PRAZNIC, praznice, s. n. 1. (În practicile bisericii ortodoxe) Masă mare dată în amintirea unui mort (după înmormîntare ori după parastas, v. pomană, comîndare) sau pentru sărbătorirea unui eveniment bisericesc (hramul unei biserici etc.). Să se facă praznic pentru săraci și să se deie de pomană. SADOVEANU, O. I 262. Este datină la romîni, ca după înmormîntare să facă praznic sau comîndare. MARIAN, O. II 177. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Obraznicul mănîncă praznicul v. obraznic. ◊ Expr. (Familiar) La dracu-n praznic v. drac. ♦ Petrecere mare, chef, zaiafet. Acolo-aflai că sînt lăutari și praznice în toate săptămînile. SADOVEANU, M. C. 14. 2. Sărbătoare (mare) bisericească; p. ext. zi de odihnă. La praznice și la ziua numelui știam de mai nainte că are să ne vie Budulea cu mulți ani, cu spor în casă și cu belșug la masă. SLAVICI, O. I 70. Masa de cu seară mai grabnic o sfîrșește, Decît în zi de praznic un popă liturghia. NEGRUZZI, S. II 199. Niște sărbători alese, ce praznice s-au numit. PANN, P. V. I 141. Omul harnic n-are praznic. Sărbătorirea sau aniversarea unui eveniment cetățenesc; zi de bucurie. Să pomenească țara, ca pe o zi de praznic mare, ziua cînd din letopiseț și-a șters anii de-nchinare. DAVILA, V. V. 184.