iarnă; (reg.) martin-de-iarnă v. Martin-mare. Pescar-de-mare. Pescar-mare.

A LĂSA las tranz. 1) A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns; a face să devină liber. ◊ ~ pasărea să zboare din colivie a elibera pe cineva prins. ~ (cuiva) sânge a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, sânge. 2) A pune ceva undeva. ~ haina în cui. 3) A da voie (să se înfăptuiască ori să aibă loc); a permite; a îngădui. 4) A face, a admite ca cineva sau ceva să ramână în starea în care se află. ◊ ~ (pe cineva) în pace a nu deranja pe cineva; a-l lăsa să facă ce vrea. ~ (pe cineva) în voie a da cuiva libertate deplină. 5) A face să nu se execute ceva la timp. ◊ ~ de azi pe mâine a amâna mereu ceva. 6) A face să rămână ceva în urma sa; a transmite prin moștenire. 7) A trece cu vederea; a nu lua în seamă; a nesocoti. ◊ ~ la o parte a nu ține cont. 8) A face să fie mai jos. ~ perdelele. 9) (locuri sau persoane) A părăsi plecând în altă parte; a abandona. 10) A uita ceva. ~ ușa deschisă. /<lat. laxare

VOALETĂ, voalete, s. f. Țesătură rară fixată la pălăriile femeiești, ca garnitură sau pentru a acoperi fața. Dosare grave stau grămădite pe masă și excelența sa mototolește nervos o voaletă imprudent uitată lîngă călimări. ARGHEZI, P. T. 57. Din salcîmii bătrîni zburau iot mai des frunze ofilite. Se prindeau de pălăriile cucoanelor, de voaletele lor. I. BOTEZ, ȘC. 23.

STRIGĂ, strigi și strige, s. f. 1. (În superstiții) Ființă imaginară, închipuită ca o femeie care chinuiește copiii mici, ia mana de la vaci etc.; strigoaică. Crengile de rug se pun în cruci pe la portițe, pe la ferești... pe la grajdul în care se adăpostesc caii și vitele... altfel intră ielele și strigele. EMINESCU, N. 137. Noaptea... năpădesc pe mine... strigoii, moroii... simzienele, strigile, pănă și papaluga. ALECSANDRI, T. 616. 2. Fluture mare, cu pete albe pe spate, așezate astfel încît seamănă cu un cap de mort; zboară numai în amurg și, cînd este prins, scoate un zgomot ascuțit ca un fel de strigăt (Acherontia atropos); cap-de-mort.

zbura pe aici, dar nu l-am putut prinde expr. (iron.) folosită ca replică la întrebarea cuiva care caută ceva sau pe cineva.

TARE¹ adv. 1. Foarte, mult; extrem. Tare am avut de suferit acolo. BOGZA, Ț. 21. Eu am căzut tare din ce eram mai înainte. SADOVEANU, O. I 312. L-a mîniat tare pe povestitor. CARAGIALE, O. III 79. Voi să știi asemenea Cît te iubesc de tare. EMINESCU, O. I 173. ◊ (Pe lîngă adjective sau adverbe, ajută la formarea superlativului) Porni deodată un bucium, de departe, de departe tare, să strige prelung. SADOVEANU, O. I 517. A! tare-i bun! zisei mușcînd. HOGAȘ, M. N. 18. Îți voi rămînea tare recunoscător. ODOBESCU, S. III 32. Era tare mîhnit că nu știa unde să află. DRĂGHICI, R. 46. ◊ (Pleonastic) Cîte stele lucitoare, La un loc cu sfîntul soare Pentru mine stau să joare Că-s de treabă foarte tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. 2. Cu forță, cu intensitate, cu putere. Intrarăm într-o odăiță strîmtă în care mirosea tare a tutun. SADOVEANU, O. I 421. Cine-a azvîrli buzduganul ista mai tare în sus, ai aceluia să fie banii. CREANGĂ, P. 56. Inima-i zvîcnește tare, viața-i parcă se răpune. EMINESCU, O. I 84. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. 3. (Pe lîngă verbe ca «a vorbi», «a striga», «a cînta», în opoziție cu în gînd) Cu glas articulat, rostit, pronunțat, intonat pentru a se auzi. Îndărătul gîndurilor pe care le spunea tare, un alt rînd de gînduri se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 64. ♦ (În opoziție cu încet) Cu glas ridicat, pentru a se auzi bine sau departe. Vorbeau între ei mult mai tare ca înainte. DUMITRIU, N. 70. Care-a chiui mai tare, acela să ieie banii. CREANGĂ, P. 53. Cînt-un corn Cu-nduioșare, Tot mai tare și mai tare. EMINESCU, O. I 103. ◊ Sus și tare v. sus (5). 4. (În opoziție cu încet, agale) Iute, repede. Prin tîrg așa mîna de tare moș Nichifor de ți se părea că zboară iepele, nu altăceva. CREANGĂ, P. 117. Spaima o prindea, Tare că-mi fugea. ANT. LIT. POP. I 312.

aripă sf [At: PSALT. SCH. 335/5 / A: aripă / V: (înv) arapă, areapă, arepă, arpie, h~, hăr~, harpă, haripe sn / Pl: ~pi, (înv) ~pe / E: ml alapa] 1 Organ al păsărilor, insectelor și al unor mamifere care servește la zbor. 2 (D. puiul de pasăre; îe) A face (sau a prinde) ~pi A fi suficient de dezvoltat ca să zboare. 3 (D. oameni; îe) A căpăta (sau a prinde, a face, a-i crește) ~pi A căpăta independență, curaj. 4 (D. oameni; fig; îae) A se înflăcăra. 5 (D. oameni; fig; îe) A-i tăia (sau frânge) ~pile A descuraja. 6 (Fig; îe) A fi sub ~pa (cuiva) A fi protejat (de cineva). 7 (Psr; îs) ~pa oilor Locul îngrădit din stână unde stau oile în timpul nopții. 8 (Reg; îe) A sta la ~ A păzi oile pe câmp. 9 (Lpl; îvp) Boală la sugari constând din convulsii intestinale. 10 (Îc) ~pa-gâștei Fluture mic, alb, cu aripile din față despicate în două, iar cele din spate despicate în trei părți în forma unei pene de gâscă (Pterophorus pentadactvlus). 11 (Pop; îs) ~pa-satanei Duhul rău. 12 (Iht) Înotătoare. 13 Parte membranoasă a unor semințe sau fructe care face ca acestea să fie împrăștiate de vânt. 14 (Teh) Parte care seamănă cu o aripă (1). 15 Organ de sustentație la un avion. 16 (La moara de vânt și de apă) Fofează. 17 Cele două scânduri laterale care mărginesc scocul ce duce apa la moară. 18 (Țes) Fofează. 19 (La grapa articulată) Fofează. 20 Extremitățile unei construcții în raport cu partea centrală. 21 Zidurile de sprijin care pleacă de la portalul unui tunel și susțin taluzurile de la capete. 22 (Aht; îs) ~pa bisericii Streașină de la cel mai de sus turn. 23 Părțile laterale ale nasului. 24 Pulpana unei haine. 25 Fâșie de pânză care prelungește pânza inferioară a corăbiei. 26 Fiecare din cele două extreme ale fundului unui butoi Si: sfârc. 27 (La vehicule) Apărătoare de noroi așezată deasupra roții. 28 Flanc al unei armate terestre sau navale dispuse în vederea unei lupte sau aflate în marș. 29 (Spt) Jucătorii plasați în marginea terenului de sport Si: extremă. 30 (Fig) Fracțiune cu o anumită orientare politică din cadrul unei organizații, al unui partid. 31 (În Biblie; îs) ~pile pământului Extremitățile Pământului. 32 Oile de pe laturile unei turme în mers. corectat(ă)

zbornincă sf [At: VARONE, D. / Pl: ? / E: zbor²] (Reg) 1 Dans popular în care jucătorii se prind de brâu formând un semicerc. 2 Melodie după care se execută zborninca (1).

strigă sf [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~răgă / Pl: ~igi, (reg) ~ige / E: lat striga] 1 Pasăre răpitoare de noapte, sedentară, cu penajul galben-ruginiu și cu pete brune întunecoase, care se hrănește în special cu șoareci Si: (reg) buhă-cu-cârpă, huhurez-de-casă (Tyto alba guttata). 2 (Șîc ~ga-nopții, ~-de-noapte) Fluture mare cu pete albe pe aripi, asemănătoare cu un cap de mort, care zboară numai în amurg și care, când este prins, scoate un zgomot ascuțit Si: cap-de-mort, (pop) strigoi², (reg) strigoiaș, buha-ciumei, cap-de-moarte, capul-lui-Adam, capul-morților, fluturul-morții, suflet-de-strigoi (Acherontia atropos). 3 (Reg) Ochiul-păunului Vz ochi¹ (Saturnia pyri). 4 (Reg) Libelulă (Libellula depressa). 5 (Reg) Molie (Tinea). 6 (Olt) Larva gândacului de mătase. 7 (Pop; în superstiții) Strigoaie Vz strigoi² (3). 8 (Reg) Strigoaie Vz strigoi² (1). 9 (Reg) Duh rău la vite Si: (reg) strigoi² (1), strigoaică¹ (1). 10 (Orn; reg) Păpăludă¹ (Caprimulgus europaeus). 11 (Reg) Coșul sobei.

MÎNZ s. m. 1. Puiul (de sex masculin al) iepei, a cărui limită de vîrstă variază, după regiuni, de la cîteva luni pînă la trei ani. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 291, LEX. MARS. 203. 20 iepi cu mînzii lor și altele mai mici lucruri (a. 1 711). URICARIUL, XI, 219, cf. XV, 208. Și zîsă, tot pi iepe să încalece și să lege mînzăi la gura peșterăi. ALEXANDRIA (1784), ap. GCR II, 133/19. Zise Alexandru să încalece cine are iapă cu mînzu și să lase mănjii afară (a. 1799). GCR II, 168/3, cf. LB. Morcovii sînt tare buni pentru hrana vitelor, dar mai cu samă pentru cai, mînzi, strîjnici și tretini. I. IONESCU, C. 226/7. În herghelie sînt 54 de iepe cu mînzi. id. D. 370, cf. id. P. 94. Comisul. . . zise: împărate Filipe ! astăzi făcu o iapă un mînz minunat. ALEXANDRIA, 14/8, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, CIHAC, I, 157, LM. Ea-l pune să-și aleagă, drept răsplată, un mînz. EMINESCU, N. 18. La Crăciun nechezam ca mînzii. CREANGĂ, A. 10. Într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaș, că numai încălecă pe mînzul lui și mi ți-i dete călcîie. ISPIRESCU, L. 161, cf. 181. Printre copitele zglobiilor mînji ce pasc în erghelii, se strecoară pitpalacul limbareț. ODOBESCU, S. III, 160, cf. DRRF, BARCIANU, ALEXI, W., PAMFILE, com. 51, PĂCALĂ, M. R. 190, cf. NICA, L. VAM. „Calul mic” se numește mînz. PRIBEAGUL, P. R. 69. Leul, mînzul, cîine, șoarece, pisoi Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Mînzii zburdau în ceair. SADOVEANU, O. V, 638. Mînzi mici cît cînii își vÎrau boturile sub pîntecele iepelor. CAMILAR, N. II, 454, cf. I, 300, 301. Cînd pleacă tata cu brigada, Eu duc toți mînjii la păscut. V. ROM. ianuarie 1954, 141. Lupii le-au sfîșiat un mînz care-l creșteau pe lîngă tîrlă. ib. iulie 1954, 78. Domnule ! di va crești mănzul acista. . ., în toată țara aceasta nu va fi cal ca acista. POP., ap. GCR II, 359. Împăratul, șezînd călare pe iapă, avea drept valtrap pielea mînzului stârpit al acelii iepe. POP., ap. GCR II, 372. Du-te la Tîrgul d-afarâ, Te-abate la cîrciumioarâ, Zece lopătari tocmește Și cu dînșii te pornește La oborul Iepelor, La gunoiul Mînjilor. TEODORESCU, P. P. 528, cf. ȘEZ. I, 154, 278, XII, 153, 171, XX, 112, ALR I 1 106, ALR II/I MN 44, 2333/102. Mai bine îl făcea mă-sa un mînz și-l mînca lupii (sau un lup), se zice despre un om prost sau lipsit de noroc. Cf. ZANNE, P. I, 544, IV, 466, PAMFILE, J. II, 153, com. din PIATRA-NEAMȚ. La gustare Un cal mare, Și la prînz Un mînz, se spune despre un om lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. III, 572. Cînd îi dai, îi fată iapa, cînd îi ceri, îi moare mînzul, se spune despre un om rău de plată, id. ib. V, 243. Mînz de fier, coadă de fuior (Acul cu ața), SADOVEANU, P. C. 6. ◊ (Ca epitet pentru copii, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Un mînz de copil se ținea după el. SANDU-ALDEA, U. P. 91. ◊ (În contexte figurate) Că puse Domnul firea noastră ceaia rănită spre al lui mînz (ce se zice, spre trupul său), și nodurile lui pre noi au făcut. CORESI, EV. 393. Prindeam al vremii nestatornic mînz La sania ce zboară peste veacuri. BENIUC, C. P. 42. ◊ E x p r. (Învechit) Cînd mășcoii vor face mînzi = niciodată. Atunci veți lua Vavilonul, cînd mășcoii vor face mînzi. HERODOT (1645), 205. (Popular) A umbla (sau a bate, a face, a se duce) calea mînzului = a se obosi zadarnic, a umbla fără rost și fără folos. Făcurăți și voi calea mînzului, fără nici un rost. BENIUC, V. CUC. 7, cf. SEVASTOS, ap. ZANNE, P. I, 545. Știu că umblai, mamă, calea mînzului; cît am mers nu am întîlnit decît pe un morar la o moară afurisită. MERA, L. B. 36. cf. com. FURTUNĂ. Bați calea mînzului. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Regional) A fi făcut un mînz mort = a ajunge la un rezultat nul, a nu fi făcut nimic. Cf. ZANNE, P. IX, 656. A se ține (sau a umbla, a merge după cineva) mînz = a nu se dezlipi (de cineva), a se ține scai (de cineva). Cf. id. ib., PAMFILE, J. II, 153. Vine domnu Crețu la vînat? Grigore trebuie să umble ziua întreagă, mînz, după el. AGÎRBICEANU, D. Ț. 111. (Eliptic) Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mînz. id. ib. 198. (Regional) A lua mînz (pe cineva) = a-și face (pe cineva) tovarăș nedespărțit. Cf. ZANNE, P. I, 545. (Rar) A fi în anii mînzului = a fi tînăr. Eh, frate. . . eram în anii mînzului. CAMILAR, N. II, 232. ◊ C o m p u s: (regional, în superstiții) mînzu-dă-cu-sară = ființă fantastică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui. Cf. COMAN, GL. ♦ (Învechit și regional) Puiul măgăriței. Veți afla o asină legată și mînzul cu ea: dezlegați-o și o aduceți. N. TEST. (1 648), 26^v/34. Nu te teame fata Sionului, iată craiul tău vine șăzînd spre mînzul asinei. ib. 122^v/9, cf. GCR I, 232/32. Mănz de măgar. POGOR, HENR. 52, cf. DDRF, ALR SN II h 299. ♦ (Învechit) Puiul cămilei. Cf. HERODOT (1645), 187. 2. (Familiar) Epitet pentru un copil (zburdalnic, neastîmpărat) sau, p. e x t., pentru un bărbat tînăr. După aceea, ce-i vine lui, îmi zice: - Ia ascultă, mînzule. Drumu-napoi nu-l mai facem. Mai bine apucăm prin Costești. SADOVEANU, O. VI, 636. Are un narav, cînd mă vede. O dată începe: „He-he! ce mai faci, mînzule?” Acuma mi-i rușine să-mi zică mînz. id. O. XIII, 28. Cu milă și dezgust privea Bălcescu la acești oameni care, ca să-și facă puțin curaj, făceau glume de mînji. CAMIL PETRESCU, O. II, 536. Așa, mînzule, bravo, a fost bine ! PAS, Z. I, 269. Hora se oprește numai cînd mînzul cu fluierul a ostenit. STANCU, D. 169. 3. (Regional, cu sens colectiv) Firele de urzeală care nu încap în spată (și care se fac ghem, rămînînd pe lîngă război); (regional) mînzălău (3), mînzoc (I 3), mînzoi (2). Dacă urzala e prea multă și nu încape toată în corlețele ițelor și babele spetei, firele cari rămîn se fac ghem pe două găteajă puse cruce și se tot deapănă, pînă taie pînza, acest ghem se numește mînz. BREBENEL, GR. P. Lătunoaiele și otincele fac pe gospodină de rîs, întocmai ca și mînzul sau mînjălăul, adecă firele ce nu au loc prin spată. PAMFILE, I. C. 280, cf. id. J. II, 153, ALR I 1 291/ 590, ALR II/723, A II 12, III 1, 3, 12, 16, 17. 4. (Regional) Hădărag la îmblăciu. Cf. ALR I 922/424, 538, 540, 550, ALR SN I h 77, ALRM SN I h 56. 5. (Prin Mold., la plută) „Lemn legat prin gînjuri sau lemnul în chingă”. CIUPALĂ, T. 336. – Pl.: mînji și (regional) mînzi. – Și: (regional) mănz, mînț (ALR I 1 106/590), mîns (ib. 1 106/746, 748, 984) s. m. – Cf. alb. m ë s.

ARIPĂ ~i f. 1) Organ al păsărilor, al unor insecte și al unor mamifere care servește la zbor. A bate din ~i. ◊ A căpăta (sau a prinde) ~i a deveni ferm, încrezut în forțele sale; a prinde curaj. A tăia cuiva ~ile a face pe cineva să-și piardă curajul. 2) fig. Luare sub protecție; ocrotire; apărare. ◊ A lua pe cineva sub ~a sa a ocroti pe cineva. 3) iht. Organ de înot; înotătoare. 4) Fiecare dintre planurile de susținere ale unui avion. 5) Parte a unei construcții care se prezintă ca o prelungire laterală. 6) mil. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unor trupe așezate în poziție de luptă; flanc. ~a dreaptă. ~a stângă. 7) Parte a caroseriei unui vehicul așezată deasupra fiecăreia dintre roți. 8) Fiecare dintre lopețile unei mori de vânt. 9) fig. Grupare extremă (de dreapta sau de stânga) în cadrul unei organizații sau partid. [G.-D. aripii; Acc. și aripă] /<lat. alapa

ELERON s. n. fiecare dintre aripioarele mobile prinse de aripile avionului prin manevrarea mișcărilor acestuia în zbor. (< fr. aileron)

petactár și petr- n., pl. e (ngr. petaktári, d. petaktá, zburînd, din zbor). Dobr. Undiță legată de o sfoară de păr de cal de prins scrumbiĭ în largu măriĭ. – Și ped-. V. țaparină.

GÎNDI, gîndesc, vb. IV. 1. Intranz. A-și forma o idee despre un lucru; a pătrunde cu gîndul un lucru pentru a-l înțelege; a cugeta. Așa gîndești, fiindcă așa gîndește toată lumea. C. PETRESCU, C. V. 108. Din fundul lumii, mai din sus, Și din Zorit, și din Apus, Din cît loc poți gîndind să bați, Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, P. I 55. De multe ori se întreba: «oare gîndesc și alți copii de vîrsta mea, așa ca mine?» VLAHUȚĂ, O. AL. II 16. ♦ A concepe. Discursurile lor parcă sînt gîndite, scrise și zise de un singur om. DELAVRANCEA, H. T. 213. 2. Refl. și intranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A reflecta, a medita. Du-te și-i spune să vie să cînte puțintel fetiței, căci stă supărată și se gîndește cu lacrimi la măicuța ei. SADOVEANU, O. V. 417. Gîndește-te bine toată noaptea și mîine să-mi dai răspunsul. CARAGIALE, O. III 104. Cum mergea el, gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. ȘEZ. V. 65. ◊ Tranz. Înțeleg tot ce gîndești dumneata, domnule Steriu... – Nimeni nu poate să înțeleagă ce gîndește alt om. C. PETRESCU, C. V. 146. ◊ Expr. A da (cuiva) de gîndit = a pune (pe cineva) pe gînduri. ♦ A avea ceva în minte, a fi sau a se întoarce cu gîndul (la ceva sau la cineva). Tu poate mai gîndești și-acum în căpșorul mic Cum ne-am plimbat într-o sară-amîndoi. D. BOTEZ, P. O. 77. Vai! tot mai gîndești la anii, cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. Cînd gîndesc, mîndră, la tine Nu mai am inimă-n mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la», popular «de») A-i fi cuiva gîndul, grija la ceva, a se îngriji, a-i păsa (de ceva sau de cineva). Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului-Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. Hai, bade, să ne iubim, La luat să nu gîndim! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. Bea Codrean, se veselește, Cu Șanta se drăgostește, Și de plată nici gîndește. ALECSANDRI, P. P. 88. 3. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă sau printr-un infinitiv) A-i da (cuiva) prin gînd, a-i trece prin minte. Gîndit-ai vrodată că ai să ajungi soarele cu picioarele...? CREANGĂ, P. 196. ◊ Refl. Nu se gîndise să vie pe aici nici azi. REBREANU, R. I 246. Somnul meu... a zburat în fuga mare și nici nu m-am mai gîndit a-l prinde. GHICA, S. A. 46. ◊ (Intranz., în expr.) Nici cu gîndul n-am gîndit, cînd cu gîndul n-ai gîndi v. gînd (4). 4. Refl. A chibzui; a judeca. Am să mă gîndesc și să vedem ce e de făcut. C. PETRESCU, C. V. 229. S-a gîndit cîtva și i-a mai spus. CARAGIALE, O. III 48. El răspunde: tu, leliță, Să-mi mai fii un an drăguță! Eu i-am spus că m-oi gîndi, Ș-apoi mă voi hotărî. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 5. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă introdusă prin conj. «că») A lua în considerare, a ține seamă, a-și da seama că... Cînd gîndesc că ieri, nu mai departe... se jura pe sănătatea lui, pe viața lui, pe ochii lui că mă iubește. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ Refl. Aproape să amețesc cînd mă gîndesc că nu voi putea urca. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. 6. Tranz. (Determinat printr-o propoziție completivă, introdusă prin conj. «că» sau printr-un pronume) A crede, a socoti, a avea o părere. Aș fi curioasă să știu ce gîndește de mine. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. Ce gîndești? Și unii ca aceștia sînt trebuitori pe lume cîteodată, pentru că fac pe oameni să prindă la minte. CREANGĂ, P. 220. A privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ Intranz. Trei luni de cînd nu ne-am văzut. E adevărat că timpul zboară cît nu gîndești. DAVIDOGLU, M. 9. Iată și domnul Franț, prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. Precum gîndesc, Meleli va cîștiga, căci e bun călăreț. NEGRUZZI, S. I 40. 7. Refl. (Determinat printr-o propoziție secundară introdusă prin «ca să» sau «să») A intenționa. El se gîndește să-i pedepsească cu mult mai aspru. CARAGIALE, O. III 256. ◊ Tranz. Gîndit-am, mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. ♦ Tranz. A dori. Din gînd așa gîndești, Ca cu ea să tot trăiești. BIBICESCU, P. P. 177. Costandine... Nu ți-am gîndit rău. TEODORESCU, P. P. 46.

NERĂBDĂTOR, -OĂRE adj. Negativ al lui răbdător. 1. Care este lipsit de răbdare, care nu știe să rabde, să aștepte, să se stăpînească; p. ext. nervos (3), iritabil; (învechit) lipsit de îngăduință, intolerant. Era atunce nirăbdătoriu și mînios. neculce, l. 205, cf. budai-deleanu, lex. Coribut, nerăbdătoriu, începu el întăi lupta resbelului pre care-l ațîțase. asachi, s. l. ii, 9. Nu fi așa de nerăbdător! De unde știi că nu s-or schimba lucrurile în bine și pentru d-ta! creangă, p. 235. Fetele, nerăbdătoare, voiră a ști ce zicea în cartea aceea. ispirescu, l. 50. Nuntașii... au început să încure, printre norodul ce se strivea cuprins de spaimă, caii nerăbdători. galaction, o. 73. Fugarii băteau nerăbdători din copite. sadoveanu, o. i, 155. Se urcă în gafirioleta la care armăsarii albi, nerăbdători, își umpluseră zăbalele de spumă. camil petrescu, o. ii, 108. Devenise nervos, nerăbdător, la gîndul că ar putea să intre în cine știe ce complicații. id. ib. 309. Scoase cei doi cai lucioși, țesălați și nerăbdători. t. popovici, se. 120. 2. (De obicei urmat de determinări) Care este cuprins de nerăbdare, care dorește, așteaptă cu înfrigurare ceva sau pe cineva; neastîmpărat (3). Ah, sînt prea nerăbdătoare Să-l văd că s-a înturnat. negruzzi, s. ii, 76. Îi spunea cîte de nerăbdătoare să vază... pe soțul ei. caragiale, o. ii, 290, cf. 291. Copacii parcă se lungeau, se întindeau în sus, ca niște brațe nerăbdătoare să-l apuce. vlahuță, o. a. iii, 70. Stă sub un cer de gheață pîndind nerăbdător Să treacă-o căprioară. ollănescu, h. o. 26. Copiii nerăbdători așteaptă în odaia din dreapta semnalul cînd vor putea intra. brătescu-voinești, î. 15. Era nerăbdător să afle ceva despre tatăl său și despre Amara. rebreanu, r. ii, 223. Înțeleg că ești nerăbdător să pornești într-acolo. c. petrescu, c. v. 352, cf. 266. Oamenii se pregăteau voioși și nerăbdători să se întoarcă la ceea ce lăsaseră acasă înainte de război. t. popovici, se. 97. La marginea miriștii, Nerăbdători așteaptă tractoriștii. labiș, p. 64. Argintarul, nerăbdător să vază ce minune o mai face..., îi zise: sări măciucă. pop., ap. gcr ii, 356. ◊ Fig. Dac-aș ști că vii, Te-aș pîndi din foișor, Peste străzile deșarte, Să te prindă de departe Dorul meu nerăbdător. cazimir, l. u. 47. Deschide colivia, fă să zboare Cîntecele mele nerăbdătoare. isanos, ț. l. 52. ♦ Care exprimă nerăbdare. Se auzeau bătăi nerăbdătoare cu bastonul în pavaj. c. petrescu, î. i, 12. – Pl.: nerăbdători, -oare. – Și: (învechit) nerăbdătoriu, -oare adj. – Pref. ne- + răbdător.

A JONGLA ~ez intranz. 1) A lansa și a prinde alternativ și cu multă iscusință mai multe obiecte care își intersectează traiectoria de zbor. 2) fig. A folosi cu multă îndemânare și dezinvoltură cuvinte, expresii, maxime, date, cifre. [Sil. jon-gla] /<fr. jongler

AICI (A fi) cât p-aci (fam.) = A fi aproape să… gata- gata să…: Și cine și-ar închipui că această inestricabilă armonie a lor era cât p-aci să se strice odată. (I. L. CARAGIALE) Din cel ce sunt acum o jumătate / E cât p- aci să zboare către stele... (MIHAI CODREANU) Era cât pe-aici să cadă, dar l-am prins. A se duce (sau a pleca, a o tuli etc.) pe-aici încolo = A pleca fără urmă, a se face nevăzut, a dispărea:Ceilalți ofițeri mai fac rondul de-a scăpării: vin o dată în 24 de ceasuri, nu te inspectează cu de-amănuntul, îți trec în raport „bine” și pleacă pe aici încolo. (ANTON BACALBAȘA) − Să vă ajute Dumnezeu, zic călătorii, și se duc pe aici încolo, iar oamenii rămân mângâiați că putură face bine bieților drumari. (I. POP-RETEGANUL) Aici i-aici sau aci-i aci (fam.) = Acum e momentul hotărâtor: − Apoi domnule judecător ce mai la deal la vale, vița asta eu am adus-o de prin străinătăți. Grecu de colo: − „din care strainatățile mă rogu” (moșneagul își prefăcu vorba ca grecu) „din care strainatățile?” Aici-i- aici! din care străinătăți? (EM. GÎRLEANU) Sărim peste celelalte glande de pe verticala omenească și ne oprim puțin la cele sexuale. Aci-i aci... (http://www.credinta-adevarata.ro/) Aici… aici… = Când și când: S-a dedicat… aci în serios, aci în glumă, unei activități de gastronom și oenolog luminat. (G. CĂLINESCU) De aici în acolo sau de aici înainte (fam.) = De acum înainte, începând din acest moment: Națl se uită câtva timp tremurând la ea, apoi își luă pălăria și se depărtă, cuprins de simțământul că de aici înainte el stă singur în lume. (IOAN SLAVICI) Se feri de aici încolo de orice examen. (G. CĂLINESCU) Ici și acolo sau ici-acolo = Din loc în loc: Ici-acolo se arcuiește o boltă de nuci peste trecător. (MIHAIL SADOVEANU) Lipsind oamenii necesari pentru a împlini funcțiunile de deputați, de bărbați politici și de miniștri, s-au primit toți bulgarii c-o instrucție oarecare, risipiți pe ici-acolo, mai în Turcia, mai în Austria, mai în Rusia (mai în România)… (MIHAI EMINESCU) Până aici! = a) (fam.) Destul! Ajunge!: Acuma află că s-a legat și de țăndăricea din crucea lui Hristos. Ei bine, până aici! Asta n-o să i-o mai treacă cu vederea. (LIVIU REBREANU) Nu mai suport atâtea mizerii. Până aici! Mă supăr! Până aici, te rog! b) Până acum, până acest moment:Până aici, nimic neobișnuit pentru un cunoscător al mănăstirilor italiene. (Al. ROSETTI) Pe-aci ți-e drumul! (fam.) = Șterge-o! Pleacă!: […] și, încet, încet se depărtă o bucată bună, ajunse la căruță, se puse într-însa și pe ici ți-e drumul. (P. ISPIRESCU) Dacă nu-ți convine, pe-aici ți-e drumul!

ELERON s.n. Fiecare dintre aripioarele mobile prinse de aripile și de ampenajul avionului prin manevrarea cărora se realizează mișcările acestuia în zbor. [Pl. -oane. / < fr. aileron].

PECINGINE, pecingini, s. f. 1. Boală de piele, contagioasă, care se manifestă prin erupții de bășicuțe (mai ales pe față, pe ceafă și pe mîini) și care, uscîndu-se, formează o coajă ce produce mîncărime; spuzeală. Dormea pe pămîntul gol... cu trupul fript din creștet pînă în tălpi de pecingine murdară. CARAGIALE, S.76. ◊ Fig. Cîrduri de ciori – Neagră pecingine, Flori de funingine Zboară subt nori. TOPÎRCEANU, P. 219. ◊ Expr. A se întinde (sau a se răspîndi, a cuprinde, a prinde) ca pecinginea (sau ca o pecingine, ca pecinginile) = a se lăți,a se propaga nestăvilit pretutindeni. Sărăcia, nevoile au cuprins ca pecinginea bătătura bordeiului fiecăruia, au ajuns pînă-n ceaunul și-n așternutul țăranului. GALAN, Z. R. 196. Limba patriei se împestriță, formînd un gerg, ce se întinse ca o pecingine. NEGRUZZI, S. I 278. 2. Fig. Porțiune de teren într-o semănătură (mas ales de trifoi), de pe care a dispărut vegetația din cauza unor plante parazite. Grîul s-a ars, chircit, cu un singur nod în pai, rar și cu pecingini goale în lan. C. PETRESCU, R. DR. 151. ♦ Pată de mucegai sau de murdărie (pe o clădire, pe un zid vechi). Nu vedea bolta gangului afumat cu slute crăpături și pecingini. C. PETRESCU, A. R. 25. N-am mai văzut atunci decît măreața realitate a splendidului monument, curățat cu o minunată măiestrie de pecinginea uricioasă cu care îl năclăise secolii... de nepăsare. ODOBESCU, S. II 502. – Variante: pecingină, pecingene (ARDELEANU, D. 14), picingene (ȘEZ. VI 50), picingine (CONTEMPORANUL, IV 505) s. f.

MANDOLÍNĂ¹ s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană (de celuloid) sau prin ciupire. V. l ă u t ă. Tonin acoardă mandolina Și, inspirat de vechiul Palestrina, Prelude-ncet. ALECSANDRI, P. III, 71, cf. id. O. P. 298. Mergeam . . . să văz în ceață luna, și trista mandolină Sub maluri depărtate, s-auz cum modula. BOLINTINEANU, O. 6. Din bolta ferestei ar cată pompos S-aude vibrînd mandolină. EMINESCU, O. IV, 100, cf. TiM. POPOVICI, D. M. Din mandolină Zboară dulcea serenadă. PETICĂ, O, 102. Privi spre trubadurul fără mandolină. TEODOREANU, M. II, 72. O mandolină a prins să cînte. ANGHEL-IOSIF, C. L. 222. Dintr-un grup de slovaci o armonică își amestecă notele răgușite cu cele ascuțite ale unei mandoline. BART, S. M. 34. Un băiat a cîntat la mandolină două cîntece. PAS, Z. I, 317. De pe bărci mandolinele întovărășeau romanțele cîntăreților improvizați. V. ROM. februarie 1956, 64, cf. ib. februarie1955, 233. - Pl.: mandoline. – Și: (rar) mandalină s. f. ALEXI, W. – Din fr. mandoline. – Cf. it. m a n d o l i n a, germ. Mandoline.

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

PUȚIN², -Ă, puțini, -e, adj. 1. (În opoziție cu mult²) Care este în cantitate mică, nițel, oleacă, un pic. Puțin păr alb la tîmple, puțină chelie în creștet... Încolo, nu prea multă schimbare. C. PETRESCU, C. V. 103. Dar ia mai aveți puțină răbdare. CREANGĂ, P. 262. Unde este vorbă multă, acolo e treabă puțină. ◊ Expr. Puțin la minte = prostuț. Puțin la simțire = nesimțitor. Un bou ca toți boii, puțin la simțire... Dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, M. 353. ♦ (Substantivat, n. sg.) Cantitate mică, lipsită de importanță. Profităm mai mult de puținul ce-l dobîndim cu anevoință, decît de multul ce-l dobîndim foarte lesne. BOLLIAC, O. 261. Mult a fost, puțin a rămas. ◊ Expr. A lipsi (sau a rămîne, a fi) puțin să... sau puțin de nu... = a fi cît pe ce să..., a fi pe punctul de a... Aici, pe prispa unui rotari, puțin de nu era să rămînem chiori. CREANGĂ, A. 125. Puțin au lipsit să moară de frică. DRĂGHICI, R. 161. Pentru puțin! formulă de răspuns la o mulțumire. 2. Care nu e de ajuns; insuficient. Dacă în postul de advocat al statului s-ar numi același d. Cațavencu?... – E puțin, onorabile. CARAGIALE, O. I 136. Slobozind însă pre ostași pe la casele lor, [oștile] le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I 143. 3. (În opoziție cu mare) De proporții și dimensiuni mici, cu volum redus; mic; fig. neînsemnat. A putut trimite cu primejdie mai puțină decît oricînd răvașul său. SADOVEANU, Z. C. 109. Unde-i hornul mare, fumu-i puțin, se spune despre cei lăudăroși. ◊ Expr. (Om) puțin la trup = (om) scund (și subțire), mic, firav. ♦ De mică intensitate. Tîrziu, cînd conteni zloata, vorbi iar, cu mai puțină asprime. SADOVEANU, B. 30. 4. (Despre noțiuni de timp) De durată mică, scurt. Și tinereță cu tinereță găsindu-se, fiecare își agonisește un dram de plăcere în puțina și trecătoarea noastră viață. SADOVEANU, N. P. 102. Ce socoți, Bogdane, zise după puțină tăcere, izbîndi-vom oare? NEGRUZZI, S. I 138. Lutul... în puțină vreme s-au făcut ca un zid prea tare. DRĂGHICI, R. 164. 5. (Cu valoare de numeral nehotărît, mai ales la pl.) în număr mic; cîțiva. Sălbăticiuni aripate zburau puține și cu grabă prin văzduh. SADOVEANU, N. P. 205. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini. Și-aprinsă e lupta-ntre cete, Și toți de zăpadă sînt plini. COȘBUC, P. II 47. La goană mare, crezi d-ta că puțini lupi dau cinstea pe rușine, lăsîndu-și pieile zălog? CREANGĂ, P. 121. ◊ Loc. adv. În puține zile = peste cîteva zile; în cîteva zile. Rănit în războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri. ALEXANDRESCU, M. 139. În puține zile au lărgit peștera. DRĂGHICI, R. 54. ◊ (Substantivat) Unde mai pui că puțini se vor mai întoarce dintre cei prinși dincolo de baraj. CAMIL PETRESCU, U. N. 412. Cîți puțini au mai rămas... s-au împrăștiat care încotro. CARAGIALE, O. III 194. Toate merg cu capu-n jos; unul macină la moară; puțini suie, mulți coboară. CREANGĂ, P. 248.

ÎMPROȘCA, împroșc, vb. I. Tranz. (Folosit și absolut) 1. (Mai ales cu privire la apă sau la noroi) A împrăștia stropind în toate părțile. Locomotiva a intrat în gara supraîncărcată, împroșcînd pe nări fîșii de aburi. SAHIA, N. 51. Mașina se depărta vertiginos, împroșcînd pînă-n marginile uliței vîrtejuri de apă tulbure cu bucăți de noroi. REBREANU, R. I 176. ♦ A stropi (pe cineva sau ceva) cu un fluid, cu noroi etc. Începuse o ploaie măruntă. Picăturile se întețeau și le împroșcau obrazul. VLAHUȚĂ, O. A. 136. ◊ (Poetic) Ieri s-a spart fereastra unui curcubeu, Împroșcînd cu țăndări iarba din poiană. LESNEA, A. 34. ◊ Refl. reciproc. Își răcoresc ochii în apa adunată în pumn, cu mormăituri de mulțumire, împroșcîndu-se unii pe alții, glumind și rîzînd sonor în vîntul subțire. C. PETRESCU, Î. I 263. Nimfe albe ca zăpada scutur ap-albastră caldă, Se împroașcă-n joacă dulce, mlădiindu-se se scaldă. EMINESCU, O. IV 118. 2. (Cu privire la pietre, proiectile etc.) A arunca într-una, a zvîrli fără încetare în toate părțile. Două tancuri prinseră a împroșca obuze. CAMILAR, N. I 388. Și-n pedestrimea deasă ce-mproașcă foc fioros [cavaleria] S-aruncă-n zbor de moarte cu tropot zgomotos. ALECSANDRI, P. II 159. ♦ (Complementul direct devine instrumental) A lovi. Mărăcinii îi zgîriau mîinile și fața și-l împroșcau cu zăpada de pe crengile lor spinoase. DUMITRIU, N. 204. Cu plumbi avem să-i împroșcăm noi pe dînșii. SADOVEANU, O. I 146. Într-o duminică, oile aste perdute... se pun de pîndă și, cînd el ieși din biserică, începură a-l împroșca cu pietre, urmîndu-l cu sudălmi... pînă acasă. NEGRUZZI, S. I 225. ♦ Fig. (Urmat de determinări care arată injuria, insulta etc.) A batjocori, a insulta. În timp ce trădătorii mîncau stînjeniți, greviștii continuau să-i împroaște cu vorbe de batjocură. PAS, Z. IV 155.

ROTIRE, rotiri, s. f. Acțiunea de a (se) roti; învîrtire, mișcare în cerc sau în spirală; cerc, roată. [Vulturul] venind de departe, cu zborul întins, S-oprise deasupra Ceahlăului nins, Ș-apoi din rotiri tot mai strîmte-n cuprins Căzu, ca să prindă vro pradă. COȘBUC, P. II 297. Sub mînă-i buzduganul, unealtă de pieire, Ca un balaur face în giuru-i o rotire, Un cerc de moarte-n care amar de cine-i prins! ALECSANDRI, P. A. 168. Cînd a putut din rotirea lor să-i prindă un pui, îl ia ca pradă. ȘEZ. II 58. ♦ Mișcare de rotație; învîrtire. Culmea dulcii muzice de sfere Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere. EMINESCU, O. I 160.

UJOG, ujoage, s. n. (Regional) Băț lung de lemn, cu un smoc de cîrpe prinse în vîrf, cu ajutorul căruia se curăță cuptorul de cenușă, înainte de a băga pîinea la copt. Să zbori călare pe ujog. SLAVICI, O. II 77.

PESTRICIOR, -OARĂ, pestriciori, -oare, adj. (Popular) Diminutiv al lui pestriț (1). Mierla-și are frățior Tot pe sturzul pestricior. MARIAN, O. II 350. Păsăruică pestricioară, Zboară la badea la moară. HODOȘ, P. P. 89. Albă, neagră, pestricioară, Sfîrîind din mustecioară, Și cînd vine-un șoricel, Țup, îl prinde sprintenel (Pisica). GOROVEI, C. 291.

ARCAN¹, arcane, s. n. Laț pentru prinderea sau pentru priponitul vitelor. Zaporojenii au prins cu arcanele cîțiva harmasari tineri. SADOVEANU, N. P. 272. Văcarii împresurați de cîni umblau călări, alergau înainte, se întorceau, ghioagele și arcanele zburau prin rumeneala inserării și aduceau la cîrduri vitele fugare. SADOVEANU, O. I 268. Spune, spune, barbă sură, Căișorii cum se fură, Cum se iau din bătătură Pe negură Și pe brumă? – Cu ochiul arcanului. TEODORESCU, P. P. 299. ◊ Expr. A prinde sau a ochi (pe cineva) cu arcanul = (în trecut, în regimul feudal) a prinde, a lua cu forța în armată; fig. a aduce, a lua (pe cineva) cu forța. Umblam și eu, ca tot ciobanul, Cu fluierul pe lîngă oi, Cînd ne ochiră cu arcanul Pe mine și-ncă pe vreo doi. IOSIF, V. 83. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cîtuși, să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. ♦ (Învechit) Funie lungă cu un laț la unul din capete, folosită odinioară ca armă de război. Toți călări și înarmați Cu săgeți, cu buzdugane Și la brîie cu arcane. ALECSANDRI, P. P. 207.

DĂNȚUI, dănțuiesc, vb. IV. Intranz. (Învechit și popular) A dansa, a juca. Parcă umbla dănțuind sau ar fi fost oricînd gata să zboare. DUMITRIU, V. L. 7. ◊ (Bis.) Isaia dănțuiește = numele unei cîntări bisericești, care se cîntă la sfîrșitul cununiei; fig. căsătorie. În sfîrșit am prins doi în capcană... însă nu mi-o pominit nici bechi de Isaia dănțuiește. ALECSANDRI, T. I 132. ◊ Expr. (Învechit) A dănțui pe funie (sau pe frînghie) = a umbla pe funie, făcînd fel de fel de figuri; a face echilibristică. [Deprinderea] chiar și pe frînghie a dănțui ne-nvață. NEGRUZZI, S. II 260. ◊ Tranz. (Complementul indică un anumit dans) Polca, polca, vesel joc... plini de foc, Vesel noi te dănțuim! ALECSANDRI, T. I 155. (Cu complement intern) Jupînul (cutare) Danțu-mi dănțuiește. TEODORESCU, P. P. 78. ♦ A umbla făcînd mișcări ca de dans; a sălta. Trăsura inginerului s-a apropiat cu caii dănțuind în ham. GALAN, Z. R. 87. ◊ Fig. Între el și rîul de fontă topită, pe care dănțuia o creastă de flăcări, se mișcau umbrele negre ale topitorilor. V. ROM. noiembrie 1950, 43. – Prez. ind. și: dănțui (BENIUC, V. 38).

ÎNȘIRA, înșir, vb. I. 1. Tranz. A rîndui, a așeza în șir, la rînd; a aranja unul după altul; a alinia. Își scoase inelele numeroase și enorme, înșirîndu-le pe galantarul de sticlă. C. PETRESCU, A. 468. Titvele lor să le înșire pe zid. NEGRUZZI, S. I 158. Caii îi înșiră cîte unul înaintea altuia, dar mari și frumoși. GOLESCU, Î. 131. ◊ (Poetic) Noaptea-i clară, luminoasă, Undele visează spume, cerurile-nșiră nori. EMINESCU, O. I 44. ◊ Refl. (Despre ființe) Și grabnic eunucii se-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Se înșiră tot cîte unul-unul, pînă la poartă. CREANGĂ, P. 267. Cîrdurile de cucoare, înșirîndu-se-n lung zbor, Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ Refl. (Învechit, despre oștiri sau unități militare) A se așeza în front, în ordine de marș sau de luptă. Pe loc lot regimentul Se-nșiră, poartă arma, salută cu onor. ALECSANDRI, P. A. 211. 2. Tranz. (Cu privire la mărgele etc.) A petrece pe un fir pentru a face un șir, o salbă, un colan. Porunci împăratul de scrise pe niște pietre scumpe cîte o slovă; după aceea înșiră pietrele și alcătui numele copilului. ISPIRESCU, L. 134. Trei copile de-mpărat Stau într-un măreț palat Înșirînd la scumpe salbe De mărgăritare albe. ALECSANDRI, P. II 175. ◊ (Refl., în expr.) Înșiră-te (sau înșirte) mărgărite = a) formulă în basmele populare pe care o repetă povestitorul pentru a arăta că povestirea continuă. Înșiră-te mărgărite Pe lungi fire aurite, Precum șirul din poveste, Că-nainte mult mai este. ALECSANDRI, P. II 180; b) (substantivat, rar) poveste obișnuită, fără un titlu precis. Numai un soldat poate înțelege rezbelele lui Ioan-vodă, ce se povesteau pînă acuma ca un lung înșiră-te mărgărite, fără plan și fără succesiune. HASDEU, I. V. 215. 3. Refl. Fig. A se succeda, a se perinda. Apoi cuvintele i se înșirau unul după altul, arătînd cu cîtă grijă și cu cîtă dragoste partidul deschide țărănimii sărace și mijlocașe drumul unei vieți mai bune. CAMILAR, TEM. 16. Zilele de răscumpărare ale sfintei primăveri se înșiră ca mărgele nestemate pe un fir de aur. SADOVEANU, N. P. 277. Gîndurile i se înșirau ca mărgelele pe ață. REBREANU, R. I 243. Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I 140. 4. Tranz. Fig. A spune, a expune, a povesti la rînd, a urma, în expunere, un anumit șir de idei, de fapte, de întîmplări. Erau meșteri în a înșira fraze frumoase, elegante, care nu spuneau nimic. AGÎRBICEANU, S. P. 242. Lelea Fira sta, Gheme depăna, Sfaturi înșira Pentru fată-sa. COȘBUC, P. II 142. Înșira greutățile cu care se luptă ca medic, ignoranța și superstițiile. VLAHUȚĂ, O. A. 295. Toate cîte-mi înșiri acum de două ceasuri sînt numai o frumoasă poveste. NEGRUZZI, S. I 234. ◊ Expr. A înșira moși pe groși (sau verzi și uscate) = a spune lucruri lipsite de seriozitate. A înșira (la) gogoși v. gogoașă. 5. Tranz. (Rar, regional) A lua de-a rîndul, a frecventa în șir. Și eu să înșir atîtea școli: în Humulești, la Broșteni în crierii munților, în Neamț, la Fălticeni și acum la Socola? CREANGĂ, A. 120. ◊ Expr. A o înșira = a o lua drept înainte pe-un drum, a umbla. Veniseră aduși de dorința să precizeze ceea ce era confuz în ei, să hotărască, să înfăptuiască ceva. Cînd o înșiraseră pe străzi pînă aci, erau plini de nerăbdare. C. PETRESCU, Î. II 115. 6. Tranz. (Rar, cu privire la fire) A înfășura. A început a înșira funia de jur împrejurul lacului. ȘEZ. III 95.

PÎNDAȘ, pîndași, s. m. Persoană care stă la pîndă pentru a prinde ceva. Cum au zărit-o pîndașii [pe vulpe], au sărit fiecare cu ce avea în mînă și... au omorît-o. SBIERA, P. 166. [Canarul] zboară, la cînepă se lasă, Ciupește două fire, le află prea gustoase; Dar vai! îndată simte c-a lui picior e strîns. Pîndașul, sosind iute, din tufe l-a și prins. NEGRUZZI, S. II 302.

CETLUI, cetluiesc, vb. IV. _ Tran z. 1. A lega strîns, a lega fedeleș, a fereca. Dar pe coasta muntelui, Armata poporului, Străjerii dreptăților, Umblă-n calea hoților. Și mi-i cetluiesc în fiare Și-i așază sub zăvoare. DEȘLIU, N. 28. Îl cetluiseră și-l scrijelaseră niște soți ai săi, lepădîndu-l subt o laiță, la han. SADOVEANU, F. J. 411. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cîtuși. CREANGĂ, A. 8. ◊ Fig. Roibul lui... cetluit în pulpe vînjoase, de oțel, zbura sălbatec. SANDU-ALDEA, U. P. 16. ◊ (Poetic) Gîndurile-n muncă Bat și rup zăgazul păcii, și din matca lor s-aruncă, Toate lacome-nsetate d-a ieși din haos, clare, Ferecate-n cetluita versurilor încleștare. VLAHUȚĂ, P. 84. 2. A bate. Toți treziți pun pe el mîna, unu-l leagă, altu-l ține, Unu-l țasălă oleacă, cetluindu-l colea bine: EMINESCU, L. P. 127.

CHEMA, chem, vb. I. I. Tranz. 1. A spune cuiva să se apropie, a invita pe cineva (adesea rostindu-i numele sau întrebuințînd o interjecție, un gest etc.) să vină aproape (sau într-un loc anumit). Frate-meu o cheamă pe mama. STANCU, D. 313. Duduca Leona... a chemat cu dragoste prefăcută pe Colțun. SADOVEANU, N. F. 35 Într-o zi, capra cheamă iezii de pe-afară și le zice... CREANGĂ, P. 19. Mă chemi, drăguță? Iată-mă-s. ALECSANDRI, T. 263. Și strigă seara pe lună: Hai, mîndră, la apă bună! Și mă cheamă dimineața: Hai, mîndro, de-ți spală fața! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. ◊ Fig. Sînt suflet blestemat. Întîmplările mă cheamă unde miroase a sînge și a praf de pușcă. SADOVEANU, O. I 422. ◊ (Complinit prin «pe nume») Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. Atunci Ileana Simziana... le chemă pe nume. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Refl. reciproc. (Poetic) Paseri mărunte, stropite cu felurite colori, se chemau de pe vîrfuri de nuielușe mlădioase. SADOVEANU, O. III 355. ◊ Intranz. O păsărică cu pieptul cărămiziu chemă de cîteva ori pe o ramură, cu viers subțire – apoi se mistui în desișul de alun. SADOVEANU, O. IV 486. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «la») A pofti să participe la o acțiune, Ia un eveniment etc.; a solicita, a apela la..., a ruga. Ipate se trezește într-o zi cu socru-său, că vine și-l cheamă la nunta unui frate al femeii sale. CREANGĂ, P. 169. Tatăl meu... chemă pre nașu-meu Păcală, mă încredința lui și apoi muri. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ A striga. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. ♦ A îndemna, a mobiliza la o acțiune comună. În cinstea zilei de 1 Mai colectivul nostru de muncă a chemat la întrecere celelalte colective. ▭ Partidul cheamă pe muncitori, tehnicieni și ingineri să se preocupe necontenit de ridicarea productivității muncii și de reducerea prețului de cost. GHEORGHIU-DEJ, Î. DEM. 20. Vă chem să luptăm. Vă chem s-alipiți glasul de-al meu. Vă chem să măriți puterea de-asalt a forțelor păcii. BANUȘ, B. 110. ♦ (Poetic) A evoca. Prindeau toți a vorbi de trecutul prăpădit în negura de sînge, chemau umbrele vitejilor, și în pacea luncilor, în rumeneala flăcărilor, se închegau și luau zbor legendele străbunilor. SADOVEANU, O. I 129. 3. A ordona, a impune cuiva să se prezinte într-un anumit loc, în fața unei autorități (pentru a îndeplini o obligație). ◊ Expr. A chema în judecată = a cita în justiție. A chema la ordine = a cere să se respecte disciplina și liniștea. A chema sub arme (sau sub drapel) = a) a încorpora (un contingent); b) a mobiliza armata. 4. Fig. A scoate, a aduce. Adori Frumosul?... Nu-l căta prin nori: Învață tu de-l cheamă la lumină. TOMA, C. V. 174. II. 1. Tranz. unipers. A se numi, a avea numele... O cheamă Agripina pe nevastă-mea. STANCU, D. 257. Să știi că mă cheamă Făt-Frumos. CREANGĂ, P. 88. De-acum înainte să știi că te cheamă Harap-Alb, aista ți-i numele. CREANGĂ, P. 207. Cum te cheamă, măi copile? – Ca pe tatăl meu, Călin. EMINESCU, O. I 84. Minciună... Nu mă cheamă nici Pîrlea, nici Lăcustă... mă cheamă Pepelea. ALECSANDRI, T. 397. ◊ Refl. pas. Ce fel de vorbă-i asta, tată... la d-ta urșii se cheamă găini? CREANGĂ, P. 188. La noi, ea se cheamă... cum se va fi chemînd?... Știu desigur că în județele de munte ale Moldovei... poartă numele de ierunci. ODOBESCU, S. III 33. ◊ Refl. însă eu am bani și minte, Căci mă chem jupîn Arvinte. ALECSANDRI, T. 317. Eu mă chem acum Leonte Dianeu, sau Leonachi Dianeu. BUDAI-DELEANU, Ț. 66. 2. Refl. impers. (Familiar) A însemna, a se zice, a se socoti, a se înțelege, a considera. Ca să nu se cheme că a murit la pușcăria lor, călăii l-au trimis [pe C. Frimu] la spital. PAS, Z. IV 115. Ho, mă! ce vă este? zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. Casă de oameni de treabă se cheamă asta? CREANGĂ, A. 113. ◊ Expr. Se cheamă că... = e vorba că..., vrea să zică, doar. Apoi să-mi dați tohoarcă, opinci și căciulă, că de-acu se cheamă că vine iarna. SADOVEANU, B. 24.

IUTE¹ adv. Fără întîrziere, repede, în grabă; imediat, numaidecît. Privind la voi cu drag, se bucurară Și v-au uitat apoi așa de iute! IOSIF, P. 36. Zboară încă o dată pînă la lună și iar se lasă în jos mai iute decît fulgerul. CREANGĂ, O. A. 226. Și ieșind pe ușă iute, Ei s-au prins de subsuoară. EMINESCU, O. I 154. Tu, murguțule-n putere, Du-mă iute ca un zmeu, Du-mă la stăpînul tău. ALECSANDRI, P. P. 49.

STÎLP, stîlpi, s. m. 1. Lemn lung și gros, de obicei cioplit și fixat în pămînt, care servește (mai ales în construcții) pentru a susține ceva; p. ext. orice element de construcție (de fier, de ciment, de piatră etc.) așezat vertical și servind la susținerea construcției (v. coloană). Coborîi în fața unei case curate, albe, cu cerdac larg, cu stîlpi de lemn. SADOVEANU, O. VIII 18. Cucoșii cîntau acum pe stîlpii porților, în prag și în toate părțile. CREANGĂ, P. 294. Se văzură niște palaturi strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. Aurul cu care erau poleiți stîlpii și ciubucele de pe lîngă strașină licărea de-ți lua ochii. ISPIRESCU, L. 37. Basilica Ulpiană cu cinci rînduri de stîlpi de granit. ODOBESCU, S. III 72. Aci a întins podul Constantin pre stîlpi de piatră care stau încă în apă și dintre care se vede mai cu seamă unul. BOLLIAC, O. 273. ◊ Stîlp de telegraf (sau de telefon etc.) = fiecare dintre stîlpii de lemn așezați la o anumită distanță unul de altul, de care sînt prinse, pe niște izolatoare, firele telegrafice, telefonice, de radioficare etc. Se cațără pe un stîlp de telegraf. DUMITRIU, N. 59. Sus, pe-un stîlp de telegraf, S-a oprit din zbor o cioară. TOPÎRCEANU, P. 200. ◊ Expr. A sta stîlp (de cremene) = a sta neclintit. Nu mai sta aicea stîlp, lîngă mine. SADOVEANU, O. VIII 213. Flăcăul a ridicat ciomagul în sus, dar n-a putut izbi, căci Baltag sta stîlp de cremene înaintea lui. SANDU-ALDEA, U. P. 10. A țintui (pe cineva) la stîlpul infamiei v. infamie. Stîlp de cafenea = persoană care-și petrece timpul prin cafenele. Se știa despre el că e un stîlp de cafenea și că-i place să se țină mai mult de biliard, decît de meserie. PAS, Z. I 205. Au de patrie, virtute, nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele, Ce își rîde de-aste vorbe îngînîndu-le pe ele. EMINESCU, O. I 150. ♦ Indicator de frontieră, de hotar. Spre a se încredința dacă nu cumva stîlpii, pietrele sau hotarele au fost mutate. PAMFILE, A. R. 152. ♦ Suport la o mobilă, picior de pat. Paturile erau de o parte și de alta ale cămării... așezate pe patru stîlpi lucrați ca melcul și cu niște dungi de aur. ISPIRESCU, L. 251. ♦ Fig. Coloană (de fum, de praf, de foc etc.). Abia după ce stîlpul subțire de fum se ridică în înălțime, auziră cornul de pe munte. SADOVEANU, F. J. 376. Din cînd în cînd, vîntoasele se dau vîrtej, adună paie și frunze și praf, le ridică volbură naltă în aer, și se duce, se duce stîlpul, frămîntîndu-se peste cîmp. SLAVICI, O. I 268. Mihai mîndrul vine iară, Falnic ca un stîlp de pară. ALECSANDRI, P. A. 47. 2. Fig. Persoană care constituie un sprijin de căpetenie pentru o colectivitate; fruntaș, om de vază, personalitate proeminentă. Barbu Craioveanul, ban al Craiovei, unul din stîlpii vechii și puternicii familii a Pîrvuleștilor. VLAHUȚĂ, R. P. 84. Acel care-ți grăiește Boier e, stîlp al țării. ALECSANDRI, T. II 169. Toată țara îl plîngea... că au pierdut un stîlp carele sprijinea toate nevoile țării. BĂLCESCU, O. I 102. ◊ (În legătură cu colectivități) Poporul e stîlpul țării... fiecare părticică de pămînt e văpsită cu sîngele lui. RUSSO, O. 38. ◊ Stîlpul casei = capul familiei. Nici o brazdă de moșie nu s-a mai înstrăinat de cînd s-a făcut dînsul stîlpul casei. REBREANU, I. 49.

urmărésc v. tr. (d. urmare). Mă țin după cineva ca să-l ajung, să văd ce face orĭ să-l prind: poliția urmărea un hoț, cavaleria urmărea dușmanu risipit. Procedez contra cuĭva pe cale judiciară: portărelu îl urmărea cu sechestru. Observ (cu ochiĭ saŭ cu mintea): a urmări mișcările dușmanuluĭ, zboru unuĭ aeroplan, un raționament. Vînez, ochesc, caut să obțin: a urmări un post. Persecut: nenorocirea îl urmărea. Obsedez: mă urmărește acest gînd.

MUCEGAI s. n. 1. Nume dat ciupercilor saprofite sau parazite ale căror micelii și fructificații formează o masă pîsloasă, filamentoasă, de culoare albă, cenușie sau verzuie și care determină degradarea mediului pe care se dezvoltă, m u c e z e a l ă (1), m u ș i ț ă (5), (regional) m u c o a r e (1), m u c u r e a l ă, (rar) m u c e z i t u r ă; p. e x t. igrasie. Păreții erau negri de șiroaiele de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. Plăvița. . . se repede între jgheaburile verzi de mucegai. MACEDONSKI, O. III, 3. M-am așezat pe-o cioată, în mireasmă de mucegai și izmă. SADOVEANU, A. I. 148. Pe unde-i fi acum de nu te-areți ? Crescut-au mucegaiuri pe pereți. TULBURE, V. R. 16. Locuia . . . îhtr-o casă veche, cu miros de mucegai și igrasie. V. ROM. octombrie 1954, 85. Miroase a mucegai, a umezeală. BOGZA, A. Î. 169. Zidurile verzi de mucegai. STANCU, R. A. II, 404. Și te du-n codri pustii unde paseri nu zboară, să rămîi acolo, în muștegai Și-n putregai. MARIAN, V. 204. Mucegaie, aprinde-te, Neică, dezmînie-te. ȘEZ. IV, 139. [Vinul] are gust a mucigai. ALR SN I h 239/414. [Vinul] a prins mucigai. ib. h 244/228. ◊ E x p r. (Rar) A prinde mucegai sau a-i prinde inima mucegai = (despre oameni) a îmbătrîni, a se ramoli. Cf. ZANNE, P. II, 206. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă. CREANGĂ, P. 122. ◊ F i g. Sînteți putrăjunea și mucegaiul ce sapă din temelii și răstoarnă împărățiile și domniile. FILIMON, O. I, 94. Celelalte figuri de trudnici zileri rămîn șterse, întunecate și împîslite de mucegaiul uitării. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Și zările, mâncate de mucegaiuri, put. ARGHEZI, V. 118. ♦ Fi g. Ceea ce este urît, scîrbos, dezgustător. Cînd a aflat însă cuconu Costache că persoane cu mustăți și cu barbă se îndeletnicesc cu așa vorbe rușinoase și cu mucegaiuri lepădate de limbă, și-a făcut cruce. SADOVEANU, O. IX, 425. Din mucegaiuri, bube și noroi, Iscat-am frumuseți și prețuri noi. ARGHEZI, V. 10. 2. (Regional) Rugină (a cerealelor) (Vulcan). Cf. A III 19. – Pl.: mucegaiuri și (rar, din necesități de rimă) mucegăi (CONTEMP. 1949, nr. 161, 5/2). – Și: (regional) mucigái, muștegái s. n. – De la muced.

roi (-iuri), s. n. – Grup, familie de albine. – Megl. (roiac). Sl. roi (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 318; Conev 74), cf. bg., sb., slov. roj. – Der. roi, vb. (a pleca în roi; a mișuna; a furnica; a dispărea, a zbura), mr. (a)ruescu, (a)ruire, megl. ruiés, ruiri, cf. bg. rojă; roinic, adj. (mobil, care se mișcă de colo colo, care roiește); roiniță, s. f. (stup mic în care se prinde roiul; melisă, Melissa officinalis), pe care Conev 46 îl trimite inutil la un bg. *roinica; roiște, s. f. (roire; melisă); roit, s. n. (roire).

AMĂGEALĂ, amăgeli și amăgele, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Amăgire, viclenie, minciună. Într-una din zile... scoate vornicul din sat pe oameni la o clacă de dres drumul... și cînd deodată numai iacă vedem în prund cîțiva oameni claie peste grămadă și unul din ei mugind puternic... Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul... Așa cu amăgele se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste. CREANGĂ, A. 8. Preocupare măruntă, naivă (cu care se amăgește cineva). Dar vremea trecea cu amăgele și eu creșteam pe nesimțite, și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. (Rar) Mijloc de a amăgi pe cineva, momeală. V. nadă. Onofrei Cos... aruncă amăgeală cîinilor, să nu-l latre. STANCU, D. 294.

AUZIT s. n. Faptul de a auzi, auzire. (În loc. adv.) Din auzite = a) din cîte a auzit sau a aflat cineva de la alții (nu din proprie constatare). Știm însă, din auzite, căi-n vechea clădire erau două paraclise sau capele. ODOBESCU, S. I 404; b) din cîte a prins cineva cu urechea. (Rar) Pe auzite = după cîte se spune, în mod necontrolat, neverificat. Fă cunoștință cu fata; n-o lua numai pe auzite, pentru că nu se mănîncă tot ce zboară. NEGRUZZI, S. I 251. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) auzite.