FUNDAMENT s.n. 1. Temelie, fundație, bază. ♦ Placă de metal la presele de imprimat pe care se pun formele tipografice. 2. (Fig.) Element pe care se întemeiază ceva; bază, temei, temelie. [Pl. -te, -turi, var. fondament s.n. / < lat. fundamentum, cf. fr. fondement].

FUNDAMENT ~e n. 1) Totalitate a elementelor de rezistență, pe care se sprijină o construcție; temelie; bază. 2) poligr. Placă de metal la presa de imprimat, pe care se așază formele tipografice. 3) fig. Ansamblu de idei pe care se întemeiază o concepție sau o viziune; bază. ~ științific. /<fr. fondement, lat. fundamentum

bolovan (bolovani), s. m. – 1. (Înv.) Idol, statuie. – 2. Piatră, pietroi. – Var. balvan, bîlvan, bulvan, s. m. (Olt., și Banat, buștean, trunchi; placă de bază, talpă). Sl. bolŭvanŭ „statuie, columnă” (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Fremdw. 76; Lexicon, 11; DAR; Rosetti, GS, V, 161). Miklosich crede că acest cuvînt nu este propriu sl., ci de origine tăt., pe cînd Berneker 41 îl derivă din per. pahlawān „erou” (› rom. pehlivan) și îl explică prin monumentele ridicate în memoria morților iluștri. Explicația nu pare probabilă. Pe lîngă dificultățile istorice, o contrazice ideea că un termen sl. de cultură a putut ajunge în rom. să însemne ceva material și general, ca și circumstanța că sensul primar al cuvîntului sl. trebuie să fi fost probabil acela de „piatră”, înainte de a ajunge să însemne „statuie”; cf. cele spuse la bolf, și rut. bouvan „masă informă”, slov., cr. balvan „stupid”, mag. bálvány „volum”, cuvinte imposibil de considerat der. de la un etimon comun „statuie” sau „idol”. Var., din sb. slov. balvan „bîrnă” (Hasdeu 3095). Der. bolovăni, bolohăni, vb. (a pietrui; a umfla; a holba, a căsca ochii), care a ajuns să se confunde cu der. de la bolocan; bolohăneală, s. f. (umflare, mai ales a sînilor); bolohănitură, s. f. (întărire); bolovăniș, s. n. (teren pietros, cu bolovani); bolovănos, adj. (cu mulți bolovani).

PLACĂ s. f. 1. foaie de metal, lemn, sticlă, ebonită etc. ♦ ~ aglomerată = placă din așchii de lemn presate cu diferiți lianți; ~ fotografică = placă de sticlă acoperită pe una din fețe cu o emulsie fotosensibilă; ~ de acumulator = fiecare dintre electrozii unui acumulator, pe care se află o pastă de materie activă. 2. disc muzical. ♦ a schimba (sau a întoarce) ă = a schimba subiectul unei discuții sau comportarea față de cineva. 3. ~ turnantă = disc de oțel sau de fontă, prevăzut cu șine, care, rotindu-se pe un pivot, servește la întoarcerea vehiculelor ușoare de cale ferată; (fig.) răspântie, încrucișare de drumuri. 4. ~ de fundație = fundament de beton al unei clădiri; placă de bază. 5. tablă pe care este scris, săpat ceva. 6. proteză dentară. 7. ~ continentală = bucată relativ independentă a scoarței terestre, de forma unei calote sferice, care se mișcă în raport cu altele. (< fr. plaque)

legendă (legende), s. f. – 1. Mit. – 2. Inscripție pe o monedă sau pe o medalie, explicație la baza unei plăci. Fr. légende. – Der. legendar, adj., din fr. légendaire; legendar, s. n. (Trans., înv., enciclopedie, manual de învățămînt elementar), din germ. Legendar.

talpă (-ălpi), s. f. – 1. Partea inferioară a labei piciorului. – 2. Partea de dedesubt a încălțămintei. – 3. Branț. – 4. Partea de dedesubt a ciorapului. – 5. Bîrnă, placă de bază, fundament. – 6. Fiecare din cele două suporturi pe care alunecă sania. – 7. Baza războiului de țesut. – 8. Culată, suport la patul puștii. – 9. Plaz, călcîi de plug. – 10. Laviță joasă la casele țărănești. – 11. Parte inferioară, bază. – 12. Clasă inferioară (mai ales în expresia talpa țării „clasă țărănească”). – 13. Ceea ce este caracteristic, fundamental. Origine incertă. Se pune de obicei în legătură cu mag. talp, sb., bg. talpa (Cihac, II, 530; Tiktin; Candrea; REW 8545a; Gáldi, Dict., 97); dar cf. friul. talpe, comel. talpa, care pare să postuleze un lat. *talpa. Der. tălpar, s. m. (Bucov., pantofi); tălpănoagă (var. tă(l)păl(o)agă), s. f. (pantof vechi și deformat; papuc; galoș; înv., butuc de ocnaș; instrument de tortură; labă, picior), cu suf. expresiv -o(a)gă (după Candrea, din mag. talpalló); talpaș (var. talpoș), s. m. (infanterist, soldat al unui corp de infanterie organizat în Munt. în 1688), din mag. talpás; tălpălaș, s. n. (crestătură în partea inferioară a unui trunchi), din mag. talpalás (Candrea); tălpui (var. tălpălui), vb. (a pune tălpi, a pingelui), var. din mag. talpalni (Pașca, Dacor., X, 151); tălpălar, s. m. (Mold., pielar de tălpi); tălpiță (var. talpică, tălpigă, tălpăriță), s. f. (pedală la războiul de țesut; laviță joasă; schi); tălpeț, s. n. (Olt., pedală); tălpoaie, s. f. (suport, bază; branț, talpă inferioară); tălpoi, s. n. (suport, talpă, placă de bază); tălpăși, vb. refl. (a o șterge, a-și lua tălpășița); tălpășița, s. f. (fugă, cărăbăneală); tălbăcie (var. tărbăcie), s. f. (Trans., lemne cu care se leagă fînul în căruță).

fundament sn [At: CANTEMIR, HR. 263 / V: (înv) ~dământ (Pl: ~dământuri) / Pl: ~e / E: fr fondement, lat fondamentum] 1 Element de construcție sau ansamblu de astfel de elemente prin intermediul cărora se sprijină o construcție, o lucrare etc. Si: bază (1), fundație (1), temelie. 2 Placă de metal a preselor de imprimat, pe care se așază formele tipografice. 3 Planșetă de lemn pe care se păstrează sau se transportă formele tipografice. 4 (Fig) Element care servește de sprijin, pe care se bazează ceva Si: bază (4), temei, temelie. 5 (Liv) Cauză. 6 (Liv) Motiv bine întemeiat. 7 (Flz) Ansamblu de postulate ale unui sistem.

XEROGRAFIE, xerografii, s. f. Procedeu de tipar folosit pentru reprezentarea unor imagini și documente și bazat pe impresionarea unei plăci electrizate acoperite cu un strat de material sensibil la lumină. – Din germ. Xerographie, fr. xérographie.

xilofon (it. xilofono; fr., engl. xylophone; germ. Xylophon), instrument de percuție idiofon originar din Indonezia și din arhipelagurile învecinate. Este cunoscut de mult timp și în India, iar în China a pătruns abia la sfârșitul sec. 18. Este un instr. foarte răspândit în Africa, unde, la început, cântau la el numai femeile. În America a fost introdus de sclavii negri (originari din Africa) și utilizat în muzica de jazz*. În Europa existența lui a fost semnalată prin sec. 16. În sec. 19 se perfecționează și este introdus în orch. simf. de către Saint-Saëns prin piesa sa Dans macabru (1875). Desigur forma sa actuală este rezultatul unei evoluții îndelungate. La început se așezau câteva plăci dintr-un lemn oarecare, de mărimi diferite, pe pământ, pe un singur rând. Ulterior s-a căutat un lemn cu sonoritate bună, iar sub plăci s-au săpat în pământ mici cavități (așa a apărut forma primitivă a cutiei de rezonanță*). Se presupune că numărul plăcilor nu a fost egal de la un continent la altul sau de la un stat la altul. Chiar și acum, numărul plăcilor diferă de la un tip la altul; ceea ce este comun tuturor tipurilor de x., este lemnul de palisandru din care se fabrică plăcile și cele două ciocănele [baghete (2)] cu care se lovesc plăcile. X. trapezoidal. Acest tip de x. are 42 de plăci distribuite pe patru rânduri în formă trapezoidală. Suprafața plăcilor este semicilindrică, iar baza plată. Ele se așează pe paie de orez, care formează un strat rezonator, creând și un spațiu sub plăci (cutia de rezonanță). Pentru a ușura pozițiile de execuție ale instrumentistului, unele note (do, do diez și fa) sunt reprezentate prin plăci duble. Ambitusul (1) x. trapezoidal este de trei octave*. Notele scrise numai în cheia* sol sună cu o octavă mai sus. În ultimul timp, în orch. simf. și-a făcut apariția un nou tip de x. trapezoidal, ale cărui plăci (în număr de 37) sunt distribuite pe două rânduri, asemănător cu claviatura* pianului* (pe un rând sunt sunetele diatonice*, iar pe alt rând sunetele cromatice*). Acest tip are șanse mari de a scoate din uz x. cu patru rânduri de plăci deoarece facilitează foarte mult tehnica instr. Ambitusul este tot de trei octave. X. cu claviatură. La acest tip de x. ciocănelele sunt înlocuite cu un mecanism comandat de o claviatură. Față de celelalte tipuri de x. cu claviatură are avantajul că poate executa acorduri* placate de trei sau mai multe sunete, dar și dezavantajul de a nu executa tremolo*-ul, efect specific și de mare efect al x. cu ciocănele. X. model Deagan, tip de x. construit în S.U.A. Plăcile din lemn de palisandru sunt așezate pe un tub metalic, care dă sunetului o rezonanță (1) mai plină, mai rotundă. Puccini îl folosește în opera Turandot, numindu-l x. bas (ambitusul acestui instr. se prelungește cu o octavă în registrul (I) grav față de tipurile trapezoidale – deci are un ambitus de patru octave). Este singurul xilofon pentru care se scrie în două chei (fa* și sol). Trogxilofon (< germ. Trogxilophon, de la Trog „albie, jgheab”). Prin anul 1930, Karl Maendler a construit acest nou tip de x. Plăcile de palisandru sunt distribuite pe două rânduri și așezate pe un tub metalic pentru a mări rezonanța sunetului. Trogxilofonul are două tipuri: sopran și alto.

XEROGRAFIE, xerografii, s. f. Procedeu de fotografiere folosit pentru reproducerea unor imagini și documente, bazat pe impresionarea unei plăci electrizate acoperite cu un strat de material sensibil la lumină. – Din germ. Xerographie, fr. xérographie.

xerografie sf [At: LTR² / Pl: ~ii / E: ger Xerographie, fr xérographie] Procedeu de tipar folosit pentru reprezentarea unor imagini și documente, bazat pe impresionarea unei plăci electrizate acoperite cu un strat de material sensibil la lumină și încărcat cu electricitate statică.

xerografie s.f. Procedeu special de tipar folosit pentru reprezentarea unor imagini și documente, fară contact direct cu obiectul tipărit, bazat pe impresionarea unei plăci electrizate acoperite cu un strat de material sensibil la lumină și încărcat cu electricitate statică. ♦ Fotocopie, xerox. • pl. – ii. g.-d. – iei. /<germ. Xerographie, fr. xérographie, engl. xerography.

platoșă (-e), s. f. – Cuirasă, plastron, carapace. Origine incertă. Baza cuvîntului este lat. med. plata „placă”, germ. Platte, cf. ceh. plát „placă”, platy „cuirasă” (Cihac, II, 262). Probabil se datorează der. cu suf. -oș (*platoș „făcut din plăci”) sau poate pronunțării mag. a lat. med. platus. – Der. împlătoșa, vb. (a acoperi cu platoșe).

RADIER², radiere, s. n. 1. Tip de fundație alcătuit dintr-un planșeu de beton armat care se întinde în toate direcțiile, sub întreaga construcție pe care o susține. 2. Pavaj executat pe fundul albiei unei ape între picioarele unui pod, pentru a împiedica spălarea pămîntului de către ape. 3. Boltă de beton sau de piatră, așezată la baza unui tunel, între zidurile care susțin bolta tunelului. ♦ Placă de beton așezată înclinat la baza galeriei unui tunel, pentru a împiedica infiltrarea apei în galerie și pentru a ușura scurgerea apelor din tunel. – Pronunțat: -di-er.

Colocasia indica (Lour.) Hassk. Specie care iernează în sferă caldă. Tulpină de cca 2 m înălțime. Frunze (la vîrful tulpinii) mari, de un verde plăcut, lucitor, ovat-cordiforme, ascuțite, la bază împărțite în 2 lobi mari, rotunjiți.

cafea sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 291/26 / V: (tcî) cahve, (înv) cahvea, (Ban; sbm) cafă, (înv) ~fei sms, cafeu sn, cavei sn / Pl: ~ele / E: tc kahve, ngr ϰαφες, fr café pn kafej, srb kafa] 1 (Șîs Arborele de ~) Arbore mic (ca o tufă), din familia rubiaceelor, cu flori albe, plăcut mirositoare, crescute în smoc la baza frunzelor lucioase și sempervirescente, cultivat în zonele tropicale din America Latină, Africa și Asia (genul Coffea). 2 (Csc) Sămânță a arborelui de cafea (1). 3-4 Băutură (caldă și îndulcită) preparată din cafea (2) prăjită și râșnită sau dintr-un surogat. 5 (Îs) ~ neagră sau (înv) ~ sadea Cafea (3) fără zahăr. 6 (Bot; reg; șip; șîf cafei) Niprală (1) (Lupinus albuș). 7 (Bot; reg; lpl) Niprală (2) (Lupinus luteus). 8 (Reg; șîf cafei) Plantă ornamentală leguminoasă Si: (reg) ghiocei (Lupinus mutabilis). 9 (Bot; reg; șîf cafei, cavei; șîs ~ americană) Cafeluțe (7). 10 (Bot; reg; șip; șîf cafei, cafeu) Cafeluțe (8) (Lupinus varius).

Gliceria Împrumut modern din onomastica apuseană, Glicéria înlocuiește o mai veche formă românească, sporadic și astăzi în uz, Glichéria (corespondentul masc. Glichérie, destul de bine atestat în secolele trecute, nu mai apare în inventarul prenumelor actuale). De origine grecească, Glicheria reproduce numele pers. Glykéria, cunoscut numai în epoca creștină, dar mult mai vechi sub forma Glykéra (mai ales purtat de hetaire, numele este menționat la Diodor din Sicilia, Strabon, Pliniu cel Bătrîn etc.). Grecii mai foloseau și alte nume apropiate ca formă, Glykérion, Glýkeros și Glykérios (de aici rom. Glichérie), Glýke, Glýkia, Glykínna, Glýkinos, Glýkos, Glýkon (acesta fiind cel mai vechi și frecvent din serie), toate avînd la bază adj. glykýs, glykeia „dulce” sau „plăcut, iubit”, sau sinonimul său glykerós, glykerá (cu referire la ființe umane). Cu siguranță că popularitatea numelui și preponderența formelor feminine sînt strîns legate de semnificația cunoscută vorbitorilor (de fapt și în limba română actuală se folosesesc cîteva neologisme care au același etimon: glicemie, glicerină, glicogen, glucoză, gluconic etc.). Nu putem încheia referințele la vocabularul comun fără să amintim că cei care apropie prenumele feminin de glicină (plantă agățătoare cu flori albastre și parfumate), din punct de vedere etimologic au întru totul dreptate. Pătrunse in onomasticonul creștin, Glýkeros și Glykéria (cultul unei martire cu acest nume, din timpul împăratului Antonius, este cunoscut la multe popoare) devin nume calendaristice și se răspîndesc în Europa, în apus prin intermediar latin (Glycerus, Glyceria) iar la noi prin intermediar slavon. Atestate în documentele românești de la începutul sec. 16, numele au circulat și sub formele Lichérie, Lichírie (de aici top. Lichirești), Glichera, Glucheria, Lucheria etc. ☐ It. Glicerio, Gliceria, bg. Glikeria, rus. Glikerii, Glicheria (popular Lukeria) etc.

citro s. n. 1974 (alim.) Băutură răcoritoare pe bază de citrice ◊ „Fetițelor lui Vali le place mult citro.”; v. și cico, cico-cola (prescurtare din citrice; DEX-S)

Godetia amoena Lilja. Specie care înflorește vara-toamna. Flori mari, pedunculate, roz, purpurii-pal, pătate spre baza petalelor cu roz-carmin, ce contrastează plăcut cu galbenul anterelor (tubul receptaculului infun- dibuliform, se ridică deasupra ovarului cu diametrul de cca 5 cm, corolă cu 4 petale lungi ele 2-3 cm, ovar cilindric eu 4 muchii), dispuse în spice lungi de cca 15 cm, axilare. Plantă anuală, cca 75 cm înălțime, pubescentă, erectă, ramificată de la bază, de un verde-pal, ramificații subțiri. Frunze verzi-cenușii, alterne, liniare, lanceolat-ascuțite sau ovat-lanceolate, cele de la baza tulpinii dentate sau nedentate, pubescente, mai tîrziu glabre.

salcâm [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~lchim, (reg) ~p, ~leân, ~câz / Pl: ~i / E: tc salchim] 1 sm (Șîc ~-alb, ~-altoit, reg, ~-rotund). Arbore din familia leguminoaselor, cu ramurile brune, prevăzute cu câte doi spini la baza frunzelor imparipenate-compuse, cu florile albe, plăcut mirositoare, melifere, grupate în raceme lungi, cu fructele păstăi, care, în perdele de protecție, este folosit pentru fixarea terenurilor nisipoase și al cărui lemn, tare și rezistent, este utilizat pentru obiecte de uz gospodăresc și pentru foc Si: (reg) acaț, băgrin (1), dafin (6), lemn-alb, liliac, mălin, mălinaș, păsuiele, pânar, rug¹, (înv) setim (Roboinia pseudacacia). 2-3 sm (Îc) ~-roșu Doi arbori scunzi din familia leguminoaselor, originari din America de Nord, cu flori roz sau roșii dispuse în raceme, cultivați ca plante ornamentale (Robinia hispida și viscosa). 4 sm (Rar; îe) A umbla cu vorbe pe după ~ A vorbi pe ocolite. 5 av (Reg; îe) A vorbi (mai) ~ A vorbi mieros, cu amabilitate exagerată și falsă. 6 sm (Prc) Floare de salcâm (1). 7 sm (Înv; îs) Apă de ~ Loțiune obținută din florile de salcâm (1), cu diverse întrebuințări în cosmetică. 8 sm (Îc) ~-albastru Plantă cățărătoare din familia leguminoaselor, cultivată pentru ornament (Wistaria sinensis). 9 sm (Îc) ~-galben Arbust din familia leguminoaselor, cu frunze trilobate și cu flori galbene dispuse în raceme, adesea cultivat ca plantă ornamentală și din lemnul căruia se confecționează obiecte de artă și mobilă fină Si: (reg) bobițel, drob, grozamă, lemnul-bobului (Laburnum anagyroides). 10 sm (Bot; reg) Bășicoasă (3) (Colutea arborescens). 11 sm (Îc) ~-japonez (sau, pop, -boieresc) Arbore din familia leguminoaselor, cu coroană rotundă, umbroasă, cu frunze mici înguste, lucioase și bogate, cu fructul păstăi, adesea cultivat ca plantă ornamentală Si: (rar) soforă, (reg) acație-boierească (Sophora japonica). 12 sm (Îc) ~-mic Arbust din familia leguminoaselor originar din America de Nord, cu florile purpurii-violacee închis dispuse în raceme de forma unor spice, adesea cultivat ca plantă ornamentală (Amorpha fruticosa). 13 sm (Bot; reg; șîs ~-boieresc) Glădiță (Gleditschia triacanthos).

Taxus baccata L. Specie care înflorește primăvara. Flori mascule cu numeroase antere la un loc, cele femele solitare. Conurile femeiești au formă de cupă și sînt roșii-stacojii. Semințele, acoperite incomplet de un înveliș roșu, cărnos, împreună cu restul plantei sînt otrăvitoare. Frunze liniare, aciculare, rigide, turtite, persistente, pînă la 3 cm lungime, 2-3 mm lățime, vîrf acut, scurt-pețiolate, lucioase, pieloase, verzi-închis, așezate în spirală pe lăstari erecți, dispuse în 2 rînduri. Arbust sau arbore pînă la 20 m înălțime, totdeauna verde, tulpină de obicei ramificată de la bază, scoarță roșie-închis care se exfoliază în plăci. Ramuri erecte, îndepărtate sau pendente, cresc întinse în lături (cele dispuse spre vîrf) și paralele cu tulpina (cele de jos); lujerii, dispuși distih, cresc zvelt și au o culoare verde-gălbuie.

lege¹ sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) lejă / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

monarhie sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 38/8 / A și: ~narhie / P: ~hi-e / V: (înv) ~rșie / Pl: ~ii / E: ngr μοναρχία, lat monarchia, ger Monarchie, fr monarchie] 1 Formă de guvernare în care o singură persoană conduce statul, funcția transmițându-se ereditar. 2 (Pex) Stat a cărui formă de conducere o reprezintă monarhia (1). 3 (Îs) ~ absolută Monarhie (1) în care conducătorul guvernează după bunul plac. 4 (Îcs) ~ constituțională Monarhie (1) în care guvernarea se bazează pe lege fundamentală și este împărțită între guvern, parlament și monarh.

heroină s. f. (chim.) Tip de stupefiant derivat din morfină ◊ „[În S.U.A.] a fost pus la punct un nou preparat pentru tratamentul toxicomanilor care se droghează cu heroină.” R.l. 17 IX 76 p. 6. ◊ „Poliția americană a reușit să dezmembreze o rețea internațională de traficanți de heroină, rețea ce utiliza Olanda ca placă turnantă.” R.l. 1 II 79 p. 6; v. și morfină-bază (1973), can(n)abis, marijuana [scris și eroină] (din fr. héroïne; F. Hasan în LR 2/77 p. 133; DM, DT; LTR, DC; DEX, DN3)

superplastic, -ă adj. (fiz.) ◊ „Noul Centru al artelor în curs de realizare pentru Universitatea Angliei de est va fi prima clădire din lume îmbrăcată în panouri din aluminiu superplastic. Noutate în domeniul construcțiilor, acest material, ca aspect foarte plăcut – în limbaj tehnic «Supral» – este un aliaj pe bază de aluminiu cu calități deosebite.” Sc. 27 XI 76 p. 5 (din engl. superplastic, fr. superplastique; BD 1968, DTN 1973)

MORMODES Lindl., MORMODES, fam. Orchidaceae. Gen originar din America tropicală, 30 specii, orhidee epifite (pe arbori putreziți) cu pseudobulbi cărnoși, alungiți și frunze caduce. Flori (petale interioare și exterioare îngust-îndepărtate, rar apropiate, labelul întreg sau trilobat) hermafrodite, plăcut parfumate, în ciorchine, pe tulpina ce crește din baza pseudobulbilor.

Odontoglossum pulchellum Batem. Specie care înflorește iarna-primăvara. Flori (petale eliptice, cu vîrf ascuțit, label lat, galben punctat cu roșu, la bază cu o lamelă scurtă, galbenă) albe, cu parfum plăcut, cca 10 pe un peduncul. Pseudobulbi ovați cu 2 frunze (cca 28 cm lungime, liniare, erbacee, cu vîrf ascuțit.

RADULĂ, radule, s. f. Placă chitinoasă cu numeroși dințișori, asemănătoare unei pile, situată la baza limbii unor moluște. – Din fr. radule, lat. radula.

POSTAMENT, postamente, s. n. Placă de piatră, de metal sau de lemn care servește ca bază de susținere sau de fixare a unei mașini, a unui aparat, a unei statui, a unei coloane etc.; soclu, piedestal. – Din germ. Postament.

fisă sf [At: ALECSANDRI, T. 1102 / Pl: ~e / E: fr fiche, ngr φίσα] 1 Mică placă de metal, de os, de material plastic etc., care, în baza unei convenții, poate înlocui monede sau poate servi ca marcă de plată în localurile de consumație, la jocurile de cărți etc. 2-3 (Piesă metalică în formă de) monedă care, introdusă în mecanismul unui automat, declanșează funcționarea acestuia.

Platanus x acerifolia (Ait.) Willd. (P. occidentalis x P. orientalis). Hibrid cu fructe sferice, deseori cîte 2, mai rar 1 sau 3, atîrnînde pe un peduncul lung, comun. Frunze lung-pețiolate, pînă la cca 25 cm lățime, palmat-lobate, 3-5 lobi triunghiulari, dințați. Lamina frunzei trunchiată sau corelată la bază. Arbore pînă la 35 m înălțime, trunchi drept, ritidom ce se exfoliază în plăci mari. Ramuri întinse dîndu-i coroanei o formă largă. Lujeri glabrii, geniculați, muguri conici, alterni (Pl. 59, fig. 338).

liliac¹ sm [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / P: li-liac și li-li-ac / V: (îrg) lel~, (înv) liec, ~leac, (reg) iliac, ililac, ilileac¹, lulac, lul~, luluiac, uliac / Pl: ~ieci și (îvr) ~aci / E: tc leylâc cf bg лиляк] 1 Arbore din familia oleaceelor, cu frunze opuse, simple, întregi, cu inflorescență terminală, la vârful ramurilor anuale, cu fructul în formă de capsulă coriacee. 2 (Șîc ~-comun, ~-nemțesc, ~-roșu, ~-sălbatic) Arbore sau arbust înalt de până la 7 m, cu frunze ovate, cordate la bază și flori colorate în diferite nuanțe de violet-albastru, albe sau roșii, plăcut mirositoare, care crește în regiunile mai calde ale țării Si: (reg) iorgovan, liurhăn, mălin, mălin roșu, scânteie, scrințe, scumpie, sireni (Syringa vulgaris). 3 (Șîc ~-franțuzesc, ~-nemțesc) Arbust înalt de 2-3 m, cu ramuri răsfirate, frunze lanceolate, lobate sau penat fidate, cu flori palid liliachii, frumos mirositoare, dispuse în panicule, cultivat ca arbust ornamental Si: (reg) broștean, (reg) mălin verde, (reg) scumpie altoită (Syringa persica). 4 (Șîc ~-franțuzesc) Arbust înalt de 2-3 m, cu lujeri glabri, cu frunze lanceolate, flori purpurii liliachii ce se cultivă ca arbust ornamental (Syringa chinensis). 5 (Bot; șîc ~-românesc) Lemnul-vântului (Syringa josikaea). 6 (Prc) Floare de liliac (1). 7 (Pop; îe) Un ~ de copil Copil frumos ca o floare. 8 (Bot; șîc ~-de-munte) Anin de munte (Alnus viridis). 9 (Bot; reg) Mălin (Prunus padus). 10 (Bot; Ban) Salcâm (Robinia pseudacacia). 11 (Bot; reg) Scumpie (Cotinus coggygria). 12 (Bot; șîc ~-de-câmp, ~-de-toamnă, ~-sălbatic) Albăstrică (Aster tripolium). 13 (Bot; șîc ~-de-pădure) Tulichină (Daphne mezereum). 14 (Bot; îc) ~-de-grădină sau ~-franțuzesc Nopticoasă (Hesperis matronalis). 15 (Bot; îc) ~-nemțesc Brumărele (Phlox paniculata). 16 (Bot; reg; îc) ~-galben Cuișoare (Ribes aureum). 17 (Bot; reg; îc) ~-de-mare Crin de toamnă (Hosta plantaginea).

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmice, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii și având caracter religios, de artă sau de divertisment. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = ansamblu de mișcări artistice convenționale care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care atrage în horă oameni de diferite vârste și condiții sociale și-i omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

JETON s. n. 1. fisă. ♦ ~ de prezență = a) fisă cu care se marchează prezența la un consiliu de administrație al unei societăți și pe baza căreia se încasează o sumă ca remunerație; (p. ext.) suma încasată; b) fisă, placă de metal care se așază la tabloul de pontaj de la poarta întreprinderii. 2. piesă mică de carton, lemn sau plastic, pătrată, pe care sunt desenate imagini diferite, în jocurile didactice de cunoaștere a mediului înconjurător. (< fr. jeton)

DANS, dansuri, s. n. 1. Ansamblu de mișcări ritmate, variate ale corpului omenesc, executate în ritmul unei melodii, de diferite tipuri. Dans ritual. Dans popular. Dans de caracter. Dans de salon. Dans modern. Dans clasic (sau academic) = formă de dans occidental care constituie baza tehnică a coregrafiei, a spectacolelor de balet etc. 2. Acțiunea de a dansa. Îi place muzica și dansul. 3. (În sintagma) Dans macabru = temă alegorică simbolizând egalitatea în fața morții prin reprezentarea unui schelet cu coasa în mână care dansează atrăgând oameni de diferite vârste și condiții sociale pe care îi omoară. 4. (În sintagma) Dansul albinelor = mijloc de semnalizare prin care albinele, făcând anumite mișcări, își comunică găsirea unei surse de hrană, direcția și distanța acestei surse. [Var.: (pop.) danț s. n.] – Din fr. danse. Cf. it. danza, germ. Tanz.

POSTAMENT, postamente, s. n. Placă sau suport așezat pe sol sau pe o fundație de beton, folosită ca bază de susținere sau de fixare; soclu, piedestal. – Din germ. Postament.

FISĂ, fise, s. f. Placă mică de metal sau de os, de obicei rotundă sau dreptunghiulară, care, în baza unei convenții, poate înlocui monede sau poate servi ca marcă de plată în localurile de consumație, la jocurile de cărți etc. Preferanțul giucăm? Cîte zăce parale fisa? ALECSANDRI, T. 1102. De cînd m-am însurat joc numai vist, și nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. ♦ Piesă mică metalică în formă de monedă, care, introdusă în mecanismul unui automat, îl declanșează. Fisă de telefon.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

NOȚIUNE, noțiuni, s. f. 1. Formă a gîndirii omenești cu ajutorul căreia sînt cunoscute caracterele generale, esențiale ale obiectelor și fenomenelor din natură și societate, obținute prin generalizarea unor fenomene individuale, făcîndu-se abstracție de proprietățile neesențiale sau de momentele întîmplătoare. Cuvînt fără o noțiune corespunzătoare și noțiune fără un cuvînt care s-o numească nu există. IORDAN, L. R. 35. Era ceea ce se numește o problemă – cuvînt și noțiune cu desăvîrșire necunoscute unei muntence. SADOVEANU, B. 63. Esteticii metafizici... au început să speculeze asupra noțiunei abstracte a frumosului. GHEREA, ST. CR. II 26. 2. Cunoștință generală despre valoarea și sensul unui lucru; idee, concepție despre ceva. Noțiunea de libertate a democrației romantice trebuie revizuită și adusă la realități precise și necesare. SADOVEANU, E. 55. N-am pomenit un om care să fi avut mai puțin noțiunea banului ca el. CAMIL PETRESCU, U. N. 29. Nu mai e-n stare să spună ce i-ar plăcea și ce nu să mănînce – noțiunea de plăcere și neplăcere este stinsă. CARAGIALE, O. VII 45. 3. (Numai la pl.) Cunoștințe generale de bază, într-o anumită ramură; principii de bază, elementare; elemente. O carte plăcută, în care formulele... mecanicei și rețetele... medicinei veterinarii sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte. ODOBESCU, S. III 11.

SCILLA L., VIORELE, fam. Liliaceae. Gen originar din Europa și din regiunile temperate ale Asiei și Africii, cca 85 specii, erbacee, bulboase, bulbi acoperiți în întregime cu solzi maro-închis, vivace, de obicei cu frunze bazale, lungi, lanceolate, liniare și uneori caniculate. Flori cu miros plăcut, albastre, roz sau purpur, rar albe (foliolele perigonului, mici, înguste, puțin concrescute la bază, îndepărtate, formînd un clopot cu o singură nervură, 6 stamine, vîrf întreg sau cu lobi scurți, stigmat mic), dispuse în racem terminal, pe un peduncul fistulos. Fruct, capsulă.

REZÉDĂ (< fr., lat.) s. f. Plantă decorativă erbacee, din familia resedaceelor, cu tulpină înaltă de 30-60 cm, ramificată la bază, cu frunze întregi alungite și cu flori mici galbene-aurii, în racem, cu miros plăcut (Reseda odorata); (pop.) rozetă (4). Utilizată pentru vopsirea fibrelor naturale în galben.

LILIÁC¹ (< tc.; cuv. persan lilāk s. m. Arbust decorativ din familia oleaceelor (c. 4.000 specii), înalt până la 7 m, cu frunze ovate, cordate la bază și flori colorate în diferite nuanțe de violet, albastru sau alb, dispuse în panicule (plăcut mirositoare (Syringa vulgaris). Crește spontan în văile umede din munți (Syringa josikaea). Se cultivă în numeroase forme horticole, în Europa și Asia Mică. ◊ L. transilvănean = arbust indigen, endemic în Munții Carpați, înalt până la 4 m, cu ramuri groase, frunze eliptice, rotunjite la bază și flori violete slab-mirositoare, grupate în panicule și mici și înguste (Syringa josikaea). Este rezistent la ger și poluanți atmosferici; folosit la lucrări de hibridizare cu alte specii.

Melissa officinalis L. Specie care înflorește vara. Flori (buza superioară crestată la mijloc, cea inferioară trilobată, caliciul cilindric, pubescent, cu dinți scurți) albe sau lila, cîte 3-5, dispuse în verticile unilaterale, în treimea superioară a tulpinei și a ramurilor, sau în axele frunzelor, pe peduncul. Frunze opuse, pețiolate, ovoide, dentate, cele inferioare cordate la bază. Plantă perenă cu rădăcini adventive, tulpină erectă, ramificată (cca 75 cm înălțime), pubescentă cu miros plăcut de lămîie.

clivaj s [At: PONI, CH. 13 / V: (rar) ~agiu (Pl: ~agii) / Pl: ~e / E: fr clivage] 1 Proprietate a unor minerale și roci de a se desface în plăci sau în lame după suprafețe plane Si: clivare. 2 (Fig) Distincție între două grupuri pe baza anumitor criterii.

Adenophora lilifolia L. Specie cu habitus de tufă, cu tulpină erectă, nepăroasă, înaltă de cca 100 cm. Flori cu miros plăcut, albastre-mov, campanulate, în racem rar. Frunzele din vîrful tulpinii lanceolate, nepețiolate, cele de la bază ovat-lunguiețe, crestate pe margini, lucioase, pețiolate.

CATALPA Scop., CATALPA, fam. Bignoniaceae. Gen originar din America de N, Cuba, China, Tibet, 8-12 specii, arbori, 10-30 m înălțime, coroană piramidală, larg- rotundă sau largă, ritidom în plăci groase, plăci subțiri sau brăzdat. Frunze întregi sau lobate, simple, opuse și verticilate, mari, cordat-ovate, la bază cordiforme, digitat- nervate. înflorește vara. Flori hermafrodite, de culoare albicioasă sau gălbuie, dispuse în panicule dese și late, terminale, caliciul adînc-bilobat, corola albă, în partea internă cu pete brunii-roșii și cu două macule galbene, campanulată, cu tubul oblic, se împarte în două labiuri, unul superior mai scurt, bilobat, și unul inferior, trilobat, ceva mai mare, ovar bilocular. Fructul, capsulă, îngust-cilindrică, lungă, dehiscentă, cu semințe numeroase, plane, oblongi, aripate-în ambele părți și peri mătăsoși la extremități.

ELEMENT s.n. 1. Fiecare dintre cele patru substanțe sau principii despre care se credea că stau la baza corpurilor și a fenomenelor naturii. ♦ (La pl.) Fenomene, forțe din natură, forțele naturii. 2. Parte componentă a unui obiect, a unei mașini. 3. Membru al unei colectivități etc. 4. Corp care nu se mai poate descompune pe cale chimică și care, în combinație cu alte asemenea corpuri, dă naștere corpurilor compuse. 5. Mediu în care trăiește o ființă, o viețuitoare. ♦ (Fig.) Anturaj plăcut în care se simte bine cineva. 6. Pilă electrică; celulă a unei pile electrice. 7. (La pl.) Principiu, noțiune de bază a unei discipline, a unei științe. [Pl. -te, (s.m.) -ți. / < lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento].

CĂDEA, cad, vb. II. Intranz. I. 1. A se deplasa de sus în jos prin propria greutate, a se lăsa în jos, la pămînt; a pica. Semănătorul printre brazde lăsa sămînța lui să cadă. MACEDONSKI, O. I 61. Desfăcut Din pumnul strîns vîrtos, Spre-adîncuri, vîjîind în jos, Cuțitul a căzut. COȘBUC, P. I 231. ◊ Fig. Acuma tăceri lungi cădeau între un șir de vorbe schimbate și altul. SADOVEANU, O. IV 48. ◊ (Despre ploaie, zăpadă, grindină, fulger etc.) Țintirimul luminat de lună dormea sub zăpada căzută de curînd. ANGHEL, PR. 131. [Trăsnetul] în groaznica-i urgie Lucește, crapă, cade, detună-n vijelie Ș-un șir de copaci mîndri îi mistuie sub el. MACEDONSKI, O. I 252. De cînd căzu un trăsnet în dom... de-atunci în somn Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ah! E-atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, noapte, seară etc.) A se lăsa, a se apropia, a veni. Amurgul cădea. Turnurile fabricilor luceau în lumina roșiatică a asfințitului. DUNĂREANU, N. 19. Noaptea cade-ntunecată Pe cîmpie și pe munte. BOLINTINEANU, O. 9. ♦ (Despre soare) A coborî, a scăpăta. Soarele cădea la vale și părea pe vîrful bradului singuratec ca o frunte în raze pe umeri negri. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre ape de munte) A curge (repede), a coborî. Aud, tîrziu prin noapte, pîraiele ce cad Cu vuiet de pe dealuri. COȘBUC, P. I 258. Zburdalnic de pe coaste. Gureșe pîraie cad. COȘBUC, P. I 261. Pe cînd cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vîrfuri lungi de brad. EMINESCU, O. I 216. 2. (Despre părți ale unui organism: dinți, păr, fulgi) A se desprinde (din locul său), a se pierde. Părul meu de așteptare o s-albească sau să cadă. MACEDONSKI, O. I 71. De vorbit, nu poate vorbi, că măselele și dinții i-au căzut. CREANGĂ, P. 52. Fata, care știa că de făcut treabă nu mai cade coada nimărui, își suflecă minicile, calcă lut și lipi cuptiorul. CREANGĂ, P. 287. Măi bade, de dorul tău îmi tot cade părul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ♦ (Despre frunze și flori) A se scutura. Căzuseră frunzele și nu erau verzi decît cei doi molifți din dreptul ferestrelor. SAHIA, N. 55. Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. Miroase florile-argintii Și cad, o dulce ploaie, Pe creștetele-a doi copii. EMINESCU, O. I 179. 3. (Despre părți ale corpului sau despre obiecte legate, prinse, care continuă a fi, în parte, susținute) A se lăsa în jos (sau într-o parte), a atîrna; a se pleca. Fără să-mi fi fost somn, pleoapele-mi căzură peste ochi. HOGAȘ, M. N. 17. Capu-i cade pe-a lui umăr. EMINESCU, O. I 104. Părul său negru ca nori de ploaie De-a lung pe umeri neted cădea. ALECSANDRI, P. I 20. [Tînărul] era încins cu un șal roș cu flori din care o poală i se slobozea pe coapsa stîngă, iar capetele... cădeau apoi peste papucii lui cei galbeni. NEGRUZZI, S. I 16. Postelnicul lăsă să cadă perdeaua pe care pîn-atunci sta încremenită mîna lui. NEGRUZZI, S. I 78. 4. A înceta de a mai sta vertical sau în picioare; a se răsturna, a se prăvăli. Cînd venea acasă, noaptea, tîrziu, cădea ca butucul. CAMILAR, N. I 19. Furtuna fîlfîie peste munți, iar în văile lor brazii cad unul după altul, smulși de ape sau de stîncile mari, rostogolite. BOGZA, C. O. 98. Fără să dejuge boii, începe a tăia copacul să cadă în car deodată. CREANGĂ, P. 46. Și în nesimțire cade pe-a jețului său spată. EMINESCU, O. I 95. Simțind picioarele-mi slăbind, am închis ochii și m-an ținut de strană, ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) pieptul (sau în brațele ) cuiva. În brațele-mi întinse Să alergi, pe piept să-mi cazi, Să-ți desprind din creștet vălul, Să-l ridic de pe obraz. EMINESCU, O. I 75. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi greu. Ajunse acasă istovită, tremurînd. Căzu bolnavă la pat. BART, E. 238. [Baba] căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. A cădea în picioare = a ieși bine dintr-o situație grea. A cădea din (sau, regional, de pe) picioare (sau de-a-n picioarele) = a nu mai putea sta de oboseală, a fi mort de oboseală. (Rar) A cădea de-a pluta v. plută. ◊ A se dărîma, a se surpa, a se nărui. (În forma de conj. cază) Ajunse să i se pară că stă să cază coliba pe ei. ISPIRESCU, U. 95. ◊ Fig. (Despre oameni) Mai odihnește-te, că într-o zi ai să cazi. ◊ Fig. (Despre guverne, legi, valori etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. Iobăgia a căzut. RETEGANUL, P. V 57. D. Odobescu, după ce declară guvernul căzut, se puse a numi altul nou. BOLINTINEANU, O. 249. Împărăția romîno-bulgară cade subt izbirile turcilor. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. Piesa a căzut. ♦ (Despre luptători) A pieri, a muri (în luptă). Soldați căzuți pe cîmpul de luptă. ▭ Lupta cea mare va veni... Știu, cîțiva dintre noi vor cădea. Vor cădea, însă, jertfe pentru cauza mișcării proletare. SAHIA, N. 40. Sărmana fată în zadar, vai! cată Pe iubitul său! El în foc căzuse După ce făcuse Vitejii de zmeu! ALECSANDRI, P. I 56. 5. (Despre un oraș, o fortăreață, o poziție etc.) A ajunge în mîna adversarului, a fi cucerit, a fi ocupat. În urma unui atac puternic, orașul a căzut în mîna armatei populare. 6. (Adesea complinit prin «în genunchi», «cu rugăminte» etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i arăta supunere sau a-i cere iertare ori ajutorare; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. Au înțeles că trebuie să cadă la mila împăratului. SADOVEANU, D. P. 40. N-a rămas om știutor de carte pe valea aceea, căruia Ilinca să nu-i cadă cu rugăminte, ca să-i citească răvașul lui Radu. VLAHUȚĂ, O. A. 103. Fiul împăratului și mumă-sa căzu cu rugăciune la găinăreasă, ca să se facă cum era la nuntă. ISPIRESCU, L. 311. Ce-oi rămas? întrebă Lăpușneanu. – Doamne! doamne! zise Moțoc căzînd în genunchi, nu ne pedepsi pre noi după fărădelegile noastre. NEGRUZZI, S. I 140. 7. A ajunge, a sosi, a nimeri, pe neașteptate sau din întîmplare, într-un Ioc sau într-o situație oarecare; a pica. Cădea între ei o informație neașteptată. SADOVEANU, P. M. 98. Femeie hăi! ia vezi de-nchipuie mai iute de cea masă, că uite, ne-o căzut la gazdă musafiri flămînzi. HOGAȘ, M. N. 228. Plecară zicîndu-i să se păzească a nu cădea în capcană. ISPIRESCU, L. 331. Am căzut la casă împărătească. CREANGĂ, P. 257. ◊ Expr. A cădea la (sau pe) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. Ei! las', Pepelea, că mi-i cădea tu la mînă. ALECSANDRI, T. 248. Care rămînea pe urmă cădea în mînile moldovenilor. NEGRUZZI, S. I 171. A cădea cu vorba = a spune ceva pe neașteptate. Așa, soro, căzu cu vorba Ceaușanca, ca din senin. DELAVRANCEA, S. 40. A cădea pe capul cuiva sau a-i cădea (cuiva) belea (pe cap) = a veni nedorit, pe neașteptate la cineva. Nu e frumos să cazi pe capul oamenilor. PAS, Z. I 71. Viu, fără Luchi... să vă cad belea pe două-trei zile. CARAGIALE, O. VII 159. A cădea cuiva drag (sau la inimă) = a-i fi cuiva pe plac, a-i deveni drag. El iar privind de săptămîni, îi cade dragă fata. EMINESCU, O. 167. ◊ A se arunca, a se năpusti; a năvăli (asupra cuiva). Iarna călăreți moldoveni străbat codri, s-amestecă cu viforul și cad asupra cetăților. DELAVRANCEA, A. 18. Mihai cade cu o furie mare asupra armiei dușmane. BĂLCESCU, O. II 282. 8. (Complinirea introdusă, de obicei, prin greșeală, robie, grație, dizgrație, influență etc.) A cădea în... (sau sub...), a fi cuprins de... E la mijloc o femeie frumoasă pentru care ai căzut la patimă. SADOVEANU, D. P. 76. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. ◊ (Poetic) Rămas singur între orizonturi de cîmpie, îndepărtate, Oltul cade într-un somn adînc. BOGZA, C. O. 156. ◊ Expr. A cădea pe gînduri = a deveni îngîndurat. Căzură toți pe gînduri. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cu perdelele lăsate Șed la masa mea de brad, Focul pîlpîie în sobă, Iară eu pe gînduri cad. EMINESCU, O. I 105. ◊ (Cu schimbarea construcției) Trase undița; cînd, ce să vezi: un pește mare, cu totul și cu totul de aur. Doar că nu-i căzu leșin de bucurie. ISPIRESCU, L. 380. Tocmai pe mine căzuse păcatul să fiu mai mare între frați. CREANGĂ, A. 64. ◊ Expr. A-i cădea (cuiva) rău = a nu-i conveni; a nu-i plăcea; a se întîmpla ceva rău. Rîzi tu, rîzi... dar unde te duci, fără de mine rău are să-ți cadă. CREANGĂ, P. 244. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. 9. A fi, a se situa, a se afla. Într-un triunghi, înălțimea cade perpendicular pe bază. Comuna cade pe malul drept al Oltului. În limba maghiară, accentul cade pe prima silabă a cuvîntului. 1 ianuarie 1953 a căzut. într-o joi. ◊ Expr. A cădea în sarcina (sau în competența, în atribuțiile, în grija) cuiva = a reveni cuiva. Grija gospodăriei cade în sarcina mea. ◊ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși (din așezarea cărților). 10. (În expr.) A cădea la învoială sau a cădea de acord = a ajunge la înțelegere (după o discuție în contradictoriu). ◊ (Învechit) A cădea la pace = a se împăca. II. Refl. unipers. A reveni (cuiva, ca parte din ceva), a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ▭ El nici pricepere n-avea să ceară simbrie cît s-ar fi căzut. RETEGANUL, P. III 28. ◊ A ședea bine, a se potrivi. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine. EMINESCU, O. I 159. Mare nuntă se făcea, Cu nuntași nenumărați, Cum se cade la-mpărați. ALECSANDRI, P. 179. ◊ Expr. Așa mi se cade = așa-mi trebuie. Fă bine să-ți auzi rău, zise Gerilă. Dacă nu v-am lăsat să intrați aici înaintea mea, așa mi se cade; ba încă și mai rău. CREANGĂ, P. 253. – Prez. conj. și: (regional) pers. 1 caz, pers. 3 cază (ISPIRESCU, U. 95).

POSTAMENT, postamente, s. n. Placă de piatră, de metal sau de lemn așezată pe sol sau pe o fundație specială și servind ca bază de susținere și de fixare a unei mașini, a unei statui etc.; soclu, piedestal. Un Monument simplu și măreț; alcătuit din două tancuri suite pe postamente late de piatră. STANCU, U.R.S.S. 193. ♦ Platformă de lemn înălțată deasupra pardoselii, pe care se așază o catedră sau alte mobile; estradă. – Pl. și: (învechit) postamenturi (GOLESCU, Î. 50).

ZAHĂR s. n. 1. Specie de zaharoză de culoare albă cristalizată, ușor solubilă în apă, cu gust dulce și plăcut, obținută mai ales din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr și constituind unul dintre produsele alimentare de bază. ♦ Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de lapte = lactoză. Zahăr de malț = maltoză. ♦ Loc. adj. De zahăr = (despre oameni) foarte bun, gentil, serviabil; foarte simpatic. 2. Nume dat excesului de glucoză din sânge; (și în sintagma boală de zahăr) boală cauzată de acest exces; diabet zaharat. [Var.: (reg.) zahar s. n.] – Din ngr. záhari. Cf. bg. zahar.

FUNDAMENT s. n. 1. temelie a unei construcții, fundație. ◊ placă de metal la presele de imprimat pe care se pun formele tipografice. 3. (fig.) element pe care se întemeiază ceva; bază, temei. (< fr. fondement, lat. fundamentum)

ZAHĂR s. n. 1. Substanță albă, cristalizată, ușor solubilă în apă, cu gust dulce și plăcut, obținută mai ales din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr și constituind unul dintre produsele alimentare de bază; zaharoză. ◊ Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de lapte = lactoză. Zahăr de malț = maltoză. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) De zahăr = foarte bun, gentil, serviabil. 2. Nume dat excesului de glucoză din sînge; boală cauzată de acest exces. [Var.: (reg.) zahar s. n.] – Ngr. zahari.

ZAHĂR s. n. 1. Specie de zaharoză de culoare albă cristalizată, ușor solubilă în apă, cu gust dulce și plăcut, obținută mai ales din sfecla de zahăr sau din trestia de zahăr și constituind unul dintre produsele alimentare de bază. ◊ Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de lapte = lactoză. Zahăr de malț = maltoză. ◊ Loc. adj. De zahăr = (despre oameni) foarte bun, gentil, serviabil; foarte simpatic. 2. Nume dat excesului de glucoză din sânge; (și în sintagma boală de zahăr) boală cauzată de acest exces; diabet zaharat. [Var.: (reg.) zahar s. n.] – Din ngr. záhari. Cf. bg. zahar.

ZAHĂR s. n. 1. Substanță albă, cristalizată, ușor solubilă în apă, cu gust dulce și plăcut, obținută mai ales din sfeclă de zahăr și din trestie de zahăr, și constituind unul din produsele alimentare de bază; zaharoză. Se pune într-un vas de aramă cam 500 gr de zahăr. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 216. (În forma zahar) Furăm întîmpinați în pragul porții de o fată frumoasă, frumoasă de pare că era făcută de zahar. ISPIRESCU, L. 300. Cei cu pricina de ieri o adus zece căpățîni de zahar. ALECSANDRI, T. 194. ◊ Zahăr de gheață = zahăr candel, v. candel. Zahăr ars = zahăr topit (și descompus parțial prin încălzire), folosit în cofetărie și la colorarea băuturilor. Zahăr de struguri = glucoză. Zahăr de cartofi = glucoza obținută prin hidroliza amidonului. Zahăr de lapte = lactoză. Zahăr de malț = maltoză. ◊ Loc. adj. (Despre persoane) De zahăr = foarte simpatic, foarte serviabil. Să vie pe la ei, să-i cunoască familia și să se împrietenească cu Aristide, care e un băiat de zahăr. REBREANU, R. I 104. Ce băiat de zahăr ai fi să vii în persoană a-mi aduce răspunsul. CARAGIALE, O. VII 199. 2. Nume dat excesului de glucoză din sînge; boală cauzată de acest exces (v. diabet). – Variante: (regional) zahar, zăhar (ȘEZ. X 120) s. n.

zahăr sn [At: M. COSTIN, LET. I, 8/24 / V: (rar) sahar, zar³, (reg) zaar (A și: zaar), (reg) zaăr, (reg) zăar, (înv) zacar (S și: sachar), zacăr, zahar, zahâr (A și: zahâr), zăhar, zehar / Pl: ~haruri / E: ngr ζάχαρι(ς)] 1 Zaharoză solidă de culoare albă cristalizată, ușor solubilă în apă, cu gust dulce și plăcut, obținută mai ales din trestia de zahăr sau din sfecla de zahăr și constituind unul dintre produsele alimentare de bază Si: (reg) miere. 2 (Îs) ~ candel (sau, îrg, galben, de gheață, reg, de candilă) Zahăr (1) cristalizat în prisme transparente mari, obținut prin cristalizarea lentă a zahărului din siropuri saturate, cu puritate mare Si: candel, (reg) miere de tuse, miere galbenă. 3 (Îs) ~ invertit Amestec de glucoză și fructoză rezultat din hidroliza zaharozei, care se prezintă sub formă de produs siropos, cu gust dulce, solubil în apă. 4 (Îs) ~ de cartofi (sau de amidon, de piciouci) Glucoză solidă obținută prin hidroliza amidonului de cartofi și aromatizată cu diferite esențe alimentare Si: glucoză aromată, (reg) sirop de cartofi, (reg) miere de baraboi. 5 (Îs) ~ de struguri Glucoză. 6 (Îs) ~ de lapte Lactoză. 7 (Îs) ~ de malț Maltoză. 8 (Îs) ~ negru (sau, reg de urs, de-al negru, zar de tuse neagră) Bomboane (medicinale) de culoare neagră Si: (reg) miere-neagră. 9 (Îs) ~ de plumb (sau al lui Saturn) Compus al plumbului cu acid, solubil în apă, foarte toxic, folosit ca mordant în vopsitorie și imprimerie și ca astringent și rezolutiv în medicină Si: acetat de plumb. 10 (Îs) ~ ars Zahăr (1) topit și descompus, parțial, prin încălzire până capătă o culoare maronie, folosit la prepararea unor produse de cofetărie, a unor mâncăruri, la colorarea unor băuturi etc. 11 (Fam; îla; d. oameni) De ~ Generos (2). 12 (Fam; îal; d. oameni) Simpatic. 13 (Înv; îs) Cântare de ~ Cântare bisericească melodioasă. 14 (Șîs boală de ~) Exces de glucoză în sânge și în urină. 15 Boală cauzată de excesul de glucoză din sânge Si: diabet (zaharat). 16 (Îf zahar; lpl) Nume generic dat pentru substanțele organice care formează, alături de albuminoide și de grăsimi, una dintre cele trei grupe de combinații specifice celulelor organismelor vii, din care fac parte glucoza, fructoza, zaharoza, lactoza, maltoza etc. Si: glucide, hidrați de carbon.

postament sn [At: GOLESCU, Î. 50 / V: (înv) ~mânt^[1] / Pl: ~e, (îrg) ~uri / E: ger Postament] 1 Placă sau suport de piatră, de metal, de lemn etc. așezate pe sol pe o fundație specială, care servesc ca bază de susținere și de fixare a unei mașini, a unui agregat, a unei statui etc. Si: piedestal, soclu. 2 Estradă de catedră. 3 (Rar) Platformă de lemn înălțată deasupra pardoselii unei încăperi. 4 (Mol) Strat de lemne pe care se pune o căpiță de fân ca să nu putrezească.

A NIMERI ~esc 1. tranz. 1) A atinge pe cineva sau ceva cu un obiect aruncat. * A-l ~ pe cineva a-i face cuiva pe plac; a satisface hatârul cuiva. A o ~ bine a) a (nu) da greș; b) a spune ceva potrivit. 2) A găsi pe baza unor informații prealabile. ~ drumul. 2. in-tranz. A ajunge pe neașteptate (într-un loc sau într-o situație); a se trezi; a se pomeni; a cădea; a pica. ~ în încurcătură. ◊ ~ tocmai bine (sau la țanc) a veni la momentul potrivit. /<bulg. nameria

duhobori s. m. și f. pl. Sectă creștină rusească de orientare panteistă, apărută în Ucraina în sec. 18 și constituită pe baza tezelor formulate de S. Kolesnikov și I. Pobirohin, care pretindeau că sunt inspirați de Duhul Sfânt; interpretau Biblia după bunul lor plac, trăiau în comun și refuzau autoritatea bisericească și pe cea a statului; în 1889-1890 majoritatea au emigrat în Canada, în mare parte și datorită ajutorului lui Lev Tolstoi, care le-a dăruit 25.000 de dolari, reprezentând drepturile de autor pentru romanul său Învierea. [Var.: duhoborți s. m. și f. pl.] – Din rus. duhoborî „luptători pentru spirit”.

PARROTIA C. A. Mey., PAROTIA, fam. Hamamelidaceae. Gen cu o singură specie: Parrotia persica (DC.) C. A. Mey., « Arborele de fier ». Originară din Iran, Caucaz, în păduri umede și calde. înflorește primăvara, devreme. Flori hermafrodite, gălbui (fără petale, 5-7 stamine pendente de un roșu-aprins, pe antere lanceolate, ascuțite) așezate în spice laterale care poartă cîteva frunze pubescente, maro-închis. Arbust sau arbore, cca 9 m înălțime, cu ritidom exfoliat în plăci, ramurile tind să crească orizontal, maro-oliv, pubescente, muguri maro- închis, pîsloși. Frunze (apar după înflorire) simple, cu margini puțin ondulate, la bază cordiforme sau rotunjite, alterne, eliptice, sau invers-ovate, penat-nervate, cca 9 cm lungime, lung-pețiolate. Toamna frunzele se colorează roșu-strălucitor. Fruct, capsulă subrotundă, cu semințe ovate, lucioase.

Lăcrămioara Modern și apreciat în epoca noastră, creație a onomasticii românești și încadrîndu-se într-o lungă familie de prenume feminine formate de la nume de flori și plante, Lăcrămioára are la bază subst. lăcrămioară (un diminutiv din lacrimă, cuv. de origine latină), prin care este denumită la noi o plantă cu flori albe și plăcut mirositoare. Corespunzînd fr. Muguette (muguet „lăcrămioară”), Lăcrămioara este o expresie a tendinței de modernizare și laicizare a sistemului nostru de prenume.

FOTO- „lumină, fosforescență, iradiație, iluminație, fotografie”. ◊ gr. phos, photos „lumină” > fr. photo-, germ. id., engl. id., it. foto- > rom. foto-. □ ~autografie (v. auto-, v. -grafie), s. f., procedeu manual de pregătire a unei forme de tipar plan, folosind ca original o fotografie și pentru lucru o cerneală autografică sau tuș litografic; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază efectele luminii asupra biologiei ființelor vii; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar dezvoltat subteran, care se adaptează mai tîrziu la viața aeriană din mediul luminos; ~cartograf (v. carto-, v. -graf), s. n., aparat utilizat la realizarea automată a hărților pe bază de fotograme; ~chineză (~cineză, ~kineză) (v. -chineză), s. f., provocare a mișcării unui organ sau organism vegetal pe calea mișcării bruște a intensității luminii; ~chinograf (~kinograf) (v. chino-₁, v. -graf), s. n., instrument care permite analiza și studierea mișcărilor fizice cu ajutorul filmului; ~chinogramă (~kinogramă) (v. chino-₁, v. -gramă), s. f., imagine obținută la fotochinograf; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., tip de cleistogamie care se datorează insuficienței luminii; ~clinie (v. -clinie), s. f., curbare în jos a frunzelor sau a lăstarilor sub influența gradului de luminozitate sau a direcției razelor de lumină; ~coagulograf (v. coagulo-, v. -graf), s. n., aparat pentru măsurat coagularea sîngelui; ~colografie (v. colo-₁, v. -grafie), s. f., metodă de tipărire la care se utilizează un strat de gelatină sensibilizat la acțiunea luminii; ~colorimetru (v. colori-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat la măsurarea concentrației unei soluții colorate cu ajutorul luminii; ~colposcopie (v. colpo-, v. -scopie), s. f., colposcopie cu înregistrarea fotografică a imaginilor; ~crom (v. -crom), adj., s. m., (corp) care își modifică culoarea sub acțiunea luminii; ~cromatic (v. -cromatic), adj., a cărui cromaticitate este în funcție de luminozitate; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de reproducere fotografică în culori; ~cromogeni (v. cromo-, v. -gen₁), s. m. pl., grup de bacterii nespecifice și patogene; caracterizate prin capacitatea de a elabora, numai în prezența luminii, un pigment galben; ~cromografie (v. cromo-, v. -grafie), s. f., metodă de fotografiere în culori sau de reproducere fotografică a tablourilor în culori; ~cromotipografie (v. cromo-, v. tipo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere fotomecanică a culorilor pentru ilustrarea publicațiilor; ~cromoxilografie (v. cromo-, v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere în culori cu clișee gravate în lemn; ~cronograf (v. crono-, v. -graf), s. n., aparat fotografic utilizat la înregistrarea automată a fotografiilor luate în serie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., (despre substanțe) cu efect asupra celulelor vii numai în prezența luminii; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., efect stimulator al luminii asupra organismelor vegetale; ~dineză (v. -dineză), s. f., declanșare a curenților de rotație din citoplasmă sub influența luminii; ~diodă (v. di-, v. -odă), s. f., 1. Diodă a cărei funcționare depinde de intensitatea fluxului luminos care cade asupra sa. 2. Celulă fotoelectrică; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate vegetală sau animală sub influența luminii; ~fază (v. -fază), s. f., stadiu în dezvoltarea plantelor, caracterizat printr-o cerință deosebită pentru temperatura optimă și pentru intensitatea și durata luminii; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care crește și se dezvoltă în locuri însorite; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în stațiunile ecologice însorite; sin. heliofite; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă fotofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de lumină; ~fon (v. -fon), s. n., instalație care transmite sunetele prin intermediul unei raze de lumină; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., procedeu de transmitere a sunetelor cu ajutorul fotofonului; ~for (v. -for), adj., care posedă sau care poartă o sursă de lumină; ~foreză (v. -foreză), s. f., deplasare a particulelor microscopice sub acțiunea unui flux puternic de lumină; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre bacterii) care produce lumină; ~geneză (v. -geneză), s. f., fotogenie*; ~genic (v. -genic), adj., care impresionează bine placa fotografică; ~genie (v. -genie₁), s. f., producere de lumină; sin. fotogeneză; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., metodă de cercetare geologică pe bază fotografică; ~goniometru (v. gonio-, v. -metru₁), s. n., instrument cu care se efectuează măsurători unghiulare pe fotograme; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fotografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu tehnic care permite obținerea imaginii pozitive a obiectelor prin acțiunea luminii pe o suprafață sensibilă; ~grafotip (v. grafo-, v. -tip), s. n., 1. Fotografie a exemplarului vegetal tipic. 2. Tip de taxon stabilit pe baza unei ilustrații fotografice; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Probă fotografică pozitivă. 2. Fiecare imagine a unui film. 3. Fotografie specială, luată din avion, utilizată în topografie și cartografie; ~laparoscopie (v. laparo-, v. -scopie), s. f., tip de laparoscopie cu înregistrare fotografică a imaginilor; ~linotip (v. lino-₁, v. -tip), s. n., mașină de culegere fotografică; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de preparare a formelor de tipar prin fotografierea pe o piatră litografică; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Descompunere chimică a unei substanțe sub acțiunea luminii. 2. Orînduire a granulelor de clorofilă sub acțiunea luminii; ~metalografie (v. metalo-, v. -grafie), s. f., procedeu de imprimare tipografică a hărților și a desenelor, constînd în transpunerea acestora pe o placă de zinc sensibilizată; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele de măsurare a intensității surselor luminoase; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument pentru determinarea sensibilității retiniene la lumină. 2. Instrument pentru măsurarea intensității radiațiilor luminoase; ~microscopie (v. micro-, v. -scopie), s. f., metodă de înregistrare fotografică a preparatelor microscopice; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfogenetice suferite de ființele vii sub acțiunea luminii; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare a plantelor ca răspuns la un excitant luminos difuz; sin. helionastie; ~oftalmie (v. -oftalmie), s. f., inflamație simultană a corneei și a conjunctivei, produsă de radiațiile ultraviolete; ~patie (v. -patie), s. f., fototaxie (1); ~perspectograf (v. perspecto-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de transformare plană a fotogramelor, în vederea obținerii de hărți topografice a zonelor terestre plane, dar înclinate; ~plagiotrop (v. plagio-, v. -trop), adj., (despre frunze) cu așezare oblică față de sursa de lumină; sin. fotoplagiotropic; ~plagiotropic (v. plagio-, v. -tropic), adj., fotoplagiotrop*; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat exterior al soarelui sau ai unei stele, care radiază lumină; ~stat (v. -stat), s. n., reproducere fotografică a unui document, realizată doar printr-o singură operație; ~stereograf (v. stereo-, v. -graf), s. n., aparat fotogrammetric de fotorestituție, bazat pe principiul vederii stereoscopice, fiind înzestrat cu o lunetă stereoscopică de vizare; ~stereogramă (v. stereo-, v. -gramă), s. f., ansamblu de două fotograme corespondente care conțin același obiect din fotoperspectivă realizată din două puncte de stație vecine; ~stereotecă (v. stereo-, v. -tecă), s. f., colecție de fotostereograme spațiale, care conține o regiune terestră dată; ~stereotomie (v. stereo-, v. -tomie), s. f., metodă de cercetare în antropologie, bazată pe fotografierea în trei dimensiuni; ~stetoscop (v. steto-, v. -scop), s. n., instrument medical bazat pe transformarea sunetelor în impulsuri luminoase și utilizat pentru analiza zgomotelor cordului fetal; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Mișcări de orientare a organelor vegetale în direcția razelor de lumină; sin. fotopatie. 2. Deplasare a unor organisme vegetale inferioare după direcția razelor de lumină într-un mediu inegal iluminat. 3. Reacție a protoplasmei la lumină; ~tecă (v. -tecă), s. f., colecție de fotograme sau de fotografii, organizată sistematic; ~telefon (v. tele-, v. -fon), s. n., sistem de transmisie a convorbirilor telefonice, folosind modularea unui fascicul de lumină sau de raze infraroșii; ~telegraf (v. tele-, v. -graf), s. n., aparat folosit în fototelegrafie; ~telegrafie (v. tele-, v. -grafie), s. f., transmitere la distanță a imaginilor, a desenelor, a textelor etc. cu ajutorul telegrafiei; ~telegramă (v. tele-, v. -gramă), s. f., probă obținută de fototelegraf; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical care folosește radiații luminoase; ~termometru (v. termo-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru înregistrarea fotografică a temperaturii apelor din mediile inaccesibile; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică simultană a radiațiilor luminoase și a radiațiilor calorice; ~tip (v. -tip), s. n., fotografie a exemplarului vegetal tipic; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de fotocolografie prin care se realizează reproduceri în diverse cerneluri; ~topografie (v. topo-, v. -grafie), s. f., aplicație a fotogrammetriei la topografie; ~trof (v. -trof), adj., (despre organisme) care sintetizează substanțe organice cu ajutorul energiei obținute din lumina solară; sin. fototrofic^[1]; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Sintetizare a substanțelor organice cu ajutorul energiei luminoase. 2. Dezvoltare mai viguroasă a unei părți din organul unei plante datorită unei luminozități mai pronunțate; ~trop (v. -trop), adj., (despre organisme) care se orientează în direcția izvorului de lumină; sin. fototropic; ~tropic (v. -tropic), adj., fototrop*; ~tropie (v. -tropie), s. f., schimbare reversibilă a culorii unui compus cristalizat sub acțiunea luminii; sin. fototropism^[2]; ~xen (v. -xen), adj., (despre animale) care manifestă indiferență față de prezența unei anumite intensități luminoase; ~xilografie (v. xilo-, v. -grafie), s. f., procedeu tipografic de copiere a negativului unei fotografii pe o placă de lemn.

Platanus orientalis L. Specie cu flori mici, nesemnificative, capitulele fructifere sferice, cîte 6 pe un peduncul lung, pendente. Frunze cu 5-7 lobi adînci, sinuat-dințați, glabre, cu pețiol foarte scurt, lamina cu baza deseori cuneiformă. Arbore pînă la 30 m înălțime, scoarță verde-cenușie, ramuri lungi, divergente, atingînd des pămîntul. Ritidomul de pe trunchi se exfoliază în plăci mari.

*fotografíe f. (vgr. phôs, photós, lumină, și grafie). Știința de a fixa pe o placă impresionabilă la lumină imaginile obținute pin ajutoru uneĭ camere obscure: a învăța fotografia. Figură făcută în acest mod: a încadra o fotografie. – Fotografia, descoperită la 1829 de Niepce și Daguerre (și numită la început daguerrotipie), apoĭ și de Talbot, se bazează pe proprietatea pe care o aŭ niște anumite sărurĭ, maĭ ales bromura de argint, de a fi împresionate și înegrite de lumina solară. O placă de sticlă saŭ de gelatină, acoperită c’o preparațiune făcută potrivit de sensibilă cu bromură de argint și expusă la lumină într’o cameră obscură, primește decĭ impresiunea obĭectelor exterioare supt forma uneĭ imaginĭ răsturnate, pe care un tratament chimic convenabil o face să apară în negru. În această imagine negativă saŭ clișeŭ, părțile cele foarte luminate ale obĭectuluĭ se arată foarte negre, și părțile obscure foarte luminate saŭ albe. De aicĭ în ainte, ajunge să aplicĭ pe acest clișeu o hîrtie tot făcută sensibilă și să expuĭ la lumină tot. Atuncĭ lumina, care e inegal cernută, duce pe hîrtie imaginea exactă (saŭ pozitivă) a obĭectuluĭ. Orĭ-ce aparat fotografic se compune din treĭ părțĭ esențiale: 1. un obĭectiv, compus dintr’una saŭ maĭ multe lentile destinate să asigure rectitudinea și fineța imaginiĭ (acest obĭectiv are în general, un obturator); 2. o cameră obscură, a căreĭ lungime poate varia adese-orĭ pin ajutoru uneĭ foĭ (burduf care seamănă a armonică), ca să asigure claritatea imaginiĭ pintr’o punere la punct prealabilă; 3. un cadru de purtat plăcile, adese-orĭ acoperit c’o perdea. Obținerea uneĭ probe fotografice necesită următoarele operațiunĭ principale: așezarea, cînd operatoru trebuĭe să calculeze, după luminarea obĭectuluĭ, timpu pe care trebuĭe să-l lase acțiuniĭ luminiĭ; dezvoltarea (desfășurarea, ca barbarizm developarea) negativuluĭ (la lumina roșie a laboratoruluĭ) pin ajutoru unuĭ lichid revelator, apoĭ fixarea pintr’o disoluțiune de iposulfit de sodiŭ; în fine tragerea, punerea probeĭ pozitive la cadru cu plăcĭ, expunînd la lumină hîrtia sensibilă pusă în apoĭa clișeuluĭ negativ. Această probă pozitivă maĭ trebuĭe virată și fixată. Fotografia, foarte perfecționată astăzĭ, a ajuns să reproducă, grație procedurilor luĭ Becquerel și Lippmann, chear coloarea obĭectelor.

Catalpa bignonioides Walt. Specie care înflorește vara. Flori (corolă albă, în centru cu pete purpurii și două macule galbene) în panicule erecte, multiflore, cca 20 cm lungime. Frunze (cca 15 cm lungime) lung-pețiolate, cu vîrf scurt, puțin cordate la bază, marginea ondulată, întreagă, uneori cu doi lobi laterali, puțin aparenți, pe partea inferioară pubescente, pe partea superioară glabre, frecate între degete emană un miros plăcut. Tulpină (cca 15 m înălțime) strîmbă, coroană larg-rotundă. Fructul, o capsulă de cca 40 cm lungime, pendentă (PI. 17, fig. 97).

ESTETICĂ (< fr. esthétique < lat. aesthetica ; cf. gr. aisthetikos, care are însușirea de a simți) Disciplină filozofică care studiază esența, legitățile atitudinii umane față de realitate și care se ocupă de frumosul din natură, societate și conștiință sau din creațiile omenești artistice. Estetica elaborează categoriile specifice artei: frumosul, sublimul, tragicul, grațiosul, urîtul etc. Studiind frumosul din operele artistice, estetica explică originea și esența artei, funcțiile și rolul artei pe baza raportului dintre creația artistică și realitate, cu implicații în diferite domenii, de unde și denumirile ei; estetica de fiecare zi (cotidiană), care se ocupă cu modalitatea de aplicare a esteticului în afară artei (locul de muncă, relațiile sociale, arhitectură, urbanism etc.); estetica existențialistă, cu referire la principii de artă; estetica fenomenologică, preocupată de obiectul estetic și experiența estetică; estetica generativă, latură a esteticii informaționale, studiind procesul de creație artistică, descompus în etape; estetica industrială sau industrial design. Constituită ca disciplină filozofică abia în secolul al XVIII-lea, deși preocupările estetice datează încă din antichitate, domeniul și metodele de cercetare ale acestei științe s-au lărgit și îmbogățit de-a lungul evoluției culturii umane, începînd cu antichitatea greacă și pînă în vremea noastră, clarificîndu-se problemele genezei, naturii și specificului artei, ceea ce a întărit caracterul științific al acestei discipline. Ea constituie baza teoretică și metodologică a teoriei fiecărei arte în parte. Estetica marxistă infirmă concepțiile idealiste, formaliste, potrivit cărora formele reflectării realității depind exclusiv de bunul plac al scriitorului, al artistului. Estetica românească pledează pentru o artă legată de concepțiile umanismului socialist, o artă în care prezența omului să se facă simțită, în formele limbajului contemporan, în deplin acord cu orientarea ideologică a societății noastre.

LANTERNĂ, lanterne, s. f. 1. Felinar. În înserarea vaporoasă Ca o lanternă rotundă de foiță roșie... apare uriașă Luna. CAMIL PETRESCU, V. 25. La poartă o lanternă... arde și se clatină la fiecare bătaie de vînt. ANGHEL-IOSIF, C. L. 134. ♦ (Uneori determinat prin «de buzunar» sau «electrică») Lampă mică portativă, care funcționează cu baterie electrică. Undeva, la spatele lor... țîșni lumina unei lanterne. CAMILAR, N. I 76. Vanea soldatul uitase să strămute dintr-o tunică într-alta... lanterna electrică. C. PETRESCU, Î. I 3. ◊ Lanternă venețiană = lampion. Lanternă magică = aparat (care a stat la baza cinematografiei) care proiectează pe o pînză albă, cu ajutorul unei surse luminoase și al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimată pe o placă fotografică. 2. Turn mic, cu ferestre sau cu deschideri laterale, așezat pe acoperișul unui edificiu monumental, pe o cupolă, pe un dom etc. pentru a permite pătrunderea aerului și a luminii.

Platanus occidentalis L., « Platan american ». Specie cu capitalele fructifere sferice, solitare, mai rar cîte 2, terminale, pendente, pe un peduncul lung. Frunze cu baza trunchiată, 3-5 lobate, lobii mai mult lați decît lungi, puțin adînci, sinuat-dințate. Arbore pînă la 40 m înălțime, ramuri erecte, ritidom verde-deschis ce se exfoliază în plăci mici.

PERCUȚIE ~i f. 1) Metodă de detectare și diagnosticare a unei afecțiuni pe baza sunetului rezultat prin lovirea ușoară și repetată a unei părți a corpului. 2) Procedeu de producere a sunetelor, prin lovirea unei membrane, a unei lame sau a unei plăci metalice cu un ciocănel. ◊ Instrument de ~ instrument muzical la care sunetul se produce prin lovirea unei piese întinse (timpane, diferite tipuri de tobe) sau prin lovirea instrumentului însuși (talere, clopote, xilofon etc.). [G.-D. percuției; Sil. -ți-e] /Din fr. percussion

POLAROID I. s. m. placă polarizoare utilizată pentru construcția farurilor și a parbrizelor de automobile. II. s. n. procedeu fotografic care permite obținerea automată a fotografiei, imediat după expunere. ◊ aparat fotografic pe baza acestui procedeu. (< fr. polaroïde)

ARĂTURĂ, arături, s. f. 1. Acțiunea de a ar a, de a lucra pămîntul; arat. Dezmiriștitul și arătura adîncă de toamnă sînt lucrările de bază ale pămîntului, fără de care nu se poate obține o recoltă bogată. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2714. Asta îi trezea amintiri nedeslușite de la alte arături, și omul simțea o plăcere care-l făcea să strîngă pumnii pe lemnul lucios, rotund al coarnelor plugului. DUMITRIU, V. L. 7. Trebuie să muncești la arătura cîmpului. ISPIRESCU, U. 24. Fie, neico, cîți or vrea, Că tot nu-s ca dumneata, Nici la stat, nici la făptură, Nici la joc, nici l-arătură. HODOȘ, P. P. 81. 2. Pămînt arat, țarină. Călcau mai mult prin arătură decît prin mijlocul șoselei. PAS, L. I 34. Țăranii au împînzit cîmpul și arăturile de toamnă. SAHIA, N. 27. Boii mergeau iute, iute, dar lăsaseră drumul mațe și o luaseră acum prin arătură. SANDU-ALDEA, U. P. 214. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206.

Rubus idaeus L., « Zmeură ». Specie care înflorește primăvara-vara. Flori albe (sepale acuminate, petale patente), dispuse în raceme scurte, păroase, frunzoase. Frunze cu 7 foliole (pe ramurile fertile, cele cu 3; pe cele sterile, cele cu 5-7) ovate, dentate, terminate într-un vîrf scurt și subțire, pe partea inferioară alb-tomentoase, pe cea superioară glabre. La baza pețiolului, stipele liniare. Arbust cu tulpini aproape erecte, pînă la 2 m înălțime, cu ramuri glabre, verzi-albăstrui, cilindrice cu spini scurți. Fructe subglobuloase, roșii, păroase, cu miros plăcut.

ARMĂTURĂ s. f. 1. ansamblu de bare metalice dintr-un element de beton armat. 2. totalitatea pieselor metalice ale unor instalații alcătuite din țevi sau conducte. 3. construcție de lemn, de zidărie etc. servind la întărirea pereților unei galerii subterane. 4. fiecare dintre plăcile conducătoare ale unui condensator electric. 5. înveliș metalic protector al unui cablu electric. 6. ~ (bucală) = totalitatea părților care formează aparatul bucal al insectelor, crustaceelor. 7. (fig.) ceea ce susține, servește ca bază diferitelor părți ale unui tot; osatură (3), schelet (3). (< fr. armature, lat. armatura)

radiolarit, (engl.= radiolarite) silicolit format preponderent sau exclusiv din testuri de radiolari prinse într-o masă de opal, calcedonie și/sau argilă. Sunt roci variat colorate, compacte și dure, cu spărtură concoidală sau așchioasă. Ele formează intercalații în marne, argile, repere stratigrafice în calcare și asociații cu formațiuni vulcano-sedimentare și curgeri de lave bazice. rată de sedimentare, (engl.= rate of sedimentation) parametru depozițional dinamic exprimând volumul de material sedimentat în unitatea de timp. În sedimentologie, r.s. se exprimă prin unități Bubnov (mm/1 000 ani) și este considerată lentă pentru valori de 1 – 10 mm/1 000 ani (specifică câmpiilor abisale) și rapidă, depășind 100 și 1 000 mm/1 000 ani (de regulă, la gurile de vărsare ale fluviilor sau la baza taluzurilor continentale). R.s. lentă este, de asemenea, caracteristică baz. instalate în zone cratonice stabile, iar cea rapidă, baz. mobile situate în zone de coliziune și subducție a plăcilor crustale.

PERKINS [pə:kins], Anthony (1932-1992), actor american de film. Interpret cu un farmec deosebit, bazat pe temperamentul sensibil și un joc profund interiorizat. Creator al unor personaje timide, neliniștite, anxioase („Frica iese din ascunziș”, „Dr. Jekill și Mr. Hyde”, „Ultimul țărm”, „Psihoză”, „Vă place Brahms?”, „Procesul”, „Între noapte și zi”, „Demonul de alături”).

PLATANUS L., PLATAN, fam. Platanaceae. Gen originar din America de N, Asia Mică, regiunile mediteraneene și temperate din Europa, 6 specii de arbori cu scoarță verde, se exfoliază în plăci. Frunze simple, alterne, caduce, palmat-lobate pețioli lungi. Flori monoice în inflorescențe mari, capitate, pendente. Fruct compus, globulos, cu numeroase achene alungit-eliptice însoțite de smocuri de perișori Ia bază.

LIBER², -Ă, liberi, -e, adj. 1. (Despre oameni) Care se bucură de libertate, de independență individuală și cetățenească, care are drepturi politice și cetățenești depline. ♦ (Despre popoare, state, orașe) Independent, neatârnat, nesupus (unei puteri străine), autonom. 2. (Despre oameni) Care are posibilitatea de a acționa după voința sa, de a face sau de a nu face ceva; care nu este supus niciunei constrângeri; slobod. ◊ Liber-arbitru = capacitate a unei persoane de a se detașa de orice constrângere interioară și de a alege un curs al acțiunii din mai multe variante posibile. 3. (Despre acțiuni) Care nu este supus unei restricții cu caracter arbitrar. ◊ Traducere liberă = traducere care redă conținutul originalului în formele proprii limbii în care se traduce, fără să respecte riguros forma originalului. Versuri libere = rânduri de poezie neprozodică, în care normele prozodice, dacă apar, sunt aplicate necanonic, după dorința autorului. Intrare liberă = intrare fără plată într-o sală de spectacol, pe un stadion etc. Lovitură liberă = (la unele jocuri sportive cu mingea) lovitură acordată unei echipe drept compensație pentru o infracțiune sau o greșeală comisă de echipa adversă. Profesie liberă = profesie exercitată de o persoană pe cont propriu (fără să fie angajată permanent într-o instituție sau întreprindere). ◊ Compus: s. m. și f. liber-profesionist = persoană care exercită o profesie fără a fi angajat pe baza unui contract de muncă; liber-cugetător = persoană care promovează o atitudine independentă față de orice tradiție și autoritate, cu deosebire religioasă. 4. (Despre timp) De care se poate dispune la bunul-plac, care este în afara obligațiilor (profesionale). ◊ Expr. (Substantivat) A avea liber = a se afla în afara obligațiilor (mai ales profesionale) pe o perioadă de timp; a fi scutit pentru un timp oarecare de obligațiile (profesionale) pe care le are în mod obișnuit, a putea dispune de timpul său. 5. (Despre bănci, scaune, locuințe etc.) Care nu este ocupat, gol; neînchiriat. 6. (Despre oameni) Care nu are obligații față de alții; neangajat, disponibil. 7. Care este lipsit de artificialitate, natural, degajat, armonios, ușor. ◊ Expr. (Adverbial) A vorbi liber = a) a ține un discurs, o prelegere etc. fără a citi un text; b) a fi sincer, a spune deschis ceea ce gândește; c) a vorbi fără perdea, obscen. (A vedea) cu ochii liberi = (a vedea) fără ajutorul unui instrument optic. Desen liber = desen artistic efectuat fără ajutorul vreunui instrument tehnic. 8. (În loc. adv.) în aer liber = în plin aer, în mijlocul naturii. Sub cerul liber = afară, într-un loc descoperit. – Din fr. libre, lat. liber.

GUSTA, gust, vb. I. Tranz. I. 1. A lua cîte puțin dintr-o mîncare sau băutură, spre a-i afla gustul. Și după ce gustă apa, plescăiește din limbă. SADOVEANU, O. VI 232. Cucoane Grigori, am să-ți dau să guști dulceți de-a Marghioliței. ALECSANDRI, T. I 45. Murăș, Murăș, apă lină, Cine te bea să-nstrăină; Eu numai că te-am gustat, Foarte m-am înstrăinat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ Absol. N-ai gustat măcar... Și ce carne fragedă! CAMIL PETRESCU, T. II 72. Gustă de sare, dar cu toate că a pus destulă, era ca și cînd n-ar fi pus; mai puse deci și gustă iar. RETEGANUL, P. IV 36. 2. A mînca sau a bea în cantități mici, spre a-și potoli foamea sau setea momentană sau pentru a-și face o poftă; a îmbuca. După ce mai gustă o dată din vin, își șterse mustățile cu șervetul și băgă mîna în buzunarul hainei. C. PETRESCU, A. 373. Iar vitele-au murit, căci nu aflau Nici rouă-n cîmp, nici fir de ierbi să guste. COȘBUC, P. II 281. Am văzut roade foarte frumoase în pomul din fundul grădinii, dar n-am putut gusta niciodată din ele. ISPIRESCU, L. 81. Toți gustă din merinde, deșartă largi pahare În sunetul metalic de vesele fanfare. ALECSANDRI, P. A. 140. 3. A sta la masă, a mînca și a bea. Îți dau și ceva să guști, dacă poftești. SADOVEANU, O. I 312. Haid’ să gustăm ceva de cină. RETEGANUL, P. II 50. Toderică îi pofti întîi să guste ceva. NEGRUZZI, S. I 85. ◊ Absol. Să guști cu noi astă-sară, cumătră Paraschivă, zicea Zoița. BUJOR, S. 61. II. Fig. 1. A avea parte, a se bucura de ceva. Parcurile sînt pline de oameni care au venit să guste, la umbră, răcoarea plăcută a verii. STANCU, U.R.S.S. 125. Le trebuia doar un drum cît de încurcat... ca să poată gusta un ceas de somn. GALACTION, O. I 285. Oare ce desfătare vînătorească mai deplină... poate fi pe lume decît aceea care o gustă cineva... prin pustiile Bărăganului. ODOBESCU, S. III 15. Începuse a gusta dulcețile unei căsătorii potrivite. NEGRUZZI, S. I 41. 2. A prețui (ceva), a-i plăcea (cuiva ceva). Scriitorul însă pe care îl gustă mai mult este institutorul Creangă! IBRĂILEANU, A. 64. Una din pricinile pentru care literatura rusă e așa de gustată azi în Europa e tocmai baza ei atît de largă de altruism. IONESCU-RION, C. 106. Mi-am spus părerea... asupra unor opere pe care nu le știam gusta. CARAGIALE, O. III 252. Nu poți aștepta... să poată înțelege și gusta idiomele limbii noastre. GHICA, S. 170.

OCCIDENTAL s. n. (cf. fr. occidental, lat. occidentalis): limbă artificială creată în 1922 de către estonianul E. de Wahl pe baza lexicului limbilor vest-europene. Dispune de o gramatică mai complicată decât a celorlalte limbi artificiale, dar bazată pe procedee cunoscute în limbile naturale. Admite consoanele duble și schimbarea accentului după bunul plac al vorbitorului.

Syringa vulgaris L. Specie care înflorește primăvara. Flori lila, simple sau duble, plăcut mirositoare (caliciul mic, campanulat, cu 4 dinți, corolă cu tub de 1 cm lungime, cu 4 lobi patenți, 2 stamine), dispuse în panicule de pînă la 20 cm lungime, multiflore. Frunze ovate sau lat-ovate, la bază cordate, pînă la 12 cm lungime, acuminate, pețiol cca 2,5 cm lungime, glabre, verzi-întunecat. Arbust pînă la 7 m înălțime, ramuri drepte, lujerii puțin muchiați.

Catalpa speciosa Warder. Specie ce înflorește vara. Flori albe-gălbui în panicul pauciflor, cca 15 cm lungime. Frunze (cca 30 cm lungime) lung-pețiolate (cca 15 cm lungime), ovate, vîrf lung-acuminat, puțin cordate la bază, pe partea inferioară pubescente, fără miros. Fructul, o capsulă pînă la cca 35 cm lungime, cu pereții groși, sămînță lată. Arbore (cca 30-35 m înălțime), coroană piramidală, tulpină erectă, scoarță cenușie-închis, ritidom în plăci groase.

armonic, ~ă [At: MAIORESCU, D. I, 182 / S: (înv) h~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr harmonique, lat harmonicus, gr ἀρμονιϰός] 1 a Bazat pe principiile armoniei¹. 2-3 sf, a (Fiz; șîs Sunet ~) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care are o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fundamentale. 4 a Care sună plăcut. 5 av Cu armonie.

Rosa damascena Mill., «Trandafir de lună», [syn. R. bifera. Pers;; R. calendarum Borkh.]. Specie care înflorește primăvara-toamna. Flori semiduble, albe-crem, roz-roșii, plăcut mirositoare, mari, dispuse în corimbe multiflore, caliciul, ca și pedunculii, vîscos-glandulos, sepale externe divizate, după înflorire reflexe. Frunze cuc 5-7 foliole ovate, verzi, serate. Arbust de 120-150 cm înălțime, cu mulți ghimpi nepăroși, îndoiți, cu baza lățită, de obicei roșii. Fruct roșu, invers-ovat. Are numeroase varietăți și soiuri.

FUNDAMENT, fundamente, s. n. 1. Element de construcție sau ansamblu de astfel de elemente, prin intermediul căruia se sprijină o construcție sau o mașină pe teren; fundație. V. temelie. A săpa fundamentul unei clădiri. ♦ (Tipogr.) Placă de metal a preselor de imprimat, pe care se așază formele tipografice; planșetă de lemn pe care se păstrează sau se transportă formele tipografice. 2. Fig. Element care servește de sprijin, pe care se întemeiază ceva; bază, temei. Ea [revoluția] n-a avut de fundament nici vreo neînțelegere generală sau vreo conjurațiune. GHICA, A. 121.

bucura (bucur, at), vb. – 1. A încînta, a desfăta. – 2. (Refl.) A simți bucurie. – 3. A dispune (cu prep. de). – 4. A încerca, a căuta (cu prep. la). – Mr., megl. bucur(are). Lat. *vocŭlāre, „a striga”, de la vocŭla, „voce”. Semantismul se explică în lumina indicației lui Varrón, V, 5, 68: „iubilare est rustica voce inclamare”. Această observație dovedește că în lat. pop. , a existat o confuzie între ideea de „a striga” și cea de „a se bucura”, astfel încît trebuie să presupunem că aceeași confuzie s-a presupus într-un sens contrar lui iubilare, în lat. *voculare. Chiar dacă această explicație este suficientă în sine, este posibilă și o confuzie populară a lui *vocŭlāre, cu *bacchŭlāre, de la bacchāri, „a fi transportat de încîntare bahică”, și de aici „a fi beat de bucurie, a jubila” (cf. Cicero, Cat., I, 26; quanta in voluptate bacchabere). Cuvîntul rom. pare a coincide cu alb. bukuri „frumusețe” bukuroń „a înfrumuseța”, bukurë „frumos”. Mulți cercetători cred că alb. a fost sursa cuvîntului rom. (cf. Cihac, II, 715; Philippide, II, 701; Pascu, II, 218), în ciuda dificultății semantice; pentru alții (Miklosich, Slaw. Elem., 9; Rosetti, II, 112), coicidența cu alb. indică doar un etimon comun. Cel mai probabil este să fie vorba de o întîlnire cauzală, și că alb. bukurë „frumos” depinde de tc. bukur „parfum”. După opinia greșită a lui Cipariu, Arhiv., 409 bucura s-ar explica plecîndu-se de la pulcher, iar după Crețu 309, pe baza lat. *avuculare. În sfîrșit, numele propriu de persoană Bucur (› București), nu pare a avea legătură cu bucura; este poate un rest al unei terminologii pastorale dispărute, bazate pe lat. buculus (› fr. bugle). Der. bucurie, s. f. (veselie, plăcere, satisfacție); bucuros, adj. (vesel, mulțumit, satisfăcut, bine dispus); îmbucura, vb. (Trans. și Bucov., a bucura); îmbucurător, adj. (satisfăcut, mulțumitor).

biovit s. n. ◊ „Un colectiv de cadre didactice de la Facultatea de industrie alimentară a Universității din Galați a realizat un nou produs alimentar denumit «Biovit» obținut prin valorificarea superioară a germenilor de grâu. Bogat în vitamine, grăsimi și proteine și având un gust plăcut este recomandat ca fortifiant și stimulator în hrana copiilor și convalescenților.” R.l. 17 VI 76 p. 5. ◊ „Biovit (făină de germeni de grâu) este noul produs alimentar care se recomandă gospodinelor pentru prepararea înghețatei și a diferitelor creme pe bază de lapte.” R.l. 29 VII 77 p. 3 (din bio- + vit[amină])

ambiguitate (lat. ambiguitas „obscuritate”, „incertitudine a pronunțării”), figură de stil care constă într-o construcție lexico-gramaticală echivocă, dar expresivă (A): „Vocea-i caldă de solist Mă îndeamnă să declar: Spiess nu e filatelist, Totuși are-un timbru rar” (Urzica, 15.VIII.1971) În locul confuziei caracteristice echivocului greșeală de exprimare, numită amfibologie, efectul a. este sugestia poetică. Echivocul poate fi lexico-semantic, când este vorba de valorile lexicale (înțelesul cuvintelor, în context!), și sintactic, atunci când este vorba de relația gramaticală a cuvintelor. Pentru ca a. să fie figură de stil trebuie ca cele două sensuri lexicale sau gramaticale să se impună în egală măsură, fără să se anuleze însă intenția comunicării, a cărei modalitate lingvistică determină, prin echivoc, acea întârziere a înțelegerii, acel plăcut ocol (încoronat de surpriză) al receptării mesajului. A. face parte, ca formă reprezentativă, tipică, din grupa figurilor ambiguității. După organizarea materiei verbale, a. este generată sau de echivocul lexical, sau de echivocul gramatical. A. care are la bază echivocul lexical este o figură aproape exclusiv umoristică, valoarea ei poetică depinzând numai de gradul de subtilitate a efectului umoristic. Echivocul lexical este o tehnică specifică a epigramei perfecte și a calamburului perfect. După scopul comunicării, sau mai bine spus, după modalitatea mesajului, a. generată de echivocul gramatical este de trei feluri: a) poetică, b) umoristico-satirică și c) echivocul-enigmă.

HEDONÍSM (< fr. {i}; {s} gr. hedone „plăcere”) s. n. (ETICĂ) Concepție care proclamă plăcerea, desfătarea drept binele suprem, iar năzuința de a o obține, principiu al comportamentului; cult al plăcerii. Întemeiat de Aristipp din Cirene (care a pus accentul pe plăcerile senzuale), a fost dezvoltat pe baze raționaliste de Epicur, apoi de umaniștii Renașterii, de materialiștii și iluminiștii sec. 18 (cu accente antireligioase, individualiste).

RÂMNICU VÂLCEA 1. Lac de acumulare realizat pe cursul inf. al râului Olt, la N de municipiul omonim, dat în folosință în 1974, ale cărui ape pun în mișcare turbinele hidrocentralei de aici. Supr.: 319 ha; vol.: 19,04 mil. m³. 2. Municipiu în partea central-sudică a României, reșed. jud. Vâlcea, situat pe dr. râului Olt, în partea de E a Subcarpaților Vâlcii, la poalele dealurilor Capela, Gurnoaia și Purcăreț, la 16 km aval de ieșirea Oltului din defileul Cozia; 111.701 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată la 20 iun. 1887. Nod rutier. Hidrocentrală (46 MW), intrată în funcțiune în 1974. Termocentrală. Constr. de utilaj chimic și de motoare electrice cu putere mică. Combinat chimic (sodă caustică și calcinată, mase plastice, insecticide, rășini sintetice ș.a.) dat în folosință în 1973; combinat de industrializare a lemnului (mobilă, placaje, furnire, plăci aglomerate din lemn/PAL, panel). Fabrici de pielărie și încălțăminte, de cărămizi, confecții, țesături și produse alim. (conserve de legume și fructe, preparate din carne și lapte, gemuri și dulcețuri, băuturi, panificație etc.). Tipografie. Muzeu județean de istorie (1951 pe baza unei colecții întemeiată în 1921 de Esmeralda Căpleanu, reorganizat în 1981-1982); muzee de etnografie, de arhitectură populară vâlceană și de artă medievală și modernă (icoane, argintărie, mobilier, lucrări aparținând artiștilor plastici români ș.a.). Biblioteca județeană „Antim Ivireanul” (1935). Filarmonica de stat „Ion Dumitrescu” (30 nov. 1995), Teatrul de stat „Anton Pann” (1990), parcul Zăvoi (13 ha) amenajat în timpul domniei lui Barbu Știrbei (1849-1853), în care s-a cântat pentru prima dată (la 29 iul. 1848) imnul revoluționar „Deșteaptă-te, române!”. La R.V. are loc anual (din 1968, în luna iul.) Festivalul internațional de folclor „Cântecele Oltului”, precum și Târgul de artă populară (în luna aug., din 1968). În arealul localității componente Stolniceni au fost descoperite (1962-1967) vestigiile unui castru roman de zid (60 x 50 m) și ale unei așezări civile cu nume dacic (Buridava), datând din sec. 2-3, care a durat până în sec. 6. R.V. apare menționat documentar în 1370 ca reșed. domnească a lui Vladislav I (Vlaicu Vodă), an în care el a înființat aici a doua mitropolie, numită Noul Severin și transformată în 1497 în Episcopia Râmnicului și a Noul Severin de către domnul Radu cel Mare. La 4 sept. 1389, R.V. este declarat oraș de către Mircea cel Bătrân. În diferite acte de cancelarie, cronici sau hărți din Evul Mediu, localitatea apare înscrisă cu felurite denumiri: Noul Severin, Târgu Râmnicului, Râmnicu de Susu, Râmnicu pe Olt, Râbnicul de Vâlcea, iar într-un hrisov din 1533, domnul Vlad Vintilă amintește de orașul Râmnic. La jumătatea sec. 16, în oraș a fost construită o Curte Domnească, întărită cu turnuri de apărare, unde și-a avut reședința domnul Pătrașcu cel Bun (1554-1557). În 1705, Constantin Brâncoveanu a instalat la R.V., pe lângă Episcopie, o tiparniță, în fruntea căreia l-a adus pe marele cărturar Antim Ivireanul. La această tiparniță a apărut mai târziu (în 1787) cea dintâi Gramatică tipărită în limba română, întocmită de Ienăchiță Văcărescu. În timpul Războaielor turco-austriece din 1738 și 1788, orașul a fost distrus aproape în întregime de incendii, fiind refăcut de fiecare dată. După o lungă perioadă de stagnare, R.V. se dezvoltă intens după 1950. Declarat municipiu la 17 febr. 1968, când devine și reșed. jud. Vâlcea. Monumente: biserica Episcopiei Râmnicului cu hramul Sf. Nicolae, ctitorie din 1504 a domnului Radu cel Mare, rezidită, de fiecare dată, după câteva incendii, respectiv în anii 1677-1680, 1735, 1847 și 1850-1856 (în această ultimă perioadă biserica a fost pictată de Gheorghe Tattarescu). În această biserică a fost ucis, la 2 ian. 1529, domnul Radu de la Afumați, împreună cu fiul său Vlad, că către postelnicul Drăgan și vornicul Neagoe, la îndemnul boierilor Craiovești, ca urmare a faptului că Radu de la Afumați a încercat să schimbe politica de supunere față de Imperiul Otoman; bisericile Buna Vestire (construită în timpul primei domnii a lui Mircea Ciobanul, 1545-1552, incendiată de turci în 1736 și 1739 și refăcută în 1747 de logofătul Radu Râmniceanu), Cuvioasa Parascheva (ctitorie din 1557 a domnului Pătrașcu cel Bun, terminată în 1587 de fiul său, Mihai Viteazul, și sfințită în 1593; restaurată în 1790, 1831-1840, 1879-1889 și după 1980), Sf. Gheorghe (ante 1636, refăcută în 1737-1738), Sfinții Voievozi (1677-1680), Adormirea Maicii Domnului (Biserica bolniței, 1746), Sf. Anton (1723), Sfinții Arhangheli Mihail și Gravriil (1725), Duminica Tuturor Sfinților (1762-1765, cu picturi murale interioare din 1778 și pridvor sculptat în stil brâncovenesc ș.a.); casa în care a locuit Anton Pann, construită în sec. 18, în stilul arhitecturii populare vâlcene, cu foișor deschis, sprijinit pe stâlpi de stejar, sculptați; clădirile fostului Tribunal județean (1900), ale liceului „Nicolae Bălcescu” (fost „Alexandru Lahovari”), construit în anii 1907-1913, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești, și clădirea Muzeului de Artă, operă din 1940 a arhitectului Gheorghe Simotta; casa lui Gheorghe Tattarescu (1909), statuia lui Mircea cel Bătrân ș.a.

Citrus aurantium L., « Portocal ». Specie care înflorește în mai-iul. Flori plăcut mirositoare, mici, albe, stelate (caliciul cu 5 lobi, corolă cu cca 8 petale, cca 25 stamine), în raceme terminale. Fructe oranj, sferice, comestibile. Frunze ovate, întregi, lucioase, persistente, cu pețiolul aripat, articulat. Arbore (cca 1-10 m înălțime) cu tulpină netedă, cîteodată ramificată de la bază, scoarță brună-verzuie (Pl. 22, fig. 126).

LINGE, ling, vb. III. Tranz. 1. (Despre animale) A trece cu limba peste ceva; a șterge sau a netezi cu limba ceva. 2. A atinge cu limba (în mod repetat) ceva de mâncare, a lua cu limba mâncarea. ◊ Expr. A-și linge degetele (sau bazele) ori (refl.) a se linge pe degete (sau pe buze) = a trece cu limba peste buze sau degete (pentru a lua și ultimele resturi după ce a mâncat ceva bun sau ca manifestare a unei pofte mari, a unei senzații de plăcere etc.). ◊ Compus: linge-blide (sau -talgere, -talere) s. m. și f. = (pop. și fam.) om care trăiește pe socoteala altora; parazit, om de nimic. 3. (Fam.) A linguși cu slugărnicie. – Lat. lingere.

PLATFORMĂ, platforme, s. f. I. 1. Suprafață orizontală plană a unui vehicul, a unui aparat de ridicat etc. pe care se încarcă mărfuri, vite; p. ext. vagon sau camion deschis, fără pereți și fără acoperiș, utilizat pentru transporturi. Tancurile înțepenite pe platformele vagoanelor păreau monștri adormiți în preajma unei dezlănțuiri. CAMILAR, N. II 101. Motorul ascensorului e pus în mișcare, ne suim pe platformă și începem să coborîm. BOGZA, Ț. 67. ♦ Parte a unui tramvai, a unui autobus, a unui vagon de tren în fața ușilor de urcare și de coborîre (unde se poate sta în picioare). Controlorul își ridică chipiul, își șterse fruntea, apoi trecu pe platforma vagonului următor. DUMITRIU, N. 7. Doi tineri eleganți de pe treapta platformei de dinainte se dau jos. CARAGIALE, O. II 169. Element de construcție al unei clădiri, cu o suprafață plană. V. terasă. ♦ Placă sau suprafață de teren plană, pe care se poate instala un utilaj sau care servește la depozitare, transbordare, transportare etc. ♦ Rampă. Platformă de încercare = ansamblu de instalații fixe, folosind la încercarea mașinilor. 3. Suprafață de teren plană, uneori nivelată sau amenajată special, care servește ca bază pentru așezarea unei căi, pentru lansarea unui pod etc. 4. Loc amenajat special pe care se depune spre fermentare gunoiul necesar îngrășării pămîntului. Au folosit cimentul și betonul, pentru a ridica platforme moderne pe care au strîns gunoiul necesar ogoarelor sărace. BOGZA, C. O. 270. 5. Teren de cele mai multe ori plan, situat la diferite altitudini. Pe un deal mare se află un loc numit Cetățuia, unde se vede o platformă patrulaterală de 8 prăjini. ODOBESCU, S. II 176. II. Fig. 1. Program de activitate sau de revendicări politice al unui partid, al unui grup sau al unui om politic. Platformă electorală. 2. Obiectul, problemele unei discuții. O inteligentă și folositoare luptă de opiniuni nu poate avea loc decît atunci cînd ambii adversari aleg și recunosc deopotrivă platforma discuțiunii. GALACTION, O. I 232.

TEORIE, teorii, s. f. 1. Sistem de principii, obținut prin generalizarea experienței, care constituie baza unei științe, a unei arte, a unei concepții despre lume; ansamblu de idei pe baza cărora se interpretează și se explică fapte, fenomene sau evenimente care aparțin anumitor domenii de cercetare. Începeau apoi, după sfîrșitul versurilor, teorii fine despre artă. SADOVEANU, E. 102. În loc să-i combată «teoriile», într-o zi i-a spus că s-ar bucura dacă i-ar plăcea fata lui Tudor Ionescu. REBREANU, R. I 50. 2. Partea teoretică a instrucției militare. Am făcut... teorie cu ofițerii și ni s-au împărțit mantăile. SAHIA, N. 119.

VORBITOR², -OARE, vorbitori, -oare, adj. 1. Care vorbește; care are facultatea de a vorbi, care folosește limbajul articulat. Cu creștetele albe, preoți cu pleata rară Trezeau din codri veșnici, din pace seculară, Mii roiuri vorbitoare curgînd spre vechea Romă. EMINESCU, O. I 91. Murăș, Murăș, apă lină, De mi-ai fi tu vorbitoare Precum ești de mergătoare, Eu cu drag te-aș întreba N-ai văzut pe bădița? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. 2. Care vorbește plăcut, care are darul vorbirii; comunicativ. Dintre toți obișnuiții casei, acela care păru a prinde mai bine intimități fu generalul, om încă tînăr, bogat, vorbitor, prietenos. BASSARABESCU, S. N. 71. Ea-i năltuță, mlădioară... Și-i frumoasă vorbitoare, Și de suflet iubitoare. ALECSANDRI, P. P. 301. 3. Care are convingere fără cuvinte, evident, edificator. Afirmația noastră se bazează pe o realitate vorbitoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 113, 5/2.

BUN⁴, -Ă, buni, -e, adj. Care are însușiri pozitive. I. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea, oricine. ♦ Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale legate de o anumită situație. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. (Despre lucrurile și faptele oamenilor) Corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. Cu buna = cu binișorul; cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = sfat înțelept. Bun suflet de om = om bun. A fi (sau a ajunge) în mîini bune = a fi (sau a ajunge) în mîini sigure. A pune o vorbă bună pentru cineva = a interveni pentru cineva. ◊ Compus: bună-purtare = purtare conformă normelor moralei și educației. Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi bine dispus. II. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. (Ir.) A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i face (cuiva) o poznă sau un (mare) rău. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală. A o păți bună = a da de bucluc. Bună treabă! = frumos! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am frînt-o! se spune aceluia care, într-o situație grea, propune o soluție nepotrivită. 2. (Despre mîncăruri și băuturi) Gustos. ◊ Expr. Poamă bună = termen injurios dat unui om de nimic, unei femei imorale sau unui copil neastîmpărat. 3. Bogat, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut. 5. Liniștit, tihnit; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! III. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat), formulă prin care cineva dă autorizația de a se tipari o lucrare, pe baza ultimei corecturi. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ (Despre corpuri) Bun conducător de căldură (sau de electricitate) = prin care căldura (sau electricitatea) se transmite cu ușurință. 2. (Despre organele corpului) Care funcționează bine; (despre funcțiile fiziologice) care se îndeplinește normal. ◊ Expr. Bun de gură = vorbăreț, limbut. Bun de mînă = îndemînatic. Bun de picioare = sprinten. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Neuzat; p. ext. nou; de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu insistență. A ști una și bună = a avea o părere hotărîtă, pe care nu o poate zdruncina nimeni. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație; emis de o autoritate îndreptățită. ◊ Expr. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație (din partea cuiva). IV. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, iscusit. V. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. Aista nu-i semn bun (CREANGĂ). ◊ Expr. A nu fi (de-)a bună (cuiva) = a prevesti ceva rău. VI. 1. Zdravăn, strașnic. Trage un somnuleț bun (ISPIRESCU). ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. O bună parte (din... sau dintre...) = o parte însemnată (din... sau dintre...). În bună parte = în mare măsură. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc) = o bucată lungă (de timp, de loc). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decît..., și mai bine. Mai erau ca două ceasuri bune (CAMILAR). ◊ Compus: bună-știință = conștiință deplină în săvîrșirea unei fapte. ♦ (Precedînd un adjectiv, accentuează ideea exprimată de acesta) Pe deplin, definitiv. Diata rămase bună făcută (CREANGĂ). 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = într-o zi (sau într-o dimineață); pe neașteptate. VII. (Despre relații de înrudire) De sînge, adevărat. Tată bun. ◊ Văr bun = văr primar. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. VIII. (Reflectînd concepția claselor exploatatoare, despre familie, neam etc.) Nobil, ales. – Lat. bonus.

RADIOLOCATOR mijloc radiotehnic utilizat în radiolocație (v.) constituit dintr-un emițător de fascicule radio și un receptor care captează undele reflectate de obstacolele întâlnite, bazându-se pe determinarea intervalului de timp dintre emisie și recepție, putându-se calcula depărtarea până la obstacolul întâlnit. Elementul principal al radiolocatorului este osciloscopul catodic, al cărui ecran este gradat în unități de măsură a distanței. Baleiajul pe orizontală este realizat cu o frecvență egală cu cea a emiterii fasciculelor de impulsuri. În momentul emisiei pe plăcile de deflexie verticale se aplică un impuls de tensiune, iar semnalul recepționat este aplicat acelorași plăci, ecranul osciloscopului prezentând două deviații, una prezentând semnalul inițial, iar cealaltă pe cel reflectat. Radiolocatorul determină și coordonatele unei ținte (azimut, unghi de înălțare, distanță și înălțime de zbor) folosind un sistem de coordonate (rectangular, cilindric, conic sau sferic). Radiolocatorul determină și viteza de mișcare a țintei prin radiogoniometrie. Azimutul țintei se determină prin metode bazate pe acțiunea dirijată a sistemului de antene (semnal maxim reflectat, zone cu semnale egale etc.) citindu-se în sensul acelor de ceasornic și măsurat în unități unghiulare (grade și minute). Unghiul de înălțare al țintei în plan vertical se citește de la planul orizontal în sus. Pentru radiolocatorul de bord se poate citi de la axul de zbor al avionului în sus și în jos. Distanța se determină măsurând intervalul necesar de timp propagării undelor electromagnetice la țintă și înapoi. Înălțimea de zbor se determină după calcularea unghiului de înălțare, utilizându-se monograme, abace sau goniometre. Există radiolocatoare: monoimpuls (fiecare impuls reflectat conține informații complete despre poziția țintei în coordonate unghiulare și distanțe, prin compararea simultană a amplitudinii și fazelor semnalelor de către un sistem de antene de recepție cu unul sau mai mulți ???; sunt utilizate pentru însoțirea automată a țintei) și coerente (separă țintele mobile de cele fixe prin compararea semnalelor recepționate cu o oscilație de referință. Radiolocatorul meteo indică la bordul aeronavelor pe un ecran imaginea meteo din fața aeronavei până la o distanță de 350-550 Km și un gizment de 120°, ± 60° față de axa longitudinală a aeronavei, avertizând piloții asupra zonelor de furtună. Norii apar pe ecran cu o nuanță deschisă, centrul furtunii fiind de un alb strălucitor.

margine continentală, (engl.= continental margin) zona dintre linia de țărm a uscatului și baza taluzului continental. În m.c. se includ: plat. continentală (șelful), cu flexura continentală, panta continentală sau povârnișul continental și piemontul continental. M.c. este o zonă relativ largă, reprezentând în jur de 15% din supr. Globului; ea poate fi activă (în zonele în care crusta oceanică se afundă sub crusta continentală) și pasivă, când cele două dom. (continental și oceanic) aparțin aceleiași plăci tectonice. (V.M.)

XILO- „lemn, copac, pădure; lemnos, lignificat”. ◊ gr. xylon „lemn, pădure” > fr. xylo-, germ. id., engl. id., it. xilo- > rom. xilo-. □ ~carp (v. -carp), s. n., fruct uscat de pădure; ~crom (v. -crom), s. m., ansamblu de pigmenți taninici din lemn; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre ciuperci) Care atacă lemnul copacilor. 2. (Despre insecte) Care sapă galerii în lemn, hrănindu-se cu acesta; ~fagie (v. -fagie), s. f., acțiune a insectelor xilofage; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre organisme) care crește pe ramurile plantelor moarte; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante lemnoase, cuprinzînd arbori, arbuști și subarbuști; ~fon (v. -fon), s. n., instrument muzical format din lamele de lemn; ~gen (v. -gen₁), adj., care generează țesut lemnos; ~graf (v. -graf), s. m., gravor în lemn; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Gravură în lemn. 2. Procedeu de imprimare cu tipare săpate în lemn; ~gramă (v. -gramă), s. f., clișeu tipografic în lemn; ~id (v. -id), adj., cu o structură asemănătoare cu aceea a lemnului; ~latrie (v. -latrie), s. f., cult al zeilor de lemn; ~lit (v. -lit₁), s. n., lemn fosilizat; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu tipografic la care clișeele se realizează pe plăci de lemn acoperite cu un strat de calcar; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul lemnului; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se măsoară cubajul lemnelor; ~riz (v. -riz), adj., cu rădăcini lignificate; ~stromă (v. -stromă), s. f., miceliu al ciupercilor xilofage, dezvoltat în interiorul țesutului lemnos; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical pe baza unor varietăți de lemn; ~tipie (v. -tipie), s. f., tipar cu litere de lemn; ~tomie (v. -tomie), s. f., studiu microscopic și anatomic al țesuturilor lemnoase aparținînd plantelor fosile sau actuale.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. în (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile Centrale = nume dat în Primul Război Mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul-plac al cuiva. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei politice, care, folosind statul ca instrument, înfăptuiește conducerea societății. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. în puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

sbilț (zbilțuri), s. n. – Laț, coardă pentru prins animale. – Var. zbilț, bilț, (s)ghilț, Trans. belț. Creație expresivă, care presupune ideea unei mișcări dezordonate ca cea a unei păsări sau a unui animal care se luptă să iasă din capcană; legătura semantică este la fel cu cea din smîrc, interj. cu smîc „laț”. Pentru explicația fonetică a lui *bîlț sau *bilț, interj. imitativă, cf. bîț, sgîlț, (go)gîlț, hîlț(a) etc. Singura explicație care s-a dat pînă azi acestui cuvînt este puțin probabilă (din mag. bélc „cocean” după Scriban). Der. sbilțui (var. bilțui, (s)ghilțui, înghilțăi, înghilța), vb. (a îmbrățișa, a strînge tare); sbalț (var. zbalț, sbanț, zbanț), s. n. (laț, belciug; brățără, virdă, inel; placă), a cărui legătură cu germ. Band (Geheeb, JB, IV, 31), cu bantă (Candrea) sau cu balț (Scriban) este incertă (balț, poate, totuși, să fi influențat vocalismul acestor var.); sbănțui, vb. (a prinde, a fixa, cu un cerc; a întări, cu o șipcă sau cu o șină de fier; refl., a zburda, a face șotii), al cărui ultim sens, cel mai răspîndit, depinde mai puțin de cele anterioare, decît de ideea expresivă de bază (relația cu it. sbalzare, „a sări”, sugerată de Scriban, nu este probabilă); sbănțuială (var. sbănțuitură), s. f. (joacă, hîrjoană). Cf. sbengui, sburda.

*fízic, -ă adj. (vgr. physikós, d. phýsis, natură). Natural, material: lumea fizică. Bazat pe observațiunea simțurilor: certitudine fizică. Relativ la legile naturiĭ și la proprietățile care nu schimbă natura corpurilor: științele fizice. Subst. Persoană care se ocupă de fizică, fizician. S. f. Știința care se ocupă de proprietățile corpurilor și de acțiunea pe care o exercită unele asupra altora fără să-șĭ schimbe natura: Arhimede e unu din creatoriĭ fiziciĭ. Carte care cuprinde această știință. S. n. Fiziognomie, exterior al uneĭ persoane: a avea un fizic plăcut. Adv. În mod fizic.

nod n., pl. urĭ (lat. nŏdus, nod., it. nodo, fr. noeud, cat. nou, sp. nudo, pg. nó). Înlănțuire, legătură făcută din învîrtirea uneĭ sforĭ, funiĭ, lanț ș.a.: a face un nod. Proeminență la încheĭeturĭ: nodurile degetelor. Vest. Cĭot, parte dură într’un lemn: nodurile unuĭ brad, uneĭ trestiĭ. Noadă (Pop.). Fig. Dificultate, punct esențial: ĭacătă nodu chestiuniĭ. Complicațiune pe care se bazează intriga uneĭ poeme, drame ș.a. Mar. Lungime cuprinsă între doŭă nodurĭ ale aparatuluĭ de măsurat ĭuțeala mersuluĭ uneĭ corăbiĭ, adică a 120-a parte din milă saŭ 15m 42. Anat. Nodu vital, acel punct al bulbuluĭ rachidian de care depinde respirațiunea și a căruĭ împungere cauzează moartea. Nodu gîtuluĭ, măru luĭ Adam, cartilaginea tiroidă. Nodu gordian, V. gordian. A mînca, a înghiți cu nodurĭ, a mînca supărat. A înghiți nodurĭ, a auzi ceva care nu-țĭ place și a nu putea protesta. A ți se pune un nod în gît, a nu putea vorbi saŭ înghiți de emoțiune saŭ de răceală. A căuta nod în papură, a căuta greșelĭ orĭ defecte acolo unde nu există.

SOLID, -Ă, solizi, -de, adj. 1. (Despre corpuri) Care, la o temperatură dată, are o rigiditate atît de mare, încît nu se deformează permanent sub acțiunea forțelor exterioare; p. ext. tare, dur. Forma corpurilor solide rămîne neschimbată, dacă temperatura rămîne neschimbată și forțele care lucrează asupra lor nu depășesc o anumită limită. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 10. (Substantivat, n.) Solidele se deformează sub acțiunea forțelor care depășesc o anumită limită. CARAFOLI-OROVEANU, M. F. I 10. ◊ Stare solidă = una dintre cele trei stări de agregație ale materiei. Soluție solidă = soluție în care atît dizolvantul cît și substanța dizolvată sînt corpuri solide (dizolvate în stare topită). ♦ (Substantivat, n) Corp geometric cu trei dimensiuni, mărginit de suprafețe plane sau curbe. 2. Rezistent, trainic, durabil. [Oamenii] au zidit grajduri mari și solide. BOGZA, C. O. 270. ◊ Fig. Teatrul romînesc era în floarea lui. Dacă însă un curios ar fi observat cu sînge rece mersul său, ar fi văzut cu întristare că nu are baze solide. NEGRUZZI, S. I 345. 3. Temeinic, adînc, serios; p. ext. sigur, statornic. Clientela puțină, dar solidă, îi asigura venituri considerabile. REBREANU, R. I 34. A trebuit să caut a-i modera, puindu-i pe o cale mai serioasă și solidă. GHICA, A. 553. 4. Mare (ca dimensiuni, ca greutate). O încărcătură solidă. ♦ (Familiar, despre persoane) Voinic, robust. Cum e dumneaei solidă, îi trebuie o porție mult mai zdravănă! CARAGIALE, O. II 91. ♦ Fig. Care înfruntă cu tărie greutățile; dîrz. Ei!... ți-a plăcut venerabilul? – E tare... tare de tot... Solid bărbat! CARAGIALE, O. I 126.

LĂSA vb. 1. (pop.) a lepăda. (~ ceva din mînă.) 2. a depune, a preda. (A ~ geamantanul la gară.) 3. a uita. (Și-a ~ ochelarii acasă.) 4. a încredința, a preda, (franțuzism) a confia. (A ~ cuiva ceva.) 5. a (se) apleca, a atîrna, a cădea, a (se) coborî, a (se) culca, a (se) curba, a (se) înclina, a (se) încovoia, a (se) îndoi, a (se) pleca, (înv. și pop.) a (se) povedi, (reg.) a (se) poligni, (înv.) a (se) închina. (Crengile se ~ de rod.) 6. a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) pleca, a (se) povîrni, a (se) prăvăli, (pop., fam.) a (se) hîi. (Casa s-a ~ pe o parte.) 7. a (se) apleca, a (se) înclina, a (se) strîmba, (pop. și fam.) a (se) hîi, (reg.) a (se) șoldi. (Stîlpul de telegraf s-a ~.) 8. a coborî, a trage. (A ~ perdelele.) 9. a se așeza, a se așterne, a cădea, a se depune, a pica. (S-a ~ bruma.) 10. a cădea, a coborî, a scoborî. (S-a ~ ceața.) 11. a se face, a se ivi, a sosi, a veni. (Cum s-a ~ seara, a plecat.) 12. a produce, a provoca. (I-a ~ o vie impresie.) 13. a hotărî, a orîndui, a rîndui, a statornici. (Așa a ~ destinul.) 14. (JUR.) a testa. (A ~ ceva unor succesori.) 15. a accepta, a admite, a aproba, a consimți, a încuviința, a se îndupleca, a îngădui, a se învoi, a permite, a primi, (livr.) a concede, (înv. și pop.) a se prinde, (înv. și reg.) a se pleca, (Mold. și Bucov.) a pozvoli, (înv.) a aprobălui, a mulțumi, a ogodi. (A ~ să se scoată la concurs postul vacant.) 16. a ceda, a da. (Îi ~ întregul apartament.) 17. a ceda, a se îndupleca, (fig.) a se muia. (Să nu te ~ cu nici un preț.) 18. a amîna. (Să ~ pe altădată discuția.) 19. a abandona, a părăsi, (franțuzism rar) a placa, (înv. și pop.) a oropsi, a pustii, (înv. și reg.) a năpusti. (Și-a ~ copiii, familia.) 20. a (se) debarasa, a (se) descotorosi, a (se) dezbăra, a (se) dezobișnui, a (se) dezvăța, a scăpa, (fig.) a (se) scutura, (fam. fig.) a înțărca. (S-a ~ de un viciu.) 21. a renunța, (pop.) a se lepăda. (S-a ~ de tutun.) 22. a micșora, a reduce, a scădea. (A mai ~ din preț.) 23. a respinge, (fig.) a trînti. (L-a ~ la examen.) 24. a se baza, a se bizui, a conta, a se încrede, a se sprijini. (Pot să mă ~ pe tine?)

ACOPERIRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unor obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bacnotelor. – V. acoperi.

*telefón n., pl. oane (vgr. têle, departe, și phoné, voce). Un aparat pin care cuvîntu saŭ orĭ-ce sunet se transmite pe sîrmă la miĭ de de chilometri. Fam. A da cuĭva un telefon, a-l vesti pin telefon. – Principiu telefoniiĭ a fost pus de Francezu Carol Bourseul, funcționar poștal, și arătat într’un articul din L’Illustration la 26 Aug. 1854. El a fost numit la 1880 cavaler al Legiuniĭ de Onoare „fiind-ca pus baza telefoniiĭ la 1854” (cum a declarat Germanu Holtof la 1881, în congresu electricienilor la Frankfurt) și a murit sărac la 21 Nov. 1912, în etate de 83 de anĭ. La 1861, Germanu Reis construi primu telefon și muri la 1874. La 14 April 1876, Englezu Graham Bell îșĭ brevetă telefonu luĭ, care a fost perfecționat de Hugues, D’Arsonval, Edison ș. a. – Aparatu se compune dintr’un transmițător (înaintea căruĭa vorbeștĭ), o sîrmă pe care merge vocea și un receptor (pe care-l țiĭ la ureche). Transmițătoru se compune dintr’o placă mobilă, destul de flexibilă ca să prindă toate vibrațiunile vociĭ și așezată așa în cît să stabilească și să întrerupă succesiv, la fie-care vibrațiune, comunicarea c’o pilă electrică. La cel-lalt capăt al sîrmeĭ, placa receptoruluĭ, atrasă și respinsă de un electro-magnet, reproduce exact aceste vibrațiunĭ, pe care le amplifică un microfon. Chear principiu telegrafiiĭ fără sîrmă a fost aplicat la telefon.

ACOPERIRE, acoperiri, s. f. Acțiunea de a (se) acoperi și rezultatul ei. 1. Punere, așezare a unui obiect deasupra altuia pentru a-l înveli, a-l ascunde, a-l apăra etc. 2. Operație de aplicare a unui strat protector pe un obiect prin depunere, pulverizare, placare etc. 3. (Mil.) Accident de teren, pădure sau localitate care împiedică observarea inamicului. ♦ Măsură specială de protecție care asigură anumite acțiuni (de concentrare sau manevră) ale trupelor. ◊ Expr. A avea acoperire = a fi acoperit pentru o acțiune săvârșită conform unor indicații precise. 4. (Fin.) Posibilitatea de a face față unei obligații, unei plăți, unei cheltuieli, de a lichida un deficit etc. Acoperirea acestei sume se face eșalonat. ♦ (Concr.) Fond care asigură această posibilitate. ◊ Acoperire în aur = stoc de aur și de alte active pe baza cărora băncile de emisiune asigură convertibilitatea bancnotelor. – V. acoperi.

lac² sn [At: COSTINESCU / Pl: ~uri / E: fr laque, ger Lack, lat lacca] 1 Soluție obținută prin dizolvarea într-un solvent volatil a unor rășini, uleiuri, a nitrocelulozei etc., care, după aplicarea pe o suprafață, formează o pojghiță transparentă dură, protejând obiectele împotriva agenților externi și conferindu-le un aspect plăcut, proprietăți electroizolante etc. 2 Preparat obținut prin amestecul lacului² (1) cu un colorant. 3 (Rar; șîs piele de ~) Piele sau imitație de piele acoperită cu un strat de lac² (1). 4 (Reg) Smalț. 5 (Șîs ~ japonez, ~ de Japonia, ~ de China) Rășină neagră sau roșie secretată de unele specii de arbori care cresc în Extremul Orient. 6 Preparat obținut din lac² (5) și utilizat în arta decorativă. 7 (Pex) Material, obiect acoperit cu lac² (6). 8 Substanță cleioasă secretată de unele insecte din sudul Asiei pe care o depun pe ramurile copacilor. 9 Substanță colorantă pe bază de oxid de aluminiu folosită în pictură.

ÎNNEGRÍRE (< înnegri) s. f. 1. Acțiunea de a (se) înnegri și rezultatul ei. 2. (FITOPAT.) Înnegrirea bazei tulpinilor = boală a cartofului provocată de bacteria Erwinia phytophthora; porțiunea înnegrită este mai subțire și treptat putrezește. Înnegrirea lemnului = colorarea în brun-negricios a lemnului atacat de unele ciuperci. Înnegrirea nervurilor = denumire dată unor boli ale plantelor, caracterizate în special prin înnegrirea nervurilor (ex. î.n. de varză). Înnegrirea spicului = boală a cerealelor provocată de ciupercile Dilophia graminis (spicul este prins într-o masă neagră, cărbunoasă) și Mycosphaerella tulasnei (spicul se acoperă de puncte negre). 3. (FIZ.) Mărime care caracterizează gradul de opacitate a unei plăci sau a unui film fotografic după developare, proporțională cu energia radiației incidente și cu timpul de expunere.

lanternă sf [At: ANON. CAR. / V: (îrg) lat~, (îvr) lantern sn, lăt~ / Pl: ~ne / E: fr lanterne, it lanterna] 1 (Asr) Lampă¹ (1). 2 (Îs) ~ venețiană Lampion (3). 3 Aparat de iluminat portativ, format dintr-o carcasă prevăzută cu o lentilă, în care se află becul și bateria electrică pe baza căreia funcționează. 4 Far la automobile, locomotive, biciclete etc. 5 (Îs) ~ roșie Far cu lumină roșie, montat la spatele ultimului vehicul dintr-un convoi. 6 (Îas; fig) Concurent clasat pe ultimul loc într-o competiție. 7 (Lpl) Lumină de far (3) cu intensitate redusă. 8 (Lpl; șîs) ~ne de poziție Mic corp de iluminat montat la extremitățile unui vehicul, pentru a semnaliza prezența acestuia. 9 (Îs) ~ magică Aparat care proiectează pe un ecran, cu ajutorul unei surse luminoase și al unui sistem de lentile, imaginea mărită a unei figuri desenate pe o placă de sticlă sau imprimate pe o placă fotografică. 10 Aparat de control prevăzut cu vizori de sticlă, care se intercalează în conductele de produse lichide, pentru a face vizibilă circulația acestora. 11 Lanternou (2). 12 (Șîs) ~na lui Combe Mecanism de schimbare alternativă a sensului unei mișcări de rotație, folosit la flaierele de fibre liberiene sau la mașinile de bobinat pentru înfășurarea firului. 13 (Zlg; îs) ~na lui Aristotel Aparat masticator al ariciului de mare.

dulce (dulce), adj. – 1. Care are gustul mierii sau zahărului. – 2. Blînd, gingaș. – 3. Plăcut, bun la gust. – 4. Moale, liniștit, molcom. – 5. (Trans.) Legitim. – 6. (Adv.) Cu blîndețe, cu gingășie. – Mr. dulțe, megl. dulți, istr. dul’țe. Lat. dŭlcis (Cihac, I, 84; Pușcariu 554; Candrea-Dens., 520; REW 2792), cf. it. dolce, prov. dolz, dous, fr. doux, cat. dols, sp. dolce. – Der. dulce, s. m. (dulceață, însușirea de a fi dulce, perioadă a anului cînd este îngăduit credincioșilor să mănînce carne și produse lactate; produse lactate); dulce (pl. colectiv dulciuri), s. n. (preparat dulce care se mănîncă, cofeturi); dulceag, adj. (cu gust cam dulce), a cărui der. nu este clară; dulcegărie, s. f. (vorbă, purtare dulceagă); dulceață, s. f. (însușirea de a fi dulce, plăcut; produs dulce de mîncare; acțiunea de a mînca produse lactate și carne, interzisă în perioadele de post; preparat alimentar făcut din fructe sau petale fierte în sirop de zahăr), cf. abruz. dulgiázze; dulciu, adj. (pe jumătate dulce); dulcețar, s. m. (cofetar); dulcețăreasă, s. f. (cofetăreasă, care înainte era îndeletnicire obișnuită în casele boierești); dulcoare, s. f. (dulceață), cuvînt rar care, după Pușcariu 555 și REW 2793, provine din lat. dŭlcōrem; dedulci, vb. (a mînca alimente interzise în perioada de post; a se învăța prost, a se nărăvi), format pe baza expresiei de dulce „interzis în post” (Tiktin); îndulci, vb. (a face ceva să fie dulce; a alina, a domoli; refl., a se deprinde, a se obișnui), cf. mr. (î)ndulțescu (după Pușcariu 833; Densusianu, Hlr., 169 și Candrea-Dens., 521, ar reprezenta direct. lat. *indulcῑre); îndulcitor, adj. (care îndulcește; calmant); îndulcitură, s. f. (bomboană). Din rom. provine rut. doljčyca (Candrea, Elemente, 403).

căuta (caut, căutat), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta. – Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavi › lăudai; pavimentum › pămînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).

CERE, cer, vb. III. Tranz. 1. A stărui pe lîngă cineva pentru a obține ceva, a se adresa cuiva pentru a-i convinge să-ți îndeplinească o dorință, o rugăminte. Du-te la împăratul și cere să-ți dea douăzeci de corăbii. ISPIRESCU, L. 23. Ba pune-ți pofta-n cui, măi babă. Cînd ți-am cerut ouă, știi ce mi-ai răspuns? Bate acum și tu găina, să-ți aducă galbeni. CREANGĂ, P. 69. Îndată i se aduc cele cerute. CREANGĂ, P. 310. Mi-ai zis: Aștept din parte-ți, o rege cavaler, Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer... Eu vreau să-mi dai copilul zburdalnic pe Arald. EMINESCU, O. I 91. Știi, bădiță, cum cereai Seara, cînd la noi veneai, Să-ți dau paharul cu miere Și io-ți dam buzele mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. ◊ Expr.A cere voie să... = a stărui (pe lîngă cineva), a ruga (pe cineva) pentru a obține permisiunea să... Cerură voie să rămîie a-l întovărăși. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Absol. Cine cere nu piere (dar nici nume bun n-are). ◊ Refl. Fiul cel mai mic... se ceru și el de la tată-său ca să-l lase să pîndească și el. ISPIRESCU, L. 73. Aice s-au cerut ei ca să-i primească peste noapte și i-au primit bucuros. SBIERA, P. 113. ◊ (Propoziția secundară finală se subînțelege) M-aș cere, taică, la școală. Mă îndemnară domnul învățător; zice că sînt fir de grîu în mărăciniș. Dacă învăț, e ca și cum m-ar săpa și m-ar plivi. SADOVEANU, M. C. 10. 2. (Cu privire la o fată sau, fig., la mîna ei) A face propuneri de căsătorie, a peți. Iară cine s-a bizui să vie ca s-o ceară de nevastă și n-a izbuti să facă podul... aceluia pe loc îi și taie capul. CREANGĂ, P. 78. Și-au plăcut unul altuia. Și Ipate, nemaiavînd răbdare, se și duce la tată-său și la mă-sa, de-o cere [pe fată]. CREANGĂ, P. 16S. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I 107. Deseară vin la voi... Să te cer de la ai tăi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 366. 3. (Cu sensul reieșind din determinări) A cerși. Cere de pomană la colțul străzii. ▭ Am pățit și noi ca un cerșitor care ședea pe comoară și cerea milostenie. CREANGĂ, P. 134. ◊ Absol. De-am avut, de n-am avut, Eu la altul n-am cerut. ȘEZ. IV 219. 4. A pretinde (ceva) în baza unui drept, a revendica. Eu mă tocmesc pe trei ani odată... -Despre mine, cu atîta mai bine, măi Chirică. Și ce mi-i cere tu pentru trei ani? – Ce să-ți cer? Ia, să-mi dai de mîncare și de purtat cît mi-a trebui. CREANGĂ, P. 151. Nu trebuie să cerem de la vînători o aprețuire rece și nepărtinitoare a întîmplărilor și a izbinzilor ce se ating de arta lor favorită. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. A cere satisfacție = a pretinde satisfacție morală în urma unei jigniri sau insulte. A cere socoteală sau (învechit) seamă (cuiva sau de la cineva) = a trage la răspundere (pe cineva). Să cerem socoteală nătîngilor care nu ne-au dus pe drumul pe care trebuia. PAS, Z. IV 248. Lumea are drept a-i cere această seamă. BĂLCESCU, O. II 11. A cere pace v. pace. A cere cuvîntul v. cuvînt. ◊ A pretinde. Cît ceri pe un kilogram de unt? 5. A impune; a face să fie necesar. Frosa uitase să-i dea guler curat și aceasta cerea timp. BASSARABESCU, V. 45. Cum! așa degrabă ne lași?... – Slujba o cere. NEGRUZZI, S. I 39. ◊ Refl. pas. Pentru această lucrare se cere o atenție deosebită. ◊ Expr.Mi se cere să... = mi se impune să..., sînt obligat să... ◊ A arăta, a indica o datorie, o sarcină etc. Pornind de la faptul că teoria marxist-leninistă nu este o dogmă, ci o călăuză în acțiune, partidul cere comuniștilor să înțeleagă caracterul creator al marxism- leninismului, să-și însușească nu formulări și citate răzlețe, ci adevărata esență a învățăturii atotbiruitoare a lui Marx-Engels-Lenin-Stalin, învățătură care transformă lumea. 50 ANI EXIST. P.C.U.S. 44. 6. A dori, a pofti, a voi. Mîncară și se veseliră cît le ceru inima. ISPIRESCU, L. 39. De se-ntîlnește drag cu drag Cum inima ta cere, Dispar și ceruri și pămînt Și pieptul tău se bate, Și totu-atîrnă de-un cuvînt Șoptit pe jumătate. EMINESCU, O. I 189. Zi și noapte, cu durere, Duios sufletu-mi te cere. ALECSANDRI, P. I 85. ◊ Refl. Umblă parcă amintindu-și vreun cîntec, alintată, Pare că i-ar fi tot lene și s-ar cere sărutată. EMINESCU, O. I 158. Mă cunosc vinovată Că m-am cerut măritată. SEVASTOS, C. 227. ◊ Refl. pas. A fi căutat, a avea căutare, a fi solicitat. Această carte se cere mult. – Prez. ind. pers. 2 sg. și: (regional) cei (CREANGĂ, A. 56).

muscă sf [At: PSALT. SCH. 251/11 / Pl: muște, (rar) muști / E: ml musca] 1 (Șîc ~-năzdrăvană, ~-de-casă) Specie de insectă din familia dipterelor, de culoare cenușie-închisă, cu o singură pereche de aripi, subțiri, și cu aparat bucal pentra supt Si: (reg) bâză, gâză, mușiță (3) (Musca domestica). 2 (Îe) Pentru o ~ își dă palme Se zice despre omul iute, mânios și îndărătnic. 3 (Îe) De n-ar fi ~ pe resteu, ar rămâne pământul nearat Se spune, ironic, despre cei care își dau importanță, dar nu lucrează conștiincios. 4 (Îe) Vulturul după muște nu aleargă Se spune despre oamenii de caracter care disprețuiesc faptele josnice. 5 (Îcs) (De-a) ~ca-n groapă Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 6 (Îe) A se aduna sau a se strânge ori a veni ca muștele la miere A se aduna în număr mare și cu mare plăcere, acolo unde se pot obține anumite avantaje. 7 (Îe) A se lua după ~ A ține cont de sfaturile unor povățuitori răi. 8 (Îlv) A-i veni (cuiva) ~ca la nas A se supăra. 9 (Îlv) A-i lua (cuiva) ~ca de la nas A domoli avântul sau pornirile cuiva. 10 (Îe) A spune sau a scrie ~ pe perete A spune lucruri fantastice, de necrezut. 11 (Îlav) De când se scria ~ca pe perete De demult. 12 (Îal) Niciodată. 13 (Îe) A cădea sau a se băga ca ~ca-n lapte A interveni în discuție într-un mod nepotrivit. 14 (Îae) A veni undeva nepoftit. 15 (Îe) A se vârî ca ~ca în băligar A se vârî pretutindeni, cu insistență, nepoftit. 16 (Îe) A fi sau a se simți ori a se ști cu ~ca pe căciulă A se simți vinovat. 17 (Îe) A se bate de ~ A sta degeaba. 18 (Îe) Are iapa ~ Se spune despre oamenii nervoși, neastâmpărați sau nerăbdători. 19 (Îe) A se bate ca de ~ A nu-și găsi locul. 20 (Îe) A avea gustul muștelor A avea obiceiuri rele. 21 (Îlv) A face ~ cât cămila A exagera. 22-23 (Îls, îla) Rea (sau, rar, rău) de ~ (Persoană) imorală, care are mereu relații sexuale nepermise. 24 (Îe) A-i pieri (cuiva) ~ca A se potoli. 25 (îe) A muri ca muștele A muri în număr foarte mare. 26 (Îe) Să se audă ~ca! Se spune pentru a impune o tăcere totală. 27 (Ent; îc) ~-neagră (sau ~-cenușie, ~-mănânțică) Specie de muscă (1) foarte mică (Musca corvina). 28 (Ent; îs) ~-de- gunoi (sau ~-de-baligă, ~-verde) sau ~ca-țiganului Specie de muscă (1) mare, de culoare de obicei verde (Musca Caesar). 29 (Îc) ~-mare (sau ~-albastră, ~-de-carne, ~-năzdrăvană) sau ~ca-hoiturilor (sau -hanțului) Insectă mai mare decât musca (1), având culoarea albăstrie Si: (reg) boanză, boarnă (Calliphora vomitoria). 30 (Îc) ~-de-cireșe Insectă de culoare neagră, cu pete galbene pe piept și cu brâulețe castanii pe pântece, care își depune ouăle în cireșe Si: musculița- cireșelor (Rhagoletis cerasi). 31 (Îc) ~ca-calului sau ~ca-cailor (sau ~-câinelui), ~-de-cal (sau ~-căiască, ~câinească), ~ca-vitelor, ~-rea, ~-veninoasă, -~verde Insectă păroasă, cu trupul lunguieț, cu pieptul gălbui și cu două pete castanii pe aripi, care își depune de obicei ouăle pe genunchii și pe șoldurile cailor Si: (reg) muscoi (4), gâza-calului, strechea-cailor, trântor-de-cai (Gastrophilus equi). 32 (Îae) ~ca-calului, sau ~ca-cailor (sau ~ca-câinelui), ~-de-cal (sau ~-căiască, ~-câinească) Insectă mică, lată, de culoare galbenă-ruginie, care se așază de obicei sub coada cailor, pe vitele cornute și pe câini Si: (reg) bătucel, cerceliță-de-cal, chicheriță-de-cal, goangă-de-câini, goangă-câinească (Hippobosca equina). 33 (Îc) ~-bețivă (sau ~-de struguri, ~-de-poamă, ~-de-vin, ~-de-a-mănuntă) Insectă foarte mică, care trăiește în roiuri și își depune ouăle în must (1) Si: (reg) muștiță (1), bețivă, musculiță (2) (Drososophila funebris). 34 (Ent; îc) ~-de-viermi (sau ~-albastră, ~-verde, ~-vânătă, ~-veninoasă, ~-de-hoit, ~-cu-streaped, ~-răsunătoare) sau ~ca-câinelui Viermănar (Sarcophaga carnaris). 35 (Îc) ~-ca-morților Insectă ceva mai mare decât musca (1), de culoare albăstruie (Sarcophaga mortuarum). 36 (Îc) ~-columbacă (sau ~-rea, ~-veninoasă, ~-năprasnică, ~-otrăvitoare, ~-de-șarpe, ~-de-cea-mică, ~-d-a-mică, ~-mușcătoare sau ~-colombacă) Insectă de culoare albicioasă, care trăiește în roiuri, atacând vitele și inoculându-le un lichid toxic care le poate provoca moartea Si: (reg) goangă-de-marhă (Simulium colombaczeusis). 37 (Ent; reg; îc) ~-de-bâzdărat , ~-de-bâzdărit (sau ~-de-bâzai, ~-de-bâzâit, ~-de-marhă) sau ~-ca-boului Streche (Hypoderma bovis). 38 (Înv; îc) ~-oarbă (sau ~-tăună) Tăun (Tabanus bovinus). 39 (Reg; îc) ~-dălăciță Muscă otrăvitoare care poate provoca moartea vitelor. 40 (Înv; îc) ~ca-fructului-alb Muscă bâzâitoare care face mușiță pe brânzeturi (Cutris). 41 (Îs) ~ artificială Imitație de muscă (1), folosită de pescari în locul celei naturale. 42 (Îs) Muște zburătoare (sau volante) Mici pete sau puncte care ni se pare că se mișcă în câmpul vizual, indicând congestia retinei, o anemie etc. 43 (Îs) Categoria ~ Categorie în care intră boxerii cu cea mai mică greutate (între 48 și 51 de kilograme). 44 Boxer care face parte din categoria muscă (43). 45 (Îvp; reg șîc ~ca-grădinii) Albină (Apis mellifica). 46 (Reg; îc) ~-mare Matcă (1) a albinelor. 47 (Pgn) Insectă. 48 (Îc) ~ca-țețe Insectă din Africa ecuatorială, care prin înțepare transmite omului agentul bolii somnului (Glossina palpalis). 49 (Ent; reg; îc) ~-de-pădure Ploșniță-de-câmp. 50 (Reg; îc) ~-de-brad Car-de-pădure {Bostrychus typograpyhus). 51 (Ent; înv; îc) ~-țânțară Țânțar (Culex). 52 (Reg) Fugău (Hydrometra stagnorum). 53 (Pan) Smoc de păr lăsat să crescă sub buza inferioară Si: (rar) buche. 54 (Pan) Mustață mică. 55 (Pop) Vână neagră la rădăcina nasului, sub frunte (evidentă la unele persoane). 56 (Reg) Mursă² (1). 57 (La tir) Punct negru situat în centrul panoului de tragere. 58 (La tir; lpl) Lovituri în centrul țintei. 59 (Reg) Broderie cu floricele sau cu motive naționale cusută cu arnici sau cu ață neagră. 60 (Pop; îe) Nu știe să facă o ~ sau nu știe să facă două muște-ncârligate Se spune despre fata sau femeia care nu știe să coase râuri pe cămăși. 61 (Reg) Altoi. 62 (Reg) Cătare la armele de foc. 63 (Reg; îc) ~-căiască Boală a calului nedefinită mai îndeaproape Si: (reg) șoarec. 64 (Reg; îc) ~-verde Insectă de culoare verde, cu reflexe metalice, care depune ouăle pe cadavre, pe alimente (mai ales pe carne) etc. (Lucilla caesar). 65 (Îe) A se speria de toate muștele A se speria de orice fleac, de toate nimicurile. 66 (Îc) ~-de-varză Insectă ale cărei larve atacă varza și alte plante din familia cruciferelor (Chrotophila brassicae).

ARMONIE¹, armonii, s. f. 1. Potrivire desăvîrșită a elementelor unui întreg; concordanță, acord. V. proporționalitate. Toate spectacolele lui [Stanislavski] au o armonie desăvîrșită între cîntec și mișcarea de pe scenă: SAHIA, U.R.S.S. 151. Armonia asta este marele secret al artei. CARAGIALE, O. III 251. Peste-a nopții feerie Se ridică mîndră lună, Totu-i vis și armonie, Noapte bună! EMINESCU, O. I 207. ◊ Armonie între fond și formă = concordanță între conținutul de idei și sentimente care stau la baza unei opere de artă și mijloacele de expresie. Armonie vocalică = fenomen fonetic existent în unele limbi (de exemplu în limbile fino-ugrice) potrivit căruia diferitele vocale ale aceluiași cuvînt își orientează în general timbrul după cel al vocalei din silaba inițială. ♦ Bună-învoire, înțelegere, concordie. Ne-am despărțit ca să ne întîlnim a doua zi. Mă miram singur cum am putut ajunge să stabilim, în armonie, atîtea puncte importante. GALACTION, O. I 232. ◊ Expr. A trăi în (perfectă) armonie (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în concordie (cu cineva). ♦ Îmbinare melodioasă a mai multor sunete (în muzică sau în poezie), care impresionează plăcut urechea. V. melodie. Degetele... deșirate calcă clapele sonore... Armonia se deșteaptă, lenevoasă la-nceput. MACEDONSKI, O. I 86. În toată acea armonie de sunete se simțea perfect tehnica maestrului. VLAHUȚĂ, O. A. 395. Răpită de armonia acestor suave versuri, ciripite în dulcea limbă toscană, inima se avîntă și dînsa pe urmele amoroase ale păsării ușoare. ODOBESCU, S. III 35. ◊ (Poetic) Adormind de armonia Codrului bătut de gînduri, Flori de tei deasupra noastră Or să cadă rînduri-rînduri. EMINESCU, O. I 75. ◊ (Ironic) Atunci [măgarul] începu cu bucurie Un cîntec jalnic și necioplit, Încît de aspra lui armonie Toată pădurea s-a îngrozit. ALEXANDRESCU, P. 75. ◊ Armonie imitativă = efect stilistic obținut prin alăturarea unor cuvinte ale căror sunete evocă un sunet din natură. Versul lui Alecsandri «Un tropot de copite, potop ropotitor» este un exemplu de armonie imitativă. 2. Concordanță fonică între sunetele unui acord. ♦ Parte a teoriei muzicii care se ocupă cu formarea și înlănțuirea acordurilor în compoziții, după anumite reguli.

verde adj., s.n., s.m. I adj. 1 Care are culoarea frunzelor, a ierbii, a vegetației fragede (de vară); (despre culoare) care are o nuanță particulară din combinarea galbenului și a albastrului; (reg.) verdunc. ◊ (adv.) Un birou de metal lăcuit verde în dreapta (CA. PETR.). ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Ochii verzi-deschis- ce raze umede aruncau! (CAR.). ◊ (după un nume de animal, de plantă, de mineral etc. denumește o specie sau o varietate a acestora) Poamă verde (și subst. f. art.) = varietate de struguri cu boabele mici, de culoare verzuie, din care se obține un vin de calitate superioară. (reg.) Fluture verde = libelulă (Libelula depressa). Gîndac verde = a) ileană (Cetonia aurata); b) cantaridă (Lytta vesicatoria). Aur verde v. aur. Bilet verde v. bilet. Centură verde v. centură. Conveier verde v. conveier. Masă verde v. masă. ◊ expr. A-i sări (cuiva) stele verzi, se spune pentru a exprima superlativul unei stări de suferință. A vedea cai verzi (pe pereți) v. cal. A visa cai verzi (pe pereți) v. cal. A umbla după cai verzi (pe pereți) v. cal. A vedea stele verzi v. stea. ◊ compar. Mușchi pletos... moale ca mătasa și verde ca buratecul (CR.). ♦ fig. (despre culoarea feței omului) Palid. Avea fața verde de oboseală. ◊ (despre oameni; adesea cu determ. „la față”) Părea că n-au închis ochii toată noaptea; era verde la față (VIN.). 2 (despre plante sau părți ale acestora) Plin de sevă, care are frunze verzi; care este cules, rupt, recoltat etc. de curînd; care nu s-a uscat (încă); viu. ◊ Gard verde = gard viu. ◊ expr. Cu iarba cea uscată arde și cea verde sau pe lîngă lemnul cel uscat arde și cel verde, (subst.) pe lîngă cele uscate ard și cele verzi = pe lîngă vinovați pătimesc adesea și cei nevinovați. (subst.) A spune (sau a îndruga, a înșia, a vorbi, a trăncăni, a toca) (la sau cîte) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. Acolo, la șezătoare, unde se strînseră toți de vorbea la verzi și uscate, spuind la glume și la ghicitori, sta și feciorul de boier (ISP.). Ai să scapi la iarbă verde! = ai răbdare, vei izbuti! ♦ spec. (despre lemne) Care nu este suficient de bine uscat (fiind tăiat de curînd). A cumpărat pentru foc doar lemne verzi. ♦ ext. (despre suprafețe, terenuri etc.) Care este acoperit cu vegetație proaspătă; (despre păduri, grădini etc.) care este înfrunzit, înverzit; care este format din plante verzi. Sufletul îmi crește Cînd te revăd, cîmpie verde! (IOSIF). ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. Piață verde = piață de legume proaspete. Joia verde = a doua joi după Paște, considerată zi de sărbătoare (în care, la catolici, se face o procesiune euharistică într-un loc înverzit, unde sînt amenajate colibe din crengi verzi, din ierburi etc.). 3 (despre legume și fructe) Care este dezvoltat insuficient, care nu a atins maturitatea deplină; care nu este încă bun de mîncat (fiind crud, necopt). Bananele erau cam verzi. ♦ ext. (înv., reg.; despre oameni) Care este (foarte) tînăr; care este lipsit de experiență (într-un domeniu de activitate). ◊ zic. De verde și-a mîncat rodul, se spune despre o persoană care și-a irosit averea cînd era foarte tînără. II adj. 1 (mai ales despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut, crud, neargăsit. 2 (despre alimente sau produse alimentare) Proaspăt; spec. (mai ales despre caș) care nu este (încă) zvîntat. 3 (despre pămînt) Care este arat de curînd; care este jilav, umed. III fig. (despre oameni) 1 Care este viguros, vînjos, voinic; care este în putere; ext. care este curajos, dîrz, îndrăzneț. ◊ expr. De cînd cu moșii verzi v. moș. La moșii cei verzi v. moș. ♦ Care este sau aparține unui om viguros, curajos puternic. Muri-vei doar împovărat de-o lungă Și verde bătrînețe (MURNU). ◊ expr. A avea inimă verde = a) a fi vesel, voios; b) a fi viteaz. ♦ (adv.) Tare, cu strășnicie, cu violență. El... era cel dintîi care se mînia verde (SADOV.). 2 Sincer, franc, deschis. Mi-a făcut plăcere revederea vechiului meu prieten, totdeauna verde și vesel (CAR.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează sinceritate, franchețe. Se distinge printr-o inspirație țărănească mai verde (IST. L.) ♦ Care este frust. În urma acestora și alte verzi cuvinte..., a terminat cuvîntarea (ODOB.). ◊ (adv.) Trebuia să mă port mai verde cu maiorul (I. NEGR.). ◊ expr. A(-i) spune (cuiva) verde (în ochi sau în față) = a(-i) spune (cuiva) adevărul de-a dreptul, în față, fără menajamente. IV s.n. 1 Culoarea frunzelor, a ierbii fragede sau, în general, a vegetației proaspete (de vară), una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru. ◊ (urmat de determ. care precizează nuanța sau care formează împreună cu „verde” nume compuse de culori) Lipsea vegetația vînjoasă, verdele-crud al copacilor (CE. PETR.). ◊ Loc.adv. În verde = (în legătură cu vb. „a se îmbrăca”) în haine de culoare verde. Îi place să se îmbrace în verde. ◊ expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor sau a vedea verde = a i se face (cuiva) rău (de supărare, de mînie, de oboseală etc.), a-i veni amețeală. ◊ compar. Ochii mari de un verde ca fundul de talaz (VOIC.). 2 Materie (colorantă) de culoare verde, care are diverse utilizări (în industrie). ◊ Verde-de-Paris = compus de arsenit de cupru și acetat de cupru, foarte toxic, folosit ca insecticid; soluție preparată cu acest compus. Verde malachit (sau -de-China) = materie colorantă bazică, ce dă coloranți verzi, cu nuanțe albastre, puțin rezistentă la lumină și foarte sensibilă la baze. Verde chinezesc = colorant textil, extras din coaja de pe ramurile și de pe rădăcinile unor plante care cresc în China. 3 (fam.; la jocurile de cărți) Pică. ◊ Loc.adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. 4 (calc după it. „verde antico”) Verde antic = matostat V s.m. (mai ales la pl.) Membru al unui partid ecologist. Verzii au organizat o acțiune de protest împotriva poluării rîului. • pl. verzi. /lat. vĭr(i)dis, -e; cf. și it. verde, fr. vert.

PUTERE, puteri, s. f. I. 1. Faptul de a putea; capacitate, însușire, posibilitate fizică, morală, intelectuală de a acționa, de a realiza ceva; putință. 2. Mare forță fizică, tărie, puternicie. ◊ Loc. adv. Din toate puterile = cu toate forțele, cu toată râvna. ◊ Loc. adv. și adj. În putere (sau în puteri) = puternic, sănătos, voinic. În (toată) puterea (vârstei) = în plină vigoare, în floarea vârstei. Cu puterea = cu sila, prin constrângere. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i fi) cuiva în putere = a avea capacitatea, posibilitatea sau experiența (de a face ceva). 3. Intensitate. 4. Eficacitate, tărie. ♦ Grad mare de concentrație. Puterea unei băuturi. 5. Valoare, valabilitate. ◊ Putere de circulație (sau circulatorie) a unei monede = însușirea monedei de a servi la vânzare-cumpărare. Putere de cumpărare (a banilor) = cantitatea de mărfuri și de servicii care poate fi obținută în schimbul unei anumite sume de bani. II. 1. Autoritate, stăpânire, dominație; p. ext. influență. ◊ Expr. A fi în puterea cuiva = a depinde de voința, de bunul plac al cuiva. ◊ Mare putere = țară, stat care dispune de o mare forță economică, militară, politică etc. Puterile centrale = nume dat în primul război mondial Germaniei și Austro-Ungariei. ♦ (Concr.) Stat, țară (suverană). 2. Conducere de stat, guvernare. ◊ Putere de stat = atribut al clasei dominante, care, folosind statul ca instrument al său, înfăptuiește conducerea societății. Putere populară = regim social-economic în care conducerea politică, conducerea statului aparține clasei muncitoare și aliaților ei; stat cu un asemenea regim. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge, a veni) la putere = a deține (sau a ajunge să dețină) guvernarea într-un stat. 3. Permisiune, voie; drept, împuternicire legală de a face ceva. ◊ Loc. prep. În puterea... = în virtutea..., în baza... ◊ Expr. A avea puteri depline = a avea dreptul nelimitat și necondiționat de a acționa în numele cuiva. Cu de la sine putere = fără a fi autorizat de nimeni; în mod abuziv. 4. Capacitate, potențial. Creșterea puterii economice. ◊ Putere de muncă = capacitatea unui om de a lucra și de a realiza anumite produse într-un timp determinat. 5. (Pop.) Mijloace materiale, bani, avere; stare materială și socială a cuiva. 6. (Pop.) Punct, moment culminant; toi. În puterea nopții. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvântului = în adevăratul înțeles al cuvântului. III. 1. (Mat.) Rezultatul înmulțirii unui număr cu sine însuși (de atâtea ori de câte ori arată exponentul). ♦ Exponent care arată de câte ori trebuie înmulțit un număr cu el însuși. ◊ Putere a unui punct față de un cerc = valoarea absolută a diferenței dintre pătratul razei cercului și pătratul distanței dintre punct și centrul cercului. 2. (Fiz., Tehn.) Lucru mecanic efectuat sau primit într-o unitate de timp; energie primită sau cedată într-o unitate de timp; mărime caracteristică unui sistem tehnic. ◊ Putere instalată = suma puterilor nominale ale mașinilor unei instalații producătoare de energie. Putere nominală = putere pentru care a fost construit un sistem tehnic. – V. putea.

familie s.f. 1 Formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care este formată din soți și din copiii acestora. În vremea aceasta a zilelor pline de lumină și fericire, cunoscură multe din familiile tîrgușorului. (SADOV.) ♦ spec. Grup social avînd la bază căsătoria, alcătuit din soți, copii și din descendenții acestora. ◊ (jur. ) Consiliu de familie = grup de persoane împuternicite de instanțele judecătorești să se ocupe de interesele minorilor sub tutelă, ale persoanelor puse sub interdicție etc. Cap de familie v. cap. Nume de familie v. nume. Sfînta familie v. sfînt. Stîlpul familiei v. stîlp. Tată de familie v. tată. ◊ loc. adj. De familie bună = (despre descendenți, mai ales despre copii) care se trage dintr-o familie de vază. ◊ expr. Băiat de familie v. băiat. Familie grea v. greu. ♦ restr. (pop. ) Soția și copiii cuiva. ♦ Ansamblu de trăsături comune unui grup de persoane înrudite prin sînge. ◊ Aer de familie = fizionomie caracteristică (unei familii). ♦ Casă, cămin. Își petrece concediile în familie, nu îi place să călătorească. 2 Totalitatea persoanelor dintr-o comunitate umană care se leagă prin consangvinitate și înrudire. ♦ Totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoș comun; neam, descendență. Numai Ruxandra rămăsese din familia lui Petru Rareș (c. NEGR.). ♦ Dinastie. Genealogia familiei Cantacuzino. ◊ Familie domnitoare v. domnitor. Familie suverană v. suveran. 3 (și familie de albine) Totalitatea albinelor dintr-un stup, alcătuită din matcă, albine lucrătoare și trîntori. 4 (la romani) Totalitatea celor care se aflau în aceeași casă (copii, rude, sclavi, animale, lucruri) sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei. 5 fig. Grup de persoane, de țări etc. legate prin comunitate de interese, de aspirații. Marea familie a țărilor democratice. 6 (bot., zool. ) Categorie sistematică, subordonată ordinului, mai mare decît genul, care cuprinde unul sau mai multe organisme care au caractere comune. ♦ Grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu trăsături comune. 7 (lingv.) Familie de cuvinte (sau lexicală) = totalitatea cuvintelor înrudite, formate prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvînt de bază. ♦ Grup de limbi cu trăsături comune care provin din aceeași limbă comună inițială. 8 (fiz.) Familie radioactivă = ansamblu format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. 9 (mat.) Familie de curbe (sau de suprafețe) = mulțime de curbe (sau de suprafețe) care au o caracteristică intrinsecă comună, ecuațiile lor conținînd un parametru real. 10 (genet.) Familie multigenică = ansamblu de mai multe fragmente de ADN, alcătuit din gene și pseudogene, ale căror secvențe se aseamănă. • sil. -li-e. pl. -ii. g.-d. -iei. / <lat. familia, -ae, it. famiglia, fr. famille, ngr. φαμίλια, germ. Familie.

SUBIECT s. n. (cf. lat. subjectum): 1. parte principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. Răspunde la întrebările cine? sau ce? și poate fi exprimat prin substantiv, prin pronume, prin numeral, prin verb la modurile infinitiv, supin și gerunziu sau prin interjecție: „Copiii plângeau pe vatră” (Folclor); „Dar Manole sta / Nici că mai lucra” (Folclor); „Luca Moșneagu, însă, mâna cum știa el” (Ion Creangă); „În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi” (V. Alecsandri); „Se auzea fâșâitul unui câine” (I. Al. Brătescu-Voinești); „El pin tei va viscoli” (M. Eminescu); „Mă rog, ce doriți dumneavoastră?” (M. Sadoveanu); „Bine, bine, firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit” (L. Rebreanu); „Ale noastre sunt flori la ureche...” (Ion Creangă); „Acela avea două părți din oi” (M. Sadoveanu); „Soarele însuflețea picăturile de rouă care atârnau pe vârful frunzelor mici și ascuțite de brad” (C. Hogaș); „Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?” (V. Alecsandri); „N-apucă să isprăvească vorba și se auzi ceva” (Folclor); „Totuși nici unul nu m-a mișcat așa de mult, frate dragă...” (M. Sadoveanu); „Unde-s doi, puterea crește” (V. Alecsandri); „Al doilea n-a mai avut răbdare”; „Sosind la locul unde trebuia a priimi moartea, gâdea cu satârul în mână se apropie de osândit” (N. Bălcescu); „Ce s-a întâmplat pe urmă nu e greu de-nchipuit” (G. Topârceanu); „S-a auzit strigând;” „S-a auzit buf!” etc. ◊ ~ simplu: s. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire; printr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu „Numa-n zarea depărtată sună codrul de stejari” (M. Eminescu); „Și au dzis Purice aprodul...” (I. Neculce). ◊ ~ complex: s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de exclusivitate, ca în exemplele „Chiar eu l-am văzut”; „Tot lemnul este mai bun”; „Numai Ștefan îl poate convinge”. ◊ ~ multiplu: s. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire; prin două sau mai multe unități de expresie, aflate într-un raport de coordonare, ca în exemplele „...încet-încet, pocnetele și strigătele s-au pierdut, s-au stins” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Jder și Nicoară au prins a bate și a mâna înapoi coada” (M. Sadoveanu). ◊ ~ dezvoltat: s. alcătuit dintr-o construcție infinitivală relativă subiectivă, dintr-o construcție de supin nominală, dintr-un substantiv și un adjectiv pronominal posesiv, legate între ele prin cratimă și formând o unitate, sau dintr-un numeral cardinal, cu care, de asemenea, formează o unitate, ca de exemplu în „Nu-i cine povesti;” „E greu de ajuns cosmonaut;” „Soru-sa a plecat acolo”; „Până aici sunt zece metri.” ◊ ~ exprimat: s. concretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi la rândul lui, determinat (când se referă exclusiv la persoana reprezentată de partea de vorbire prin care este exprimat) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana pe care o reprezintă partea de vorbire prin care este exprimat, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Da’ tu de ce tragi? mă-ntrerupe maiorul” (I. L. Caragiale); „Ce e rău și ce e bine / Tu te-ntreabă și socoate” (M. Eminescu). ◊ ~ neexprimat: s. neconcretizat în context sub forma unei părți de vorbire. El poate fi, la rândul său, inclus în forma verbală (dedus din desinențele persoanelor I și a II-a ale acesteia) sau subînțeles din context (dedus din propozițiile anterioare în care a fost exprimat, ca reprezentant al persoanei a III-a): „Dacă văzui și văzui, / Șoim de codru mă făcui” (Folclor) – eu; „Ce să stai așa? Îmbătrânești” (I. Agârbiceanu) – tu; „N-avem nevoie de nici o hârtie” (M. Sadoveanu) – noi; „Zdrobiți orânduirea cea crudă și nedreaptă” (M. Eminescu) – voi; „Se apropie încet de el și începe să-i care la pumni în cap” (I. L. Caragiale) – el, arendașul despre care s-a vorbit mai înainte, în alte propoziții. S. inclus, corespunzător persoanei a II-a singular, poate fi și el determinat (când se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal) sau nedeterminat (când nu se referă exclusiv la persoana a II-a, exprimabilă printr-un pronume personal, ci la toate persoanele), ca în exemplele „Degeaba te mai sclifosești, Ioane” (Ion Creangă) – tu; „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu) – tu (= eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele). ◊ ~ anticipat: s. care anticipează, care anunță structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal, așezate înaintea părților de vorbire care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Vine el tata și-ai să vezi tu!”; „Vorbește ea Maria așa, dar tot îi pare rău”. ◊ ~ reluat: s. care reia, care subliniază structura de bază cu această funcție. El este exprimat prin formele de nominativ ale pronumelui personal așezate după cuvintele care îndeplinesc această funcție (substantive, pronume, numerale): „Virtutea pentru dânșii ea nu există” (M. Eminescu); „Interesul pentru efort el nu se prea vede”. În limba română nu există o corespondență perfectă între s. gramatical (definit mai sus) și s. logic (autorul real al acțiunii exprimate de un verb), în sensul că termenul corespunzător s. logic în cazul folosirii diatezei pasive, a reflexivului pasiv, a participiului pasiv, a unui anumit verb unipersonal sau impersonal și a unui anumit tip de expresie verbală reprezintă în planul gramatical fie complementul de agent, fie complementul indirect: „Elevii sunt ajutați de profesor”, „Blocurile se construiesc (= sunt construite) de către muncitori”, „Desenul făcut de tine este reușit”; „îmi plac florile”, „Îmi vine amețeală”, „Nu-i trebuie nimic”, „Mi-e teamă de apă”, „Ți-e foame mereu” etc. ◊ ~ gramatical: partea principală de propoziție despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului. El este punctul de plecare în comunicare și intră în relație gramaticală, prin acord, cu predicatul propoziției: „Elevul citește” (acord în persoană și număr: a III-a singular). ◊ ~ logic: s. al judecății, primul ei membru, obiectul gândirii noastre, despre care spunem ceva cu ajutorul predicatului logic. El este punctul de plecare al judecății. Nu întotdeauna există o identitate între s. gramatical și s. logic, fiindcă nici planul logic nu corespunde întotdeauna planului gramatical. Astfel: în exemplul „Elevul citește”, există o identitate între s. gramatical și cel logic, pe când în „Elevul este ascultat de profesor.” nu există această identitate (elevul este s. gramatical, iar profesor s. logic). ◊ propoziție fără ~: v. propoziție. Pentru clasificarea s. v. criteriu. 2. persoană anchetată de către un anchetator (v.), pe baza chestionarului lingvistic, în vederea alcătuirii unei lucrări de dialectologie sau a unui atlas lingvistic; informator folosit de către anchetator în geografia lingvistică, în cercetarea dialectelor (v. informator).

CUVÎNT, cuvinte, s. n. 1. Element al vorbirii omenești (constînd dintr-un fonem sau un complex de foneme) de care e legat un sens, care este susceptibil de o întrebuințare gramaticală și care poate fi înțeles de o colectivitate de oameni reunită într-o comunitate istorică; vorbă. Mame! Învățați pruncii voștri Înainte de cuvîntul mamă, înainte de cuvîntul pîine – cuvîntul pace! POEZ. N. 92. Se sfărîma a jale blîndă în tremuratele cuvinte Și povestea încet moșneagul, mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Cuvîntu-n vers devine un bici de foc, un steag, O trîmbiță de-alarmă. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 50. De-i zice un singur cuvînt, ești mort. ALECSANDRI, T. I 82. Joc de cuvinte = spirit, glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc în care cineva trebuie să găsească o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică, încît cele citite orizontal să aibă cîte o literă comună cu cele citite vertical. (Lingv.) Fond principal de cuvinte v. fond. (Gram., impropriu) Parte de cuvînt = parte de vorbire, v. parte. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impresia unui sentiment puternic) să exprimi ceea ce gîndești. Nu găsesc cuvinte ca să înfierez purtarea ta. Cu alte cuvinte = exprimînd același lucru în altfel; așadar, în concluzie. Adică, cu alte cuvinte... Să vă dau afară pe voi și să-i iau pe dînșii în loc? ALECSANDRI, T. I 408. Într-un (sau cu un) cuvînt = pe scurt, în rezumat, în concluzie, așadar. Într-un cuvînt... «turdus» nu este cîtuși de puțin «graurele» romînesc. ODOBESCU, S. în 29. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvînt cu cuvînt = fără nici o modificare, întocmai, exact. (Regional) Dintr-un cuvînt = fără a mai sta la gînduri, imediat. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. 2. (Mai ales la pl.) Gînduri, idei exprimate prin vorbe; spuse, zise. Fierbinți cuvintele lui Gorki sînt, Le simți pulsînd în vine, bărbătește. DRAGOMIR, S. 42. A fost atîta chiu și cînt. Cum nu s-a pomenit cuvînt. COȘBUC, P. I 58. Ca-n basme-i a cuvîntului putere: El lumi aievea-ți face din păreri. VLAHUȚĂ, O. A. 25. Cuvintele lui Schiller ce le cetisem... îmi veniră în minte. NEGRUZZI, S. I 54. Din cel întîi cuvînt mi s-au dat 280 galbini. KOGĂLNICEANU, S. 231. Cuvînt greu = vorbă hotărîtoare, decisivă. Cuvinte grele = vorbe aspre, de dojana, de ocară. Cuvînt introductiv sau cuvînt înainte = prefață. (Astăzi rar) Purtător de cuvînt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care reprezintă punctul de vedere al unui stat, al unui guvern, al unei organizații oficiale. ◊ Expr. În (toată) puterea cuvîntului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvîrșire. Își descarcă mînia în toată puterea cuvîntului. CREANGĂ, A. 36. A pune un cuvînt (bun) = a face o intervenție (pentru cineva). L-a rugat pe avocatul, consilierul și prietenul ministrului, să pună un cuvînt bun și să obțină o mutare într-o stație mai omenoasă. C. PETRESCU, A. 292. A arunca un cuvînt v. arunca. A tăia (sau a curma) cuiva cuvîntul = a întrerupe (pe cineva) din vorbă. Împăratul îi tăie cuvîntul. ISPIRESCU, L. 23. (Rar) A lua (cuiva) cuvîntui din gură = a lua vorba din gură, v. vorbă. Tocmai!... Mi-ați luat cuvîntul din gură. ALECSANDRI, T. I 291. (Mold.) Nici (nu) mai rămîne cuvînt = nici nu mai încape discuție, nici nu mai poate fi vorbă. Lingurarilor, nici mai rămîne cuvînt, li se lungise urechile de foame, așteptînd. CREANGĂ, A. 54. (Regional) A începe cuvînt = a începe vorba, a vorbi. Marfa-i în odaia cea mare de dincolo, începu iarăși cuvînt gospodina. SADOVEANU, B. 98. ♦ Subiect de vorbă, de povestire; istorisire. Să nu-mi uit cuvîntul. CREANGĂ, A. 41. Cuvîntul din poveste înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 199. 3. Cuvîntare, discurs, conferință. Cuvînt de deschidere. ▭ Partidul nostru a avut marea cinste de a trimite o delegație a sa la Congresul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În cuvîntul nostru de salut am căutat să exprimăm dragostea nemărginită a oamenilor muncii din Republica Populară Romînă pentru eliberatoarea noastră, Uniunea Sovietică. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 5. ◊ (Rar la pl.) Trimite-mi o colecție a cuvintelor măriei-sale cătră Adunare. KOGĂLNICEANU, S. 200. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvîntul (într-o adunare) = a cere (sau a da etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvîntul = a vorbi (într-o adunare). (Învechit) A face cuvînt = a ține o cuvîntare. Suindu-mă în picioare pe-un scaun, le-am făcut acest cuvînt. NEGRUZZI, S. I 198. 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. Din cuvîntul lui nu se abătea. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. adv. (Mold.) De cuvînt = îndată, numaidecît, pe loc. Iar Ipate, de cuvînt, se prinde în joc lîngă o fată. CREANGĂ, P. 163. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvînt = a asculta de spusele, de sfaturile sau de ordinele cuiva. Ce folos însă!... nu înțelege de cuvînt. ALECSANDRI, T. I 120. Cuvînt de ordine = dispoziție dată de un superior (în armată, într-o întreprindere, într-o instituție). 5. (Învechit și arhaizant) Știre, veste, informație; zvon. După cuvîntul trimis de jupîn Traico, Popa Tonea se hotărî să treacă la Cladova. GALACTION, O. I 188. Și s-a pornit apoi cuvînt! Și patru margini de pămînt Ce strîmte au fost în largul lor, Cînd a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. 6. Promisiune, făgăduială, asigurare, legămînt. Eu mă prind să ți-l dau [grîul] în girezi. Nu-i cuvînt gospodăresc? CREANGĂ, P. 156. Cînd omul are cuget, cuvîntu-i e cuvînt. ALECSANDRI, T. II 117. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci; De-ale noastre dragi cuvinte, Ce-au rămas neisprăvite. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. Omul se leagă cu cuvîntul, nu cu frîul. ◊ Expr. Om de cuvînt = om care își ține făgăduielile, pe a cărui promisiune poți pune bază. Cuvînt de onoare (sau de cinste) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva, care garantează că cele spuse sînt adevărate sau vor fi împlinite. Despoții n-au inimă și n-au cuvînt de cinste. CAMIL PETRESCU, B. 188. A (sau a-și) da cuvîntul (de onoare) = a promite, a făgădui, a se lega. Ți-am dat o dată cuvîntul... în mine poți avea încredere. CARAGIALE, O. II 277. (A crede) pe cuvînt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor cuiva sau fără a mai cere dovezi. Prefectul juca pe cuvînt, dar pierduse și în felul ăsta. DUMITRIU, N. 114. A-și ține cuvîntul sau a se ține de cuvînt = a îndeplini o promisiune făcută, a se ține de angajamentul luat. Te-ai ținut de cuvînt, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 114. 7. (Învechit și arhaizant) înțelegere, pact, acord, convenție. Iar dacă nu mi-a plăcea nimic din ce mi-i spune, să-mi rămîi zălog pe o sută de galbeni. Bun cuvînt. SADOVEANU, D. P. 155. ◊ Expr. (Regional) A se înțelege (cu cineva) la cuvinte = a se învoi, a cădea de acord. Mihai... se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. 8. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. Cetățenilor Republicii Populare Romîne li se garantează prin lege: a) libertatea cuvîntului; b) libertatea presei; c) libertatea întrunirilor. CONST. R.P.R. 40. ◊ Expr. A-și spune cuvîntul = a-și manifesta părerea, opinia. Libertate, drept de a se plînge, de a formula revendicări. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt; Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm. COȘBUC, P. I 209. 9. Discuție, vorbărie, ceartă. N-am avut cu el nici un cuvînt. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă. (Mold.) Nu-i cuvînt = nu încape vorbă, nu se discută, n-am ce zice. Doamne, măi Chirică, bun suflet de femeie mai am!... – Bună, stăpîne, nu-i cuvînt. CREANGĂ, P. 168. 10. Motiv, rațiune, rost, justificare, pricină, cauză. Unii au cuvînt a crede... că n-ar fi fost străin și de-o oarecare ceată vestită pe vremuri, care a tîlhărit departe în țara ungurească. C. PETRESCU, R. DR. 128. Mă mulțumii doar să găsesc cusur frunzelor de plop, că fac prea mare gălăgie degeaba și fără cuvînt. HOGAȘ, M. N. 13. O frunză veștedă nu-ți dă Cuvînt să zici că-i toamnă. COȘBUC, P.I 79. Am eu cuvinte să mă port așa. CARAGIALE, O. III Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Sub (sau pe) cuvînt că... sau pentru cuvîntul că... = pentru motivul că..., din pricină că..., sub pretext că... Comisia de plasă a constatat numărul clăcașilor; advocatul... a contestat această lucrare, pe cuvînt că s-a trecut între clăcași și 28 de oameni cari n-au făcut clacă. I. IONESCU, D. 414. Sub acest cuvînt ca... = cu condiția ca... Oi să te scot în lume, dară numai subt aiest cuvînt, ca să nu spui nimăruia unde m-oi ascunde. SBIERA, P. 311. Sub nici un cuvînt = sub nici un motiv, în nici un caz. Se urcă în tren, să nu se mai întoarcă sub nici un cuvînt. C. PETRESCU, Î. II 145. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap. EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta ODOBESCU, S. III 10. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. Ca lovit de trăsnet, a rămas fără cuvînt.

foaie (foi), s. f. – 1. Frunză. – 2. Placă. – 3. Filă de hîrtie. – 4. Ziar, periodic. – 5. Bucată de țesătură a cărui lărgime se folosește ca fustă, fără a fi nevoie să fie tăiată. – 6. Lărgimea unei stofe sau a unei pînze. – 7. Foitaj. – 8. (Arg.) Act sexual. – 9. (Arg., pl.) Cărți de joc. – Istr. fol’e. Lat. folĭa (Pușcariu 628; Candrea-Dens., 611; REW 3415; DAR), cf. it. foglia (v. lomb. foia), fr. feuille, sp. hoja (astur. foya, gal. folla), port. folha. Der. foi, vb. (a mișuna), adesea considerat în mod greșit ca der. de la foale sau de la un lat. *follῑre, în loc de follĕre (Cihac, II, 618; Schuchardt, ZRPh., XXI, 203; Candrea-Dens., 612; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, V, 61); foială, s. f. (mișunare; bătaie, pedeapsă); foios, adj. (frunzos), cu suf. -os (nu este probabilă der. directă din lat. foliosus, propusă de Pușcariu 637 și Candrea-Dens., 612; REW 3414); foios, s. n. (despărțitura a treia a stomacului rumegătoarelor), format pe baza fr. feuillet; foiță, s. f. (frunzuliță; foaie de hîrtie in octavo; bucată de hîrtie foarte subțire pentru făcut țigări; carte de joc; Munt., covor; broșură); foițar, s. m. (Arg., jucător pasionat); desfoia, vb. (a desfrunzi, a desfolia); înfoia, vb. (a umfla; despre țesături sau haine, a face adîncituri; a buhăi, a fleșcăi; a crește, a se umfla; a afîna pămîntul; a se încreți; a se îmbiba), cf. mr. mful’are, mfol’u „a umple”, din lat. *infolliāre (Cihac, I, 97; P. Papahagi, Notițe etimologice, 36; Candrea-Dens., 619; Pascu, I, 86; DAR) sau mai probabil de la foi (Rosetti, I, 159), așa cum o dovedește var. înfoi; răsfoi, vb. (a frunzări). – Din rom. provin rut. foja „foaie” (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 406), și sb. foja (după Daničič, III, 62, din it. foglia, dar cf. rezultatul sb. din it. fől. Der. neol. in-folio, s. m. (in-folio), din lat.; foliant, s. n. (in-folio), din germ. Foliant; foileton, s. n., din fr. feuilleton; foiletonist, s. m.

*pozitív, -ă (lat. positivus, d. pónere, pósitum, a pune. V. prepozitiv). Cert, sigur, evident: fapt pozitiv. Bazat pe fapte, pe experiență, pe constatărĭ: științe pozitive. Materialist, realist, (fig.) practic, ĭubitor de materie: om, spirit pozitiv (V. idealist). Scris, nu natural, nu tradițional: dreptu pozitiv. Alg. Cantitățĭ pozitive, cele precedate de semnu plus. Fiz. Electricitate pozitivă, aceĭa care se obține pin frecarea sticleĭ cu o bucată de postav și care se înseamnă cu semnu plus. Probă pozitivă, în fotografie, proba care se obține expunînd la lumină o probă negativă pusă în contact cu o foaĭe sensibilă și care reproduce modelu cu umbrele și lumina reală. (Se zice și un pozitiv, n., pl. e). Gram. Gradu pozitiv, acela care arată adjectivu la punctu luĭ de plecare fără a fi comparat, ca bun față de maĭ bun (comparativ) orĭ cel maĭ bun, foarte bun (superlativ). S. n., pl. e. Lucru pozitiv, material, real. Fig. Care aduce foloase materiale: Jidanuluĭ nu-ĭ place de cît pozitivu. Adv. În pod pozitiv, cert, sigur. Pozitiv! se’nțelege! desigur! evident!

dacă [At: CORESI, ap. GCR I, 27/28 / V: (înv) daca, deaca, deacă, deca (reg) dăcă, dâcă, dică / E: de+că] Exprimă 1 c Enunțarea unei ipoteze, supoziții, bănuieli etc. referitoare la săvârșirea unei acțiuni, la manifestarea unei stări, la existența unui fapt etc. Azi dacă mai sunt vreo douăzeci de firme. 2 c Enunțarea ipotetică a unei aprecieri Unul din cei mai buni, dacă nu cel mai bun. 3 c Enunțarea ipotetică a unei dorințe, atitudini, intenții cu urmări previzibile Dacă ai ști cât mi-e de dragă! 4 c Enunțarea ipotetică a unei stări de indiferență, nepăsare, ca reacție la o acțiune sau stare existente, reluate sau subînțelese Ce dacă sunt mincinos? 5 c Ipoteza în virtutea căreia ar fi posibile săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei anumite stări etc Dacă lumea este un vis – de ce n-am putea să coordonăm șirul fenomenelor cum voim? 6 c (Adesea precedat de „chiar”) Enunțarea factorului concesiv ipotetic, avut în vedere, în ciuda căruia au loc săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc Chiar dacă o fi să pierdem totul, noi nu ne mai despărțim. 7 c Existența unui element în eventualitatea nonexistenței altuia Dacă n-ar fi fost ea, s-ar fi găsit alta. 8 c Manifestarea unei acțiuni în eventualitatea unei alternative implicite sau explicite Dacă nu le place, facă ce-or ști. 9 c Virtualitatea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a existenței unui fapt în funcție de un element condițional, real sau ipotetic Poate mai scapă, dacă vine doctorul repede. 10 c (Elementul condițional reprezintă factorul absolut indispensabil) Nu este bun, dacă nu este drept. 11 c (Elementul condițional reprezintă impedimentul în calea săvârșirii unei acțiuni, manifestării unei stări etc.) Dacă nu murea pe neașteptate mama, ar fi fost altfel. 12 c (Elementul condițional reprezintă factorul mediator prin intermediul căruia se poate obține un anumit rezultat, un anumit efect etc.) Eu te voi lua, dacă tu mă alegi. 13 c (Elementul condițional privește circumstanța temporală în funcție de care se orientează, prin simultaneitate sau posterioritate, săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc.) Dacă ai un necaz, l-om împărți amândoi. 14 c Justificarea prezumtivă a unui mod de acționare, de manifestare, de existență etc. pe baza sau ca urmare a unei motivații. 15 c Incertitudinea referitoare la săvârșirea unei acțiuni, la manifestarea unei stări, la săvârșirea unui fapt etc. 16 c Incertitudinea referitoare la emiterea unei judecăți de valoare, a unei aprecieri etc. 17 c Incertitudinea referitoare la luarea unei decizii. 18 c Incertitudinea referitoare la săvârșirea unei acțiuni, la manifestarea unei stări etc., în eventualitatea unei circumstanțe. 19 c Incertitudinea referitoare la săvârșirea unei acțiuni, la manifestarea unei stări în eventualitatea unei alternative. 20 c Introduce o propoziție condițională. 21 c Introduce o propoziție optativă. 22 c Introduce o propoziție concesivă. 23 c Introduce o propoziție interogativă indirectă. 24 c Introduce propoziții incidente. 25 av Cu greu Si: abia. 26 av (Îvp; îe) Las’ ~ Desigur că nu. 27 (În construcții negative; îae) Nu mai încape îndoială.