PRAZNIC, praznice, s. n. 1. Masă (mare) dată după o înmormântare sau după un parastas ori pentru pomenirea unui mort; pomană, comândare. ♦ Petrecere mare; chef, ospăț, zaiafet. 2. Sărbătoare bisericească; p. ext. zi în care nu se lucrează. ♦ (Înv.) Aniversare a zilei de naștere a cuiva; patron. – Din sl. prazdĩnikŭ.

naporojnă, naporojne s. f. (Înv.) Pâine sau colac care se aduce la biserică cu prilejul unor sărbători, la înmormântări sau la pomenirea unor morți; pomană; p. ext. ospăț care se face la înmormântări. – Cf. sl. prajŭmo „pâinișoară”.

prinos, prinosuri și prinoase s. n. 1. (În ritualurile religioase, mai ales în antichitate) Ceea ce se oferă ca dar (în semn de venerație, de mulțumire, pentru realizarea unei dorințe etc.) unei divinități, unui sfânt etc.; jertfă, ofrandă, (înv.) mântuire, (înv.) primeală. ♦ (Înv., reg.) Ceea ce se dăruiește în amintirea morților; pomană; spec. colac (mare) oferit preotului (sau credincioșilor) la înmormântare, la parastase sau la anumite sărbători religioase. 2. Sacrificiu făcut în slujba unei idei, a unei cauze etc. 3. Omagiu adus cuiva în semn de devotament. – Din sl. prinosŭ.

comândare, comândări, s.f. – Înmormântare (Bârlea 1924). ♦ Pomana mortului; masa ce stă la înmormântare (Lenghel 1979): „Veseliți-vă oricare / C-aicea nu-i comândare” (Ștețco 1990: 205). – Din comânda + -re.

colivar m. cel ce umblă pe la înmormântări (ca să mănânce coliva de pomana mortului).

comândare, comândări, s.f. – (reg.; înv.) Înmormântare (Bârlea, 1924). ♦ Pomana mortului; masa ce stă la înmormântare (Lenghel, 1979): „Veseliți-vă oricare / C-aicea nu-i comândare” (Ștețco, 1990: 205). – Din comânda (DEX, MDA).

COMÎNDA vb. (BIS.) a pomeni. (~ morții.)

ospăț sn [At: CORESI, EV. 364 / V: (îvp) us~, (reg) uspeț / Pl: ~pețe și (rar) ~uri / E: ml hospitium] 1 (Îvp) Masă mare, îmbelșugată, organizată cu ocazia unui eveniment festiv, a unei cununii, a unei sărbători etc. 2 (Îvp) Petrecere cu masă mare. 3 (Reg; îs) ~ul feciorilor Petrecere cu mâncare și băutură făcută în trecut de tinerii de la țară la începutul câșlegilor. 4 (Reg; îs) ~ul turcei Petrecere la care flăcăii satului invită fetele din casele unde au colindat. 5 (Reg; îs) Uspățul mortului Pomană. 6 (Reg) Petrecere cu mâncare și băutură care se face în prima săptămână după nuntă. 7 (Îvp) Mâncare. 8 (Îvp) Hrănire din abundență. 9 (Înv; îe) A pune ~ A da de mâncare și de băut S: a ospăta (1). 10 (Reg; îe) A se pune la ~ A se așeza la masă. 11 (Îae) A mânca. 12 (Reg; îe) A merge pe (sau în) ~ A fi invitat la masă. 13 (Trs) Nuntă.

patruzeci [At: COD. VOR. 50/16 / E: patru + zece] 1 nc Număr care, în numărătoare, are locul între treizeci și nouă și patruzeci și unu. 2 a (Udp „de”) Care sunt în număr de patruzeci (1). 3 a (Îe) A aștepta (pe cineva) cu ~ de ochi A aștepta pe cineva cu mare nerăbdare. 4 nc (Îe) A fi cu ~ de inimi A fi foarte atent, a fi numai ochi și urechi. 5 nc (Îc) (Cei-)~(-și-patru)-de-sfinți (sau ~-de-mucenici) Mucenic² (5). 6 a (Ent; îc) ~-de-picioare Scolopendră. 7 smf Grup de patruzeci (1) de obiecte. 8 a (Îcr „treizeci”, „cincizeci”) Care sunt în număr apropiat de patruzeci (1). 9 smf Grup mare de obiecte sau de persoane. 10 sm (Înv; îs) Postul ~lor Păresimi (1). 11 sn (Rar; în imprecații) Desconsiderare a celor sfinte ale celui apostrofat. 12 nc Număr abstract corespunzător lui patruzeci (1). 13 na (Îcs) De ~ de ori În mod repetat de patruzeci (1) de ori. 14 nd (Îcs) Câte ~ Care este repartizat în grupuri de patruzeci (1) de obiecte. 15 no Care ocupă locul patruzeci (1) într-un șir. 16 sm Semn grafic care reprezintă numărul patruzeci (1). 17 nc (Lpl; reg) Număr al colăceilor sau al pâinișoarelor care se dau la pomana mortului. corectat(ă)

țărână sf [At: (cca 1550) CUV. D. BĂTR. II, 469/27 / V: (îrg) ~rină, țerină, ~rnă, (reg) țernă, țarnă, (rar) țearnă, (reg) țârnă / Pl: (rar) ~ne / E: țară + -ână] 1 Pământ mărunțit Si: (reg) țărângănă (1). 2 (Pex) Sol³ (1). 3 (Reg; îs) Țerină gunoioasă sau țarnă neagră Țărână amestecată cu gunoi, întrebuințată ca îngrășământ. 4 (Îla) Cu ~na în gură Mort. 5 (Îe) Praf și ~ Nimic. 6 (Reg; îe) A-l face ~ (pe cineva) A nimici, a ucide pe cineva. 7 (Îe) A-și închina fruntea în ~ A muri. 8 (Îe) A mușca din ~ A cădea la pământ rănit. 9 (Pex; îae) A muri¹. 10 (Îe) A se așterne ~nii A se culca pe pământ. 11 (Îe) A ridica (pe cineva) din ~ A ajuta (pe cineva) să-și creeze o situație mai bună. 12 (Îe) A da cu țernă în ochii cuiva A înșela pe cineva, dându-i iluzia că lucrurile sunt altfel decât în realitate. 13 (Îe) A face ~na praf A nu face nimic. 14 (Îae) A se lăuda. 15 (Reg; îe) Se laudă (sau minte) de cură ~na din pod Se spune despre un om foarte lăudăros sau mincinos. 16 (Reg; îe) Blestămă de pică ~na Se spune când cineva blestemă foarte tare. 17 (Reg; îe) Se găsește câte-o mână să-l scuture de ~ Se găsește cineva care să-l mustre, să-l bată. 18 În concepția biblică, pământul din care a fost făcut omul și în care se întoarce după moarte. 19 (Fig) Rămășițe pământești Si: oseminte. 20 (Îe) Fie-i (sau să-i fie) ~na ușoară! Formulă folosită când se vorbește despre un mort (mai ales decedat de curând). 21 (Îe) A sta cu țerna în gură Se zice despre cei morți ale căror rude n-au împlinit obiceiurile cuvenite în legătură cu aceștia. 22 (Îs) Cap de ~ Colac (mai mare) care se face pentru ceremonia înmormântării. 23 (Îe) A face (cuiva) pomana de ~ sau a(-i) face (la) ~ A face mortului pomană în ziua înmormântării. 24 (Fig) Pământ strămoșesc Si: glie (4). 25 Stratul de la suprafață (sau de la o mică adâncime) al pământului. 26 (Reg) Nisip. 27 (Reg) Pietriș. 28 (Reg) Praf de pe drum. 29 (Reg) Nămol adus de apă.

sâmbure sm [At: ST. LEX. 173/1 / V: (pop) ~ur, simbur, (înv) sim~, sumbur / Pl: ~ri / E: ns cf alb thumbullë, sumbullë] 1 Parte din interiorul unor fructe, adesea cu învelișul tare și lemnos, care conține sămânța. 2 (Prc) Parte moale a seminței care conține substanța germinativă. 3 (Reg; îe) A fi două inimi într-un ~ A fi trup și suflet cu cineva. 4 (Reg) Miez (de nucă). 5 (Reg) Bob de grâu. 6 (Reg; șîs ~ de fag) Jir. 7 (Ban; lpl) Păsat dat de obicei, de pomană. 8 (În vechile tradiții populare; îs) Moși de ~ri Nume dat diferitelor zile din an (mai ales zilei de sâmbătă), considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni morților. 9 (Fig; udp „de”) Cantitate foarte mică din ceva. 10 (Fig) Obiect, lucru etc. de proporții foarte mici Si: fărâmă (2), strop (2). 11 (Pan) Parte centrală, esențială, fundamentală a unui lucru sau a unei acțiuni Si: nucleu. 12 Parte interioară Si: interior. 13 (Fig) Ceea ce este esențial, fundamental Si: esență (1), fond (1), miez. 14 Loc sau punct de pornire, de formare, de dezvoltare a cuiva sau a ceva. 15 (Îlav) În ~ În embrion. 16 Grup restrâns de persoane în jurul căruia se formează o grupare mai mare Si: (reg) miez, nucleu. 17 Parte centrală a unei comete, cu densitate și luminozitate maximă. 18 (Înv) Nucleu.

slujbă sf [At: COD. VOR.² 10^v/8 / Pl: ~be / V: (reg) scl~, stl~, zl~ / E: vsl слоужьва] 1 Îndeletnicire de o oarecare durată și limitată la un anumit orar, pe care o desfășoară cineva ca angajat într-o instituție, întreprindere, la o persoană particulară etc. în schimbul unui salariu, al unei retribuții etc. Si: serviciu (1), funcție, post², (rar) sarcină, misiune, (îrg) tistie, tistuire, (înv) cin, huzmet, mansup, poslușanie, (reg) servit¹, breslă. 2 Îndatorire care revine cuiva care deține o slujbă (1). 3 Loc, domeniu etc. în care se desfășoară o slujbă (2). 4-5 (Îe) A fi (sau a se pune) în ~ba cuiva (sau a ceva) A fi sau a se pune la dispoziția cuiva (sau a ceva). 6 (Îae) A susține pe cineva (ori ceva) sau interesele cuiva. 7 (Îae) A fi în folosul cuiva sau a ceva. 8-9 (Înv; îe) (A fi cuiva) de ~ (A fi cuiva) de folos. 10 Treabă. 11 (Asr; cu determinări care precizează sensul) Serviciu militar. 12-13 Însărcinare (primită sau asumată). 14 (Înv; adesea construit cu „a face”) Serviciu (28). 15 (Adesea determinat prin „religioasă”, „bisericească”, „sfântă”, rar, „dumnezeiască”) Îndeplinire solemnă de către preot a ritualurilor prevăzute în canoanele bisericești pentru anumite ocazii și pentru sărbători religioase Si: ceremonie (1), oficiu, serviciu (35), slujire (14), slujit¹ (14). 16 (Reg; îs) ~ba mortului Pomană la înmormântări, la parastase etc. care constă în a împărți colaci, mâncăruri și, mai ales, băuturi sau apă Si: (îvp) paos. 17 (Reg; ccr) Ceea ce se dă de pomană la slujba mortului. 18 (Îvp) Dare (17).

comândáre, comândări, s.f. (reg.; înv.) 1. Înmormântare. 2. Pomana mortului; masa ce se dă la înmormântare: „Veseliți-vă oricare / C-aicea nu-i comândare” (Ștețco, 1990: 205). – Din comânda (DEX, MDA).

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

SÂMBĂTĂ, sâmbete, s. f., adv. 1. S. f. A șasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. ◊ Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paștilor = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Expr. A purta (sau a ține cuiva) sâmbetele = a dușmăni, a pizmui, a urî pe cineva; a purta (cuiva) un gând rău, a căuta să facă rău cuiva. A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. 2. Adv. a) În sâmbăta (1) imediat precedentă sau următoare, b) (Mai ales art.) Într-o zi de sâmbătă (1), în timpul zilei de sâmbătă, c) (Art.) În fiecare sâmbătă (1). – Din sl. sonbota.

molindete (molindeț), molindeți, s.m. (reg.) colac mic care se dă de pomană la mort.

molindete, molindeți s. m. (Reg.) Colac mic, de diferite forme, care se dă de pomană la mort. – Din colindete.

sâmbătă, sâmbete și (rar) sâmbăte s. f. Ziua a șaptea a săptămânii, care urmează după vineri; ziua de odihnă și de sărbătoare la evrei și la unii sectanți. ♦ (Bis.) Zi închinată, în cadrul săptămânii liturgice, cinstirii și amintirii tuturor morților, în primul rând a sfinților mărturisitori și mucenici. ◊ Ziua cea dintâi a sâmbetelor v. duminica. ♦ (Înv., rar) Săptămână. ◊ (Pop.) Sâmbăta mare (sau a Paștilor ori Paștelui) = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. ◊ Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Sâmbăta brânzei = ultima sâmbătă dinaintea postului mare, când se lasă sec de Paști. ◊ Sâmbăta părinților (sau a plăcintelor) = sâmbăta precedentă lăsatului de sec, în care se fac slujbe pentru morți. ◊ Sâmbăta pietrei = sâmbăta de după Rusalii, care se sărbătorește pentru a feri culturile de ploaie cu piatră. ◊ Apa sâmbetei = apă care se crede că se află sub pământ și care curge spre lumea celor morți. ◊ Expr. A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. ◊ A purta (cuiva) sâmbetele = a) a face pomană în fiecare sâmbătă până la 40 zile după moartea cuiva; b) a urmări pe cineva cu gând rău; a dușmăni pe cineva. ◊ A-i lipsi (cuiva) o sâmbătă sau a nu fi în toate sâmbetele = a fi nebun, smintit. – Din lat. sambata.

PÁOS (lat. pausum) s. n. 1. (În ritualul creștin) Ofrandă de vin și de pâine care se dă ca pomană pentru morți. ♦ Vin (uneori amestecat cu untdelemn) sau agheasmă cu care preotul stropește morții înainte de îngropare. ♦ Lumânare groasă, în formă de spirală, care arde tot timpul la căpătâiul unui mort până este înmormântat. 2. (În Antichitate) Jertfă (mai ales de vin) adusă morților sau zeilor.

căpețel n. 1. căpătâiu, bucată mică: în clondir se stinge căpețelul de lumină EM.; 2. lumânare la capătul mortului: nici pomană, nici capețele. [Lat. CAPITELLUM].

colivă f. grâu fiert și gros măcinat, amestecat cu nuci pisate și presărat cu zahăr, scorțișoară, etc.: coliva se împarte ca pomană la mort; de aci fig.: ca mâine o să-mi mănânce coliva PANN. [De origină slavo-greacă].

pomenì v. 1. a face pomenire: a pomeni un mort; 2. a-și aduce aminte: l’a pomenit în testament; 3. a ținea minte: o bătaie care s’o pomenească; 4. a vorbi în treacăt: te-am pomenit des; 5. a apuca cu vieață: așa l’am pomenit; 6. a se afla pe neașteptate, a veni fără știre: se pomeni în mijlocul mării. [Slav. POMĬNIETI].

súflet n., pl. e (d. a sufla, a răsufla, cu sufixu -et ca în muget, tunet, foșnet). Mișcarea materiiĭ, puterea care face ca animalu să răsufle, adică „să trăĭască”: omu constă din trup și suflet. Într’un suflet, într’o suflare („în spațiu uneĭ singure răsuflărĭ”), grabnic (V. răsuflet): a alerga, a sosi într’un suflet. A-țĭ da sufletu, a scoate ultima suflare, a muri. A prinde suflet, a te înturna la viață, a prinde putere saŭ curaj. Cu trup și suflet, din toată inima, cu tot devotamentu. De sufletu morților, de pomană, în amintirea morților: a da (orĭ: să fie) de sufletu morților. Partea sufletuluĭ, partea de avere lăsată de defunct p. pomenirea sufletuluĭ luĭ (pomenĭ, parastase). Fig. Inimă, caracter: suflet mare, mic, generos, josnic; ochiĭ îs oglinda sufletuluĭ. Inimă, conștiință, cuget: om fără suflet, a avea ceva pe suflet (a te mustra cugetu), a-țĭ vinde sufletu. A lua saŭ a da de suflet, a adopta saŭ a da în adopțiune (un copil). Copil de suflet, copil adoptiv. Motor principal: reclama e sufletu negoțuluĭ. Ființă, țipenie: pe acolo nu era nicĭ suflet de om. Om, locuitor: sat cu o mie de suflete. Ființă ĭubită (ca termin de dezmerdare): suflete, sufletu meŭ. V. spirit.

SÂMBĂTĂ, sâmbete, s. f., adv. 1. S. f. A șasea zi a săptămânii, care urmează după vineri. ◊ Sâmbăta Mare sau Sâmbăta Paștilor = sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. Sâmbăta morților (sau a moșilor) = nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe de pomenire și pomeni pentru morți. ◊ Expr. A purta (sau a ține cuiva) sâmbetele = a dușmăni, a pizmui, a urî pe cineva; a purta (cuiva) un gând rău, a căuta să facă rău cuiva. A se duce pe apa sâmbetei = a se pierde, a se prăpădi, a se distruge. 2. Adv.: a) în sâmbăta (1) imediat precedentă sau următoare. b) (Mai ales art.) într-o zi de sâmbătă (1), în timpul zilei de sâmbătă. c) (Art.) în fiecare sâmbătă (1). – Din sl. sonbota.

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștele cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că alungă iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar (făcut mai ales unui sărac și servind, potrivit concepției creștine, la mîntuirea sufletului); milostenie, binefacere. Am făcut eu destule pomeni, acum nu mai am de unde. GALACTION, O. I 279. Eu vînd moșia, ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora. REBREANU, R. I 268. ◊ (În construcție cu verbul «a da») Are să ne deie amîndouă carboavele de pomană, bietul om! CREANGĂ, O. A. 204. Călătorul spăimîntat, Șoptește rugăciuni sînte, juruind a da pomană, De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană Ș-a scăpa nevătămat. NEGRUZZI, S. II 84. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. Eu sînt om onorabil, trăiesc din munca mea, n-am cerut nimănui niciodată de pomană. SADOVEANU, O. VIII 56. Nu las, că-i dreptul nostru și nu cerem de pomană. REBREANU, R. I 205. Atunci, sfîntul Petre se pune jos, la un capăt de pod, iară dumnezeu la celalalt și încep a cere de pomană. CREANGĂ, O. A. 204. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva, a se îndura de cineva. Mare pomană și-a mai făcut Alecu Baloș cu școala ceea a lui. CREANGĂ, A. 18. Faceți-vă milă și pomană... și primiți-ne să găzduim în astă noapte aici. ȘEZ. I 263. Aoleo! mamă Ileană! Cată-mi vreo buruiană Și cu mine-ți fă pomană. Mergi în cîmp, de-alege-un smoc, Tot de mac și busuioc, Să-mi stingi inima de foc. ALECSANDRI, P. P. 270. (Rar) Nici pomană = nici urmă, nici amintire; nici pomeneală. [Cioara] văzînd că cuibul e gol și puii nicăiri, dă-ncolo, dă-ncoace... despre pui nici pomană! MARIAN, O. II 43. ♦ (Popular) Pomana porcului = masă care se face după tăierea porcului și la care se invită rude și prieteni. ♦ (Familiar) Ocazie binevenită, rară sau neașteptată; chilipir, pleașcă. S-a supărat împăratul, nevoie-mare, și porunci ca paznicii să se puie să prinză pe hoți. Dară aș! unde e pomana aia! ISPIRESCU, L. 72. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după chilipir, după avantaje nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic, după înmormîntare sau după parastas, la care se dăruiesc (mai ales săracilor) diverse obiecte (v. comîndare); (concretizat) ceea ce se dăruiește în amintirea morților. N-am nici cum și nici cu ce să-i fac slujba morților, să-i cumpăr pomenile și să-l pun cu cinste în pămînt. SADOVEANU, O. VIII 250. Nevasta-l băgă-n pămînt și-l cinsti cu toate pomenile și toate rînduielile, cum e sorocul morților. ȘEZ. IX 70. ◊ Expr. A-i da cuiva de pomană = a dărui lucruri în amintirea unui mort cu speranța că astfel i se va mîntui sufletul. Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna mea. CREANGĂ, A. 11. 3. (În expr.) De pomană = a) fără plată, pe degeaba; p. ext. foarte ieftin. Pămînt de pomană nu se află nicăieri. REBREANU, R. II 232. El le răspunde că sînt bune [merele], pentru plată, dar de pomană nu se dau. RETEGANUL, P. IV 70. Toate se vînd cu porția și porțiile-s mici de tot, ca de pomană. ALECSANDRI, T. I 313; b) fără temei, fără rost, fără scop, fără avantaj; zadarnic, nemotivat. Ei, la naiba, ia nu te mai mînia de pomană, cumnate. GALAN, Z. R. 201. Vapoarele care au stat, unele mai stau și azi, la Brăila, de pomană. REBREANU, R. I 47; c) dăruit pentru mîntuirea sufletului sau în amintirea morților. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. Să le fie de pomană lor, neamului lui Eftimie. DUMITRIU, N. 223. – Pl. și: pomene (ȘEZ. VI 159, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470). – Variantă: (regional) pomeană (TEODORESCU, P. P. 168) s. f.

miez, miezuri, (dial. mniez), s.n. – Mijloc, centru: „Când o fo la mniez de cale / O-ntâlnit potca cea mare” (Papahagi, 1925: 283). ♦ (rel.) Miezul păresii, sărbătoare creștină (cade întotdeauna miercurea) ce marchează mijlocul postului mare (de Paști); păresimi. Întreaga săptămână este închinată Sfintei Cruci, „spre a ne face pe noi, cei osteniți, sprinteni și ușori pentru restul ostenelii” (referitor la post). În ziua respectivă se culeg buruieni de leac (Berbești, Desești) și se ajună toată ziua „până la răsăritul stelelor”. „Se duceau păresile la beserică: on colac ș-o lumină. Făcem rugă și pomeni pântru morți. Colacu’ era a cantorului și-a popii” (Bilțiu, 2009:76; Săpânța). – Lat. medius „de mijloc, central” (Diez, Pușcariu, CDDE, cf. DER; DEX, MDA).

guler sn [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / Pl: ~e / E: mg galler] 1 Parte a unor obiecte de îmbrăcăminte (constând dintr-o fâșie de stofă sau pânză) cu care se termină o haină la gât. 2 Fâșie de pânză, de obicei scrobită, care se pune în jurul gâtului (la bărbați), prinzându-se (cu butoni, nasturi) de cămașă Vz guleraș (3). 3 (Fam; îe) A lua (sau a apuca pe cineva) de ~ A aduce (pe cineva) cu forța. 4 (Fam; fig; îae) A cere cuiva socoteală pentru cele făcute. 5 (Pfm; fig; îe) A strânge (pe cineva) ~ul A se simți încolțit. 6 (Pfm; fig; îae) A fi intimidat. 7 (Fig) Spumă care se formează la gura paharului cu bere. 8 (Teh) Porțiune dintr-o piesă cilindrică, conică etc. (confecționată o dată cu piesa sau montată ca un inel presat pe piesă) care are diametrul mai mare decât restul piesei. 9 (Teh; îs) ~ul osiei Inel care se montează prin presare la capătul piesei (sau care se confecționează prin forjare o dată cu întreaga piesă). 10 (Reg) Fâșie de pânză cu care se leagă lumânările la mort. 11 (Reg) Batistă (sau fâșie de pânză) nouă care se leagă cu un colț de o lumânare și se dă de pomană pentru morți Si: pomeneală.

întinde [At: COD. VOR. 73/5 / Pzi: întind / E: ml intendo, -ere] 1-2 vti A desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete, un lucru care era strâns, încolăcit, înfășurat Cf struni. 3 vt A ~ coarda A împinge lucrurile la extrem. 4 vt (Îe) A ~ (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) A pregăti o cursă, un laț pentru a prinde un animal. 5 vt (Fig; îae) A pregăti cuiva o înșelătorie. 6 vt (Îe) A ~ undița A lăsa undița la apă. 7 vt (Fig; îae) A momi. 8 vt (Fig; îae) A înșela. 9 vr A se încorda. 10 vi (Îe) A ~ la jug A munci din greu. 11-12 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte) A se lungi sau lărgi, deformându-se. 13 vr (D. unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă din cauza alterării. 14 vt A lungi un lucru elastic, trăgând de ambele capete. 15 vt A îndrepta mâna, brațul într-o direcție oarecare. 16 vt (Îe) A ~ mâna (sau o mână) A indica ceva orientând brațul în acea direcție. 17 vt (Fig; îae) A cerși. 18 vt (Îe) A ~ (cuiva) mâna (sau mâinile) A-i strânge cuiva mâna în semn de recunoștință. 19 vt (Fig; îae) A veni în ajutorul cuiva. 20 vt (Îe) A ~ cuiva mână de ajutor (sau mână bună) A ajuta pe cineva. 21 vt (D. cal; îe) A ~ (înainte) A-și îndrepta urechile înainte. 22 vt A oferi ceva cuiva. 23 vt (înv; fig; udp „către”) A îndrepta. 24 vt (C. i. o armă) A ochi. 25 vi A porni la drum. 26 vi (D. păsări) A zbura. 27 vt (Îe) A ~ pasul A merge cu pași mari și grăbiți. 28 vi (Îe) A o ~ (la drum) A pleca repede la drum. 29 vi (Fig; îae) A o șterge. 30 vi (Îe) A o ~ (la fugă) A o lua la fugă. 31 vr A se destinde alungindu-și încheieturile membrelor pentru a se relaxa Cf a se dezmorți. 32 vr A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. 33 vr (Înv; fig; udp „către”, „spre”) A râvni la ceva. 34 vr (Îe) A se ~ după ceva A fi lipsit de ceva. 35 vr (Îae) A avea mare nevoie de ceva fără a avea însă mijloacele necesare pentru a-l obține. 36 vr (Fig) A se încumeta. 37 vr (Fig) A se obrăznici. 38 vr (Îe) A se ~ la cașcaval A avea prea multe pretenții. 39 vr (Fig; îae) A deveni obraznic, necuviincios. 40 vr (Îe) A se ~ mai mult decât îi e plapuma A se lansa în acțiuni sau cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. 41 vr (Îe) A se ~ cu cineva A avea relații sexuale cu cineva. 42 vt A culca pe cineva la pământ Si: a doborî. 43 vt (Înv; c. i. o ființă) A trage de corpul cuiva, chinuindu-l cu aparatele de tortură. 44 vt (Înv; îe) A ~ pedeapsa asupra cuiva A pedepsi pe cineva. 45 vt (Fig) A trage din toate părțile de cineva Si: a hărțui. 46 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de mânecă A se ține scai de cineva. 47 vt (Îae) A ruga insistent pe cineva. 48 vr (D. un loc, o clădire) A se prelungi într-o direcție. 49 vr (Fig) A se prelungi în timp Si: a dăinui, a dura. 50 vr A rămâne neschimbat Si: a dăinui. 51-52 vtr A (se) extinde. 53-54 vtr A (se) prelungi în spațiu. 55 vr A insista. 56 vr A face digresiuni. 57 vr (Îe) A se ~ cu vorba sau la vorbă (la sfat, la cuvinte) sau a ~ vorba A prelungi discuția, vorbind mai mult decât trebuie. 58 vr (Îae) A se întinde la taifas. 59 vt A desfășura pe toată lungimea suprafața unui obiect strâns, împăturit. 60 vt (Îe) A ~ rufele Apune rufele la uscat pe o frânghie. 61 vt (Îe) A ~ cortul A instala un cort. 62 vt (C. i. un aluat, o pastă etc.) A da formă de foaie, prin subțiere. 63 vt A pregăti războiul de țesut. 64 vt (Îe) A ~ cărțile A desfășura cărțile de joc pe masă pentru a ghici. 65 vt A expune marfa pentru vânzare Cf etala. 66 vt A împrăștia lucruri să se usuce. 67 vt (Îe) A ~ masa sau masă (mare) A pune masa. 68 vt (Îae) A da o masă pentru mulți oaspeți. 69 vt (Reg; îe) A ~ praznic A da mâncare de pomană pentru morți. 70 vt A pune un strat de grăsime, alifie, marmeladă etc. pe suprafața a ceva 71 vr (Îe) A se ~ ca o pomană țigănească A se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar. 72 vr (Îae) A dura prea mult timp. 73 vt (Îe) A ~ hora A forma o horă. 74 vr (D. suprafețe, teritorii) A ajunge până la... Si: a se delimita. 75 vt (D. plante) A se răspândi. 76 vt (Fig) A spori o putere, o stăpânire etc. 77 vr (D. idei, zvonuri) A se răspândi. 78 vr (D. epidemii) A se extinde. 79 vr (D. boli de piele) A acoperi o suprafață tot mai mare a corpului. 80 vr (Înv; d. oameni) A depăși o anumită limită. 81-82 vr (Jur; înv) A avea (autoritate sau) competență asupra... 83 vr (D. mișcări sociale) A lua proporții Si: a se dezvolta. 84 vi (Înv; îe) A ~ cu privirea A putea vedea până la o anumită distanță. 85 vr (D. râs, căscat) A trece de la unul la altul Si: a se molipsi. 86 vr A insista, a stârnii asupra...

întindere^[1] sf [At: I. IONESCU, C. 33/6 / Pl: ~ri / E: întinde] 1 Desfășurare, trăgând de unul sau de ambele capete, a unui lucru care era strâns, încolăcit, înfășurat Si: întins¹ (1), (înv) întinsură (1). 2 (Fig) Împingere a lucrurilor la extrem Si: întins¹ (2). 3 (Îs) ~a unei curse (sau a unui laț) Pregătire a unei curse pentru a prinde un animal. 4 (Fig; îas) Pregătire a unei înșelătorii pentru cineva. 5 (Îs) ~a undiței Lăsare a undiței la apă. 6 (Fig; îas) Tentare a cuiva cu ceva. 7 Încordare. 8 Deformare a hainelor prin lărgire sau lungire Si: întins¹ (4). 9 Extensie urmată de micșorarea secțiunii în timpul unei laminări, specifică metalelor Si: întins¹ (5). 10 Curgere a unor lichide ca o dâră vâscoasă din cauza alterării Si: întins¹ (6). 11 Lungire a unui lucru elastic, trăgând de ambele capete Si: întins¹ (7). 12-13 (Îs) ~a mâinii Îndreptare a mâinii, a brațului într-o direcție oarecare pentru (a indica sau) a apuca un obiect. 14 (Îas) Cerșire. 15 (Îs) ~a mâinii (cuiva) Strângere a mâinii cuiva în semn de recunoștință. 16 (Fig; îas) Venire în ajutorul cuiva. 17 Îndreptare a urechilor calului înainte. 18 (Udp „către”) Oferire a unui obiect cuiva Si: întins¹ 19 Ochire cu o armă Si: întins¹ (9). 20 Pornire la drum Si: întins¹ (10). 21 Zbor grăbit al păsărilor de undeva Si: întins¹ (11). 22 (Îs) ~a pasului Mers cu pași mari și grăbiți Si: întins¹ (12). 23 Plecare rapidă de undeva Si: întins¹ (13). 24 Destindere prin alungirea încheieturilor membrelor pentru a se relaxa Si: întins¹ (14). 25 Înălțare în vârful picioarelor și ridicare a brațelor pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului Si: întins¹ (15). 26 (Înv; fig; udp „către”, „spre”) Râvnire la ceva Si: întins¹ (16). 27 Necesitate pe care cineva nu are mijloacele pentru a și-o satisface Si: întins¹ (17). 28 Încumetare. 29 Obrăznicire. 30 Aventurare în acțiuni sau cheltuieli care îi depășesc posibilitățile Si: întins¹ (20). 31 Culcare a cuiva la pământ Si: întins¹ (21). 32 (Înv) Chinuire a cuiva prin tragere de corpul său cu aparate de tortură Si: întins¹ (22). 33 (Înv; îs) ~a pedepsei Pedepsire a cuiva. 34 (Fig) Tragere din toate părțile de cineva Si: hărțuire, întins¹ (23). 35 Prelungire a unei clădiri într-o direcție Si: întins¹ (24). 36 (Fig) Prelungire în timp Si: dăinuire, durare, întins¹ (25). 37 Extindere. 38 Insistență. 39 Digresiune. 40 Prelungire în spațiu Si: întins¹ (29). 41 (Îs) ~ la vorbă Prelungire a discuției mai mult decât este cazul Si: întins¹ (30). 42 Despăturire a unei țesături Si: întins¹ (31). 43 Punere a rufelor la uscat pe o frânghie Si: întins¹ (32). 44 (Îs) ~a cortului Instalare a unui cort Si: întins¹ (33). 45 Formare a unei foi dintr-un aluat prin subțiere Si: întins¹ (34). 46 Pregătire a războiului de țesut Si: întins¹ (35). 47 (Îs) ~a cărților Desfășurare a cărților de joc pe masă pentru a ghici Si: întins¹ (36). 48 Expunere a mărfii pentru vânzare Si: întins¹ (37). 49 Împrăștiere a fânului să se usuce Si: întins¹ (38). 50 (Îs) ~a mesei Așezare a mesei pentru a mânca. 51-52 (îas) Oferire a mâncării (unor oaspeți sau) de pomană pentru morți. 53 Punere a unui strat de grăsime, alifie, marmeladă etc. pe suprafața a ceva Si: întins¹ (39). 54 Extindere pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar Si: întins¹ (40). 55 Extindere prea mare în timp Si: întins¹ (41). 56 (Îs) ~a horei Formare a unei hore. 57 Delimitare a unor suprafețe, teritorii Si: întins¹ (42). 58 Răspândire a plantelor Si: întins¹ (43). 59 (Fig) Sporire a unei stăpâniri Si: întins¹ (44). 60 Răspândire a unor idei, zvonuri Si: întins¹ (45). 61 Extindere a unei epidemii Si: întins¹ (46). 62 Acoperire a unei suprafețe tot mai mari a corpului de o boală de piele Si: întins¹ (47). 63 (Med, îs) ~ musculară Solicitare a fibrelor musculare peste posibilitățile lor de întindere (1), ajungând până la ruptură. 64 (Fiz) Însușire a materiei de a ocupa un loc determinat în spațiu Si: (înv) întizime. 65 (Ccr) Suprafață a unui loc sau a unui obiect. 66 (Spc) Loc. 67 (Fig) Distanță. 68 (Iuz) Dezvoltare. 69 (Fig) Durată. 70 (Muz) Ambitus. 71 Depășire a oricărei limite Si: întins¹ (52). 72 (Jur; înv) Delimitare a competenței Si: întins¹ (53). 73 Extindere a unor mișcări sociale Si: întins¹ (54). 74 Trecere a râsului, căscatului de la unul la altul Si: întins¹ (55). modificată

naporojnă sf [At: DDRF / V: ~purojne, năp~, năporoșnă, năporoșine, năporoșnii, năprojnie, năpurojnie, năpuroșnie, noporojne / Pl: ~ne / E: ns cf slv пражьмо „pâinișoară”] (Reg) 1 Pâine sau colac duse la biserică cu ocazia unor sărbători, la înmormântări sau la pomenirea morților Vz pomană. 2 (Pex) Ospăț după înmormântare.

molindete sm [At: CHEST. VIII, 27/12 / V: momindeț sm / Pl: ~eți / E: colindete] (Olt, Mun) Colac mic, de diferite forme, care se dă de pomană la mort.

moș sm [At: PSALT. HUR 41^v/26 / V: (reg) muș / Pl: ~i / E: moașă drr] 1 (Îrg; șîs tata ~, ~tătuca) Bunic. 2 (Îrg; mpl) Ascendent mai îndepărtat Si: înaintaș, strămoș. 3 (Îe) Din (sau de la) ~i (de Ia strămoși) Păstrat din generație în generație. 4 (Pex; îae) Din vremuri străvechi. 5 (Îe) De când cu ~ Adam sau (reg) de la (sau din) ~i putrezi De foarte multă vreme. 6 (Reg) Unchi. 7 (Reg) Naș² (1). 8 Bărbat mai în vârstă Vz moșneag (1), unchiaș, (reg) ghiuj, vâj. 9 (Prc) Apelativ pentru un bărbat mai în vârstă. 10 (Îs) ~ ajun Zi din ajunul Crăciunului. 11 (Îas) Colind care se spune în seara de Moș ajun. 12 (Mtp; îs) ~ Nicolae, ~ Crăciun Personaje imaginare de după creștinare despre care se spune că aduc daruri copiilor de Sfântul Nicolae, respectiv de Crăciun. 13 (Gmț; îs) ~ Martin sau ~ Ursilă Urs. 14 (Mtp; îs) ~ Apeș Satir care personifică un bătrân afemeiat. 15 (Mtp; îs) ~ul codrului Personaj închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii. 16 (Mtp; îas) Spirit rău. 17 (Îe) A-i veni (cuiva) ~ Ene pe la gene A i se face somn, a începe să moțăie. 18 (Îe) A spune (sau a înșira, a îndruga) ~i pe groși sau ~i păroși A îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. 19 (Îlav) La ~ii ăi verzi Niciodată. 20 (Îlav) De când cu ~ii verzi (sau roșii) Demult. 21 (Zlg; reg; îc) ~u-pământului Arici (Erinaceus europaeus). 22 (Mtp; lpl; art.) Ființe imginare despre care se crede că ar alunga iarna. 23 (Pop; lpl; art.) Fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. 24 (Reg) Sfânt. 25 Mucenic. 26 (Reg) Bărbat care moșește (1). 27 (Reg) Personaj mascat reprezentând un bărbat bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în anumite creații dramatice populare Vz moșneag. 28 (Reg) Sperietoare de păsări. 29 (Pop; lpl) Rude decedate ale unei persoane sau ale unei familii. 30 (Șîs ziua ~ilor, sâmbăta ~ilor, (reg) ~ii de cărnelegi, ~ii de iarnă, ~ii de toamnă, ~ii de hranghel, ~ii duminicii mari, ~ii rusaliilor, ~ii de rusalii etc.) Diferite zile din an în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. 31 Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (30). 32 Bâlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. 33 (Pex) Târg unde sunt organizate distracții publice. 34 (Îe) S-a strâns lumea ca la ~i Se spune când se adună multă lume pentru a vedea un lucm neobișnuit. 35 (Înv) Prim deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pământ Si: (înv) bătrân, stâlp, trei. 36 (Iht; reg; șîc) ~-de-Dunăre, ~-de-baltă Ghiborț (Acerina cenua). 37 (Iht; reg; șîc) ~-de-baltă, ~Antoci Pălămidă³ (2) ~-de- baltă (Pungitius platygaster). 38 (Iht; reg; îc) ~-cu-trei-ghimpi Pălămidă³ (3) ~-de- baltă (Gasterosteus aculeatus pontecus). 39 (Reg) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea Si: (reg) moșneag (8). 40 (Reg; lpl) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. 41 (Mun) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. 42 (Mun) Caltaboș sau câmat pregătit din intestinul gros al porcului. 43 (Îoc „babă”) Parte cu cârlig a unei copci. 44 Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc.

pâine sf [At: PSALT. HUR 168/1 / V: (reg) pâne sf / Pl: ~ni, (reg) ~nuri / E: ml panis] 1 Aliment preparat dintr-un aluat de făină (de grâu, de secară etc.), dospit și copt în cuptor Si: (îrg) pită. 2 (Îe) A avea (sau a ține, a fi cu) ~a și cuțitul (în mână) sau a pune mâna pe ~ și pe cuțit A avea la îndemână toată puterea și toate mijloacele. 3 (Îae) A dispune de ceva sau de cineva cum dorește. 4 (Îe) (A fi) bun ca ~a (sau ca o ~) caldă sau ca ~a cea de grâu ori ~a lui Dumnezeu sau (rar) o ~ de om, ca ~ cea bună A fi om foarte bun, blând, darnic. 5 (Îe) (A avea) o bucată (sau un codru de) ~ A avea un minim de hrană pentru existență. 6 (Îae) A avea resurse modeste de trai. 7 (Îe) A lua (cuiva) ~a de la gură A lipsi pe cineva de posibilitatea de a-și câștiga existența. 8 (Îe) A mânca ~ și sare (de pe un talger) cu cineva (sau împreună) sau a mânca toți o ~ și o sare A conviețui. 9 (Îe) A împărți ~a cu cineva A trăi împreună. 10 (Îe) A umbla cu ~a după cineva A căuta să ajute pe cineva împotriva voinței lui. 11 (Îe) A mânca ~a (și sarea) cuiva A fi întreținut de cineva. 12 (Îe) A mânca ~a degeaba A se întreține de pe urma cuiva fără a-i aduce un folos. 13 (Îe) A nu gusta nici sare cu ~ A fi foarte zgârcit. 14 Aluat de făină frământat în vederea facerii pâinii (1). 15 (Pop) Turtă coaptă în spuză. 16 (Spc; înv; șîs ~ nedospită) Azimă folosită la săvârșirea unor ritualuri religioase. 17 (Reg; lpl; îf pânuri) Preparate din făină de grâu, coapte, aduse de nuntași miresei. 18 (Îs) ~ de vamă Colac din făină de grâu care se împarte în amintirea unui mort. 19 (Îs) ~a uitaților Turtă făcută din făină de grâu, care se dă de pomană pentru morții fără rude în viață. 20 (Rar; îs) ~ de mălai Mămăligă. 21 (Reg) Cerculeț făcut pe suprafața apei, prin aruncarea unei pietricele (plate). 22 (Pgn; cu determinări ca „zilnică”, „cea de toate zilele”) Hrană necesară pentru trai. 23 (Pex) Mijloace materiale necesare vieții Si: (îrg) pită. 24 (Fig; rar) Existență. 25 (Pex) Serviciu. 26 (Îe) A pune sau a băga (pe cineva) în ~ A angaja pe cineva într-un serviciu. 27 (Îe) A scoate (pe cineva) din ~ A da pe cineva afară dintr-un serviciu Si: a concedia. 28 (Îe) A-și pierde ~a A fi dat afară dintr-un serviciu. 29 (Lsg; csc) Recoltă de cereale Si: bucate, grâne. 30 (Prc; lsg) Grăunțe de grâu. 31 (Șîs ~ albă, ~ mărunțică, ~ mică) Cereale, cu excepția porumbului. 32 (Bot; reg; îc) ~a-pădurii Râșcov (Lactarius deliciosus). 33 (Bot; reg; îac) Bureți-iuți (Lactarius piperatus). 34 (Reg; îc) ~a-porcului Plantă erbacee din familia primulaceelor, cu frunze zimțate mărunt și cu flori purpurii sau trandafirii cu miros plăcut Si: (reg) pita-porcului (Cyclamen europaeum). 35 (Bot; reg; îc) ~a-paștelui, ~nile-paștilor, ~le-paștiului, ~a-peștelui Floarea-paștelui (Anemone nemorosa). 36 (Bot; reg; îac; șîc ~a-paștilor-galbenă) Păștiță (Anemone ranunculoides). 37 (Bot; reg; îc) ~a-oii Mușețel (Matricaria chamomila). 38 (Bot; reg; îac) Margaretă (Chrysantheum leucanthemum). 39 (Bot; reg; îe) ~a-babei Turtă (Carlina acaulis). 40 (Bot; reg; îc) ~a-lui-Dumnezeu Coada-șoricelului (Aachillea pannonica). 41 (Bot; reg; îc) ~a-Domnului Cașul-popii (Malva pusilla). 42 (Bot; reg; îc) ~a-pământului Ciuperci comestibile numite „roșioare” (Russula vesca).

sâmbătă [At: COD. VOR². 8^r/9 / V: (înv) simbâtă^[1] / Pl: ~bete, (înv) ~te / G-D și: (înv) ~betei, (pop) ~betii / E: slv сѫбота] 1 sf Ziua a șasea a săptămânii, care urmează după vineri Vz sabat. 2 sf (În tradițiile populare; îs) ~ mare sau ~ Paștilor (ori Paștelui) Sâmbăta din ajunul duminicii Paștilor. 3 sf (Îs) ~ morților (sau moșilor) Nume dat anumitor sâmbete din an, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. 4 sf (Șîs) ~ brânzei Ultima sâmbătă dinaintea postului mare, în care se lasă sec de Paști. 5 sf (Șîs) ~ părinților (sau plăcintelor) Sâmbăta precedentă lăsatului de sec în care se fac slujbe pentru morți. 6 sf (Îs) ~ pietrii Sâmbăta de după Rusalii, sărbătorită pentru a feri culturile de ploaie cu piatră. 7 sf (Șîs) Apa ~betei Apă despre care se crede că se află sub pământ și care curge spre lumea celor morți. 8 sf (Îe) A se duce pe apa ~tei A se pierde. 9 sf (Pop; îe) A purta (sau, rar, a paște, a ține, a păzi, a păstra) (cuiva) ~betele A face pomană în fiecare sâmbătă până la 40 de zile după moartea cuiva. 10 sf (Pop; îae) A urmări pe cineva cu gând rău. 11 sf (Îae) A dușmăni pe cineva. 12 sf (Reg; îae) A purta slujbele cuiva. 13 sf (Reg; îe) A-i lipsi cuiva o ~ sau a nu fi în toate ~betele A fi nebun. 14 sf (Îvr) Săptămână (1). 15 av În sâmbăta imediat următoare sau precedentă. 16 av (Șîf sâmbăta) Într-o zi de sâmbătă. 17 av (Mai ales îf sâmbăta) În fiecare sâmbătă.

MOLINDÉTE s. m. (Prin Olt. și Munt.) Colac mic, de diferite forme, care se dă de pomană la mort. Cf. CHEST. VIII 27/12, LEXIC REG. 42. – Pl.: molindeți. – Și: momindéț s. m. LEXIC REG. 42. – Din colindete, prin substituirea lui c cu m. Cf. CRAUR, E. 21.

MOȘ s. m. I. 1. (Învechit și regional; și în sintagmele tata moșu, moș-tătuca) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. Intra-va la sămînța moșiloru săi, pînră în veacu nu va vedea luminra. PSALT. HUR. 41^v/26. Moșii noștri în Eghiptu nu înțeleasără dudele tale. ib. 90^r/21. Stricară turma lu Amulie ce le era moș, tată mîni-sa. MOXA, ap. GCR I, 59/20. Am aflat cap și începătură moșilor de unde au izvorît în țară. URECHE, LET. I, 95/8. Cuconii ucigatoriului nu-ș vor piiarde ocinele ce li să vin de la moșu-său. PRAV. 93. Cela ce-ș va ucide . . . pre moșu-său sau pre moașe-sa. ib. 95. După fealurile moșilor voștri veți moșteni. BIBLIA (1688), 122²/5. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și a strămoșilor noștri. NECULCE, L. 77. Toate cîte era într-însa mai altmintrelea de cum fusese, subt Costantie moșul său. . . le-au întocmit. ȘINCAI, HR. I, 52/3, cf. 126/6. Să se pună în scaunul moșilor săi. id. ib. II, 188/17. Însă moșul lui ajunsese în spiță De nemeș prin o hîrtie domnească. BUDAI-DELEANU, T. V. 30. Se jucară amîndoi jocul moșului Adam și al moașei Eva. GORJAN, H. II, 120/32. Eu primii viața în Galia mănoasă, Colo unde odată ai mei moși locuia. NEGRUZZI, S. II, Este frumos și demn a păstra datinile moșilor noștri. F (1875), 409. Moșul tatălui meu Ioanicâ Bașotă a excelat la combaterea Hotinului. ib. (1881), 251. Un moș al meu s-a însurat cu o văduvă. CARAGIALE, O. VI, 397. Moș-tătuca rîde din toată inima. SLAVICI, N. I, 30. Actul autentic despre consimțămîntul tatălui, mumei, moșului (bunului) și moașei (bunei) . . . va cuprinde prenumele, numele, profesiunile și domiciliul fiitorilor soți. HAMANGIU, C. C. 29. El e olandez curat din părinți, moși și strămoși. SADOVEANU, O. IX, 263. Și de-mi ajungea, Unde se ducea ? Tot la moș Adam. TEODORESCU, P. P. 411. Pi vremea cîn nenii moși (părinții și bunicii) noștri era tineri ca noi. ȘEZ. II, 209. De cînd a fost moșul crai (= de demult, foarte vechi). Cu-o cojiță de mălai, De Cînd a fost moșul crai, Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 260. ◊ E x p r. Din (sau de la) moși (de la) strămoși = păstrat din generație în generație, moștenit de la înaintași; p. e x t. din vremuri străvechi. Din moși strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, POEZII 547. Un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Să dăruiesc țăranilor pămîntul pe care-l muncesc împreună cu dînșii din moși strămoși. REBREANU, R. I, 35. Din moși strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura acestui copac. POPESCU, B. I, 10. Aflară arme fel de fel rămase de la moși strămoși. RETEGANUL, P. II, 4. Curge un rîu care din moși strămoși s-a numit Vale. MARIAN, T. 168. De cînd cu moș Adam sau (regional) de la (sau din) moși putrezi = de foarte multă vreme, de pe vremea celor care au murit de mult. Cf. CIAUȘANU, GL. ♦ (Regional) Unchi. Într-o dimineață, iubitul meu moș intră în apartamentul meu. ALECSANDRI, O. P. 304. Îndată chemă tustrei feciorii înaintea sa și le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184, cf. 187, 229. S-au dus și n-au mai cutezat; mai ales că moșu-tău Haralambie ieșise din sat. SADOVEANU, N. F. 24. La început s-a spus moș numai unchiului mai bătrîn, care din punct de vedere al vîrstei se apropia de bunicul copilului. SCL 1955, 142, cf. ALRM I/II h 233, A IX 2, 3, 4, 6. ♦ (Regional) Naș² (I 1) (Năsăud). ALRM I/II h 299/268. 2. Bărbat (mai) în vîrstă, bătrîn, moșneag (I 1), u n c h i a ș, (regional) g h i u j, v î j; p. r e s t r. apelativ pentru un bărbat (mai) în vîrstă. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III, 72/4. De mult ești însurat, moșule ?. . . De patruzeci de ani. NEGRUZZI, ap. TDRG. Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva ? id. S. I, 245. L-a bătut vodă cu mîna pe umăr, zicîndu-i: Moșule, să știi că de azi înainte ești omul meu. CREANGĂ, A. 20. Un străjeriu cum vede pe moșneag că stă pe-acolo îl întreabă; – Dar ce vrei, moșule ? id. P. 80. Văz înaintea mea un moș, fleoș de bătrîn. ISPIRESCU, L. 96. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși: îngîrbóvit Un moș cu umblet lin Și-o copiliță. COȘBUC, P. I, 228. Tot una e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i tot una leu să mori Ori-cîne-nlănțuit. id. ib. 257, cf. 200. Moșule ! strigă brutarul. . . . Astîmpără-te ! ARGHEZI, P. T. 118. Cîtu-i moșu de bătrîn Tot ar mînca măr din sîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 467, cf. 413. Bună ziua, moșule ! – Mulțumesc voinicule. MAT. FOLK. 95. Știe moșul ce are în traistă. ZANNE, P. III, 406. Pe dealu rotat Șade moșu bosumflat [Dovleacul]. GOROVEI, C. 26. ◊ (Înaintea unui nume propriu sau a unui apelativ, indică vîrsta înaintată a persoanei cu care sau despre care se vorbește) Cu cît mai exact este moșul Erodot. HASDEU, I. C. I, 184. Moș Vlad. . . cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei. ODOBESCU, S. III, 14. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. Vorbi și cu moș popa. ISPIRESCU, L. 98. Da'ntreabă pe moș popa că-l știe de-altădată. MACEDONSKI, O. II, 53. Ce i-ar fi să spună într-o zi: „Măi Toadere . . . ori moșu Toadere . . . , ce-a fost, a fost”. CAMILAR, N. I, 228. Nu, moș Dumitre. DAVIDOGLU, O. 40. ◊ Moș ajun = ziua din ajunul Crăciunului; colind care se spune în seara acestei zile. Bună dimineața la Moș ajun. ODOBESCU, S. I, 234. Se desfășurau prin mintea lor . . . cetele de băieți cu semănatul ori cu „Moș ajun”. CONTEMPORANUL, VI₂, 288, cf. PAMFILE, CR. 2. N-a putut să meargă nici cu Moș ajunul și nici cu sorcova. PAS, Z. I, 77. Bună dimineața la Moș ajun. TEODORESCU, P. P. 120. Moș Crăciun, Moș Gerilă = personaje legendare despre care se spune că aduc daruri la copii de Crăciun, respectiv de Anul Nou. E ziua lui Crăciun, Lui Moș Crăciun cel bătrîn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513. Moș Martin sau moș Ursilă = nume glumeț dat ursului. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă, și-apoi las' pe dînsul. CREANGĂ, P. 53, cf. XANDREA, F. 265. Joacă bine, Moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. Și pun toți cîinișorii spinarea-n lespede, dar mai cu foc moș Martin. RĂDULESCU-CODIN, Î. 233. Moș Apeș = satir care personifica în mitologia populară un bătrîn afemeiat. Cf. HEM 1 299, DR. IV, 869. Moșul codrului = personaj din mitologia populară închipuit de obicei cu însușirile mamei-pădurii (PAMFILE, DUȘM. 234); spirit rău (MARIAN, NA. 89). ◊ E x p r. A-i veni (cuiva) moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. Com. din PIATRA NEAMȚ. Moși pe groși sau moși păroși = (în legătură cu verbe de declarație sau cu echivalente ale acestora) vorbe fără temei; minciuni. Tot înșiră la gogoși Spunînd despre moși păroși. PANN, P. V. i, 9/16. Mulți, în neștiința lor. . . au înșirat moși pe groși. I. IONESCU, P. 6. A promite moși pe groși. BARONZI, L. 46. Încălecai pe un cocoș, Să vă spui la moși pe groși. ISPIRESCU, L. 332. Ori gîndești că-ți spun moși pe groși ca să glumesc cu d-ta ? CARAGIALE, O. II, 277. Eu nu vă spun moși pe groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III, 122. Bați cîmpii. . . , spui moși pe groși. I. BOTEZ, ȘC. 103. Înșiră moș pe groș. H II 32, cf. I. CR. III, 119. La moșii ăi verzi = niciodată, la paștile cailor. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. Adicătelea cum s-ar zice la moșii ăi verzi. CONV. LIT. XLIV₂, 74. De cînd cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. Cf. BARONZI, L. 48, ZANNE, P. II, 276. ◊ Compus: (regional) moșu-pămîntului = arici (Erinaceus europaeus). ALR I 1 186/790. ♦ (Popular, la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. Moșii – zice poporul – bat cu bolile pămîntul să intre frigul și să iasă căldura. HEM 2 279. Acești moși urmează la nouă zile după Baba Dochie. MARIAN, Î. 381. ♦ (Begional) Sfînt, mucenic. Sfinții sau mucenicii. . . se mai numesc altmintrelea și moși, în antiteză de la babe. MARIAN, S. R. II, 156, cf. 157. 3. (Regional) Bărbat care moșește (I). Cf. PONTBRIANT, D., H IX 82. 4. (Regional) Personaj (mascat) reprezentînd un bărbat bătrîn, în anumite creații dramatice populare. V. m o ș n e a g. Cf. PAMFILE, CR. 158, 178. ♦ Sperietoare de păsări. În grădini boti de lut (moș de peapeni) în chipul omului fac, pentru ca pasire să sparie. CANTEMIR, IST.142. 5. (În vechile tradiții populare; la pl.) Rudele decedate ale unei persoane sau ale unei familii; (și în sintagmele ziua moșilor, sîmbăta moșilor, regional, moșii de cîrnelegi, moșii de iarnă, moșii de toamnă, moșii de hranghel, moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii etc.; adesea urmat de determinări) nume dat diferitelor zile din an, considerate sărbători, în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. Sîmbăta moșilor geameni. DOSOFTEI, V. S. septembrie 3^r/20. Să se facă . . . două pomeniri, una la ziua hramului și alta la ziua moșilor (a. 1805). URICARIUL, XI, 325. Într-o zi, prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Această pomenire și jertfă. . . se numea pretutindeni, în toate țările locuite de români, moși. MARIAN, î. 380. Moșii de iarnă, numiți altmintrelea și moșii de cîrnelegi, cad în unele părți sîmbătă înainte de săptămîna albă. id. S. R. I, 260, cf. 261, II, 162, 166, 255, id. NA. 80. Sîmbăta de dinaintea hranghelului. . . pe alocuri se mai numește și moșii de hranghel sau moșii de toamnă. PAMFILE, S. T. 74, cf. 62, 124. Sîmbăta duminicii mari, în ajunul duminicii mari, numită și moșii duminicii mari, moșii rusaliilor, moșii de rusalii. id. S. V. 7, cf. ȘEZ. XXII, 60, ARH. FOLK. III, 151, ALR II/I h 216/2. Moșî ăi dă toamnă dzîŝim moșî dă brîndză. ALR II/I h 216/29. ♦ Obiecte sau alimente date de pomană în ziua moșilor (I 5). În multe comune. . . nu se trimit în aceste două zile numai plăcinte, ca moși, ci și alte obiecte. MARIAN, S. R. II, 255. Toate aceste lucruri cari se duc spre a fi împărțite se numesc moși. PAMFILE, S. V. 8, cf. 9. ♦ Bîlci tradițional de mari proporții, organizat anual în București, în sîmbăta dinaintea rusaliilor ; p. e x t. tîrg, loc unde sînt organizate distracții publice. Și se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. Nopțile le petreceam la „Vendig in Vien”, un cîmp de moși cu atracții felurite. BRĂESCU, A. 242. Să ne vedem sănătoși în tîrg la moși. MAT. FOLK. 1 173. ◊ E x p r. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună multă lume pentru a vedea un lucru curios. Cf. DL, DM. 6. (Învechit) Primul deținător, cu titlu de moștenitor, al unui pămînt; (învechit) bătrîn, stîlp, tei. Am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave. . . și am fost silit să caut pe cel dintîi moș. GOLESCU, Î. 63. Pămîntenii era mai noi moși, veniți și așăzați de mai din urmă. PISCUPESCU, O. 26/4. Răzășiile provenite din daniile domnești sau în genere de la un autor unic, se împărțeau pe bătrîni, în Muntenia pe moși. I. BRĂESCU, M. 21. II. 1. (Regional) Numele mai multor pești: a) (Și în sintagma moș de Dunăre, BĂCESCU, P. 108, moș de baltă, id. ib.) Ghiborț (Acerina cernua). Cf. ANTIPA, P. 439, id. F. I. 31, ATILA, P. 504, BĂCESCU, P. 107, 108, H I 137. b) (Și în sintagmele moș de baltă. BĂCESCU, P. 108, moș Antoci, id. ib. 38) Pălămidă de baltă (Pungitius platygaster). Cf. ANTIPA, F. I. 52, BĂCESCU, P. 38. ◊ C o m p u s: moș-cu-trei-ghimpi = varietate de pălămidă de baltă (Gasterosteus aculeatus ponticus). Cf. ANTIPA, F. I. 59. 2. (Regional) Știulete de porumb de pe care se desprinde greu mătasea; (regional) moșneag (II 1) (Pîraie-Fălticeni). A VI 8. 3. (Regional, la pl.) Cireșe sau vișine uscate, smochinite. Com. din PEȘTIȘANI-TÎRGU JIU. 4. (Prin Munt.) Cocoloș rămas după stoarcerea nucilor. RĂDULESCU-CODIN, 51. 5. (Prin Munt.) Caltaboș sau cîrnat pregătit din intestinul gros al porcului. Cf. ALR I 747/768, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. 6. (În opoziție cu babă) Partea cu cîrlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Pl.: moși. - Și: (regional, I 3) muș s. m. H IX 82. – Derivat regresiv de la moașă.

COLIVĂ (pl. -ve) sf. 1 🍽 Grîu fiert amestecat cu nuci pisate și cu zahăr, care se împarte ca pomană la morți sau se duce la biserică ca un prinos către sfinți (🖼 1379); Ⓕ: miroase a ~ sau îi sună coliva în piept, e pe ducă, n’o mai duce mult, e cu un picior în groapă; a mînca coliva cuiva, a-i supraviețui, a-l duce curînd la groapă ¶ 2 ‡ ⛪ Pomană pentru sufletele morților dusă la biserică: în ziua de Sfeti Gheorghe... duce ~ un miel întreg la biserică (LET.) [vsl. koliva; gr.-biz. κόλλυβα].

moș (moși), s. m. – 1. Bătrîn. – 2. Bunic. – 3. Strămoș. – 4. Fondatorul, predecesorul unei familii, străbun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. – 6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua moșilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. – Mr. moașe, megl., istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe etim., 38, din mamă, cu suf. -oș, ipoteză care nu se susține. Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW 5381; moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893). Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean, s. m. (înv., moștenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit, s. n. (asistența moașei la naștere); moșic, s. m. (bătrînel); moșie, s. f. (înv., origine, speță; înv., patrie, țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier, s. m. (proprietar funciar); moșieresc, adj. (de moșier); moșinaș, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag, dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac, cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește, adv. (ca bătrînii); moșoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică); strămoșesc, adj. (ancestral); strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). – Cf. moșnean. Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).

pom, pomi s. m. Nume generic pentru orice arbore sălbatic sau cultivat care produce fructe comestibile; p. ext. copac, arbore. ◊ Pom de Crăciun = brad sau alt conifer împodobit cu daruri și diverse ornamente colorate cu prilejul Crăciunului. ◊ Pomul mortului = copăcel (mai ales brad) sau ramură împodobită cu fructe, covrigi etc., care se poartă înaintea cortegiului mortuar până la cimitir, unde se înfige în pământ după ce s-a dat de pomană tot ce era pe el; p. restr. un fel de colac în formă de cruce, care se dă de pomană pentru cei morți. ◊ Pomul cunoștinței binelui și răului sau pomul raiului = pom amintit în Biblie, plantat, ca și pomul vieții, în mijlocul grădinii Edenului (raiului), din care Adam și Eva, au fost ispitiți de șarpe (satana) să mănânce fructul oprit, fruct simbolizând izvorul cunoașterii. ◊ Pomul vieții = arbore biblic, plantat aproape sau lângă pomul cunoștinței binelui și răului din grădina Edenului, inaccesibil lui Adam și descoperit de acesta numai după înfruptarea sa din înțelepciunea cunoștinței. ◊ Compuse: (pop.) pomul-raiului = lămâiță; pomul-vieții = tuia. – Din lat. pomus.

pománă f., pl. pomene și pomenĭ (vrom. pomeană, d. vsl. bg. pomĭenŭ, sîrb. pomen, amintire. Luat înapoi din limba rom. e sîrb. bg. rut. pomana. V. pamente). Vechĭ. Pomenire, comemorare. Azĭ. Comemorare făcută p. un mort orĭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ, cu care ocaziune se face un serviciŭ divin și se oferă săracilor mîncare, haĭne saŭ banĭ: Țipă coasa’n buruĭene Și se cară la pomene (P. P., 390). Fig. Iron. Ocaziune rară, chilipir: ce pomană! A face pomană, a face milostenie, a împărți săracilor colivă, colacĭ, mîncare, haĭne, banĭ ș. a. A-țĭ face pomană cu cineva, a te milostivi de el, a-l ajuta la mare nevoĭe. Fă-țĭ milă și pomană (vorbă obișnuită în gura cerșitorilor), îndură-te, nu mă lăsa. A alerga ca la pomană, a alerga ca la mare chilipir. A fi mîncat din pomana dracului, a fi spîn. A te lăți ca o pomană țigănească, a ocupa prea mult loc cu catrafusele tăle. De pomană, de sufletu morților, în amintirea morților saŭ p. mîntuirea sufletuluĭ tăŭ: a da de pomană (a dărui săracilor), a cere de pomană (a cere milă, a cerși), du-te draculuĭ de pomană! Fig. Fam. În zadar, fără folos: a munci, a vorbi de pomană.

3) port, a purtá v. tr. (lat. pŏrtare, it. portare, pv. sp. pg. portar, fr. porter. – Poartă, să poarte. V. com-, ex-, im-, ra-, su- și trans-port). Duc susținînd: a purta o greutate în spinare, a purta steagu în mînă. Îs îmbrăcat cu, am pe mine: a purta suman. Am cu mine, duc: el poartă toțĭ baniĭ cu el. Fig. Duc, susțin, întreprind: Ștefan cel Mare a purtat zecĭ de războaĭe. Duc, susțin, sufer: el duce greu caseĭ. V. refl. Am atitudine: acest elev se poartă bine, el se purta aspru cu inferioriĭ, poartă-te bine. A fi purtat v. pasiv. A fi ținut pe corp, vorbind de îmbrăcăminte, arme, decorațiunĭ: fracu se poartă la solemnitățĭ, sabia se poartă la stînga, el poartă căcĭula pe-o ureche. A fi la modă: această haĭnă se purta pe la 1848. A purta bine o haĭnă, a n’o uza curînd. A purta răŭ o haĭnă, a o uza prea curînd. A purta arme, a fi armat. A purta arma saŭ armele, a fi militar. A purta grijă saŭ de grijă cuĭva, a îngriji de el, a-ĭ procura cele necesare. A purta grija cuĭva, a fi îngrijorat, a fi neliniștit din cauza luĭ ca să nu i se întîmple ceva răŭ. A purta pe cineva cu vorba, a-l tot amîna neîmplinindu-țĭ promisiunea. A purta vorba saŭ vorbele, a bîrfi, a flecări, a face intrigĭ. A purta pe cineva în gură, a-l defăĭma. A purta pe cineva pe palme, a-l menaja foarte mult. A purta cuĭva Sîmbetele, a pîndi ocaziunea de a-l ucide saŭ cel puțin de a-ĭ face răŭ (Sîmbăta e ziŭa morților și a pomenilor). A purta pe cineva de la moară la rîșniță, a-l purta de la Ana la Caĭfa, de colo colo ca să-l șicanezĭ. A purta un nume strălucit, a fi dintr’o familie ilustră.

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea însușirilor morale și intelectuale ale omului; psihic, conștiință. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. Am învins cu bărbăția și cu sufletu-mi cinstit. EFTIMIU, Î. 100. Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ◊ Loc. adv. Din suflet (sau din tot sufletul, din adîncul sufletului) = cu toată sinceritatea, cu tot devotamentul, cu toată dragostea; p. ext. foarte mult. Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele măgulitoare ce-mi adresezi. ALECSANDRI, T. II 56. Jurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul De s-ar strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul. CONACHI, P. 102. Noi, părinții... vă iubim din suflet. DRĂGHICI, R. 35. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ (Urmat de determinări) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva; caracter. Suferințele, copile, ți-au făcut un suflet bun. EFTIMIU, Î. 93. Nu e cum ție ți se pare, Ea are suflet mîndru și de iubire plin. BOLINTINEANU, O. 202. ♦ (Urmat de determinări) Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter. Nu era o ființă de rînd, era un suflet mare care înțelegea lumea și viața. VLAHUȚĂ, O. AL. II 74. Suflet bun și nobil ca scumpa ta soție Eu n-am văzut, mă crede. ALECSANDRI, T. II 67. A fost un suflet mare și nobil, o inimă curată. GHICA, S. 672. ♦ Omenie, bunătate, milă. La unul fără suflet trebuie unul fără de lege. CREANGĂ, O. A. 250. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, O. I 150. Mă cunoști!... privește, Eu sînt, și de ai suflet, privește-mă, roșește! ALECSANDRI, T. II 182. ♦ Curaj. A prinde suflet. 2. Element, factor esențial care determină o acțiune, o concepție. Sufletul viu al leninismului este lupta înverșunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor dușmanilor clasei muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2362. Bălcescu a fost sufletul revoluției de la 1848. SADOVEANU, E. 53. Despotismul, dar, este sufletul concuistei. BĂLCESCU, O. I 135. 3. Persoană, ins, individ, om; p. ext. orice ființă. Avea încă un suflet la care ținea: cîinele lui. PAS, Z. I 57. Într-o căsuță din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata și trei copilași. BUJOR, S. 55. Suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții. RUSSO, O. 100. ♦ Locuitor. Oamenii au rămas îndărăt în sat două mii de suflete. DUMITRIU, N. 11. Orașul de un milion de suflete. C. PETRESCU, C. V. 275. Scrie-mi, mă rog, cîte suflete... are acum Moldova. KOGĂLNICEANU, S. 101. ♦ (De obicei însoțit de un adjectiv posesiv) Termen cu care cineva se adresează persoanei iubite. De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. Bade, bădișorul meu, Dragul meu, sufletul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Marie, sufletul meu, De-i muri, să mor și eu, Cu capul pe brațul tău. ȘEZ. II 8. 4. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață, socotită de origine divină și cu existență veșnică, opusă trupului și supraviețuind acestuia. Nu mai țin minte... care școală filozofică din vechime... discuta dacă femeia are sau nu un suflet. GALACTION, O. I 96. Mă rugam pentru sufletele celor morți. ALECSANDRI, T. II 24. Sufletele lor – pentru păcate pesemne – le-a osîndit domnul dumnezeu să intre în copacii pădurilor. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea care apasă asupra conștiinței. Făt-Frumos, decît să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa. ISPIRESCU, L. 43. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, apăsat, chinuit de ceva. De ce nu vrea să-i spună ei, ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Aibă pe suflet cel ce te-a scos din minte. CONTEMPORANUL, IV 391. (Familiar) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa în pace (pe cineva), a plictisi, a chinui cu prea multe insistențe. Îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badei l-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. A se băga în sufletul cuiva v. băga (I 3). A-i ieși cuiva sufletul = a muri; fig. a munci din greu, a se chinui. A-și da sufletul v. d a³ (I 16). Cu sufletul la gură v. gură (I 1). Cu sufletul pe buze = în agonie, aproape de moarte; fig. abia mai respirînd (din cauza oboselii sau a emoției). A-și stupi sufletul = a se chinui mult. Dimineața pînă-l scoli îți stupești sufletul. CREANGĂ, O. A. 39. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a trăi conform normelor bisericești (cu posturi, cu rugăciuni). A căuta de sufletul cuiva = a face pomeni pentru cei morți. Mititeii s-au dus cătră domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. CREANGĂ, O. A. 144. A da ceva de sufletul cuiva = a da ceva de pomană (în amintirea unui mort). (Să) fie de sufletul (cuiva)! = fie ca dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi (sau a se face) prieten cu cineva pînă la sacrificiu, a fi extrem de devotat cuiva. Printre aceștia unul, pe nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul. ISPIRESCU, U. 104. Se cunoscu cu Pan... și se făcu trup și suflet cu dînsul. id. ib. 107. A-și vinde sufletul = a călca principiile moralei, a păcătui foarte tare, a se închina diavolului. Pentru bani, își vinde sufletul. PANN, la CADE. 5. Viață. El are nouă suflete, Oană... Olecuță de odihnă și să întremează zmeul bătrîn. DELAVRANCEA, A. 57. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-împărat dacă vrea... să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. Au rămas încremeniți ca niște morți fără suflet, neputînd cineva să scoată cît de mic cuvînt din gura lor. DRĂGHICI, R. 21. ◊ Expr. A (mai) prinde sau a căpăta (la) suflet = a se îndrepta, a se întrema (după o boală grea). A lua (cuiva) sufletul = a omorî, a ucide. (Fig.) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. (Familiar) A avea ceva la sufletul său = a poseda, a stăpîni. Are numai două carboave la sufletul său. CREANGĂ, O. A. 204. 6. Inimă (considerată ca sediu al sentimentelor, al afectivității). Și pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat. MACEDONSKI, O. I 15. Acei, al căror suflet pentru țară nu mai bate. BOLINTINEANU, O. 124. Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate! ALECSANDRI, P. A. 105. ◊ Expr. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. Cînd doinea în zori de ziuă... știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I 139. A i se rupe cuiva sufletul (de mila cuiva) = a-i părea cuiva foarte rău de nenorocirea cuiva. 7. Suflare, suflu, respirație. Nările calului se văd uneori de prin valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic, care preface apa în stropi. GANE, N. I 9. Cînd sufla zmăul din sine, izbea cu sufletul său pe Titirez cît colea înainte. SBIERA, P. 184. Nu mai avea alt semn de viață, fără numai că... răsufla prea puțintel suflet. GORJAN, H. I 72. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Într-un suflet = foarte repede, abia mai putînd respira, gîfîind. Urcă într-un suflet scările redacției. C. PETRESCU, C. V. 331. Auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plîngător. REBREANU, R. II 176. Zmeoaica se duse într-un suflet la fiul său. ISPIRESCU, L. 20. ◊ Expr. A-și trage sufletul = a respira. N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere, simțindu-se cu totul liniștită. CONTEMPORANUL, IV 83. A-și lua suflet = a respira adînc; a-și potoli respirația. Cînd ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi. HOGAȘ, M. N. 18. După unele fraze mai lungi, se odihnește, își ia suflet, și atunci pieptul i se ridică puternic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. A-i veni (cuiva) sufletul la loc = a-și potoli respirația, bătăile inimii; a se liniști. Am stat puțin așa pînă să-mi vie sufletul la loc; m-am sculat și am plecat. CARAGIALE, P. 27. ♦ Gîfîit, gîfîială. Ana fuge glonț... Apoi, potolindu-și sufletul, spune... REBREANU, I. 17. ◊ Expr. (Rar) A se umple de suflet = a gîfîi. Am alergat de m-am umplut de suflet. ALECSANDRI, la CADE. 8. (În expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. Luîndu-și rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă și adormi somnul cel lung. ISPIRESCU, L. 147. M-am luat după capul tău cel sec, și m-am dus pe coclauri să-ți aduc... copiii de suflet. CREANGĂ, O. A. 168. (Fig.) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii, Vin de-ntunecă pămîntul La Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. A lua de suflet = a adopta un copil. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. Eu am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, O. A. 261. A da de suflet = a ceda copilul propriu unei persoane, care îl adoptă. Mă-sa-l dăduse de suflet, cînd era numai de-o șchioapă. V. ROM. noiembrie 1953, 92. Fata am dat-o de suflet. Era prea mică. STANCU, D. 19.

pom sm [At: CORESI, EV. 50 / V: (reg) ~n / Pl: ~i / E: ml pomus] 1 (Determinat prin „fructifer”, „roditor”, etc.) Arbore sălbatic sau cultivat care produce fructe comestibile. 2 (Pgn) Arbore. 3 (Reg; îs) ~ sălbatic (sau nealtoit, rău) Portaltoi. 4 (Fam; îe) A fi în ~ A fi fără bani. 5 (Fam, îae) A fi într-o situație dificilă, fără ieșire. 6 (Bot; reg; îc) ~-alb (sau ~ul-raiului) Lămâiță (Philadelphus coronarius). 7 (Bot; reg; îc) ~ul-vieții Tuia (Thuja occidentalis). 8 (Bot; reg; îc) ~-de-mandulă Migdal (Amigdalus communis). 9 (Bot; reg; îc) ~-jitraiu Dud (Morus alba). 10 (Bot; reg; îc) ~ul-cotei Gutui (Cydonia oblonga). 11 (Bot; reg, îc) ~-nărod Cenușer (Ailanthus altissima). 12 (Bot; reg; îc) ~ul-ursului Scoruș (Sorbus aucuparia). 13 (În religia creștină; îs) ~ vieții, ~ raiului, ~ cunoștinței binelui și răului Măr¹ din mijlocul raiului, ale cărui fructe erau interzise lui Adam și Evei. 14 (Îs) ~ de Crăciun, sau ~ de iarnă Brad sau alt conifer împodobit cu bomboane, jucării, lumânări, beteală etc, cu care se decorează casa cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou. 15 (Reg; șîs ~ul mortului, ~ul raiului) Brad, copăcel sau ramură cu fructe, covrigi, colaci, zaharicale etc., purtat înaintea cortegiului mortuar și ale cărui podoabe sunt date de pomană după înmormântare. 16 (Reg; prc; îas) Colac în formă de cruce care se dă de pomană pentru cei morți. 17 (Pop; șîs ~de cununie, ~ul ospățului, ~ cu turte) Ramură de măr¹, brad etc. sau brad, copăcel etc., încărcați cu podoabe și folosiți în ceremonialul nunții. 18 (Bot; pop; prc) Prun (1) (Prunus domestica). 19 (Reg; îc) ~-alb Varietate de prun cu fructe albe și gustoase. 20 (Reg; art) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 21 (Reg; art) Melodie după care se execută pomul (20). corectat(ă)

pomeni [At: PSALT. HUR. 120^v/3 / V: (reg) ~mini, (sst) pomi / Pzi: ~nesc / E: slv поминѣти] 1 vt A-și aminti. 2 vt (Îvr) A aniversa. 3 vt (Pop) A comemora. 4 vt A semnala verbal sau în scris. 5 vt A vorbi în treacăt de ceva sau de cineva fară a insista Si: a aminti, a menționa. 6 vt A aduce intenționat vorba despre ceva sau de cineva. 7 vt A indica. 8 vt (Reg; îe) A ~ (de) rău A cobi. 9 vrim A se menționa lucruri a căror amintire se transmite oral sau în scris și dăinuie din generație în generație Si: a se aminti, a se cita. 10 vrim (Îe) Nici că se ~nește! (sau unde se ~nește?) Se spune pentru a arăta că ceva n-a existat sau nu există. 11 vrim (Îae) Se spune pentru a arăta că ceva nu are precedent. 12 vrim (Îae) Se spune pentru a arăta că ceva nu este posibil. 13 vtf A rosti numele cuiva în cadrul unui serviciu religios, pentru a atrage harul divinității asupra lui sau pentru a obține iertarea păcatelor. 14 vt (Reg; îe) A ~ mortul A da de pomană pentru un mort. 15 vr A exista de multă vreme sau de totdeauna așa cum este acum. 16 vt A ști de multă vreme sau de totdeauna. 17 vr (D. oameni) A se găsi pe neașteptate într-un anumit loc. 18 vr (D. oameni) A ajunge ori a se afla într-o situație neprevăzută. 19 vr (D. oameni) A se vedea pe neașteptate în fața cuiva sau a ceva. 20 vr A face ceva necugetat, nepotrivit. 21 (Îe) Te ~nești că... Se poate întâmpla să... 22 (Îae) Nu cumva... 23 (Reg; îe) M-am ~it nicăieri Nu mai existam. 24 (Reg; îae) Eram mort de beție, de boală etc. 25 vt A trăi în timpul unui eveniment sau într-o anumită perioadă. 26 vt A vedea sau a întâlni un eveniment, o persoană, o situație etc. 27 vr (Pop; de obicei cu determinarea „din somn”) A se trezi din somn. 28 vr (Reg) A se trezi dintr-o beție. 29 vr (Reg) A-și reveni în simțiri Si: a se dezmetici. 30 vrui (Mai ales la perfectul compus, în forma negativă sau interogativă) A exista. 31 vt (Înv) A numi¹.

strânge [At: LEX. MARS. 169 / V: (înv) ~rin~, (îvr) ~ren~^[1] / Pzi: strâng, Ps: ~nsei / E: lat strângere] 1 vt (De obicei d. ființe, mai ales d. oameni sau d. senzații, sentimente etc. ale lor; c. i. obiecte sau ființe, mai ales oameni ori părți ale corpului lor) A exercita, (cu ceva) asupra cuiva sau ceva, o presiune (puternică) din două sau mai multe părți ori din toate părțile, reducându-i volumul, modificându-i forma etc. Si: a apăsa (7), a presa, (îvp) a păsa¹. 2 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) cu ușa (sau în balamale, în clește, în chingi, în frâu etc.) A sili. 3 vt (Pex; îae) A lua pe cineva din scurt. 4 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în spate (sau de, între umeri) (de frică ori de frig) A se înfiora de frig sau de frică. 5 vt (Pan) A cuprinde sau a delimita din două sau din mai multe părți ori din toate părțile. 6 vt (D. obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte strâmte; c. i. oameni ori corpul lor sau părți ale acestuia) A apăsa continuu într-o parte, în mai multe părți sau în toate părțile, provocând jenă ori dureri. 7 vt (Pop; îe) A-l ~ (pe cineva) opinca (sau carâmbul, cureaua etc.) A avea un (mare) necaz. 8 vt (D. persoane) A fi îmbrăcat într-un obiect de îmbrăcăminte (prea) strâmt. 9 vt A fi jenat de un obiect de îmbrăcăminte (prea) strâmt. 10 vt (Olt; Buc; c. i. oameni) A tortura. 11 vt (Reg; c. i. oameni) A durea (1). 12 vt (Asr; fig; c. i. oameni) A constrânge (1). 13 vt (Rar; îe) A ~ din toate părțile A încolți. 14 vt (Îvr; îe) A ~ de bani (pe cineva) A stoarce. 15 vt (Îvr; c. i. oameni) A încerca. 16 vt (D. oameni; c. i. obiecte sau părți ale acestora ori ființe, mai ales oameni sau părți ale corpului lor) A prinde (foarte) puternic cu degetele mâinii sau ale mâinilor (foarte) apropiate între ele și a ține (cât mai) apropiate de sine, nelăsând un timp, (să se îndepărteze, să scape etc.) din mână Si: a încleșta. 17-18 vtrr (Îe) A(-i sau -și) ~ (cuiva sau cu cineva) mâna (ori mâinile) sau a se ~ de mână A(-și) întinde mâna dreaptă (sau mâinile) și a (se) prinde (puternic) (de) mâna dreaptă (ori de mâinile) cuiva, în semn de salut (la întâlnire sau la despărțire), de afecțiune, de prietenie, de recunoștință, pentru a felicita sau pentru a-și exprima compasiunea etc. 19-20 vtr (Îvp; fam) A ~ (pe cineva) de gât (și, înv, îf a ~ pe cineva de grumaz sau, reg, de gușă, a se ~ de gât) A (se) sugruma. 21 vt (Îae) A nemulțumi. 22 vt (Îae) A supăra (6). 23 vt (C. i. oameni sau corpul lor; de obicei urmat de determinări ca „în brațe”, „la piept” etc.) A cuprinde (cu putere) cu mâna, cu brațele pentru a aduce și a ține (foarte) aproape (la piept), în semn de prietenie, de mare afecțiune etc. Si: a îmbrățișa, a înlănțui, a prinde Vz piept. 24 vt (C. i. sfori, curele etc. înfășurate în jurul cuiva sau a ceva) A trage (foarte) tare de capete, pentru a înnoda, a lega, a fixa, a închide etc. (mai bine) Vz fixa, închide, înnoda. 25 vt (Pfm; îe) A ~ cureaua A răbda de foame. 26 vt (Îae; șîf a ~ baierele pungii) A face economii (limitându-se la un trai mai modest). 27 vt (C. i. lațuri ale unor sfori, curele etc.) A face să ajungă lipit (foarte) mult de obiectul în jurul căruia este înfășurat exercitând asupra acestuia o presiune (foarte) mare din toate părțile. 28 vt (C. i. noduri, lațuri ale unor sfori, curele etc. înfășurate în jurul cuiva sau ceva) A întări, pentru a nu se (mai) desface (ușor). 29 vt (Pex) A înnoda. 30 vt (Complementul este frâul) A trage pentru a stăpâni și a conduce calul. 31 vt (Înv; pex; complementul este calul călărit) A conduce (din frâu). 32 vr (Mol; Mun; d. funia folosită la treieratul cu caii) A se înfășura pe parul din mijlocul ariei de treierat (micșorându-și treptat lungimea). 33 vt (Rar; c. i. năvoade întinse în apă) A apropia mult marginile și a trage capetele pentru a prinde peștele înăuntru. 34 vt (Prt; c. i. obiecte de îmbrăcăminte sau părul oamenilor) A fixa, a lega cu o sfoară, cu un șiret etc. ca să nu se desfacă, să nu cadă, să nu atârne etc. 35 vt (Rar; d. cingători, brâie, curele etc.; complementul este mijlocul) A încinge (bine). 36 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte) A face să aibă o croială foarte apropiată de linia corpului sau de o parte a acestuia. 37 vt A face să fie foarte strâmt. 38 vt (C. i. obiecte de îmbrăcăminte, pături etc. sau părți ale acestora) A apropia de corp (petrecând marginile) pentru a-l acoperi (mai) bine (și a-l feri de frig). 39 vt (Rar; pex) A înfășura. 40 vt (Fig; c. i. legături de alianță, de prietenie, de dragoste etc.) A face să devină (mai) apropiat, (mai) puternic, (mai) durabil Si: a cimenta (8), a consolida (3), a întări. 41 vt (C. i. roți de lemn ale vehiculelor) A consolida prin aplicarea unei șine metalice. 42 vt (Trs; c. i. cercul metalic al roții de lemn) A fixa pe obada roții. 43 vt (Îe) A ~ cercul în jurul cuiva A înconjura pe cineva (limitându-i libertatea de acțiune). 44 vr (Asr) A se micșora. 45-46 vtr (Rar; complementul sau subiectul indică malurile sau marginile unei ape sau părți ori porțiuni ale acestora) A (se) strâmta (5-6). 47 vt (C. i. pleoapele, ochii, gura, buzele etc. oamenilor) A închide (tare) ținând lipite între ele părțile mobile. 48 vt (Pfm; îe) A-și ~ gura A se reține (să vorbească). 49 vt (Îae) A tăcea din gură. 50 vi (Îe) Cât ai ~ din ochi Imediat. 51 vt (Pop; pan; c. i. uși, porți etc.) A închide. 52 vt (C. i. fruntea, buzele etc. oamenilor) A încreți (foarte) puternic (în semn de nedumerire, de nemulțumire, de mânie) V încrunta. 53 vt (C. i. dinții, fălcile, pumnii etc. oamenilor) A încleșta (foarte) puternic (pentru a-și stăpâni iritarea, supărarea, furia etc.). 54 vt (C. i. umerii oamenilor) A apropia printr-o mișcare orientată în sus. 55 vi (Îe) A ~ din umeri A-și exprima nedumerirea, nepăsarea, disprețul, nemulțumirea etc. (prin apropierea umerilor printr-o mișcare orientată în sus) Si: a da din umeri, a ridica din umeri. 56 vt (C. i. țesături, hârtie, haine etc.; de obicei cu determinări care arată modul) A aduna laolaltă punând marginile una peste alta sau într-o anumită ordine, într-un anumit fel etc. Si: (reg) a chiti¹ (5). 57 vt (Pan; c. i. paturi montate, corturi întinse etc.) (A desface, a demonta și) a aduna la un loc (și într-un anumit fel) elementele componente. 58 vt (Rar; c. i. perdele, cortine etc. lăsate) A ridica. 59 vr (D. instrumente, ustensile telescopice sau d. părți ale acestora) A introduce unul în altul tuburile din care este alcătuit, pentru a face să fie mai mic. 60 vt (Pan; c. i. părți mobile ale corpului ființelor) A aduce (cât mai) aproape de corp sau unul de altul (reducându-i, aparent, dimensiunile, de obicei lungimea) Si: a apropia (11). 61 vt (Fam; îe) Mai ~-ți coada Nu te amesteca în treburi care nu te privesc. 62 vt (Reg; îe) A ~ genunchii de inimă A se restrânge material. 63 vt (Îe) A-și ~ rândurile A se replia. 64 vt (Pex; îae) A forma o masă omogenă, întărindu-și forțele (fizice sau morale). 65 vr (D. materiale textile sau d. obiecte din fibre naturale muiate ori spălate în apă) A-și reduce dimensiunea Si: a intra (la apă). 66 vr (D. ființe) A-și încovoia, a-și îndoi etc. corpul, de frică, de frig etc., apropiindu-i (foarte) mult extremitățile sau părțile distincte unele de altele și făcându-l să devină (aparent) mai mic Si: a se chirci (2), a se ghemui (1), a se zgârci, (pop) a se ciuciuli¹ (3), a se zguli, (înv) a se stârci, (reg) a se tâmbuși. 67 vr (Îe) A se ~ în sine (sau, rar) în pielea lui A deveni puțin comunicativ. 68 vr (D. oameni) A se lipi (ghemuindu-se) de cineva (sau de ceva) căutând protecție, alinare, confort etc. 69 vr A se ghemui lângă cineva (sau ceva) Si: a se înghesui. 70 vr (Rar; d. membrele corpului ființelor) A se aduna (lângă corp). 71 vr (Rar; d. organe, țesături, mușchi etc. ale corpului ființelor) A se contracta (10). 72-73 vtr (Îe) A i se ~ (sau a-i ~ cuiva) inima (sau, rar sufletul) A simți (sau a face pe cineva să simtă) neliniște, îngrijorare, emoție (foarte) puternică etc. 74 vr (Rar; pan) A se restrânge (ca spațiu ocupat). 75 vt (C. i. piese filetate ale unui dispozitiv, ale unui mecanism etc.) A fixa (mai) bine printr-o mișcare de învârtire. 76 vt A înșuruba (foarte) tare. 77 vt (Îe) A ~ șurubul A folosi mijloace (abuzive) de constrângere. 78 vt (C. i. părți componente ale unui dispozitiv, ale unui aparat etc.) A apropia și a lipi (foarte) tare unul de altul, prin înșurubarea, până la refuz, a unor șuruburi (și a unor piulițe). 79 vt (C. i. obiecte, ființe etc. răspândite, risipite, împrăștiate etc.) A lua și a pune laolaltă, la un loc sau la locul lor, făcând grămezi etc. Si: a aduna (1), (reg) a strângui (1). 80 vt (Îlv) A ~ (într-un) mănunchi ceva A înmănunchea. 81 vt (C. i. grămezi, movile etc. de obiecte adunate) A face (326). 82 vt (Pop; c. i. grâul împrăștiat pe aria de treierat cu caii; cu determinarea „la stâlp”) A îngrămădi în mijlocul ariei (în jurul stâlpului de care sunt legați, cu o funie, caii care treieră). 83 vt (Îvr; fig) A distruge (1). 84 vt (C. i. obiecte sau părți ori fragmente ale acestora) A lua și a așeza în ceva sau într-un loc sigur, ferit sau special amenajat, pentru menținerea în bună stare (și timp îndelungat), pentru a putea fi găsit ușor la nevoie etc. Si: a pune bine, a păstra. 85 vt (C. i. mâncăruri rămase, resturi, vase, tacâmuri etc.) A aduna și a pune deoparte, pentru a elibera masa¹ sau locul respectiv după ce s-a terminat de mâncat. 86 vt (C. i. diverse obiecte împrăștiate, risipite etc. într-o încăpere, undeva etc.) A lua și a pune la loc, așezând în ordine. 87 vt (Pex) A deretica (4). 88 vt (Îe) A ~ patul (sau, reg, așternutul, țoalele) A aduna de pe pat și a pune în ordine. 89 vt (Îae) A face patul Vz face. 90 vt (C. i. obiecte, elemente etc. situate separat, în diferite locuri) A aduce (succesiv) într-un singur loc (luând din mai multe părți și obținând mari aglomerări cantitative) Si: a acumula, a aduna (1), a concentra (1). 91 vt (Pan; c. i. unde, fluide în mișcare) A orienta în cantități (foarte) mari spre același punct Si: a acumula, a aduna (8), a colecta (1), a concentra (3). 92 vt (Rar; c. i. lichide) A absorbi (1). 93 vr (Îvr; d. corpul omenesc) A se fortifica (2). 94 vr (Reg; mai ales în Trs; d. lapte) A se coagula (1). 95 vt (Îvr; c. i. lapte coagulat, brânză, caș etc.) A scurge (14). 96 vt (Reg; mai ales în Trs; complementul este cașul) A jintui. 97 vr (Îvr; d. noroi) A se întări. 98 vt (D. oameni; c. i. roadele pământului, recolta etc.) A lua de pe câmp, din grădini, din livezi etc. și a pune într-un anumit loc, în ceva etc. Si: a aduna (1), a culege (1), a recolta Vz sureti. 99 vt (Pan; d. albine; complementul este nectarul, polenul etc. sau, prin sinecdocă, mierea) A culege (1). 100 vt (Îvp; fșa; c. i. mai ales alimente, hrană etc.) A aduna (spre a face provizii). 101 vt (Înv; c. i. roadele pământului, recolta, alimente, hrană etc.) A depozita (1). 102 vrp (Îvr; subiectul gramatical indică pâinea) A se face (341). 103 vt (C. i. obiecte de aceeași categorie, de obicei de artă sau manuscrise, texte, cărți, mai ales vechi ori rare, producții folclorice etc.) A lua (sau a nota, a înregistra) și a pune la un singur loc, pentru a face o colecție (expusă sau tipărită) Si: a aduna (1), a colecționa, a culege (2). 104 vt (C. i. bunuri materiale, avere, bani etc.) A pune deoparte (puțin câte puțin, încetul cu încetul) pentru (a consuma) mai târziu Si: a acumula, a aduna (9), a agonisi (2), a economisi (4), (pop) a chivernisi (4), (pfm) a prăsi, (reg) a mirui², a priștipi, a răgădui¹, a sclipui², a scofeli, a stăci, a șporoli, a zorobi. 105 vt (Îe) A ~ bani albi pentru zile negre A fi (foarte) chibzuit și econom. 106 vr (Îvr; d. venituri) A se realiza. 107 vt (Îvp; c. i. dări, impozite, taxe oficiale etc.) A percepe. 108 vt (C. i. bani, obiecte, materiale etc.) A pune la un loc (luând din mai multe părți sau de la alții) cu un anumit scop Si: a aduna (1), a colecta (1). 109 vr (D. ființe, mai ales d. grupuri, eventual organizate, de oameni, dintr-un ținut, dintr-o localitate etc.) A ajunge, împreună cu alții (și în număr mare) într-un anumit loc (dinainte stabilit), la cineva sau în jurul cuiva în vederea unui anumit scop Si: a se aduna (13), a se întruni, a se reuni, (reg) a se închelba, a se închelbăra, a se întroloca, a se soborî, a se strângui (2). 110 vr (Rar; pex) A sosi (1). 111 vr (Îe) A se ~ ca (săracii) la mort (sau la pomană) sau ca lupii la hoit A alerga după un câștig nemuncit. 112-113 vtr (Îe) A (se) ~ de pe drumuri sau (pe) acasă A nu mai fi (sau a face să nu mai fie) hoinar, stabilindu-se (sau stabilindu-l) într-un loc. 114-115 vtr (Îae) A sta (sau a face să stea) acasă. 116-117 vtr (Îae) A (se) face om așezat. 118-119 vtr (Îae) A-și (sau a-i) face o situație (materială) bună. 120 vt (Îe) A nu-și (mai) ~ picioarele (de pe drumuri) A umbla (foarte) mult. 121 vt (Îe) A-și ~ lioarba (sau buzișoarele) acasă A tăcea. 122 vr (Îe) A se ~ laolaltă A se căsători (2). 123-124 vtr (Îe) A (se) ~ în jurul cuiva A (se) mobiliza la ceva. 125-126 vtr (Îe) A ~ (cineva) oaste (sau oștire, armată etc. ori, îvr, a se ~ cu oști asupra cuiva) A (se) mobiliza. 127 vt (Îe) A-l ~ Dumnezeu (sau moartea) pe cineva A muri¹. 128 vt (Trs; spc) A intra în ceata feciorilor. 129 vt (Înv; spc; d. organe legislative) A se întruni (în sesiune). 130 vt (Înv; spc; c. i. organe de conducere, legislative etc.) A convoca. corectat(ă)

COMÎNDARE s.f. 1. (Trans. SV) Jertfă. Că s-ai vrut vrea comîndarea da-o-vreamu. Toate arsele nu dulce-vrusi. Comîndarea zeului. PS. SEC. XVIII, 36^v. 2. (Cris.) Pomană. Iară după moarte . . . să le faci cumîndări și prescuri. C 1692, 503^v; cf. MOL. 1695, 78^r. Etimologie: comînda. Vezi și comînd, comînda. Cf. pominoc; alămojnă, comînd, paos (2).

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață și care este socotită de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagme și expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare).

SUFLET ~e n. 1) Totalitate a proceselor psihice, care caracterizează lumea internă a individului; latură psihică a omului; duh. * A-și pune tot ~ul a-și da toată silința. Din ~ (sau din adâncul ~ului sau din tot ~ul) cu toată dragostea; cu afecțiune. Cu trup și ~ în întregime; întru totul. A nu avea (pe cineva) la ~ a nu iubi, a nu suferi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) ~ul a sâcâi (pe cineva) întruna. A avea ceva pe ~ a fi chinuit de ceva; a avea o durere. 2) Atitudine plină de bunăvoință; omenie; mărinimie. ◊ Cu ~ a) bun la inimă; omenos; mărinimos; b) cu râvnă. Fără ~ a) nemilos; rău; câinos; b) fără tragere de inimă; în silă. 3) fig. Conținut principal; esență. ~ul unei doctrine. 4) (despre persoane) Figură centrală; însuflețitor; animator. ~ul unui colectiv. 5) fam. Om aparte; ins; individ. 6) pop. Ființă vie. Și el este ~. 7) filoz. rel. Forță veșnică, imaterială, dătătoare de viață, considerată de origine divină. ◊ Cu ~ul pe buze (sau la gură) a) aproape de moarte; în agonie; b) respirând foarte greu de emoție sau de oboseală mare. A da de ~ul cuiva a da de pomană în amintirea unui mort. A-i ieși (cuiva) ~ul a) a muri; b) a se istovi, muncind din greu; a se chinui. A lua (cuiva) ~ul a omorî (pe cineva). 8) Simbol al trăirilor, sentimentelor, dispozițiilor omului; inimă. ◊ A-i merge cuiva ceva la ~ a avea mare satisfacție de ceva; a-i plăcea mult. 9) Senzație de sufocare; năduf. Plin de ~. ◊ Într-un ~ foarte repede; într-o fugă. A-și trage ~ul a) a-și potoli respirația; a respira mai liber; b) a fi aproape de moarte. A se umple de ~ a respira greu (după un efort fizic). 10): A lua de ~ a adopta (un copil). Copil (sau fiu, fiică) de ~ copil (sau fiu, fiică) adoptiv. [Sil. su-flet] /<lat. suflitus

cap (-pete), s. n. – 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc. – 2. Aspect, înfățișare. – 3. Minte, inteligență, spirit. – 4. Viață, existență. – 5. Individ, ins. – 6. (Pl.) Capital, avuție. – 7. Șef, căpetenie, conducător. – 8. Partea cea mai înaltă, mai importantă. – 9. Început, parte inițială. – 1O. Extremitate, parte extremă cu care se sfîrșește ceva. – 11. Față, avers, parte a monedei cu efigia. – 12. (Înv.) Capitol, paragraf. – 13. Pomană din 33 de colaci care se împart pentru odihna sufletului celor morți; se face de obicei chiar în ziua morții (capul de țărînă) la 6 și la 12 săptămîni. – Mr. cap, capite; megl. cap, cǫp, capiti, istr. cǫpete. Lat. *capum, forma vulgară de la caput (Pușcariu 269; Candrea-Dens., 236; REW 1668; DAR; Rohlfs, Differenzierungen, 51); cf. it. capo, prov., cat., fr. chef, sp., port. cabo, toate cu sensuri der. Din punct de vedere semantic, cuvîntul rom. reprezintă, deci, o fază arhaică, întocmai ca sp. cabeza, față de fr. și it. Cf. căpătîi, căpățînă, căpcăun, capîntortură. Pl. reproduce lat. capita (cf. om, pl. oameni). Totuși, s-a dezvoltat un pl. analogic, capi, care se folosește numai cu sensul 7, și într-un mod destul de oscilant: Bălcescu scrie indiferent capetele armatei și capii armatei. Der. capăt, s. n. (parte extremă; sfîrșit, deces, moarte; bucată, fragment; extremitatea osiei carului; colac care se dă de pomană pentru odihna sufletului morților; înv., capitol, paragraf), sing. analogic format pe baza pl. capete (ca sunet-sunete, ropot-ropote etc.); timbrul ă se explică prin labiala precedentă cf. omăt-omeți, făt-feți; capeș, adj. (tenace; încăpățînat), cuvînt derivat artificial de Odobescu; căpețel, s. m. (înv., început; capăt, fragment, crîmpei; colac de pomană), dim. al lui capăt cu suf. -el (După Candrea-Dens., 237; REW 1636 și DAR, din lat. capĭtĕllum „căpșor”; dar semantismul corespunde mai bine der. pe care o sugerăm); căpețea (var. căpățea(lă), capețea, căpețeală), s. f. (parte a frîului care trece peste capul și botul calului), der. de la căpețel (cf. cel-cea; purcel-purcea; cățel-cățea etc.), așa cum pe drept a observat Candrea (pentru Pușcariu 277; REW 1637 și DAR, din lat. capĭtium al cărui rezultat *căpeț s-a format probabil cu suf. -ea); căpetenie, s. f. (căpetenie, șef), de la capete, cu suf. abstract -enie; căpui (var. încăpui) vb. (a pune stăpînire, a captura; a dota, a aproviziona; a împărți pomana numită cap sau căpețel), cuvînt pe care DAR; Pușcariu, Dacor., I, 595 și Scriban îl derivă de la mag. kapni „a căpăta, a obține”, dar care nu pare posibil a fi separat de cap, cel puțin cu ultimul său sens; este totuși probabil să se fi produs o contaminare între cele două cuvinte, singura care ar explica celelalte accepții din rom. De aceeași proveniență trebuie să fie căpușe, s. f. (mugure, mai ales de viță de vie; păduche al oilor, Melophagus ovinus; ricin, Ricinus communis), mr., megl. căpușă, prin intermediul suf. dim. -uș, f. -ușe (ca mănușe, picioruș, etc.). Der. propusă de Pușcariu, Dacor., I, 594, a fost acceptată de REW 1658 și DAR; cf. Rosetti, I, 113. Semantismul nu pare că reprezintă vreo dificultate; cf. sp. capullo, pe care A. Castro, RFE, 1918, 34, îl derivă de la caput și care are același sens. Celelalte explicații sînt mai puțin convingătoare (din bg., după Pascu, II, 184; de la *cap, postverbal de la capēre, su sensul de „(lucru) care se șterpelește”, după Giuglea, Contributions). Alb. këpušë („căpușă” și „fragă”), bg. kapuš, sb. kapuša trebuie să provină din rom. (cf. Capidan, Raporturile, 204; pentru relațiile cu alb., Philippide, II, 703 și Capidan, Meglonoromînii, 59). Der. căpuși (var. încăpușa), vb. (a înmuguri); căpușnic, s. m. (frăguță, Cirsium oleraceum); căpșună, s. f. (fruct, Fragaria elatior, Fragaria collina). Der. acestui ultim cuvînt nu lasă nici o îndoială (cf. alb. și mr. căpușă „căpușă” și „fragă”); pentru suf. Pușcariu, Dacor., I, 593, propune -ună, care nu este curent în rom (cf. REW 1668). Probabil trebuie plecat de la *căpușun, cu suf. -un, cf. gărgăun, și cu sing. refăcut pe baza pl. Der. căpșunică, s. f. (frăguță; specie de plantă); căpșuniu, adj. (culoarea căpșunii). Capsoman, s. m. (prost, nătîng), pare a fi un der. expresiv de la cap, cu suf. -man, ca gogoman, hoțoman etc. Der. nu este clară; poate fi vorba de o contaminare cu ngr. ϰαφο- „sărac” sau mai curînd de un infix expresiv ca in cotoșman.

pomeníre f. Comemorare, serviciŭ religios și pomană în onoarea unuĭ mort. Mențiune. Fericitu întru pomenire, defunctu. Veșnica pomenire, ultima rugăcĭune la înmormîntare.

moși m. pl. 1. Sâmbăta morților când se fac pomeni: Moșii de iarnă, de Rusalii și de toamnă; 2. mare bâlciu anual în luna lui Maiu (începe dela 15), ținut în București la obor: am fost la Moși; 3. numele zilelor ce urmează celor nouă Babe din Martie; la moșii verzi, la sfântu Așteaptă; a spune moși pe groși, a spune vrute și nevrute, fleacuri; 4. un fel de cozonaci: moși și babe de Paști. [V. moș].

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea proceselor afective, intelectuale și voliționale ale omului; psihic. ◊ Loc. adv. Din suflet sau din tot sufletul, din adâncul sufletului = cu pasiune, cu convingere; foarte mult. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ Trăsătură de caracter (bună sau rea); p. ext. caracter. ♦ Persoană considerată din punct de vedere al trăsăturilor de caracter. Era un suflet mare, care înțelegea lumea. ♦ Omenie, bunătate, milă. Om fără suflet. ♦ Curaj, temeritate, îndrăzneală. A prinde suflet. 2. Factor, element esențial al unui lucru, al unei acțiuni etc. 3. (Fil.; Bis.) Substanță spirituală de sine stătătoare, independentă de corp, care dă omului viață, individualitate și personalitate și care este de origine divină și cu esență veșnică. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, chinuit de ceva. (Fam.) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva), a nu-l simpatiza. A(-i) scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa (pe cineva) în pace, a sâcâi, a enerva. A-i ieși (cuiva) sufletul = a) a muri; b) a munci din greu, a se chinui. Cu sufletul la gură = a) în agonie; b) respirând foarte greu de oboseală sau de emoție. A-și stupi sufletul = a munci din greu, a se chinui cu ceva. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a se comporta în conformitate cu normele bisericești. A căuta de sufletul cuiva = a da ceva de pomană în amintirea unui mort. (Să) fie de sufletul cuiva! = fie ca Dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi extrem de devotat cuiva. A-și vinde sufletul = a păcătui foarte tare. 4. Viață. A avea șapte suflete. ◊ Expr. A (mai) prinde (sau a căpăta) suflet = a se întrema (după o boală). A lua (cuiva) sufletul = a omorî (pe cineva). A avea ceva pe (sau la) sufletul său = a avea ceva în posesiune. ♦ Inimă. ◊ Expr. A i se rupe sufletul (de mila cuiva) = a suferi foarte mult pentru nenorocirea cuiva. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. 5. Persoană, ins, om; p. gener. orice ființă. ♦ Locuitor. Oraș de un milion de suflete. 6. (Pop.) Suflare, suflu, respirație. Pe nări el scoate suflet puternic. ◊ Loc. adv. Într-un suflet = foarte repede. ◊ Loc. vb. A-și trage sufletul = a respira. ◊ Expr. A-și lua suflet = a respira adânc; a-și potoli respirația. A-i veni sufletul la loc = a-și potoli respirația; a se liniști. 7. (În sintagma) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. ◊ Expr. A lua de suflet = a adopta un copil. A da de suflet = a-și ceda copilul unei persoane care îl adoptă. – Lat. *suflitus (< suflare).

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Om bătrîn; moșneag, unchiaș. Totuna e dac-ai murit Flăcău ori moș îngîrbovit; Dar nu-i totuna leu să mori Ori cîne-nlănțuit. COȘBUC, P. I 257. Și moșului îi plac toate, dar să le roază nu poate. PANN, P. V. III 72. Pe dealul rotat Șede moșul bosumflat (Bostanul). GOROVEI, C. 26. ♦ Termen cu care cineva mai tînăr se adresează unui bătrîn sau vorbește despre acesta. Moșule! strigă brutarul... Astîmpără-te! ARGHEZI, P. T. 118. Un străjeri, cum vede pe moșneag că stă pe-acolo, îl întreabă: Dar ce vrei, moșule? CREANGĂ, P. 80. De mult ești însurat, moșule? l-am întrebat. – De patruzeci de ani. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ (În compuneri cu substantive nume de persoane) Da-ntreabă pe moș-popa că-l știe. MACEDONSKI, O. II 53. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. CREANGĂ, P. 105. ◊ Moș Martin sau (mai rar) moș Ursilă = ursul. Atîta i-a trebuit lui moș Ursilă și apoi las’ pe dînsul ! CREANGĂ, P. 53. Joacă bine, moș Martine. TEODORESCU, P. P. 191. (În numirile unor sărbători religioase) Moș Ajun v. ajun. Moș Crăciun v. crăciun. ◊ Expr. A-i veni cuiva moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. Personaj mascat care însoțește brezaia; unul dintre irozi. II. 1. (Regional; și în forma tata-moșu) Bunic. Greu Să nimerești pe vreme nouă Ca-n zilele lui moșu-meu. DEȘLIU, M. 10. ♦ Termen cu care un nepot se adresează bunicului său. Avere-ai azi și dumneata Nepoți să-ți zică: moșu. GOGA, P. 33. 2. (Mold., Maram.) Unchi. Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... strigă bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Iată ce-mi scrie frate-mieu și moșul vostru. CREANGĂ, P. 184. 3. Ascendent îndepărtat; strămoș, străbun. ◊ Expr. De cînd cu moș Adam = de multă vreme, din vremurile de demult. ♦ (La pl.) Șirul ascendenților, generațiile trecute; bătrînii, strămoșii. Ion al Anei... cică rus din moși. COȘBUC, P. I 228. ◊ Expr. Din (sau de la) moși, (de la) strămoși = de demult. Îi dete un inel ce zicea că îl are de la moși, de la strămoși. ISPIRESCU, L. 104. Din moși-strămoși aveam palatul meu împărătesc așezat în scorbura ăstui copaci. POPESCU, B. I 10. Din moși-strămoși la noi se spune C-a fost a raiului minune Pe timpii nașterii lumești. ALECSANDRI, P. III 547. La moșii ăi verzi = niciodată, la sfîntu-așteaptă. Vei mai căpăta și tu cap la moșii ăi verzi ori la poștele cailor. ISPIRESCU, L. 261. A spune (a înșira, a îndruga) moși-pe-groși sau moși-păroși = a îndruga la nimicuri, a trăncăni, a palavragi. Eu nu vă spun moși-pe-groși, ci numai lucruri pe care le-am auzit de la oameni ce trebuiesc crezuți. MACEDONSKI, O. III 122. Ori gîndești că-ți spun moși-pe-groși, ca să glumesc cu d-ta? CARAGIALE, O. III 79. Tot înșiră la gogoși, spuind despre moși-păroși. PANN, P. V. I 9. III. (Date calendaristice în legătură cu datine, superstiții, practici religioase) 1. Fiecare dintre cele nouă zile din luna martie, care urmează după zilele babelor. 2. (La pl.) Ajunul duminicii în care creștinii sărbătoresc pogorîrea duhului sfînt; în acea sîmbătă se fac slujbe și se dă de pomană pentru sufletele celor morți. Într-o zi prin luna lui mai, aproape de moși. CREANGĂ, A. 5. Laptele îngroșat cu crupe se dă de pomană în talgere ori în ulcele la moși. ȘEZ. VII 75. 3. Mare bîlci tradițional ținut la București în epoca sărbătorii amintite, în luna mai. La moși [titlu]. CARAGIALE, O. II 168. Ți se pare că auzi la moși strigătul precupeților. ALECSANDRI, T. 1201. ◊ Expr. S-a strîns lumea ca la moși, se spune cînd se adună lume să vadă un lucru curios. IV. (Învechit) Bucată de moșie (rămasă de la strămoși); fîșie de pămînt stăpînită de un moșnean. Cînd... am văzut 20 de moșneni cu sînurile pline de hrisoave... am fost silit să caut pe cel dintîi moș, apoi să cercetez dintr-însul cîte părți s-au făcut. GOLESCU, Î. 91.

POMNEATĂ, pomnete, s. f. 1. (Pop.) Șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate la un capăt un ban, iar la celălalt o lumânare, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană celor care iau parte la înmormântare. 2. (Reg.) Colac împletit care se dă de pomană la înmormântări. [Var.: (reg.) pomeneată s. f.] – Din sl. pamĭatŭ.

paos, paosuri, s.n. (înv. și reg.) 1. repaos, odihnă; liniște, calm. 2. (fig.) decădere, declin. 3. pomană; ceea ce se dă de pomană; jertfă din vin adusă morților. 4. vin sfințit, untdelemn sau agheasmă cu care preotul stropește mortul, înainte de a-l îngropa. 5. lumânare specială pentru mort, din ceară curată, de lungimea mortului, care arde tot timpul cât acesta stă în casă. 6. cuvântare la o înmormântare.

pomneată, pomneți, s.f. 1. (pop.) șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate la un capăt un ban, iar la celălalt o lumânare, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană celor care iau parte la înmormântare. 2. (reg.; în forma: pomnetă) bucată de pânză în care se învelesc oasele unui mort când sunt dezgropate. 3. (reg.) colac împletit care se dă de pomană la înmormântări. 4. (reg.; în forma: pocmet) manșetă la cămășile bărbătești țărănești. 5. (reg.; în forma: pogmată) fâșie împodobită la poalele unei fuste femeiești. 6. (reg.; în formele: pocmată, pogmată) cingătoare de fată împodobită cu cusături. 7. (reg.) guler la o cămașă bărbătească. 8. (reg.) fiecare dintre cele două ațe cu care se leagă cămașa bărbătească la gât.

colac (colaci), s. m. – 1. Un fel de pîine, în formă de inel, împletită din mai multe straturi de aluat. – 2. Covrig. Se spune mai ales despre colacii sau covrigii de o anumită formă, ce se împart de pomană pentru odihna sufletului unui mort; colacul mare, pentru preot și dascăl, de formă circulară, înconjurat de două împletituri, și avînd deasupra două chifle rotunde și două cruci dispuse simetric; colacii lăturalnici, pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentru Fecioara Maria, 10 pentru mort și 5 liturghioare sau covrigi în formă de două 8 încrucișate; colacii de la ușa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi. – 3. Pîine dată de pomană. – 4. În general, obiect în formă roată sau de covrig. – 5. Colac de salvare. – 6. Colier. 7. Coroană. – 8. Arc, boltă. – 9. Ghizd, colac de fîntînă. – 10. Obadă. – 11. Gard, împrejmuire. – 12. Perniță de pus pe cai. – 13. (Înv.) Dar, cadou. – 14. (Înv.) Recompensă, bacsiș. – Mr., megl. culac, istr. colac. Sl. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 67; Conev 66); cf. bg. kolač, sb. kòlač, rus. kalač. Rezultatul normal, *colaci, pl. colaci, a dus la formarea unui sing. analogic (DAR). Este inutilă, prin urmare, ipoteza lui Diculescu, Elementele, 473, bazată pe gr. *ϰόλλαξ, în loc de ϰολλιξ. Cuvîntul rom. a intrat în mai multe limbi, uneori împreună cu alte der., bazate pe fonetismul sl.: tc. kolak (față de kulaç), alb. kuljatš (față de kaljač), bg. kolak, mag. kalák „bacșiș” (față de kalács), cf. Berneker 541 și DAR. Der. colăcel, s. m. (covrig); colăcime, s. f. (ofrandă de colaci sau de daruri); colăcar, s. m. (persoană care oferă un dar; persoană care improvizează orații la nunțile tipice; turnător); colăcăriță, s. f. (femeie care pregătește pîinile de pomană); colăcări, vb. (a recita orații; a spiona; a turna); colăcărie, s. f. (orație, denunț); colăcaș, s. m. (persoană care improvizează orații); colăcășie, s. f. (orație); colăcer, s. m. (prieten al mirelui, care îi este martor și care recită orația), cuvînt care pare a se fi încrucișat cu colcer, clucer, și pe care Tiktin și DAR le consideră der. de la conăcar și confundat cu colac prin etimologie populară, ipoteză puțin plauzibilă (și mai puțin este der. din bg. kolačer, propusă de Conev 58); colăci, vb. (a aranja o căsătorie, a face pe pețitorul; a prezenta, a face cunoștință; a (se) amesteca, a (se) băga; a spiona, a turna, a denunța, a descoperi; a face colac, a răsuci; a încurca, a încîlci); colăcitură, s. f. (rulou; încurcătură); colătău, s. n. (mîner; coc, conci), pe care Tiktin și DAR îl pun în legătură cu mag. kallantyú „clanță” (cf. Stamati: pletele i-au pieptănat și colătău le-au făcut); încolăci (var. (în)colătăci), vb. (a face ca un cerc, a încovriga); încolăcitură, s. f. (roată, cerc); descolă(tă)ci, vb. (a desface, a întinde, a desfășura).

colivă (colive), s. f. – Dulce preparat din grîu fiert, nuci și zahăr care se dă de pomană pentru odihna sufletului unui mort. Gr. ϰόλυβα, prin intermediul sl. koliva (Roesler 570; Miklosich, Slaw. Elem., 25; Mikosich, Lexicon, 297; Murnu 15; Vasmer, Gr., 79), cf. bg. kolivo, sb. koljivo. – Der. colivar, s. m. (persoană care se duce la toate slujbele unde se dă de pomană; parazit, pomanagiu; Arg., polițist, jandarm; Arg., seminarist).

prînz (prînzuri), s. n. – 1. Masa de la mijlocul zilei. – 2. Ora 12 la miezul zilei. – Mr. prîndzu. Lat. prandium (Pușcariu 1389; Candrea-Dens., 1451; REW 6730), cf. vegl. prints, it. pranzo (logud. prandzu). – Der. prînzi, (mr. prîndzu, prîndzăscu, megl. prundzos), vb. (a mînca < de prînz ›), din lat. prandĕre cu schimb de conjug. (Densusianu, Hlr., 148; Pușcariu 1390; Candrea-Dens., 1452; REW 6728), cf. vegl. prendar, calabr. pranziare „a mînca bine”, logud. prandere; prînzare, s. f. (masa de prînz); prînzișor, s. n. (micul dejun, masa de dimineață; Banat, pomana de nouă zile după moarte).

comând n. masă ce se dă întru pomenirea și odihna sufletului celui răposat (îi se mai zice și pomană sau praznic): la masa morții voi să mâncați comândul AL. [Abstras din comândà].

pomineată f. bucată de pânză albă ce se așterne asupra ușciorului casei la un mort (în Dobrogea). [Tras din pomană].

POMNEATĂ, pomnete, s. f. 1. Fîșie de pînză albă, care are înfășurat la un capăt un ban, iar la celălalt o lumînare, și care se pune în mîna mortului sau se dă de pomană după înmormîntare Mi se mai dăruie, la îngropare, o pomneată – o batistă albă care are legat, într-un colț, un ban de cinci. STANCU, D. 326. 2.Colac împletit, care se împarte la înmormîntări. V. pupăză. – Pl. și: pomneți. – Variantă: pomenetă (La TDRG) s. f.

pomneată sf [At: (cca 1780) IORGA, S. D. XIV, 311 / V: (reg) pocma~, pocmeț s, pocn~, pogma~, pogn~, pognete sm, polme~ (Pl: ~meți), pomen~, ~menetă, pomin~, ~minetă, ~et sm, ~etă, ~ete sm / Pl: ~ete, (înv) ~te / E: cf pomană, podmet] 1 (Pop) Șervet, batistă sau fâșie de pânză albă, având legate, la un capăt, o lumânare, iar, la celălalt, un ban, care se pune în mâna mortului sau se dă de pomană celor de la o înmormântare. 2 (Reg; îf pomnetă) Bucată de pânză în care se învelesc oasele, dezgropate ale unui mort. 3 (Pop) Colac împletit dat de pomană la înmormântări. 4 (Reg; îf pocmeț) Manșetă la cămășile țărănești bărbătești. 5 (Mar; îf pogmată) Fâșie împodobită a poalelor unui obiect de îmbrăcăminte femeiesc. 6 (Mar; îf pocmată, pogmată) Cingătoare împodobită cu cusături, purtată de fete la sărbători. 7 (Reg) Guler la o cămașă bărbătească. 8 (Mar; îf pogmată) Fiecare dintre cele două ațe cu care se leagă cămașa țărănească la gât.

sacrilegiu sn [At: LB / V: (înv) ~eghiu, ~ej, (reg) ~egi / E: lat sacrilegium, fr sacrilège] 1 (Liv) Faptă profanatoare. 2 (Reg; îs) ~ mic Ultima sâmbătă din postul de Paști, în care se fac pomeni (și slujbe religioase) pentru morți. 3 (Reg) Sărbătoarea moșilor de iarnă.

pom m. 1. arbore roditor; 2. (de mort), copăcel împodobit ce se face la praznice și se dă de pomană: roșcove și smochine din pomul mortului CR. [Lat. POMUS].

pomană f. 1. milostenie făcută în amintirea mortului (două colive, doi colaci, lămâi, mere, smochine și stafide): aleargă ca la pomană; 2. milostenie în genere: a cere de pomană; 3. milă: fă-ți pomană și nu mă arăta ISP. [Vechiu-rom. pomeană, amintire («peri pomeana lui cu sunet», Coresi) = slav. POMĬENŬ, aducere-aminte (bulg. POMANŬ, pomană]). ║ adv. de pomană, gratuit, zadarnic: a munci, a vorbi de pomană.

PRAZNIC, praznice, s. n. 1. Masă mare sau ospăț în amintirea unui mort sau la hramul unei biserici; pomană, comândare. ♦ Petrecere mare; chef, ospăț, zaiafet. 2. Sărbătoare bisericească; p. ext. zi în care nu se lucrează. ♦ (Înv.) Aniversare a zilei de naștere a cuiva; patron. – Din sl. prazdĩnikŭ.

FERICA vb. (Ban., Trans. SV) A socoti pe cineva fericit. C: Au pomeni-te-vor Ceia carii în moarte Zac în triste gropnițe Au ferica-te-vor. VCC, 15. Ferik. Laudo. Beatifico. AC, 339. // A: Și-n săbor de gloate să-l ridice Și-n scaun de bătrîni să-l ferice. DOSOFTEI, VS. Etimologie: ferice. Vezi și fericat, fericăciune.

vamă s.f. 1 (adesea în legătură cu vb. ca „a da”, „a lua”, „a plăti”) Taxă care se plătește pentru ca o marfa sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta. ◊ Loc.vb. A pune vamă = a) a fixa taxa care trebuie plătită pentru ca o marfa sau un anumit produs să treacă dintr-o țară în alta; b) fig. a fura la drumul mare. Tunsu și Groza își făceau de cap, punînd vamă pe tot ceea ce se încumeta să treacă pe drumurile lui (CA. PETR.). ◊ Expr. A siguripsi vama v. siguripsi. ◊ Fig. N-am uitat tutunul și hîrtia de țigară- vamă pentru trecerea mea în altă zodie a vieții (SADOV.). ♦ (în trecut, în Țările Rom.; și vamă domnească) Taxă, în bani sau în produse, care se percepea pentru intrarea într-o țară, într-un oraș (în scopul vînzării unor produse), pentru folosirea unui pod, a unui drum, pentru transportul mărfurilor etc. (și care constituia imul dintre veniturile domnitorului). Să plătească vama mălaiului și la poduri (DOC.). ♦ Gener. (în trecut, și vama pămîntului) Taxă, impozit (pe mărfuri sau pe produse). ♦ (pop.) Cantitate procentuală dintr-un produs sau sumă de bani care se dă drept plată pentru măcinat, treierat etc. Zeciuiala morii este vama (PAM.). ♦ (înv., reg.) Cîștig, profit. ♦ (reg.) Plată (simbolică) pretinsă mirelui ca să-și poată duce mireasa acasă la el. 2 Instituție (de stat) care exercită controlul asupra intrării și ieșirii din țară a mărfurilor, a mijloacelor de transport, a unor produse etc. în vederea stabilirii taxelor legale și a încasării lor. ◊ Loc.adj. De vamă = care aparține acestei instituții, care se aplică de către această instituție, care este utilizat la această instituție. ♦ Loc, punct, clădire (la granița unei țări) unde funcționează această instituție. ◊ Expr. A trece (ceva) prin vama cucului = a trece o marfa, un produs prin contrabandă. A trece (sau a se strecura) prin vămile (sau vama) cucului = (despre persoane) a trece clandestin peste graniță. A căta vama cucului = a căuta un lucru care nu există. ♦ Personalul acestei instituții. Vama a intrat în grevă. 3 (înv.) împuternicire, drept de a-și însuși veniturile realizate prin perceperea vămii, care se acorda unei persoane, prin concesiune. Vămile Moldovei se dădeau în arendă pe timp de un an (STOIC.). ♦ Funcția și activitatea de vameș. A ținut vama patru ani. ♦ Perioadă de timp în care se exercita această funcție. Vama Moldovei începea din luna august. 4 (relig. sau în credințele pop.; mai ales la pl.; de obicei determ. prin „văzduhului”) (Fiecare dintre) cele șapte, nouă, douăsprezece, douăzeci și patru, patruzeci și patru sau nouăzeci și nouă de popasuri (în văzduh) prin care trebuie să treacă sufletul mortului, plătind la fiecare dintre ele o taxă de răscumpărare a păcatelor, pentru a ajunge în cer. Aceia, la vămile văzduhului, să nu mai apuce să spună cine făcuse ticăloșia (E. BAR.). ♦ Bani pe care trebuie să-i plătească sufletul mortului, la trecerea prin fiecare popas, ca să poată călători pe lumea cealaltă; (la creștini) milostenie (bani sau pomană) ce se împarte pentru sunetul mortului la opririle pe drumul spre mormînt. Banu-i vamă peste rîu. Merinde ai, colac de grîu Pe-un drum de veci (COȘB.). • pl. vămi, (înv.) vămuri. /<magh. vám.

POMENI vb. 1. v. aminti. 2. (BIS.) a comânda. (~ morții.) 3. a se întâmpla, (reg.) a se da. (Așa ceva nu s-a mai ~.) 4. a auzi. (Așa ceva n-am ~.) 5. a se afla, a se găsi, a se trezi, a se vedea. (S-a ~ încolțit de creditori.)

paos s. m. – Obicei funerar, vin amestecat cu apă și miere, care se duce la înmormîntare împreună cu un colac și o lumînare; cu vinul se stropește mortul; colacul și lumînarea se dau de pomană. – Var. (a)paus, apaous. Mr. pafsă „sfîrșit”. Probabil lat. *pausum din pausāre, ca repaus (Tiktin; Candrea), cf. gr. παύσης. E dubletul lui pauză, s. f. (odihnă), din fr. pause.

pomană (pomeni), s. f. – 1. (Înv.) Memorie, amintire, comemorare. – 2. Mîncare oferită în memoria unui mort, după înmormîntare și după slujba de pomenire. – 3. Pîine împletită sau colac care se dă la înmormîntări. – 4. Colivă de înmormîntare care servește ca suport pentru pomul de înmormîntare. – 5. Obiect dăruit pentru iertarea păcatelor unui mort. – 6. Milostenie, binefacere. – 7. Chilipir, pleașcă. – Înv. pomeană. Mr. pumean, megl. pumeană. Sl. pomĕnŭ „memorie” (Miklosich, Slaw. Elem., 37; Cihac, II, 275; cf. Schneeweiss, REB, I, 166), cf. bg., sb. pomen „memorie”. Bg., sb., cr., rut. pomana „milostenie, binefacere” provine din rom. (Miklosich, Wander., 118; Berneker II, 49; Capidan, Raporturile, 193). Der. pomină (var. înv. pomenă), s. f. (memorie, faimă, zgomot), probabil din bg. pomjen (Scriban; după Tiktin și Cihac, deverbal de la pomeni); pomelnic, s. n. (listă cu numele morților; numele morților pomenite de preot în timpul slujbei de pomenire; litanie, înșiruire, poliloghie), din sl. pomĕnĭnikŭ, bg. pomenik cu l expresiv; pomeni, vb. (a aminti, a comemora; a menționa, a pronunța; a cita; a-și aminti; a-și deprinde auzul; a apuca o epocă trecută, a ține minte, a avea în minte; refl., a se păstra, a se ști, a avea memorie; refl., a avea cunoștință, a fi de la sine înțeles, a ști de cînd lumea; refl., a se lovi de, a da de, a surveni; refl., Trans. și Olt., a se trezi), din sl. pominati, pomĭnĕti (Miklosich, Lexicon, 621; Conev 111); pomeneală, s. f. (amintire; menționare; urmă, trăsătură); pomeneată (var. pom(i)neată, pom(i)nete), s. f. (bucată de pînză cu o lumînare și o monedă, care se dă de pomană la înmormîntări; colac de pomană), probabil din sl. pamętĭ „amintire” (Tiktin); pomenitor, s. f. (persoană care pomenește), sec. XVI, înv.; ne(mai)pomenit, adj. (fără asemănare, nemaiauzit); pominoc, s. n. (înv., dar, danie), din sl. pominikŭ „înmormîntare”; pomanagiu, s. m. (chilipirgiu, pleșcar); pomanagioaică, s. f. (chilipirgioaică); pomănui, vb. (a da de pomană); pomonoci, vb. (înv., a dedica).

pod n. 1. construcțiune de lemn, piatră ori fier, peste o vale sau un râu, care servește de trecătoare: pod-mișcător, stătător, umblător; fig. podul palmei, partea-i cărnoasă și adâncită; 2. partea casei de sub acoperiș; s’a suit în pod; 3. tavan la casele țărănești; 4. partea din dreapta și din stânga carului și partea osiei ce trece sub car; 5. fundul luntrei; 6. coperta unei corăbii; 7. locul într’o biserică unde cântă corul; 8. pl. pânzele cele albe întinse în calea mortului (si cari se dau apoi de pomană): să te bocesc, podurile să-ți gătesc POP.; 9. pardoseală cu grinzi de lemn; 10. uliță astfel pardosită (stradele așternute cu piatră nefiind încă cunoscute): era multă lume pe pod; a bate podurile, a umbla haimana; poduri și șosele, corp de ingineri însărcinați a construi sau întreține poduri, drumuri, canaluri, porturi. [Slav. PODŬ, sol, podeală].

PRAZNIC, praznice, s. n. 1. (În practicile bisericii ortodoxe) Masă mare dată în amintirea unui mort (după înmormîntare ori după parastas, v. pomană, comîndare) sau pentru sărbătorirea unui eveniment bisericesc (hramul unei biserici etc.). Să se facă praznic pentru săraci și să se deie de pomană. SADOVEANU, O. I 262. Este datină la romîni, ca după înmormîntare să facă praznic sau comîndare. MARIAN, O. II 177. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Obraznicul mănîncă praznicul v. obraznic. ◊ Expr. (Familiar) La dracu-n praznic v. drac. ♦ Petrecere mare, chef, zaiafet. Acolo-aflai că sînt lăutari și praznice în toate săptămînile. SADOVEANU, M. C. 14. 2. Sărbătoare (mare) bisericească; p. ext. zi de odihnă. La praznice și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă. SLAVICI, O. I 70. Masa de cu seară mai grabnic o sfîrșește, Decît în zi de praznic un popă liturghia. NEGRUZZI, S. II 199. Niște sărbători alese, ce praznice s-au numit. PANN, P. V. I 141. Omul harnic n-are praznic. Sărbătorirea sau aniversarea unui eveniment cetățenesc; zi de bucurie. Să pomenească țara, ca pe o zi de praznic mare, ziua cînd din letopiseț și-a șters anii de-nchinare. DAVILA, V. V. 184.

ternou¹ sn [At: ARHIVA XXIV, 236 / V: (reg) ~nău (Pl: ~naie), ~nou (Pl: -neie) / Pl: ~ri / E: fr ternaux] (Îrg) 1 Cașmir (1). 2 Basma făcută din ternou¹ (1). 3 (Îf terneu) Cârpă neagră de cernit (după morți). 4 (Lpl) Basmale care se dau de pomană la înmormântări.

suflet sn [At: COD. VOR.² 8^v/11 / V: (înv) sof~, (reg) ~ă sf / Pl: ~e / E: ml sufflitus (<sufflare)] 1 (Îvp; astăzi mai ales în locuțiuni și expresii) Respirație. 2 (Pex) Expirație (6). 3 (Ccr) Suflare (24). 4 (Pe lângă verbe de mișcare; îlav) Într-un ~ sau (înv) tot sau numai într-un ~ Foarte repede. 5 (Pe lângă verbe de mișcare; îal) Continuu (1). 6 (Înv; îal; șîf) Cu un ~ În același timp. 7 (Îe) A(-și) trage ~ul A respira. 8 (Îae) A inspira. 9 (Îae) A se odihni. 10 (Îae) A se liniști. 11 (Îe) A-i veni ~ul la loc A-și potoli respirația. 12 (Pex; îae) A-și reveni dintr-o sperietură, o emoție etc. 13 (Îe) A se umple de ~ A nu mai putea respira normal din cauza unui efort fizic prea mare. 14 (Îae) A-și pierde răsuflarea. 15 (Pex; îae) A gâfâi (1). 16 (Îe) A-și lua (sau a prinde la) ~ A trage adânc aer în piept, pentru a-și recăpăta puterile. 17 (Pex; îae) A-și recăpăta puterile. 18 Starea sau însușirea de a trăi sau a fi viu Si: viață (1). 19 (Îla) Plin de ~ Vioi. 20 (Îal) Energic (1). 21 (Îal) Vesel (1). 22-23 (Îlav) Cu (sau fără) ~ Cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. 24 (Pfm; îe) Vai de ~ul tău (sau său, lui etc.) Exprimă convingerea că cineva o duce greu, sau se află într-o situație grea Si: (fam) vai de suflețelul tău 25 (Pfm; îae) Exprimă convingerea că cineva este foarte necăjit Si: (fam) vai de suflețelul tău. 26 (Îvp; îe) A scăpa (sau a rămâne) numai cu ~ul (ori cu ~ele) A sărăci (3). 27 (Îe) A avea șapte (sau nouă) ~e sau (reg) a avea ~ cu crăci A avea o mare rezistență fizică. 28 (Îae) A trăi mult. 29 (Reg; îe) A rămâne cu ~ul în oase A rămâne în viață. 30 (Reg; îe) A da ~ul din oase A-și da viața. 31 (Reg; îe) A avea ~ul în oase A fi foarte slab. 32 (Reg; îe) A avea ceva la (sau după) ~ul său (ori pe ~) A poseda ceva. 33 (Înv; pfm; de obicei la Vc; adesea urmat de un aps) ~ul meu Termen cu care se dezmiardă o persoană dragă. 34 (În filozofia idealistă și în concepțiile religioase; îoc trup) Substanță imaterială, de sine stătătoare, independentă de corp, considerată ca principiu al vieții umane și socotită de origine divină și nemuritoare Si: spirit, (12), (îvp) duh¹ (12), (înv) sufleție (4). 35 (Reg; îs) Partea ~ului Parte din avere pe care și-o rezervă părinții pentru întreținerea lor, când împart averea la copii. 36 (Îla) Cu ~ul în palmă Care nu-și ascunde sentimentele. 37 (Fam; îe) Cu ~ul la gură (sau pe buze) Abia mai putând respira din cauza oboselii, a emoției etc. 38 (Îal) Cu nerăbdare. 39 (Îal) (În mod) interesat. 40 (Îal) În agonie. 41 (Îe) (A fi) ~ călător sau (reg) a i se bate ~ul în tindă Exprimă convingerea că cineva nu mai are mult de trăit, că se află în pragul morții. 42 (Pfm; îe) A-și da sau a-i ieși cuiva ~ul ori (reg; îf) a-și stupi ~ul, a-i zbura (cuiva) ~ul, a-i pieri (cuiva) ~ul, a da ~ul din el, din ea etc. A muri¹. 43 (Pfm; îae; șîf) A-și da ~ul, (pop) a-și stupi ~ul A obosi prea mult într-o acțiune Si: a-și scoate sufletul, (pfm) a-i ieși suflengherul. 44 (Pfm; îae și îaf) A se extenua muncind. 45 (Pfm; îae și îaf) A fi la capătul puterilor. 46 (Îvp; fam; îe) A-i scoate cuiva ~ul, (pfm; îf) a-i lua cuiva ~ul A nu lăsa (pe cineva) în pace. 47 (Îae) A necăji. 48 (Pop; îe) A-și scuipa (sau, reg) a-și stupi ~ul cu cineva A se obosi în mod exagerat. 49 (Pop; îae) A se chinui (pentru a determina pe cineva să facă un anumit lucru). 50 (Pop; pex; îae) A se supăra foarte tare. 51 (În practicile religiei ortodoxe) (A fi, a da, a împărți, a căuta, a face) de (sau pentru) ~ul cuiva (care a murit) (A fi, a da, a împărți, a face cele necesare) ca pomană pentru absolvirea de păcate a celor morți și pentru odihna lor. 52 (În practicile religiei ortodoxe) (Să) fie de ~ul cuiva! Exprimă dorința ca Dumnezeu să ierte păcatele celui pomenit. 53 (În practicile religioase; îe) A(-și) căuta (sau a-și vedea, reg, a-și griji) de ~ A trăi conform normelor bisericești (cu posturi și rugăciuni). 54 (În practicile religioase; pex; îae) A se pocăi¹. 55 (Înv; îe) A da (sau a lăsa) drept ~ A da sau a lăsa o parte din avere cuiva în vederea pomenirii după moarte. 56 (Îvp; îe) A fi un ~ în două trupuri (sau o mână și un ~) A se potrivi din toate punctele de vedere cu cineva. 57 (Îvp; îae) A fi în armonie perfectă cu cineva. 58 (Îvp; îae) A fi nedespărțit de cineva. 59 (Îe) A-și vinde (sau a-și da) ~ul pentru ceva ori a fi vândut cu trup și ~ cuiva A fi lipsit de scrupule, făcând orice pentru (cel care îi oferă) avantaje personale. 60 (Reg; îe) A da ~ului cu de toate A se hrăni cu tot felul de bunătăți. 61 (Reg; îae) A nu se abține de la nimic. 62 (Ent; pop; îc) ~-de-strigoi Strigă (2) (Acherontia atropos). 63 (Ent; pop; îc) ~-ul-morților (sau ~ul-mortului) Bohoci (Mamestra brassicae). 64 (De obicei cu determinări care arată felul sau urmat de determinările „de om”, „de țigan”) Tot ceea ce are viață (și se mișcă) Si: ființă, suflare (19), vietate, viețuitoare. 65 (De obicei cu determinări care arată felul sau urmat de determinările „de om”, „de țigan”; spc; fig) Om. 66 (De obicei cu determinări care arată felul sau urmat de determinările „de om”, „de țigan”; spc; fig) Persoană. 67 (Pop; spc) Locuitor. 68 Latură psihică, spirituală a omului, alcătuită din totalitatea proceselor afective, voliționale și intelectuale și care constituie principiul sensibilității și al rațiunii Si: conștiință (6), cuget (1), gândire (1), psihic, (iuz) simțire, (liv) for interior, (grî) sinidisis. 69 (Îlav) În adâncul (sau în fundul) ~ului În intimitatea ființei umane. 70 (Îal) În sinea mea, ta etc. 71 (Fig) Ceea ce constituie elementul specific al spiritualității unei colectivități umane, al unei națiuni etc. 72 (Fig) Ansamblul stărilor de conștiință comune membrilor unui grup de oameni. 73 Inima (ca sediu al sensibilității, al sentimentelor etc.). 74 Ansamblul facultăților afective și morale ale cuiva. 75 (Îla) De ~ Afectiv (1). 76 (Îvp; îs) Copil (sau fiu, fiică, fecior etc.) de ~ Copil (fiu, fiică, fecior etc.) adoptiv. 77 (Îe) A lua (sau a crește, a ține) de ~ pe cineva A înfia. 78 (Îe; d. copii) Luat (sau crescut) de ~ Înfiat. 79 (Îe) A da de ~ A-și ceda copilul cuiva care îl înfiază. 80 (Îlav) Din ~ sau din (ori cu) tot ~ul, din adâncul (sau din fundul) ~ului Cu participare totală Si: din toată inima. 81 (Îal) Cu toată convingerea, sinceritatea, cu tot devotamentul Si: din toată inima. 82 (Îal) Foarte mult sau foarte tare Si: din toată inima. 83 (Fam; îe) A uita (sau a se băga) în ~ul cuiva (șîf) a se vârî în ~ul cuiva A fi foarte insistent față de cineva. 84 (Fam; îae; îaf) A plictisi cu prezența, cu insistențele etc. pe cineva. 85 (Fam; îae) A deveni drag cuiva. 86 (Pfm) A-i arde (cuiva) ~ul de (sau după) ceva A dori foarte mult ceva. 87 (Îe) A arde la ~ A chinui (4). 88 (Fam; îe) A-l durea (sau a i se rupe) ~ul ori a-l durea în ~ (de cineva sau de ceva) A suferi mult în legătură cu cineva sau ceva. 89 (Fam; îae) A-și exprima compătimirea, regretul etc. pentru cineva sau pentru ceva. 90 (Fam; îae) A-i părea rău după cineva sau după ceva. 91 (Pop; îe) A-i arde (sau a i se frige) cuiva ~ul de sete A fi foarte însetat. 92 (Pfm; îe) A nu avea (pe cineva) la ~ A nu suferi pe cineva. 93 (Îe) A sta cuiva pe ~ A incomoda pe cineva. 94 (Pfm; îe) A-i pofti cuiva ~ul ceva A dori foarte mult un lucru. 95 (Pfm; îae) A avea chef de ceva. 96 (Reg; fam; îe) A-și săra ~ul A se bucura de o izbândă. 97 (Reg; fam; îae; șîf) A i se săra ~ul A se răzbuna. 98 (Reg; fam; îae; îaf) A se simți răzbunat. 99 (Reg; îe) A i se lua dinspre ~ A i se tăia pofta de mâncare. 100 (Reg; pex; îae) A-i fi greață. 101 (Reg) Inimă (ca organ al corpului uman). 102 (Rar; îe) A strânge pe cineva la ~ A strânge la piept. 103 (De obicei cu determinări care arată felul) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva, fel de a fi. 104 (Pgn) Caracter (7). 105 (Reg; îla; d. oameni) Lăsat (sau lepădat) de ~ Nelegiuit. 106 (Îal) Criminal² (1). 107 Complex de calități alese, proprii unei persoane. 108 Purtare blândă, înțelegătoare. 109 Atitudine cuviincioasă, respectuoasă Si: omenie. 110 (Rar; prc) Milă¹. 111 (Îvp; fam; îla; d. oameni) Cu ~ Bun¹ (2). 112 (Îal) Milos. 113 (Îal) Generos (2). 114 (Îvp; fam; îla; d. oameni) Fără ~ Rău. 115 (Îal) Nemilos. 116 Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor sale de caracter. 117 (Îvr; îe) A cere sau (a acționa etc.) în ~ul cuiva În numele cuiva. 118 Sentiment al responsabilității morale față de propria conduită. 119 (Îvr; îe) Pe (sau cu) ~ul meu (tău, său etc.) Exprimă încercarea de a adeveri ceva prin jurământ. 120 (Îe) A avea (sau a-i sta cuiva, reg, strâmb) (ceva) pe ~ A fi preocupat, chinuit, apăsat de ceva. 121 (Pex; îae) A se simți vinovat de ceva. 122 (Îae) A avea conștiința încărcată. 123 (Înv; îe) A(-și) lua ceva pe ~ul (sau asupra ~ului) cuiva A-și asuma întreaga răspundere. 124 A i se lua (ceva) de pe ~ A se elibera de o mare răspundere, de o vină, de un necaz etc. 125 Factor, element etc. esențial al unui lucru, al unei acțiuni, al unei concepții, al unui fapt etc. 126 Parte determinantă, hotărâtoare, vitală a ceva. 127 (Rar) Avânt (11). 128 Însuflețire. 129 Impuls. 130 (Bot; înv; lpl) Lăcrimioară (Convallaria majalis).

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.