MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici) un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nici o clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

PAI, paie, s. n. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificații și cu internodurile lipsite de măduvă, caracteristic pentru cereale (grâu, orz, orez etc.) și pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. ◊ Expr. Om de paie = om fără personalitate, de care se servește cineva pentru a-și atinge un scop personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocnește (fără a izbucni). A întemeia (ceva) pe paie = a clădi, a realiza (ceva) pe temelii șubrede. (Fam.) Văduvă (sau, rar) văduv de paie = soție sau soț care a rămas o perioadă scurtă de timp fără soț sau, respectiv, fără soție. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a înrăutăți și mai mult situația (dintre doi adversari); a întărâta, a ațâța pe cei care se ceartă. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucată din această tulpină sau tub subțire din material plastic cu care se sorb unele băuturi. – Lat. palea.

MOTEL, moteluri, s. n. Hotel situat în afara orașelor, pe un (important) itinerar turistic, special amenajat pentru cazarea călătorilor și parcarea vehiculelor lor pentru o perioadă scurtă de timp. – Din fr., engl. motel.

TIMP¹ ~uri n. 1) filoz. Categorie filozofică care desemnează durata, succesiunea și simultaneitatea proceselor. 2) Interval dintre două momente măsurat în secunde, minute, ore, zile, săptămâni, luni, ani, decenii, secole, milenii, perioade, ere. 3) Perioadă cât durează ceva; durată; vreme. ◊ Câtva ~ o perioadă scurtă. Tot ~ul mereu; întruna. Cu ~ul cu încetul; treptat. În același ~ concomitent; simultan. 4) pop. Moment oportun; împrejurare potrivită pentru o acțiune; prilej; ocazie. La ~. ◊ (Toate) la ~ul lor (toate) la momentul potrivit. 5) Perioadă determinată istoric; epocă. ◊ Pe ~uri demult; cândva. 6) Stare meteorologică într-o perioadă dată (într-o anumită regiune); vreme. ~ ploios. 7) lingv. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă momentul în care are loc acțiunea. /<lat. tempus, ~oris

PERMISIE s.f. Învoire de a părăsi serviciul pe o perioadă scurtă de timp, dată unui militar. [Gen. -iei, var. permisiune s.f. / < fr. permission].

FORȚAJ s. n. creștere a tracțiunii motoarelor turboreactoare pe o perioadă scurtă de timp. (< fr. forçage)

PERMISIUNE/PERMISIE s. f. 1. învoire dată cuiva de a face ceva; încuviințare. 2. (în forma permisiune) învoire de a părăsi serviciul pe o perioadă scurtă de timp, dată unui militar. 3. figură de stil prin care vorbitorul mărturisește că se află la discreția preopinentului. (< fr. permission, lat. permissio)

WEEK-END [UICHEND] s. n. sfârșit de săptămână; perioadă scurtă de timp (sâmbăta și duminica) pentru odihnă, petrecere. (< engl. week-end)

BEOȚIA, prov. antică în Grecia centrală, cu capitala la Teba. Aliată a Imp. Persan împotriva grecilor. B. a cunoscut o scurtă perioadă de înflorire la sfîrșitul sec. 4 î. Hr.

BILÁNȚ (< germ.) s. n. 1. Reflectarea sintetizată a rezultatului unei activități pe o anumită perioadă. 2. (EC.) Inventarul a tot ceea ce posedă (activul) și a tot ceea ce datorează (pasivul) o întreprindere. Se stabilește anual sub forma unui document contabil. ♦ B. de tezaur = b. ce se întocmește pe o perioadă scurtă dînd unei întreprinderi posibilitatea să se împrumute pe un termen scurt apelînd la piața financiară. 3. (CONT.) Document care reflectă sintetic, în expresie valorică, în activ mijloacele economice după componența lor materială, iar în pasiv aceleași mijloace după sursele lor în cadrul unei unități economice, administrative etc. 4. (TEHN.) B. energetic = calcul referitor la sursele, repartiția și consumul de energie. B. de materiale = relație de egalitate între suma cantităților de materiale intrate în proces tehnologic sau într-o instalație și suma cantităților de produse rezultate, inclusiv pierderile care au loc în timpul prelucrării. 5. (GEOGR.) Termen indicînd o sumă, o diferență sau un inventar de factori într-o anumită situație. ♦ B. Hidrologic = raportul dintre cantitatea de apă căzută pe o suprafață într-o unitate de timp și diferitele forme de transfer ale acestei ape (inflitrare, scurgere, evaporare). ♦ B. radiativ = diferența dintre radiația absorbită și cea cedată de un cm² al suprafeței terestre într-o anumită perioadă de timp.

FORȚAJ creștere a tracțiunii motoarelor turboreactoare pe o perioadă scurtă de timp pentru a reduce distanța și timpul de decolare, mărirea vitezei de zbor peste viteza maximă, mărirea vitezei ascensionale a avionului pentru a atinge înălțimea ordonată în timpul cel mai scurt. Forțajul se realizează prin arderea suplimentară a unei cantități de combustibil în camerele de forțaj (dispuse în spatele turbinei motorului) și este folosit doar în situații speciale.

CARNE (lat. caro, carnis) 1. Țesutul muscular al corpului omenesc și al animalelor, împreună cu țesuturile moi la care aderă. ♦ C. vie = carne de pe care s-a jupuit pielea. ♦ Expr. A tăia în carne vie = a) a tăia, a lovi din plin, fără milă; b) a curma fără cruțare un rău, a stîrpi răul de la rădăcină. 2. (Ind. Alim.) Partea comestibilă din corpul unor mamifere, păsări, pești, crustacee etc. ♦ C. congelată = c. înghețată la o temperatură cuprinsă între -12 și -20°C, în vederea conservării ei pe o perioadă mai lungă (pînă la c. șase luni). C. refrigerată = c. răcită la o temperatură cuprinsă între +4 și -2°C, pentru a-și păstra calitățile inițiale pe o perioadă scurtă (pînă la trei săptămîni). Extract de c. = soluție concentrată de substanțe nutritive, fără grăsimi și albumine, obținută prin tratarea cărnii slabe cu apă la temperatura de cel puțin 90°C, urmată de concentrarea produsului rezultat. 3. Partea interioară a pieilor, opusă feței acestora. 4. Partea comestibilă a unor fructe și legume; pulpă (3).

harfă (harpă) (it. arpa; fr. harpe; germ. Harfe; engl. harp; rus. арфа), instrument cordofon fără tastieră cu coardele ciupite, de origine străveche, cunoscut de mai multe popoare, sub diferite numiri; magadis (1) la greci [μάγαδις], nablium la romani, trigonon la sirieni [τρίγωνον], kinnor la evrei, lebed la popoarele din Asia Centrală etc. Primele instr. aveau forma unui arc, formă prin care este redată și de hieroglifele și basoreliefurile egiptene. H. „eoliană” populară în Elada, de formă pătrată, montată în aer liber, emitea la atingerea brizei sunetele armonice* ale fundamentalelor respectivelor coarde. În Europa, h. apare probabil pentru prima oară la popoarele nordice. În sec 1 î. Hr., istoricul roman Diodor din Sicilia pomenește de h. „gotică”. Un alt tip clarsach este cunoscut de celți în sec. 9. Denumiri ca chitarra anglica, h. „nordică”, h. „irlandeză” justifică de asemenea presupunerile referitoare la originea nordică a h. pe continentul nostru. Aceste instr. aveau deja trei părți esențiale: cutia de rezonanță* (așezată în partea inferioară a instr.), consola și coloana de susținere, care le unește sub forma unui triunghi. Între cutia de rezonanță și consolă sunt montate un număr oarecare de coarde, accesibile din ambele părți ale instr. În procesul de evoluție a h., în sec. 13, apare, pentru o scurtă perioadă, un tip denumit psalterion (cuv. lat. provenit din gr. ψαλτήριον; it. arpanetta, arpa doppia; germ. Spitzharfe, Doppelharfe, Harfenett, Rotta, Rotte), având cutia de rezonanță plată, așezată vertical, coardele fiind întinse pe ambele părți ale acesteia. Acordajul (1-2) h., indiferent de numărul coardelor, era diatonic*, rămas ca atare până în zilele noastre. Pentru a putea utiliza h. în diverse tonalități (2), în sec. 17 s-a construit un tip numit Hakenharfe (germ.) h. cu „cârlige”, cu ajutorul cărora coardele puteau fi scurtate cu un semiton*. În sec. 18, Christian Hochbrucker construiește o h., la care același efect se poate obține prin utilizarea a 7 pedale (1). Georges Cousineau și Sebástien Érard perfecționează acest mecanism în așa fel încât coardele pot fi scurtate cu două semitonuri. Acest instr., denumit h. cu două crestături, are 47 de coarde și o întindere între do bemol² – sol diez⁴. Fixând cele 7 pedale în prima crestătură, acordajul inițial de do bemol major se schimbă în do major. Fixarea pedalelor în a doua crestătură transformă acordajul în do diez major. Astfel, la h. contemporană se pot executa lucrări în toate tonalitățile. Pedalele sunt unite cu mecanismul de scurtare a coardelor prin sârme de oțel care trec prin interiorul coloanei de susținere. Fiecare pedală acționează simultan asupra tuturor coardelor acordate identic. Prin fixarea potrivită a pedalelor, cordele învecinate pot fi acordate și enarmonic (2), cu excepția sunetelor re, sol, la (de. ex. do diez – re bemol, mi diez – fa, sol, la diez – si bemol). Coardele sunt acordate (2) cu ajutorul unei chei de acordaj. În Franța s-au construit și harpe cromatice (cu 80 de coarde) și un tip mai mic denumit harpe-luth, care nu s-au impus. Începând cu Berlioz și Listz, h. este tot mai frecvent utilizată în orch. simf. și de operă. Romanticii au folosit-o ca instr. de acomp., impresioniștii și îndeosebi compozitorii contemporani utilizează toate posibilitățile instr. (flageolete [1], glissando*-uri, ciupirea coardelor pe lângă cutia de rezonanță, „sunete fluide” etc.).

oratoriu (< lat. oratorium), lucrare muzicală de mari proporții, cu caracter dramatic, pentru soliști*, cor (1) și orchestră*, divizată în mai multe părți, prezentată exclusiv în cadrul concertului (1). Își trage rădăcina din misterele medievale (v. dramă liturgică), foarte populare în sec. 16. Se apreciază că prima lucrare de acest gen a fost prezentată la Roma, în 1600 (La rappresentatione di Anima e di Corpo de Emilio Cavalieri). Un alt compozitor it., G. Carissimi ocupă un loc important în evoluția o. și în stabilirea viitoarei sale forme prin introducerea recitatorului care narează subiectul, montarea și costumele fiind excluse din acest moment. Alessandro Scarlatti introduce o altă schimbare și anume, înlocuiește în unele părți aria (1) cu recitativul* pentru a evita monotonia. Printre creațiile sale reprezentative se numără: Sacrificiul lui Avraam, Martiriul Sfintei Teodosia. După acest început fructuos, genul intră, cu scurte perioade de revenire, în declin o dată cu creșterea interesului pentru operă*, gen cu care nu de puține ori se confundă (de ex. Moise în Egipt de Rossini). În Germania, o. s-a desprins din Geistliches Schauspiel, un spectacol pe text religios însoțit de muzică, ce se apropia ca formă* și conținut mai mult din pasiune*. În sec. 17-18 dintre compozitorii germ. cu creații reprezentative se numără: H. Schütz, Reinhard Keiser, J. Mattheson, G. Ph. Telemann și G. Fr. Händel, acesta din urmă lăsând lucrări de referință: Saul, Israel în Egipt, Jephta, Josua, Judas Maccabeus, Acis și Galatea, Hercule. În sec. 19: Felix Mendelssohn-Bartholdy (Paul, Elias), Robert Schumann (o. laic Paradis și Peri). Un loc aparte în creația de o. ocupă lucrările lui Joseph Haydn Creațiunea și Anotimpurile ce se mențin până astăzi în repertoriul curent. În Franța, introduce o. M.A. Charpentier (1634-1704), elev al lui G. Carissimi. Aici genul nu se bucură de adeziunea publicului larg. Totuși numele unor Jean-Baptiste Lully, Jean-François Lesueur și, mai târziu, cel al lui H. Berlioz, C. Franck, V d’Indy rămân legate și de literatura genului. În sec. 20, o. capătă o nouă dimensiune în viziunea unor creatori ca: Șostakovici (Cântarea pădurilor), Prokofiev (De strajă păcii), Honegger (Ioana pe rug, Regele David), Stravinski (Oedipus Rex), W. Walton (Sărbătoarea lui Belshazzar). Compozitorii români au găsit în o. un gen predilect pentru a înfățișa eroismul evidențiat de marile evenimente istorice: Tudor Vladimirescu, Grivița noastră, Soarele neatârnării (Gh. Dumitrescu), Horia (A. Mendelsohn), Cântare străbunilor (R Georgescu), Un pământ numit România (L. Glodeanu), largul diapazon tematic reflectându-se în creații ca: O. Patimile și Învierea Domnului, O. bizantin de Crăciun (P. Constantinescu), Miorița (în viziunile lui S. Toduță și A. Vieru), precum și Canti per Europa de Th. Grigoriu.

CRÎNG (< sl.) s. n. 1. Pădure a cărei regenerare se face pe cale vegetativă (din lăstari), conducerea arboretului realizîndu-se într-o perioadă scurtă de timp (1-40 ani). În c. tăierile se fac împrăștiat pe tot cuprinsul pădurii. ♦ Pădure tînără. ♦ Tufăriș, desiș. 2. Așezare rurală permanentă din zonele montane alcătuite din pîlcuri de gospodării, dispersate pe mari suprafețe de teren, situată în partea centrală a M-ților Apuseni.

LEUCTRA (LEUKTRA), localitate antică în Beoția. Aici, în 371 î. Hr., armata tebană, comandată de Epaminonda, a obținut o victorie strălucită asupra armatei spartane conduse de regele Cleombrotos, inaugurând, pentru o scurtă perioadă, hegemonia tebană în spațiul grec.

LOCURILE SFINTE, ansamblu de localități și monumente celebrate de o religie în amintirea unor momente semnificative pentru propria istorie. În mod particular, această denumire este folosită în legătură cu locurile din Palestina care amintesc de prezența lui Iisus Hristos (Grota de la Bethlehem, Nazareth, muntele Tabor, Sfântul Mormânt ș.a.), venerate de religiile mozaică, creștină și musulmană. După începutul diasporei ebraice (135 d. Hr.) și al construirii (c. 330) în timpul lui Constantin cel Mare, a bisericilor creștine Sfântul Mormânt, la Ierusalim și a Nativității, la Bethlehem, regiunea a trecut sub dominația arabă (638). Recucerirea L.s. de către creștini a constituit principalul obiectiv al cruciadelor, care vor garanta trecerea Ierusalimului sub protecție occidentală, dar numai pentru scurte perioade (1099-1187 și 1129-1244). În timpul dominației mamelucilor (1260-1516), a fost fundată (1342) pe muntele Sion o mănăstire franciscană cu scopul apărării intereselor creștinătății. A urmat dominația otomană, care s-a prelungit până la sfârșitul primului război mondial, perioadă în care, conform unui acord diplomatic din 1535 și reconfirmat în 1673, 1690 și 1742, Franța a fost cea care a reprezentat interesele creștinătății. Între 1850 și 1853 a avut loc așa-numita „afacere a L.s.”, care opune Franța Rusiei pentru preluarea tutelării acestora. În 1923, regiunea a trecut sub protectorat britanic. În 1947, O.N.U. a propus internaționalizarea L.s. și stabilirea unui nou statut adoptat în Adunarea Generală (1950). După războiul de 6 zile (1967), statul Israel are de facto controlul asupra tuturor L.s. din regiune.

MANZONI [mandzó:ni], Alessandro (1785-1873), scriitor italian. Celebru îndeosebi prin romanul „Logodnicii”, capodoperă a literaturii italiene, frescă istorică ce reflectă cu o mare veridicitate realitatea socială milaneză dintr-o scurtă perioadă (1628-1630) a îndelungatei epoci de ocupație spaniolă (1556-1707). Poezie romantică cu nuanțe religioase („imnuri sacre”) și patriotice („Cinci Mai”, „Câteva versuri inedite”); tragedii istorice („Contele de Carmagnola”). Teoretician al romantismului („Scrisoare asupra romantismului”, „Despre romanul istoric”). Preocupat de problemele limbii literare, a recomandat cultivarea ei pe baza dialectului toscan („Despre limba italiană”, „Despre unitatea limbii și despre mijloacele de răspândire a ei”).

GOGH (VAN GOGH), Vincent van (1853-1890), pictor și desenator olandez. După o scurtă perioadă caracterizată printr-un realism sumbru și grav („Țesătorii”, „Ghetele”, „Mâncătorii de cartofi”), care a coincis cu șederea sa în regiunea minieră Borinage, arta lui, sub influența impresioniștilor francezi și a graficii japoneze, cunoaște o intensitate expresivă maximă, susținută de culoare, căreia îi conferă, prin acordurile cromatice și dinamismul tușei, funcții simbolice, cu profunde rădăcini emoționale („Cameră de dormit la Arles”, „Floarea-soarelui”, „Autoportret”, „Portret al artistului cu urechea tăiată”, „Biserica din Anvers”, „Drum cu chiparoși”, „Câmp de grâu cu corbi”). Biografia lui dramatică exprimă, semnificativ pentru epoca dată, ideea artistului damnat. A influențat arta modernă (îndeosebi fovismul și expresionismul).

MÁZĂRE (cuv. autohton) s. f. Plantă alimentară și furajeră, anuală, din familia leguminoaselor, cu frunze compuse din 2-3 perechi de foliole, flori albe și fructul o păstaie cu 3-9 semințe (Pisum sativum). Are o perioadă scurtă de vegetație (60-120 zile). M. verde conține proteine, hidrați de carbon, sodiu, potasiu, calciu, fier, vitaminele A, B₁, B₂, C etc. Originară din Afghanistan, India și de pe țărmurile M. Mediterane, este cultivată în Europa cu c. 5.000 de ani î. Hr. În România, a fost introdusă în cultură în sec. 17. ♦ Păstăile sau semințele acestei plante; mâncare preparată din aceste semințe.

PROGNÓZĂ (< fr., germ.; {s} pro-² + gr. gnosis „cunoaștere”) s. f. 1. Estimare a valorilor probabile pe care le vor lua în viitor anumite mărimi nesigure, inconstante. ◊ P. hidrologică = prevedere a unor fenomene hidrologice, bazată pe studiul unor procese meteorologice, a căror desfășurare condiționează evoluția acestor fenomene. De p.h. depinde exploatarea rațională a construcțiilor hidrotehnice. P. meteorologică = previziune, prevedere a timpului, bazată pe date științifice; poate fi dată pe o perioadă scurtă sau pe una mai lungă (lună, an etc.). 2. Parte a științei conducerii care constă în determinarea tendințelor și perspectivelor dezvoltării diferitelor sfere de activitate socială (știință, economie, tehnologie etc.). ◊ P. economică = anticipare, științific fundamentată, a desfășurării în viitor a unor fenomene și procese din domeniul economiei, tehnologiei, științei, societății în ansamblul ei etc. plecând de la experiența anterioară și folosind un ansamblu de metode și tehnici necesare obținerii de cunoștințe privind evoluția acestora într-o perspectivă mai îndepărtată. ♦ (GEOL.) Prevederea, pronosticarea, aprecierea pe baza datelor geologice prezentate a posibilităților de descoperire în anumite regiuni a unor substanțe minerale utile. 3. (FITOPAT.) Prevedere a apariției unor boli criptogamice (rugina grâului, mana viței de vie) sau a unor dăunători ai plantelor de cultură în vederea asigurării măsurilor de combatere.

ISAAC, numele a doi suverani ai Imp. Bizantin: I. I Comnen (1057-1059). A ocupat tronul în urma unei răscoale împotriva împăratului Mihail VI, precum și a intervenției decisive a patriarhului Mihail Cheluralie. După scurtă vreme, bolnav și în conflict cu vechii săi susținători, a fost constrâns să abdice în favoarea fostului său tovarăș de arme, Constantin Ducas. I. II Anghelos, împărat bizantin (1185-1195; 1203-1204). Fondatorul dinastiei Anghelos. I-a înfrânt pe normanzi (1185) și a luptat împotriva răsculaților vlaho-bulgari conduși de Asan și Petru, care se ridicaseră împotriva dominației bizantine. Înlăturat de la domnie de către fratele său Alexie (1195), a fost readus pe tron de cruciați pentru o scurtă perioadă de timp.

KARA-BOGAZ-GOL, lac sărat în E M. Caspice, în V Turkmenistanului, care comunică cu marea printr-o strâmtoare îngustă; 13 mii km² (supr. pe cale de micșorare). Ad.: 4-7 m. Din cauza puternicei evaporări și salinității ridicate (300‰), pe țărmuri și pe fund se depun săruri (cloruri și sulfați de sodiu, magneziu, potasiu etc.). Expl. de mirabilit (sarea lui Glauber). Închis printr-un dig pentru o perioadă scurtă (1960), dar din motive ecologice s-a renunțat la îndiguire.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

PAI, paie, s. n. Tip de tulpină simplă, în general fără ramificații și cu internodurile lipsite de măduvă, caracteristic pentru cereale (grâu, orz, orez etc.) și pentru alte plante din familia gramineelor; (la pl.) grămadă de asemenea tulpini rămase după treierat. ◊ Expr. Om de paie = om fără personalitate, de care se servește cineva pentru a-și atinge un scop personal. Foc de paie = entuziasm sau pasiune trecătoare. Arde focu-n paie ude, se zice despre un sentiment, o pornire care mocnește (fără a izbucni). A întemeia (ceva) pe paie = a clădi, a realiza (ceva) pe temelii șubrede. (Fam.) Văduvă (sau, rar văduv) de paie = soție sau soț care a rămas o perioadă scurtă de timp fără soț sau, respectiv, fără soție. A fugi ca tăunul cu paiul = a fugi foarte repede. A stinge focul cu paie sau a pune paie pe(ste) foc = a înrăutăți și mai mult situația (dintre doi adversari); a întărâta, a ațâța pe cei care se ceartă. A nu lua un pai de jos = a nu face absolut nimic. ♦ Bucată din această tulpină sau tub subțire din material plastic cu care se sorb unele băuturi. – Lat. palea.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici)un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nicio clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică care caracterizează localizarea sau repartiția spațială a unei alte mărimi în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

SEMICOLONIE, semicolonii, s. f. Stat, formal independent, dar dependent economicește și politicește de un stat imperialist. Într-o perioadă scurtă, patria noastră a făcut un uriaș salt înainte de la situația de semicolonie a imperialismului la aceea de republică populară, stat independent și suveran. SCÎNTEIA, 1954, nr. 3004.

MICRO- „mic, redus, insuficient”. ◊ gr. mikros „mic” > fr. micro-, it. id., engl. id., germ. mikro- > rom. micro-. □ ~aerofil (v. aero-, v. -fil₁), adj., (despre vegetale) care trăiește într-un mediu sărac în oxigen; ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., metodă radiologică de punere în evidență a vaselor capilare, după observarea microscopică a preparatelor; ~angiopatie (v. angio-, v. -patie), s. f., stare patologică a vaselor capilare; ~aplanospor (v. aplano-, v. -spor), s. m., aplanospor de dimensiuni mici; ~barograf (v. baro-, v. -graf), s. n., tip de barograf care înregistrează variațiile mici și repezi ale presiunii; ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., componentă analitică a biocenozei, cuprinzînd populațiile de microorganisme; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază morfologia și fiziologia microorganismelor; ~biosferă (v. bio-, v. -sferă), s. f., parte din biotop ocupată de un individ sau de o populație, care oferă acestora toate condițiile de dezvoltare; sin. habitat; ~blast (v. -blast), s. n., 1. Eritroblast de dimensiuni mici. 2. Lujer anual scurt, cu creștere limitată; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., anomalie congenitală care se caracterizează printr-o dezvoltare incompletă a pleoapelor; ~brahie (v. -brahie), s. f., malformație caracterizată prin brațe foarte mici; ~cardie (v. -cardie), s. f., inimă congenitală foarte mică; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care prezintă microcefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin dezvoltarea insuficientă a craniului și a creierului; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., parte a biocenozei, cu durată de existență redusă, apărută ca urmare a unor condiții favorabile; ~centru (v. -centru), s. n., constituent citoplasmatic situat lîngă nucleu, care intervine în procesul mitozei; ~cheilie (v. -cheilie), s. f., anomalie caracterizată prin scurtarea accentuată a uneia sau a ambelor buze; ~chirie (v. -chirie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin mîini foarte mici; ~ciclic (v. -ciclic), adj., (despre ciuperci) care nu are toate cele cinci forme de spori; ~cist (v. -cist), s. n., celulă înconjurată de o membrană groasă, devenind spor de conservare al unor ciuperci; ~cit (v. -cit), s. n., globulă roșie de dimensiuni foarte mici; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., prezența excesivă a microcitelor în sînge; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul climatic al unor localități sau stațiuni balneoclimatice; ~clin (v. -clin), s. n., mineral din grupa feldspaților potasici, cristalizat în sistemul triclinic, fiind un constituent important al unor roci eruptive și metamorfice; ~cnemie (v. -cnemie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unor gambe foarte scurte; ~coc (v. -coc), s. m., bacterie sferică de dimensiuni foarte mici; ~corie (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală a irisului, caracterizată prin pupile foarte mici; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom de dimensiuni mici, cu centromer bine definit; ~dactil (v. -dactil), adj., care prezintă microdactilie; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație care constă în dezvoltarea insuficientă a degetelor; ~economie (v. eco-, v. -nomie), s. f., știință care se ocupă cu studiul relațiilor economice la nivelul fiecărei întreprinderi; ~encefalie (v. -encefalie), s. f., anomalie congenitală, constînd în existența unui creier foarte mic; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate, constînd în recepția diminuată a volumului și a greutății obiectelor; ~eudiometru (v. eudio-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în microdeterminările gazometrice; ~fag (v. -fag), adj., s. n., 1. adj., (Despre organisme) Care se hrănește cu viețuitoare mărunte. 2. s. n., Fagocit de dimensiuni reduse; ~fachie (~fakie) (v. -fachie), s. f., anomalie congenitală care constă într-un cristalin anormal de mic; ~fanerofite (v. fanero-, v. -fit), s. f. pl., grup de fanerofite cuprinzînd arbori și arbuști înalți de 2-8 m; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze mici; ~filogeneză (v. filo-₂, v. -geneză), s. f., proces de adaptare și diferențiere, caracteristic unor grupe de organisme mai mici; sin. microevoluție; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., evoluție care are loc într-o perioadă scurtă de timp; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante inferioare unicelulare, de dimensiuni foarte mici; ~fitobentometru (v. fito-, v. bento-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru colectarea microorganismelor din stratul subțire format la suprafața fundului bazinelor acvatice; ~fitocenoză (v. fito-, v. -cenoză₁), s. f., variantă locală a fitocenozei, cu compoziție și structură determinate; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., 1. Studiu al organismelor vegetale microscopice. 2. Bacteriologie*; ~fon (v. -fon), s. n., aparat care transformă vibrațiile sonore în oscilații electrice, utilizat în radioteleviziune și în telecomunicații; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., stare patologică caracterizată prin slăbirea vocii; ~fot (v. -fot), s. n., imagine realizată prin microfotografiere; ~fotometru (v. foto-, v. -metru₁), s. n., aparat utilizat în spectroscopie pentru determinarea opacității negativelor fotografice, pe zone foarte mici; ~fotoradiografie (v. foto-, v. radio-, v. -grafie), s. f., tehnică radiologică prin care se pot obține radiografii pulmonare de dimensiuni reduse; ~gametofit (v. gameto-, v. -fit), s. n., gametofit mascul, generator de gameți masculini; ~gametogeneză (v. gameto-, v. -geneză), s. f., totalitate a proceselor care duc la formarea și maturizarea gameților masculini; ~gamie (v. -gamie), s. f., proces de fecundație la care copulează merogameți mai mici decît în cazul hologamiei; ~gastrie (v. -gastrie), s. f., dezvoltare insuficientă a stomacului; ~genie (v. -genie₂), s. f., dezvoltare incompletă a mandibulei, care duce la ștergerea reliefului bărbiei; ~girie (v. -girie), s. f., malformație a scoarței cerebrale, care se caracterizează prin circumvoluții foarte mici; ~glie (v. -glie), s. f., celulă nevroglică mică a sistemului nervos central; sin. celulă Hortega; ~glosie (v. -glosie), s. f., dezvoltare insuficientă a limbii; ~gnație (v. -gnație), s. f., dezvoltare insuficientă a unui maxilar, de obicei a mandibulei; ~graf (v. -graf), s. n., pantograf care permite desenarea unor figuri extrem de mici; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care tratează despre prepararea și descrierea obiectelor supuse observației microscopice; ~hematocrit (v. hemato-, v. -crit), s. n., metodă de determinare a hematocritului cu cantități minimale de sînge; ~hematurie (v. hemat/o-, v. -urie), s. f., hematurie microscopică; ~lite (v. -lit₁), s. n. pl., 1. Elemente cristaline microscopice, de formă tubulară sau prismatică, prezente în compoziția rocilor vulcanice din terțiar. 2. Unelte de piatră cioplită, de dimensiuni mici, folosite în comuna primitivă, mai ales în mezolitic; ~litic (v. -litic₁), adj., format din microlite; ~litotip (v. lito-, v. -tip), s. n., constituent microscopic al cărbunilor humici; ~logie (v. -logie₁), s. f., tratat despre microorganisme; ~manie (v. -manie), s. f., complex de inferioritate exagerată; ~manometru (v. mano-, v. -metru₁), s. n., instrument utilizat pentru măsurarea variațiilor foarte mici de presiune; ~mastie (v. -mastie), s. f., dezvoltare insuficientă a sînilor; ~mel (v. -mel₁), adj., care prezintă micromelie; ~melie (v. -melie), s. f., dezvoltare incompletă a extremităților; ~mer (v. -mer), adj., s. n., 1. adj., Cu părți sau diviziuni de dimensiuni mici. 2. s. n., Celulă mică rezultînd din diviziunile succesive ale blastomerelor, la începutul segmentării oului; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu măsurarea dimensiunilor foarte mici; ~metru (v. -metru₁), s. n., 1. Instrument mecanic de mare precizie, cu care se măsoară dimensiunile foarte mici. 2. Instrument gradat, adaptat la ocularul unui microscop pentru a măsura dimensiunile obiectelor studiate; ~micete (v. -micete), s. f. pl., ciuperci minuscule, saprofite sau parazite, care nu pot fi văzute cu ochiul liber; ~mielie (v. -mielie), s. f., dezvoltare incompletă în lungime a măduvei spinării; ~mieloblast (v. mielo-, v. -blast), s. n., mieloblast caracterizat printr-o structură fină și prin prezența unui nucleol și a unei citoplasme bazofile; ~monolit (v. mono-, v. -lit₁), s. n., monolit de dimensiuni mici; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie caracterizată prin dezvoltare incompletă, redusă a testiculelor; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul fosilelor de dimensiuni microscopice; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., pedagogie privită în perspectiva aplicării ei la procesul instructiv-educativ, realizat la structuri mici ca: elev, grup de elevi, clasă, școală; ~pil (v. -pil₁), s. n., 1. Orificiu la partea terminală a ovulului prin care pătrunde de obicei tubul polinic. 2. Orificiu al integumentului seminal pe unde iese radicula; ~pletismografie (v. pletismo-, v. -grafie), s. f., metodă de studiu pletismografic a pulsului digital; ~podie (v. -podie), s. f., anomalie de dezvoltare a piciorului care rămîne de dimensiuni mici; ~por (v. -por), s. m., orificiu al pielii care nu poate fi văzut cu ochiul liber; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi mici sau rudimentare; ~radiografie (v. radio-, v. -grafie), s. f., radiografie efectuată pe un film special de dimensiuni mici; ~radiofotografie (v. radio-, v. foto-, v. -grafie), s. f., radiografie medicală de mici dimensiuni; ~radiometru (v. radio-, v. -metru₁), s. n., aparat pentru măsurarea lungimilor prin metode radiotehnice; ~scop (v. -scop), s. n., instrument optic construit pe baza unui sistem de lentile, utilizat la observarea și cercetarea corpurilor extrem de mici; ~scopie (v. -scopie), s. f., tehnică a observării și studierii corpurilor mici cu ajutorul microscopului; ~seismograf (v. seismo-, v. -graf), s. n., seismograf pentru înregistrarea cutremurelor de pămînt foarte slabe; ~sferă (v. -sferă), s. f., cameră inițială și foarte mică a foraminiferelor; ~sferocit (v. sfero-, v. -cit), s. n., globulă roșie cu diametrul foarte redus; ~sfigmie (v. -sfigmie), s. f., amplitudine redusă a pulsului; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., 1. Studiu sociologic al grupurilor mici. 2. Curent pozitivist în sociologia contemporană care consideră că factorul fundamental al vieții sociale îl constituie relațiile afective din cadrul unor grupuri mici; ~somie (v. -somie), s. f., reducere a dimensiunilor corporale; ~sor (v. -sor), s. m., grup de microsporangi; ~spectrofotometrie (v. spectro-, v. foto-, v. -metrie₁), s. f., metodă pentru studiul cantitativ al elementelor chimice componente ale diferitelor țesuturi, cu ajutorul spectrelor de emisie și de absorbție; ~splanhnie (v. -splanhnie), s. f., scădere a volumului și a greutății viscerelor; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., tip de cifoză care se manifestă radiologic prin oprirea în dezvoltare a unuia sau a două corpuri vertebrale; ~spor (v. -spor), s. m., 1. Spor mascul de mici dimensiuni al unor criptogame vasculare, care dă naștere unui protal masculin. 2. Grăunte de polen prezent la antofite; ~sporange (v. spor/o-, v. -ange), s. m., 1. Organ al anumitor alge și criptogame vasculare în care se formează și se dezvoltă microsporii. 2. Sac polinic; ~sporie (v. -sporie), s. f., boală infecțioasă provocată de ciuperci microscopice; ~sporocit (v. sporo-, v. -cit), s. n., celulă care produce microspori; ~sporofilă (v. sporo-, v. -fil₂), s. f., frunzuliță modificată pe care se dezvoltă microsporangele; ~sporofor (v. sporo-, v. -for), s. m., suport al microsporilor; ~sporogeneză (v. sporo-, v. -geneză), s. f., proces de formare a microsporilor la plantele cu flori; ~stilie (v. -stilie), s. f., tip de heterostilie la care unele flori au stile scurte și filamente staminale lungi; ~stilospor (v. stilo-, v. -spor), s. m., stilospor de dimensiuni reduse; ~stomie (v. -stomie), s. f., micșorare exagerată a orificiului bucal; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., clasificare a unităților taxonomice infraspecifice; ~term (v. -term), adj., (despre plante) care preferă regiunile reci; ~termofil (v. termo-, v. -fil₁), adj., care crește în zona cu climă temperată rece din regiunea boreală; ~termofile (v. termo-, v. -fit), s. f. pl., plante boreale; ~tom (v. -tom), s. n., instrument de secționare a țesuturilor animale sau vegetale, spre a putea fi examinate la microscop; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., încrengătură de animale acvatice foarte mici, vizibile numai la microscop; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., granulă citoplasmică de dimensiuni foarte mici, bogată în proteine și fosfolipide; ~zoofag (v. zoo-, v. -fag), adj., (despre organisme) care consumă nevertebrate minuscule; ~zoospor (v. zoo-, v. -spor), s. m., zoospor de dimensiuni mici.

motel sn [At: SCÎNTEIA, 1966, nr. 6912 / Pl: ~uri / E: eg motel] Construcție special amenajată în afara orașelor, pe autostrăzile cu circulație intensă, care asigură cazarea călătorilor și parcarea sau gararea vehiculelor pentru o perioadă scurtă de timp.

Mihai(l) Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite prenume din onomastica popoarelor europene (și nu numai a lor), Mihail corespunde unui vechi nume ebraic Mikael, purtat de numeroase personaje biblice. Considerat a fi cel mai mare dintre îngeri (arhangel), atît în tradiția creștină cît și în cea iudaică, Mikael apare în Cartea lui David (V.T.) ca „mare voievod” și „ocrotitor al copiilor poporului lui Israel”. Numele ebraic în care se recunoaște unul dintre numele divinității, -el, Elohim, se încadrează în seria teoforicelor frazeologice, frecvente la popoarele antice. Prima parte a lui Mikael perfect identic, atît din punctul de vedere al semnificației cît și din cel al formei cu un alt nume ebraic, Mikajah (-jah, din Jahve, alt nume al divinității), înseamnă „cine ca”, întreaga frază putînd fi interpretată „cine este ca El (sau Jahve)?”, tip de construcție interogativă cu interesante similitudini în onomastica asiro-babilonenilor. Redat în Septuaginta prin gr. Michael (în inscripțiile grecești apare și Michaelos), iar în Vulgata prin lat. Michael, vechiul nume ebraic se răspîndește în Europa. În Germania de ex. numele era atît de popular, încît a ajuns să fie folosit ca un simbol pentru țăranul german. De aceeași popularitate se bucură numele și la slavi. Primele atestări documentare, la români, datează din sec. 15, Mihail, Mihăilă, Mihailo, Mihalco, Mihu, Mihnea. Devenit foarte frecvent și răspîndit în toate regiunile țării, Mihail strînge în jurul său numeroase forme, hipocoristice, derivate, fie preluate de la popoarele vecine, sau mai îndepărtate (în epoca modernă), fie creații românești. Alături de forma specific românească, frecventă încă din sec. 15 și apărută probabil în Transilvania, vom aminti aici numai o parte din „membrii familiei” numelui în discuție, chiar și unele forme rămase astăzi doar nume de familie: Mihăilă, Mihăilaș, Mihailașcu, Mihăileț, Mihăica, Mihăiță, Mihu(l), Mihea, Mihoc și Mioc, Mihocea, Mihuț, Huțu, Mihancea, Miu, Miuț, Mihale, Mihalache, Mihalcea, Mișa, Mișcu etc. Astăzi, cele mai frecvente sînt Mihai, Mihnea (reluat din istoria noastră veche), fem. Mihaéla (formă livrescă), toate cu numeroase hipocoristice, folosite uneori și ca prenume independente (chiar și Mișu < fr. Michel). ☐ Engl. Michael (Michaelmas este numele sărbătorii de la 29 septembrie), fr. Michel (cu multe hipoc. și derivate, dintre care amintim doar numele de fam. Michelet), germ. Michaël (Michel, Much etc.), Michaela, it. Michele, Micheline, Micaela, sp. Miguel, Micaela, magh. Mihaly, Mihaela, bg., rus. Mihail, Mihailina, etc., pol. Michal etc. ☐ Mihail, Mihai și Mihnea, nume purtate de 10 domni ai Țării Românești și Moldovei, începînd cu Mihail I, fiul lui Mircea cel Bătrîn (1418 – 1420) cel mai cunoscut fiind fără îndoială Mihai Viteazul (1593 – 1601), primul voievod român care a încercat și reușit pentru o scurtă perioadă de timp să unească cele trei țări ale românilor, Țara Românească, Moldova și Transilvania. Mihail a fost purtat și de 8 împărați bizantini. Istoricul și scriitorul Mihail Kogălniceanu, Mihai Eminescu, cel mai mare poet al românilor și unul dintre cei mai de seamă poeți ai literaturii universale, Mihail Sadoveanu, unul dintre cei mai mari prozatori din literatura noastră etc., savanții Mihail Vasilievici Lomonosov și Michael Faraday, scriitorii Michel de Montaigne, Mihail Iurievici Lermontov, compozitorul Mihail Ivanovici Glinka etc.

văduv, ~ă [At: PSALT. HUR. 55²/24 / V: (îrg) văduu (Pl și: reg ~dui sf) smf, a, (înv) văduo (Pl: văduo; G-D: sg văduoei, Pl: văduolor) sf, af, vădoo sf, vădovă sf, af, (îvr) vuduă sf / A și: (reg) văduv / Pl: ~i, ~e, (reg) vădui sm, ~i sf / G-D și: (înv) ~vii sf / E: ml viduus, -ua] 1-2 smf, a (Persoană) care și-a pierdut soția sau soțul (prin deces) și nu s-a recăsătorit Si: (pop) vădan (1-2), văduvit (1-2), văduvoi (1-2), (reg) văduvar. 3 a (Înv; pan; d. stupi) Care nu are matcă. 4 a (Înv; d. instituții) Care are postul titularului vacant (prin deces) Si: (pop) văduvit (3). 5 a (Înv; d. funcții, demnități etc.) Care nu are titular Si: (pop) văduvit (4). 6 a (Fig; de obicei urmat de determinări introduse prin pp „de”) Lipsit (de ...). 7 smf (Fam; îs) ~(ă) de paie Persoană care a rămas o perioadă scurtă de timp fără soție sau, respectiv, fără soț. 8 sf (Orn; Trs; îc) ~ă-loatră Mierlă (Turdus merula). 9 sf (Bot; Trs; îc) ~a-ce-țâpă-copiii Sovârvariță² (Inula britannica).

văduv, -ă s.m., s.f, adj. I 1 s.m., s.f. Persoană care și-a pierdut soția sau soțul (prin deces) și nu s-a recăsătorit; (pop.) vădan, vădancă. ◊ Expr. Văduv sau văduvă de paie = (calc după germ. „Strohwitwer”, magh. „szalmaözvegy”) soț sau soție care a rămas o perioadă scurtă de timp fară soție, respectiv, fară soț. 2 s.f. Compuse: (ornit.; reg.) văduvă-loatră = mierlă (Turdus merula); văduva-ce-țipă copiii = sovîrvariță (Inula britannica). lI adj. 1 (despre oameni; adesea în legătură cu vb. „a fi”, „a rămîne”) Care și-a pierdut soția sau soțul (prin deces) și nu s-a recăsătorit. Jupînese văduve ascultau cursurile lui despre viață și despre iubire (BACOV.). 2 Fig. (de obicei cu determ. introduse prin prep. „de”) Lipsit (de...),privat (de...). Peșteră uitată, Cu scorburi multe, văduve de soare (GOGA). 3 (înv.; despre instituții) Care are postul titularului vacant (prin deces); (despre funcții, demnități) care nu are titular. Biserica rămînea adeseaori văduvă de preoți (ISP.). • acc. și (reg.) văduv. pl. -i, -e, (reg.) m. -ui. și (înv., reg.) văduu,-uă adj., s.m., s.f. /lat. vidŭus, -ua.

vremelnic, -ă adj. 1 Care este de scurtă durată; care există, durează sau este destinat să existe, să dureze numai un anumit timp; instabil, inconstant; provizoriu, temporar, trecător; efemer; (arh.) vremelnicesc. Mă uitam în toate părțile, ca să fac mai de aproape cunoștință cu locul hărăzit mie de întîmplare pentru vremelnicul meu popas (HOG.). ◊ (adv.) S-o adăpostească vremelnic în casa lui din Dealul Spirii? (VIN.). ♦ (adv.) Pentru o scurtă perioadă de timp sau pe un timp limitat. Și-au părăsit vremelnic locuințele. 2 (înv.) Timpuriu. Moartea cea vremelnică (MIN.). 3 (despre oameni) Care are o existență scurtă, efemeră; care se află într-o anumită stare, situație etc. un timp oarecare; care exercită o anumită activitate un timp limitat, după care urmează să fie înlocuit (cu cineva stabil). De cînd te-ai murdărit pe degete cu lut, Vremelnic și plăpînd tu m-ai făcut (ARGH.). • pl. -ci, -ce. /vreme + -elnic.

vremelnicéște adv. (înv.) Pentru o scurtă perioadă de timp; pe un timp limitat; în mod vremelnic. Puterea publică nu era delegată vremelnicește de popor unor aleși ai săi (BĂLC.). • /vremelnic + -ește.

Idele lui Marte – Idele, la romani, marcau jumătatea lunii. Istoria atestă că Cezar ar fi fost prevenit de auguri că idele lui Marte îi vor fi fatale. El s-a arătat surd la aceste prorociri, dar s-a întîmplat ca într-adevăr de idele lui Marte să fie asasinat. Și de-atunci, în publicistică și în retorică, se desemnează prin aceste cuvinte o răscruce primejdioasă, adică o scurtă perioadă de timp cu pericole prevăzute mai de mult. În Caleidoscopul lui A. Mirea, găsim, printre Sonete de Mart, unul care începe cu: Ferește-te de Idele lui Marte. Iar în poezia Pentru liniștire de Heine: „Steaua asta-i apără de moarte/ Și-i scapă și de Idele lui Marte.” (v. 23-24). IST.

MOTÉL s. n. Construcție special amenajată în afara orașelor, pe autostrăzile cu circulație intensă, care asigură cazarea călătorilor și parcarea (sau gararea) vehiculelor pentru o perioadă scurtă de timp. În așezările mai pitorești și mai ferite de zgomot, aflate de-a lungul drumurilor sau în apropierea orașelor, își vor face apariția motelurile – unități de cazare prevăzute cu baruri de zi, bufete etc. SCÎNTEIA, 1966, nr. 6912. Motelul a devenit o noțiune de mult cunoscută: hotelul pentru automobiliști. FLACĂRA, 1967, nr. 9, 18. – Pl.: moteluri. - Din eng. motel.

TACTICĂ s.f. 1. Parte a artei militare care se ocupă cu organizarea și conducerea acțiunilor de luptă ale trupelor. 2. Știința de a determina mijloacele și formele de acțiune, într-o perioadă relativ scurtă, pentru realizarea obiectivelor unei mișcări sociale, a unui partid politic etc., în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă. 3. Mijloacele folosite de cineva pentru a face să izbutească o întreprindere, o acțiune etc. [Gen. -cii. / < fr. tactique, cf. gr. taktike – arta de a orîndui].

TACTIC, -Ă I. adj. referitor la tactică; conform cu o anumită tactică. II. s. f. 1. arta organizării și conducerii acțiunilor de luptă ale trupelor. 2. mod de folosire a diferitelor forme și mijloace ale luptei revoluționare într-o perioadă relativ scurtă, pentru realizarea obiectivului fundamental strategic, în funcție de împrejurările social-politice concrete. 3. (fig.) mod de acțiune; totalitatea mijloacelor folosite de cineva pentru a izbuti într-o acțiune. (< fr. tactique)

TACTICĂ, tactici, s. f. 1. Parte din arta militară care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea și ducerea luptei. Uitară că Ion-vodă... cunoștea toate finețele tacticei otomane. HASDEU, I. V. 150. Mă videm în capul unui batalion de greci sau turci, învățați de noi în tactica evropenească. RUSSO, S. 171. ◊ Fig. În zburarea lor... graurii par a fi supuși la o tactică ce se exercită cu o disciplină militară, subt ordinele unui șef. ODOBESCU, S. III 30. 2. Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă. Lenin a creat teoria și tactica revoluției proletare și a dictaturii proletariatului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 1, 5. ♦ Totalitatea mijloacelor întrebuințate de cineva, calea pe care o urmează pentru a izbuti într-o acțiune. Începură să istorisească întîmplări... în legătură cu tactica și strategia electorală. C. PETRESCU, Î. II 136.

Tibouchina semidecandra (Schrank et Mart.) Congn. Specie care înflorește toamna-primăvara. Flori violete-albastre sau purpurii, satinate, cu diametrul de, 10-12 cm (petale obovate cu vîrf bont, emarginate, stamine purpur, de lungimi diferite, pubescente), dispuse, 1-3, terminal, scurt-pedunculate. Perioadă lungă de înflorire. Frunze ovate sau ovat-oblonge, opuse, 10-12 cm lungime, cu vîrf ascuțit) identate, cu 5 nervuri longitudinale, pubescente, pe partea inferioară verzi-deschis, pe cea superioară verzi-închis. Arbust sau arbore de seră sau, în liber, în țările cu ierni blînde, erect, slab-ramificat, pubescent, pînă la 6 m înălțime.

MEMORII (după fr. mémoires < lat. memoria, amintire) Comunicări directe, un fel de mărturisiri făcute posterității pe baza aducerii aminte a evenimentelor mai importante din viața scriitorului, evenimente cunoscute direct. Dependente de rememorare (amintire), memoriile au un caracter autobiografic. Se deosebesc de amintiri care se referă discontinuu la perioade mai scurte de viață, ca și de jurnal, care se prezintă ca o consemnare aproape de zi cu zi a faptelor, momentul redactării memoriilor fiind ulterior faptelor povestite. Memoriile transcriu faptul autentic, experiența de viață cu o cît mai mare precizie și exactitate, au valoare de document și aspect de autenticitate. Narațiunea poposește adesea în portrete sau scene zugrăvite cu mare exactitate. Redactate prin „optica unui sfîrșit de drum” ele sînt străbătute și de un fior emoțional, ceea ce le conferă și un caracter subiectiv. În această întrepătrundere a obiectivității și subiectivității rezidă valoarea literară a memoriilor. Cititorul devine un contemplator, care, în afara interesului informativ, percepe și emoționalul, atunci cînd parcurge memorii, ca de exemplu Confesiuni de J.J. Rousseau; Memoriile lui Saint-Simon; Amintiri din casa morților de Dostoievski; Poezie și adevăr de Goethe ș.a. din literatura străină sau Amintiri de la Junimea din Iași de Gh. Panu; Lumea prin care am trecut de I. Slavici; Memoriile lui N. Iorga; Hronicul și cîntecul vîrstelor de L. Blaga.

tactic², ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / Pl: ~ici, ~ice / E: fr tactique] 1 sf (Mil) Arta conducerii în luptă a trupelor pentru a îndeplini cu maximă eficacitate scopurile fixate. 2 sf (Fig) Mod de acțiune. 3 sf (Pgn) Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a izbuti într-o acțiune. 4 sf (Fig) Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă și pentru realizarea unui obiectiv fundamental. 5-7 a Care ține de tactică (1-3). 8-10 a Privitor la tactică (1-3). 11-13 av Conform cu o anumită tactică (1-3).

EFEMER¹ I. adj. de scurtă durată, vremelnic, trecător. ◊ (despre plante, animale) cu perioadă de dezvoltare scurtă, în decursul unui sezon de vegetație. II. s. f. pl. insecte efemeride. (< fr. éphémère)

nou adj. în sint. mai nou Mai de curând ◊ „Va fi perioada în care scurtele din blană creață (ondulată, cum mai nou am aflat că i se spune) [...] vor putea fi purtate cu dezinvoltură [...]” Săpt. 19 X 84 p. 8. ◊ „Pictorul S. V. preferă, mai nou, penița.” Ora 2 XI 93 p. 4; v. și brebanian (din mai + nou)

EFEMERO- „cu viață scurtă, efemer”. ◊ gr. ephemeros „care durează o zi” > fr. épheméro-, germ. id., engl. id. > rom. efemero-. □ ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante cu perioada de vegetație scurtă; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte artropode diptere aeriene cu viață foarte scurtă, ale căror larve se dezvoltă în apele dulci.

DEMOGRAFIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de demografie; propriu demografiei. ◊ Explozie ~că creștere bruscă a populației unei regiuni într-o perioadă de timp relativ scurtă. /<fr. démographique

THALIA L.. TALIA, fam. Marantaceae. Gen originar din America tropicală și continentală, cca 10 specii. Frunze în număr mic, lung-pețiolate, late la bază, ovat-lanceolate. Flori violete sau violete-purpurii, dispuse într-o inflorescență sub formă de spic sau paniculă rară. Bracteele cad în perioada înfloririi, tub floral scurt. în vîrf cu un apendice cu I-2 lobi, ovar cu un singur compartiment. Semințe globuloase.

pulsație sf [At: MAN. SĂNĂT. 206/25 / V: (îvr) ~iune, pulza~, pulzațiune / Pl: ~ii / E: fr pulsation, lat pulsatio, -onis] 1 Mișcare a pulsului (1) Si: (rar) pulsare (2). 2 (Pex) Puls (1). 3 (Pex) Mișcare vibratorie de scurtă durată. 4 Număr de perioade pe care le efectuează o mărime periodică într-un anumit număr de unități de timp. 5 (Spc; fiz) Mărime caracteristică proceselor periodice, egală cu frecvența acestor procese înmulțită cu 2 π. 6 (Fig) Desfășurare a unui proces, a unui fenomen etc. într-un ritm intens Si: (fig) palpitare, pulsare (3), vibrare.

RAȘ s.n. (Med.) Erupție eritematoasă de scurtă durată, care apare în perioada de invazie a unor boli eruptive. [< fr., engl. rash].

raș sn [At: DN³ / Pl: ? / E: fr, eg rash] Erupție eritematoasă de scurtă durată care apare în perioada de invazie a unor boli eruptive.

MEMORIALISTICĂ (derivat de la memorial < fr. mémorial; lat. lit. memorialis) Consemnarea sau mărturisirea în scris a unei experiențe de viață, pe o perioadă mai lungă sau mai scurtă, a dat naștere la o diversă și bogată literatură sub forme diferite: memorii, amintiri, jurnal intim, corespondentă, care alcătuiesc un însemnat capitol al prozei cunoscut sub denumirea de memorialistică. În proza memorialistică sînt povestite întâmplări la care autorul a luat parte sau a fost doar spectator, stăpînit fiind de sentimentul ireversibilului, al trecerii vieții fără posibilitate de întoarcere; de aici și interesul documentar pe care îl prezintă povestirea acestor întîmplări. Străbătută de vibrare emoțională, proza memorialistică se alătură prozei literare, oscilînd între proza propriu-zisă (istorică, științifică, filozofică) și proza artistică.

tundră sf [At: MEHEDINȚI, G. F. 171 / Pl: ~re / E: fr toundra, rs тундра] Zonă situată la nord de zona pădurilor, în apropierea zonei polare arctice, în care perioadele de vegetație sunt foarte scurte, predominând mușchii, lichenii, arbuștii pitici etc.

MOMENT s. n. 1. interval scurt de timp; clipă, secundă. ♦ de ~ = de scurtă durată; efemer; ~ muzical = mică piesă instrumentală înrudită cu impromptuul. ◊ perioadă de timp în care se petrece ceva; etapă. 2. (art.) ocazie. 3. schiță restrânsă la maximum, care cuprinde un instantaneu din viața cotidiană. 4. mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică și una sau mai multe distanțe. (< lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment)

SCÚRGERE (< scurge) s. f. 1. Acțiunea de a (se) scurge. ♦ (TEHN.) Proces de deplasare cu debit relativ mic a unui fluid care părăsește o incintă, un mediu poros sau suprafața unui corp solid. 2. (HIDROL.) Proces de deplasare a apei căzute pe suprafața Pământului, constituind o fază a circuitului apei în natură. Poate fi de suprafață (difuză, pe întreaga întindere a versanților, torențială, de-a lungul ogașelor, ravenelor, organismelor torențiale și fluvială, prin rețeaua hidrografică organizată) și subterană (deplasare a apei infiltrate în stratele permeabile sau prin golurile subterane). S. poate fi temporară (intermitentă), când se produce numai într-un interval scurt, în urma ploilor și a topirii zăpezilor; semipermanentă (cu perioade nu prea lungi, de obicei în timpul secetei de vară, lipsite de s.) și permanentă (caz în care, chiar dacă există oscilații de debit, râul nu seacă niciodată). ♦ Coeficient de s. = raportul dintre cantitatea de apă scurs ăpe unitate de timp și cantitatea de apă căzută în aceeași unitate de timp pe o anumită suprafață. S. medie specifică = cantitatea de apă scursă într-un bazin hidrografic de pe unitatea de suprafață în timp de o secundă (q l/s km²); se calculează raportând debitul râului într-un punct dat la suprafața de bazin aferentă. S. solidă = cantitatea de material solid (în suspensie sau târât pe fundul albiei) transportat de un curs de apă.

Calanthe rosea Benth. (syn. Limatodes rosea Lindl.). Specie care înflorește toamna. Flori (cca 5 cm diametru) roz-deschis, în interior, la bază, mai închise, cca 12, pe un peduncul pubescent. Pinten scurt, filamentos. Pseudo-bulb oval. Frunze lat-lanceolate, caduce în perioada de înflorire.

zi [At: COD. VOR.² 25/11 / V: ~uă, (înv) zuao, (îrg) zâ, zâua, zauă² (înv) zele sfp, zio, dzuo, zouă sf, (reg) zăua / Pl: ~le, (nob) ~ / E: ml dies] 1 sf Lumină pe care o răspândește Soarele pe Pământ datorită căreia obiectele și ființele devin vizibile, clare, distincte. 2 sf (Pex) Lumină solară. 3 sf (Îlav) (Până) la (sau înspre, spre, către; pop despre; îrg îm; reg de cu) ~uă Puțin înainte de a se lumina. 4 sf (Îal) Spre dimineață. 5 av (Reg; îlav) Până în (sau la) ~uă (sau de cu ~uă) Până a nu se lumina Si: dis-de-dimineață. 6 sf (Reg; îlav) Cu ~ua-n cap Foarte devreme. 7 av (Reg; îlav) La ~uă În zori. 8 sf (Pop; îe) (A se face) ~ua albă A se lumina complet. 9 sf (Îoc noapte; șîc ~-lumină) Timp care se scurge de la răsăritul până la apusul Soarelui. 10 sf Timp cât Soarele rămâne deasupra orizontului. 11 sf (Iuz; îc) ~-muncă Unitate de măsură convențională care servește drept etalon pentru stabilirea salariului. 12 sf (Iuz; îac) Sumă de bani plătită pentru o zi (8). 13 sf (Îs) ~ de muncă Durata timpului în care lucrătorul prestează zilnic muncă. 14 sf (Iuz; îs) ~ pereche animale Unitate de măsură convențională care era folosită în agricultură și care exprima volumul de lucru efectuat timp de zece ore de către un atelaj cu două animale. 15 sf (Înv; îs) ~ de arătură Unitate de măsură a unui teren arabil, în cadrul obștilor (în cazul înstrăinării acestui teren). 16 sf (Îs) ~ de lucru (sau lucrătoare) Perioadă de timp în care se efectuează un program de lucru obișnuit. 17 sf (Pex; îas) Perioadă de timp în care se muncește în decurs de 24 de ore. 18 sf (Înv; îas) Perioadă de timp în care se efectua corvoada obligatorie în folosul boierului sau al statului. 19 sf (Îc) ~-lumină Perioadă a zilei cuprinsă între răsăritul și apusul Soarelui. 20 sf (Îs) ~ scurtă Zi lucrătoare cu program redus. 21 sf (Îs) ~ua jumătate Parte a zilei cuprinsă între răsăritul Soarelui și amiază. 22 sf (Prc) Amiază. 23 sf (Îvp; îs) ~ de cale (sau de drum, de marș etc.) Distanță care se poate străbate într-o zi de mers pe jos. 24-25 sf (Îljv) Cu ~ua (sau, îvp, pe ~) (Care lucrează) fără angajament permanent. 26-27 sf (Îal) Temporar (pe durata unei zile). 28-29 (Îal) (Plătit) după un tarif socotit pe munca prestată în timpul unei zile. 30 sf (Îe; pop) A face ~le de muncă A lucra temporar, ca zilier. 31 sf (Gastronomie; îs) ~ și noapte Prăjitură cu cacao (în care alternează culoarea galbenă cu cea maro închis). 32 sf (Îla) De ~ Care acționează, lucrează, se efectuează în timpul unei zile (41). 33 sf (Îal) Din decursul unei zile (41). 34 sf (Îlav) Nici ~, nici noapte (sau nici ~ua, nici noaptea) Niciodată. 35 sf (Îal) Deloc. 36-37 sf (Îlav) ~ și noapte (sau nopți) ori (și) ~ua și noapte(a), ~, noapte (sau ~-noapte), ~le (și) nopți, toată ~ua (și) toată noaptea, noaptea și ~ua, nopți și ~le, (înv) din (de) ~ (și) până-n noapte (sau seară), din (de, în) ~ din (de, în, și în) noapte, (reg) (cu) ~, (cu) noapte (Aproape) continuu (1). 38 sf (Îlav)Toată ~ua (bună ziua) sau ~ua toată Mereu. 39 sf (Îe) A face ~ua (sau din ~) noapte și noaptea (sau din noapte) ~ A lucra sau a petrece noaptea și a dormi ziua. 40 sf (Pex; îae) A duce o viață dezordonată. 41 sf (Reg) A lua ~ua de căpătâi A-și începe activitatea la o oră matinală. 42 av (Îf ziua sau zilele) În timpul zilei (43). 43 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Interval de timp care corespunde unei rotații a Pământului în jurul axei sale Si: (înv) ziuoptime. 44 sf (Asl) Interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. 45 sf (Adesea însoțit de un adjectiv numeral cardinal, numeral nehotărât sau de articolul nehotărât) Durată de 24 de ore luată ca unitate de timp sau timpul care separă momentul prezent de un alt moment evaluat după această unitate Si: (reg; hip) zilișoară, ziluță, ziulică (1), zioară (1), ziucă, ziuliță (1), ziuță, ziușoară (1). 46 sf (Pex) Durată imprecisă de timp care corespunde cu aproximație unei perioade de 24 de ore. 47 sf (Pgn) Timp. 48 sf (Îla) De (sau înv, din) toate ~lele sau de toată ~ua Care are loc în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 49 sf (Pex) Care se întâmplă în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent (1), zilnic (3), zilial (2), zios (2). 50-51 sf (Îljv) De ~ cu ~ (Care are loc) în fiecare zi (43) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 52-53 sf (Pex; îal) (Care se face, se întâmplă) în mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent. 54 sf (Îlav) Din ~ în ~ La o dată apropiată (care se schimbă mereu). 55 sf (Pex; îal) La infinit. 56 sf (Îal) Pe măsură ce trece timpul. 57 sf (Îal) Încetul cu încetul (și continuu) Si: progresiv (1). 58 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ În fiecare zi (44) Si: cotidian, diurn, zilnic (1), (îvr) zilial (1), zios (1). 59 sf (Îal) În mod regulat Si: curent, obișnuit, permanent, zilnic (3), (îvr) zilial (2), zios (2). 60 sf (Îlav) ~ de (sau cu, înv, pe, din, dintru) ~ sau (reg) cu ~ de ~ Din ce în ce Si: treptat. 61 sf (Îlav) De la o ~ la alta Zilnic (2). 62 sf (Pex; îal) Repede. 63 sf (Pex; îal) Progresiv. 64 sf (Îlav) ~ (sau, înv, prin) toate ~lele sau (îrg) în toată ~ (sau ~ua), ori în toate ~lele Foarte des Si: mereu. 65 sf (Îlav) Într-o (bună) ~ (rar, ~uă) sau într-una din (ori, înv, de) ~le La un moment dat Si: odată². 66 sf (Îlav) Pe (sau cu) fiecare (sau fiece) ~ Din ce în ce mai mult Si: progresiv. 67 sf (Îe) A trăi (sau a o duce) de pe o ~ pe alta A duce un trai nesigur, precar. 68 sf Perioadă de timp (de 12 sau 24 de ore, sau de mai lungă durată) considerată după caracterul sau evenimentele care au loc în acest interval. 69-70 sf (Îs) Bună -ua sau (îrg ~ua bună) Formulă de salut la întâlnire sau la despărțire, în timpul zilei (43). 71 sf (Îe) A da (sau a dori, reg, a pofti etc.) cuiva bună ~ua (sau, îvp, ~ua bună) A saluta pe cineva. 72 sf A-și (ori, înv, a se) lua bună ~ua (sau ~ua bună) (de la cineva sau de la ceva) A-și lua rămas-bun. 73 sf (Fam; îae) A renunța (la ceva) definitiv. 74 sf (Fam; îae) A socoti (ceva) drept pierdut. 75 sf (Fam) A se lăsa loc de bună ~ua A păstra relații bune cu cineva. 76 sf (Îs) ~-întâi Prima zi a fiecărei luni sau a unui an. 77 (Pop; îlav) Cât toate ~lele de mare Foarte mare. 78 (Pop; îlav) Într-o (bună) ~ sau într-una din ~le Cândva. 79 (Pop; pe lângă adjective ca „limpede”, „clar”; îla) Ca lumina ~lei Foarte clar. 80 sf (Rel; art; îas) Sfințire cu agheasmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor, în prima zi (42) a lunii. 81 sf (Îe) În (sau la) ~lele lui În perioada de maximă eficiență. 82 sf (Șîs ~ aniversară, ~ua nașterii sau ~ de naștere) Aniversare a unui eveniment. 83 sf (Șîs ~ua numelui, ~ de nume) Onomastică. 84 sf Timp precis în care un eveniment a avut sau urmează să aibă loc Si: dată. 85-86 sf (Îljv) La ~ La termenul stabilit (fără întârziere). 87 sf (Îlav) La ~ Pus la punct cu ultimele noutăți. 88 sf (Îal) Zilnic (2). 89 sf (îla) La ~ Care trebuie să fie pregătit pentru ziua (16) respectivă. 90 sf (Pop; îe) A da ~ după ~ A amâna de la o zi la alta. 91 sf (Pop; îlav) La ~le mari La ocazii deosebite. 92 sf (Pop; pex; îal) Foarte rar. 93 sf Perioadă nedeterminată de timp. 94 sf (Lpl) Timp viitor apropiat de momentul prezent. 95 sf (Prc) Prezent². 96 sf (Îs) ~ua de mâine Viitorul (apropiat). 97 sf (Îs) ~ua de astăzi (sau de azi, înv, de acuma) ~lele noastre Prezentul². 98 sf (Îe) ~ua de ieri Trecutul. 99 sf (Pex) Perioadă modernă. 100 sf (Îlav) De ~le De mult timp. 101 sf (Îal) De puțină vreme. 102 sf (Mpl; cu determinări ca „vechimi”, „tinereți” etc.) Perioadă de timp situată în trecut. 103 sf (Lpl) Spațiu de timp cuprins între nașterea și moartea cuiva. 104 sf (Pex) Ansamblu al evenimentelor care au avut loc în existența unei persoane. 105 sf (Lpl) Existență (1). 106 sf (Lpl) Trai. 107 sf (Lpl) Viață. 108 sf (Reg; îs) ~ de apoi Momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui Dumnezeu. 109 sf (Îla) (Reg; îs) Fără ~le Mort. 110 sf (Îljv) Cu ~le Cu viață, sănătos. 111 sf (Îe) În (sau reg, de) ~lele mele (tale, sale etc.) În toată viața mea (ta, sa etc.). 112 sf (Pex; îae) Niciodată. 113 sf A i se isprăvi (cuiva) ~lele A muri¹. 114 sf (Îe) A-și urî ~lele sau a i se urî (cuiva) cu ~lele A se sătura de viață. 115 sf (Îe) A-și pune capăt ~lelor sau a-și curma ~lele A se sinucide. 116 sf (Îe) A (nu mai) avea ~le (multe) sau a avea ~le cu carul A (nu) mai avea mult de trăit. 117 sf (Pop; îla) Cu ~lele în mână La un pas de moarte. 118 sf (Pop; îal) Înfricoșat. 119 sf (Pop; îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 120 sf (Îe) A avea (sau, înv, a vedea) ~ bună ori ~le multe și bune, ~ albă (cu cineva) A avea trai tihnit, liniște (din partea cuiva). 121 sf (Îe) (A fi) vechi de (sau în) ~le (ori înaintat în ~le) (A fi) bătrân sau foarte bătrân. 122 sf (Îe) A fi învechit în ~le rele A fi înrăit. 123 (Îe) (A fi) veșnic de ~le (A fl) nemuritor. 124 sf (Îe) (A fi) mic de ~e (A fi) tânăr. 125 sf (Îae) (A fi) lipsit de valoare. 126 sf A (-și) număra ~lele A nu mai avea mult de trăit. 127 sf (Îae) A nu mai avea multă răbdare. 128 sf (Îae) A fi pe punctul de a scăpa de ceva neplăcut. 129 sf (Îe) A trăi cu ~le A trăi în mizerie. 130 sf (Îs) Omor de ~le Muncă grea. 131 sf (Pex) Viață mizerabilă. 132 sf (Bot; reg; îc) ~ua crucii Flori-de-toamnă (Aster salignus). 133 sf (Bot; reg; îc) ~ua cu noaptea Miază-noapte (Melampyrum bibihariense). corectat(ă)

completare sf [At: MURGOCI – LUDWIG, M. 37 / V: ~ect~ / Pl: ~tări / E: completa] 1 Întregire. 2 Ceea ce se adaugă pentru a completa. 3 Film scurt, secundar, care completează un program cinematografic. 4 (Mil; iuz; îlav) În ~ În perioada în care cei ce-și satisfac serviciul militar nu sunt încazarmați.

bătaie s.f. I 1 Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu un băț etc.; spec. pedeapsă corporală, prin lovire. I-a dat o bătaie zdravănă. ◊ Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = (în trecut) lovituri date la palmă (cu linia) elevilor ca pedeapsă. Bătaie de moarte (sau soră cu moartea) = bătaie strașnică. ◊ Loc.vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A mînca (o) bătaie = a) a primi bătaie de la cineva, a fi bătut; b) a fi învins (într-o competiție, într-o luptă, într-o acțiune etc.). A stinge (sau a snopi, a zvînta) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte tare, foarte rău. A da bătaie (sau bătăi) = a face ceva foarte repede; a grăbi, a zori. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; ext. faptă urîtă. A lua (pe cineva) în bătaie de joc = a lua (pe cineva) în batjocură, în rîs. A administra cuiva o bătaie v. administra. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap v. cap. O mamă de bătaie v. mamă. A mîntuipe cineva în bătaie v. mîntui. A omorî (pe cineva) în bătaie v. omorî. A răzbi (pe cineva) cu bătaia (sau în bătaie, în bătăi) v. răzbi. A face (pe cineva) tobă de bătaie v. tobă. A-i da (sau a-i trage) (cuiva) un toc de bătaie v. toc. ** Totalitatea loviturilor reciproce pe care și le dau între ele două sau mai multe persoane. Bătaia dintre ei n-a durat mult timp. 2 (pop.) Bătălie, luptă; război. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie (EMIN.). ♦ (înv.) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștei (BĂLC.). 3 Înfrîngere, eșec. Echipa a suferit prima bătaie pe teren propriu. 4 Expr. A pune ceva la bătaie = a) a oferi ceva, spre a fi consumat, cheltuit etc.; b) a risca (ceva). 5 (biol.) Fecundarea icrelor. Bătaia peștilor. 6 (Perioadă de) împerechere, împreunare a unor animale sau păsări. Bătaia cocoșilor-de-munte. 7 (pop.) Lătrat scurt și ritmic al dinilor. II 1 Lovire (repetată) a unui obiect (de sau cu altul). ◊ Bătaia porumbului = lovire repetată a cocenilor de porumb cu un băț, pentru desfacerea boabelor. 2 Lovitură dată într-un obiect; bocăneală, ciocănit. Se aud bătăi în ușă. ◊ 3 Lovitură a vatalei la războiul de țesut ♦ (țes.) Băteală, bătătură. 4 Stîrnire a peștelui prin lovirea apei (cu un băț). 5 Goană, hăituială a vînatului. 6 Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. 7 (med.) Fiecare dintre contracțiile cardiace; pulsație. 8 Zgomot (ritmic) produs de un mecanism în funcțiune, de un motor etc. Bătaia pendulei. 9 Fenomen dăunător care apare la mișcarea de rotație a unui corp solid cînd axa lui geometrică nu coincide cu axa de rotație. Rulmenții au o bătaie. 10 Zgomot anormal, periodic, determinat de funcționarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism. Bătaia planetarelor. 11 Distanță pînă la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc. sau pînă la care poate acționa o instalație emițătoare ori de aruncare. Bătaia unui radio-emițător. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor); ext. într-o zonă periculoasă. ♦ Fel în care o armă trimite proiectilul; traiectoria unui proiectil. 12 Distanță pînă la care poate vedea cineva; rază vizuală. 13 Adiere. Bătaia vîntului. 14 Cădere a ploii, a grindinei etc. Stătea zgribulit în bătaia ploii. 15 Arșiță, dogoreală. Cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări (VLAH.). 16 Lumină. În bătaia farului, peisajul era splendid. 17 (muz.) Indicare a măsurii, într-un anumit tempo, prin mișcări ale mîinii sau ale baghetei. 18 (sport) Zonă în care sînt aliniați jucătorii la oină. 19 (sport) Loc optim pe care îl alege un sportiv pentru o săritură. • pl. -ăi. g.-d. -ăii. /lat. batt(u)alia.

ASIRIA, stat antic în Orientul Mijlociu, pe cursul mijlociu al fl. Tigru. Întemeiat la sfîrșitul milen. 3 î. Hr., s-a ridicat la rangul de mare putere politică în sec. 14-11 î. Hr. După o perioadă de decădere, în sec. 10-7 î. Hr., terit. statului a cuprins Mesopotamia, Siria, Fenicia și, pentru scurt timp Egiptul. A. s-a prăbușit în 605 î. Hr., sub loviturile mezilor și ale babilonienilor.

EMINESCU, Mihai (pseud. lui M. Eminovici) (1850-1889, n. Botoșani), poet român. M. de onoare post-mortem al Acad. După o copilărie trăită la Ipotești și Cernăuți (unde urmează școala primară și gimnazială) și după o adolescență petrecută în peregrinări prin țară, o vreme însoțind, ca sufleor, trupe teatrale, pleacă pentru studii universitare la Viena (1869-1872) și, cu sprijinul material al „Junimii”, la Berlin (1872-1874). Studiază filozofia (cu preferințe pentru Schopenhauer, Kant, Platon), dar și istoria, economia politică, științele naturii, dintr-o nevoie de cunoaștere excepțională, manifestată de timpuriu. Formația intelectuală și universul de cultură configurate acum se vor resimți în întreg scrisul eminescian. Stabilit la Iași este, succesiv, director al Bibliotecii Centrale, revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui, redactor la „Curierul de Iași”. În toamna lui 1877 pleacă la București, unde va fi redactor (între febr. 1880 și dec. 1881, redactor-șef) la ziarul conservator „Timpul”, până în iun. 1883, când se îmbolnăvește. Anii următori sunt ai unei vieți profund nefericite, cu perioade alternante de alienație și luciditate. Internat în sanatorii la București și Viena, revine, după o scurtă călătorie, la Iași, unde lucrează la Biblioteca Centrală. În apr. 1888, la București, reintră în gazetărie, dar internat în spital (febr.), moare la 15 iun. 1889. După debutul din 1866 în revistă „Familia” (când I. Vulcan îi dă numele de Eminescu) publică aici, până în 1869, mai multe poezii, în care (ca și în cele rămase în manuscris) se pot observa deopotrivă influențe ale romanticilor pașoptiști (elogiați, alături de alți înaintași, în „Epigonii” și în alte poezii) și cristalizarea unor motive și formule stilistice originale. Din apr. 1870 începe să colaboreze (cu „Venere și Madonă”) la „Convorbiri literare”, singura revistă în care va publica de aici înainte poezie. Activitatea lui creatoare continuă cu mare intensitate pe parcursul celor trei epoci următoare ale vieții și ale scrisului său: studențească, ieșeană, bucureșteană. Opera lui E. a fost descoperită treptat de-a lungul câtorva decenii și abia o dată cu încheierea (1993) ediției academice de „Opere” (ediția „Perpessicius”), în 16 tomuri, a devenit cunoscută în totalitate. Creată în numai 17 ani, cuprinde poezie, proză, teatru, articole, eseuri și însemnări filozofice, literatură populară, traduceri. Poeziile de dragoste – cel mai numeroase și mai cunoscute – cântă fie o iubire ideală, un vis de iubire („Sara pe deal”, „Floare albastră”, „Lacul”, „Dorința”, „Scrisoarea a IV-a”), fie o iubire trecută („Departe sunt de tine”, „De câte ori, iubito”, „Afară-i toamnă”, „Sunt ani la mijloc”, „Când însuși glasul”, „Din valurile vremii”) fie, mai rar, un reproș adresat femeii care nu înțelege iubirea sau o degradează („Pe lângă plopii fără soț”, „Scrisoarea V”). În general, erotica eminesciană este una a iubirii absente, a reveriei proiective sau recuperatoare. Caracteristică este semnificația cosmică a sentimentului, înțelegerea iubirii care mod de a participa la viața Universului. De aici, sensul existențial al iubirii, în care poetul vede salvarea de neant și condiția realizării vocației sale creatoare, ceea ce explică gravitatea și profunzimea eroticii eminesciene. Componentă a poeziei de dragoste sau obiect de contemplare în ea însăși, natura este în poezia lui E. mai ales o proiecție a imaginației sale decât descrierea unei peisaj real. Este o natură fabuloasă, reprezentată mai ales de codru, spațiu al vitalității cosmice („Memento mori” – episodul Dacia, „Călin [file de poveste]”, „Povestea codrului”), în care peisajele au o semnificație simbolică. O funcție esențială în creația poetică eminesciană revine visului în stare trează, reveriei, care transfigurează lumea reală („Diana”, „Fiind băiet păduri cutreieram”) sau produce materia poeziei, fiind principalul instrument al imaginației. E. este, ca toți marii romantici, un poet vizionar și visul intră în țesătura intimă a operei lui. Din romantism vine și prezența masivă a mitului; se constată nu doar absorbirea în materia poetică a unor mituri din diverse culturi și din folclorul național, ci și tendința continuă de mitizare și creare de mituri noi. În afară de mituri cosmogonice și escatologice („Scrisoarea I”, „Rugăciunea unui dac”), aflăm mituri ale geniului („Povestea magului călător în stele”, „Luceafărul”), o viziune mitică asupra Daciei (episodul cu această temă din „Memento mori”, „Gemenii”) etc. E. privește din perspectiva mitului istoria lumii („Memento mori”) sau a nației („Andrei Mureșanu”, „Scrisoarea III”), femeia (văzând în ea un înger sau o Dalilă), natura – spațiu al unei geneze perpetue („Scrisoarea I”, „Luceafărul”) sau al contopirii de tip mioritic („Mai am un singur dor”). Când iubirea, contemplarea naturii, mitul nu mai pot exalta spiritul și nici măcar detașarea de lume („Glossa”) nu-l poate împăca, poetul e copleșit de melancolia lui funciară („Melancolie”, „Peste vârfuri”, „Trecut-au anii”, „Odă – în metru antic”), care răzbate de altfel din toată opera. Chiar și modelul folcloric este folosit pentru a filtra în el tulburătoarea expresie a suferinței naționale („Doina”). Paralel cu poezia, E. a scris proză și teatru. Din proză a publicat doar patru texte, valoroase și importante pentru lărgirea posibilităților genului. „Făt-Frumos din lacrimă” este un basm de autor, deosebindu-se de prototipul folcloric atât sub raportul substanței – mai bogată și puternic liricizată – cât și al stilului original și strălucitor. „Sărmanul Dionis” este prima nuvelă filozofică-fantastică din literatura română. „La aniversară” este o delicată schiță psihologică despre adolescență, „Cezara” o nuvelă de dragoste într-o viziune naturistă, ce culminează în imaginea paradisiacă a „insulei lui Euthanasius”. Dintre prozele rămase, în general, neterminate și publicate postum, se remarcă romanul, de început „Geniu pustiu” și „Avatarii faraonului Tlà”, construit pe ideea metempsihozei. Din multele proiecte de piese de teatru ale lui E. cele mai interesante sunt acelea care trebuiau să compună „Dodecameronul dramatic”, un ciclu de 12 drame inspirate din istoria națională. Puține au ajuns însă în stadii mai avansate de elaborare, între care „Bogdan Dragoș”, „Alexandru Lăpușneanu”, „Mira”. Publicistica lui E. constituie o importantă operă de gânditor social-politic. Dincolo de valoarea documentară, ea interesează prin fundamentul ei doctrinar, formulat explicit în seriile de articole „Icoane vechi și icoane nouă” (1877), „Studii asupra situației” (1880) și implicit în toate textele, ceea ce conferă consecvență și coerență atitudinilor gazetarului. Este o doctrină organicistă și evoluționistă, a dezvoltării economice, sociale, culturale firești, prin structuri și instituții care să țină seama de tradițiile naționale și de nivelul istoric atins de societatea românească. O doctrină conservatoare dar nu reacționară, căci respingând „formele goale” (structurile și instituțiile) introduse („importante”) de revoluția burgheză, E. nu pledează pentru întoarcerea la stadii istorice anterioare, ci pentru „umplerea” cu conținut a acestor forme. Publicistica are o valoare deosebită și prin varietatea registrului stilistic ce merge de la demonstrația teoretică riguroasă și de la aforism până la comunicarea colocvială menită să facă accesibile unui public neinițiat concepte și teorii de economie politică sau până la pamfletul de mare forță expresivă. Din toată opera lui E. s-a tipărit în timpul vieții doar un volum de poezii, alcătuit de T. Maiorescu (dec. 1883), cel care afirmase primul valoarea poetului, în 1871, și va scrie întâiul studiu de referință asupra lui, în 1889. Atunci a început extraordinara influență a lui E. asupra liricii românești, ca și procesul descoperii și asimilării întregii creații a celui care a devenit pentru conștiința noastră națională „expresia integrală a sufletului românesc” (N. Iorga). corectat(ă)

CICLU, cicluri, s. n. 1. Lanț complet de fenomene, de stări etc. care se realizează într-un interval de timp anumit și care epuizează, în ansamblul lor, evoluția unui anumit proces. Ciclul M-B-M (= marfă – bani – marfă) are ca punct de plecare, la o extremitate a sa, o marfă și se încheie, la cealaltă extremitate, cu altă marfă, care părăsește circulația, intrînd în sfera consumației. MARX, C. I 162. ◊ Ciclu industrial = (în economia capitalistă) perioadă care cuprinde fazele: criză, depresiune, înviorare, avînt și care în timpul crizei generale a sistemului capitalist mondial se scurtează și se deformează, faza de avînt dispărînd și crizele devenind mai violente și mai distrugătoare. În linii mari, mișcările de ordin general ale salariului sînt reglementate în mod exclusiv de expansiunea și contracțiunea armatei industriale de rezervă, care corespund alternărilor periodice ale ciclului industrial. MARX, C. I 571. Ciclu anual = perioadă de un an în care pămîntul face o rotație completă în jurul soarelui. Ciclu solar - perioadă de 28 de ani, după expirarea căreia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleași zile din săptămînă. 2. Totalitatea fenomenelor, faptelor, acțiunilor etc. legate între ele. ◊ Ciclu de conferințe (sau lecții) = serie de conferințe (sau lecții) care tratează diverse aspecte ale unui subiect unitar. Posturile de radio duc o acțiune susținută de. propagandă a ideilor marxism-leninismului, în care scop s-au introdus și cicluri speciale de conferințe. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2654. ♦ Grup de producții literare care au o temă comună. Cercam tihnit o nouă poezie, Ca să-mi continui ciclul de la țară, Cînd fantomatic prinde să transpară Pe manuscris o umbră viorie. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 18.

AGRICOL, -Ă, agricoli, -e, adj. 1. Care ține de agricultură, care este în legătură cu agricultura, care se referă la agricultură, din domeniul agriculturii. Munci agricole. Țară agricolă. ◊ Învățămînt agricol = formă de învățămînt tehnic care pregătește, specialiști în diferite domenii ale agriculturii. Cadrele didactice din învățămîntul mediu agricol trebuie să răspundă cu tot elanul la îndeplinirea sarcinii de onoare pe care o au. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 5/4. Campanie agricolă = perioadă de intensificare a muncilor agricole, legată de un anumit anotimp, în care trebuie să se efectueze, în timpul cel mai scurt, anumite munci. Folosirea deplină a mașinilor și tractoarelor S.M.T. în campania agricolă de vară. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2715. ♦ (Despre unelte) Folosit în agricultură. ◊ Inventar agricol = totalitatea uneltelor întrebuințate la muncile agricole. Țăranii împroprietăriți [în 1921], ca și, în general, țărănimea săracă și imensa majoritate a țăranilor mijlocași, erau lipsiți de vite, de. unelte etc. și au fost nevoiți să se îndatoreze pînă în gît la chiaburi, cămătari și bancheri, atît pentru procurarea unui oarecare inventar agricol, cît și pentru plata pămîntului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 267. ♦ (Despre producție și produse) Care se desfășoară, care are loc în domeniul agriculturii; obținut, dobîndit prin agricultură. Sporirea producției agricole și a cantităților de cereale-marfă a devenit în momentul de față o problemă de stat, o problemă a întregului popor muncitor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. ♦ (Despre economie, instituții economice, juridice și politice) Care are specificul legat de agricultură. În societatea capitalistă linia de dezvoltare a economiei agricole este aceea de destrămare a țărănimii mijlocașe și de creștere a sărăcimii, pe de o parte, și a chiaburimii, pe de altă parte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 281. ◊ Gospodărie agricolă colectivă v. gospodărie. Gospodărie agricolă de stat v. gospodărie. Întovărășire agricolă v. întovărășire. Secție agricolă a sfatului popular = aparat al sfatului popular care se ocupă cu problemele de agricultură ale comunei, orașului, raionului etc. respectiv. Potrivit planului secției agricole a sfatului popular raional, trebuia ca secerișul păioaselor să înceapă în ziua de 1 iulie. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2715. Învoială agricolă v. învoială. 2. (Despre oameni sau colectivități) Care lucrează în agricultură, care se ocupă cu agricultura. Experiența S.M.T.-urilor și sovhozurilor sovietice, precum și a tractoriștilor și mecanicilor agricoli din Uniunea Sovietică, constituie un izvor nesecat de învățăminte pentru tractoriștii, batozarii și mecanicii agricoli din țara noastră. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2703. ◊ Proletariat agricol v. proletariat.

curs² sn [At: (a. 1804) IORGA, S. D. XII, 152 / Pl: ~uri / E: fr cours] 1 Desfășurare. 2 Urmare. 3 Evoluție a unui proces (mai ales a unei boli). 4 Expunere a unor informații de către un profesor în fața studenților etc. 5 Ciclu de lecții sau de prelegeri. 6 Oră sau ore de program destinate acestor prelegeri. 7 (Îs) ~ seral Curs² (6) care se predă seara. 8 (Îs) ~ inferior Clasele V-VIII ale unui liceu (în perioada interbelică). 9 (Îs) ~ superior Clasele IX-XII ale unui liceu. 10 Curs² (5) multiplicat în volum, folosit ca manual. 11 (Îs) ~ de calificare profesională Școală profesională de scurtă durată.

baládă s.f. I (lit.) 1 Creație epică în versuri (de origine populară), cu subiecte diverse, în care predomină eroicul, fantasticul, legendarul, preluată și valorificată adesea în literatura cultă; cîntec bătrînesc. 2 Specie a poeziei lirice medievale franceze și italiene, cu formă fixă (trei strofe a cîte opt versuri și un catren final). 3 Baladă romantică = povestire fantastică în versuri (scurte), într-un stil alert, apărută în Anglia și cultivată de poeții romantici europeni. II (muz.) Compoziție (vocală) cu acompaniament de pian, tipică pentru perioada romantică, avînd un ritm lent și un caracter epic descriptiv. ◆ (jazz) Interpretare rapsodică a unei piese de către un solist acompaniat de orchestră prin acorduri line. • pl. -e. /<fr. ballade; cf. lat. ballare „a dansa”.

fluturaș s. m. Foaie de mici dimensiuni, lipită în locuri publice sau difuzată gratuit, care cuprinde scurte anunțuri sau material publicitar ◊ „Nimeni n-ar avea de obiectat dacă pe indicatoarele stațiilor s-ar lipi «fluturași» cu un simplu anunț vizibil: «În perioada X, pe linia cutare, se circulă așa».” R.l. 6 IV 84 p. 2. ◊ „La 7 noiembrie [1945] «fluturași» distribuiți în Capitală îi chemau pe români în Piața Palatului.” Românul liber XII 95 p. 6; v. și D. 200/96 p. 7 (DEX – alt sens)

precompetițional, -ă adj. (sport) De dinaintea unei (unui șir de) competiții ◊ „Ce s-a petrecut la Steaua într-un răstimp atât de scurt, ce anume a schimbat aproape complet fața acestei echipe? Fără îndoială nu este vorba de nici o minune, ci de cele mai obișnuite «întâmplări»: o perioadă precompetițională judicios folosită a rolurilor din echipă.” Sc. 7 VI 71 p. 3. ◊ „Nu împărtășesc deci ideea fotbalului în sală decât cel mult în perioada precompetițională.” I.B. 6 XII 72 p. 3. ◊ „Tot de la Steaua aflăm că în această perioadă precompetițională conducerea clubului [...] s-a preocupat de studierea celor mai eficiente metode pentru adaptarea la noile condiții [...] în sezonul de primăvară.” I.B. 1 II 84 p. 3 (din pre- + competițional; I. Iordan în RRL 5/70 p. 472; FC II 193)

HOVENIA Thunb., HOVENIA, fam. Ramnaceae. Gen originar din Asia, 5 specii, arbori mici sau arbuști, cu frunze simple, alterne, dentate, aproape glabre, scurt-pețiolate, ovate, cu marginea foarte mărunt serată sau întreagă; stipelele lipsesc. Flori hermafrodite, regulate, în umbelă, pe tipul 5. Fruct cu 3 loji. Axa inflorescenței se îngroașă în perioada fructelor.

brontozaur s.m. (paleon.) Gen de reptile uriașe, din ordinul dinozaurienilor erbivori, cu capul mic și cu gîtul foarte lung, cu picioarele scurte, cilindrice, terminate cu cîte cinci degete, ajungînd la o înălțime de circa 22 m și la o greutate de peste 351 t, care au trăit în a doua perioadă a mezozoicului. • sil. -za-ur. pl. -i. /<germ. Brontosaurus, fr. brontosaure; cf. gr. βροντή „tunet”, σαῦρος „șopîrlă”.

DURATĂ, durate, s. f. Timpul cît durează ceva; perioadă de timp în care se petrece, se desfășoară o acțiune. Durata normală a timpului de lucru este de 8 ore pe zi. COD. M. 24. Unul din guvernele de scurtă durată, perindate de doi ani. C. PETRESCU, Î. II 126. ♦ (Muz.) Timpul cît ține intonarea sau executarea unei note muzicale; valoare.

secundă sf [At: AMFILOHIE, E. 140/6 / V: (înv) secund sn, ~con~, (reg) ~ntă, săcunt sn / Pl: ~de / E: lat secundus, fr seconde, ger Sekunde] 1 (Mat) Unitate de măsură pentru unghiuri și arcuri egală cu a șaizecea parte dintr-un minut hexagesimal sau cu a suta parte dintr-un minut centezimal. 2 Unitate de măsură a timpului egală cu a șaizecea parte dintr-un minut sau, mai nou, cu 9192631770 de perioade de oscilație ale radiației emise la tranziția între două nivele hiperfine ale stării fundamentale ³S1/2 a atomului de cesiu 133 Si: (reg) perț¹. 3 (Pex) Interval de timp foarte scurt (dintr-unul mai îndelungat) Si: clipă, clipită, ceas, oră, minut, moment, (rar) clipeală, (pop) cârtă, (îrg) cescuț, (reg) perț. 4 (Îlav) Din ~ în ~ La intervale foarte scurte Si: mereu. 5 (Îlav) ~ după (ori de) ~ În fiecare moment. 6 (Îal) Fără să se oprească Si: continuu, întruna, mereu, necontenit, neîncetat. 7-8 (Îlav) În toată ~da Secundă (5-6) 9 (Îlav) Într-o ~ (sau în două, rar, în trei, în patru etc. ~de) Într-un interval de timp care durează extrem de puțin Si: acum, curând, imediat, îndată, numaidecât, repede, de la o clipă al alta, de la un minut la altul, de la un moment la altul, din clipă în clipă, din minut în minut, din moment în moment, dintr-o clipă într-alta, dintr-un minut într-altul, dintr-un moment într-altul, fără întârziere, într-o clipă, într-o clipită, într-un minut, într-un moment, la moment, pe dată, pe loc, (pop) fără zăbavă, (îvp) într-o mică de ceas, (îrg) așași, nepristan, numai, (înv) așa, pe tot minutul, (reg) amuși, minten, mintenaș (1). 10 (Îal) Fără să treacă sau fără să întârzie mult timp. 11-12 (Îlav) Din ~ în ~ Secundă (9-10). 13-14 (Îlav) Dintr-o ~ într-alta Secundă (9-10). 15-16 (Îlav) De la o ~ la alta Secundă (9-10). 17-18 (Rar; îlav) La ~ Secundă (9-10). 19-20 (Îlav) (Numai) pentru o ~ (Numai) pentru un interval de timp care durează extrem de puțin Si: (numai) pentru o clipă, pentru un moment. 21 (Îlav) (Chiar) în această ~ sau (chiar) în ~da aceasta În momentul în care ne aflăm Si: (chiar) acum, (chiar) în această clipă, în acest moment. 22 (Îlav) (Chiar) în ~da aceea (sau ~dele acelea) sau (chiar) în acea ~ (sau în acele ~de) În momentul despre care este vorba Si: (chiar) atunci, (chiar) în clipa aceea, în momentul acela, pe moment. 23 (Îlav) Pe ~ Secundă (22). 24 (Îlav) (Chiar) din această ~ sau (chiar) din ~da aceasta Începând cu momentul în care ne aflăm Si: de acum (înainte), (chiar) din această clipă, în acest moment. 25 (Îlav) (Chiar) din ~da aceea sau (chiar) din acea ~ Începând cu momentul despre care este vorba Si: de atunci, din clipa aceea, din momentul acela. 26 (Îlav) (Chiar) din prima ~ Într-un interval de timp care durează extrem de puțin și care este concomitent cu stadiul inițial absolut al unei acțiuni Si: (chiar) de la început, din prima clipă, din primul moment. 27 (Îlav) (Chiar) în ultima ~ Într-un interval de timp care durează extrem de puțin și care se situează imediat anterior începerii unei acțiuni Si: (chiar) în ultima clipă, în ultimul moment. 28 (Îlav) (În) nici o ~ Nici (măcar) într-un interval de timp care durează extrem de puțin. 29 (Pex; îal) Nici măcar într-o cantitate, într-o modalitate, într-o măsură etc. cât de mică Si: defel, deloc, nicicum, nicidecum, câtuși de puțin, în nici un caz, (în) nici o clipă, (în) nici un fel, (în) nici un minut, (în) nici un moment, (îvp) necum (1), nicicât, nimic (1), (pfm) ioc, (reg) nici, neam, nicicacum, nicicacât. 30 (Îf) O ~! Exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină răbdare, să aștepte, să se oprească etc. Si: o clipă, un minut, un moment. 31 (Reg; îf săcundă) Limba pendulului (1). 32 (Muz) Interval între două sunete ale gamei aflate pe două trepte alăturate. 33 (Pex) Treapta a doua în raport cu o treaptă dată. 34 (Înv; îs) ~ mică (sau minoră) Semiton (1). 35 (Înv; îs) ~ mare (sau majoră) Ton² (1). 36 (Arg) Notă rea. 37 Poziție (de apărare) la scrimă.

DENDRO- „copac, arbore, arbust”. ◊ gr. dendron „arbore, copac” > fr. dendro-, it. id., germ. id., engl. id. > rom. dendro-. □ ~auxograf (v. auxo-, v. -graf), s. n., aparat care înregistrează variația în timp a creșterii în diametru a arborilor; ~auxometru (v. auxo-, v. -metru₁), s. n., aparat folosit pentru măsurarea creșterii în diametru a arborilor pe intervale scurte, în cursul sezonului de vegetație; ~biont (v. -biont), adj., s. n., (organism) care trăiește pe trunchiul copacilor; ~climatologie (v. climato-, v. -logie₁), s. f., procedeu de studiere a perioadelor climatice din trecut pe baza schimbărilor anuale a grosimii inelelor arborilor; ~cronologie (v. crono-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu determinarea vîrstei plantelor lemnoase pe baza studiului inelelor anuale formate prin creșterea în grosime a rădăcinii și a tulpinii; ~fag (v. -fag), adj., (despre insecte) care se hrănește cu țesutul lemnos al arborilor; ~filie (v. -filie₁), s. f., dragoste obsesivă pentru copaci; ~fiză (v. -fiză), s. f., parafiză falsă ramificată neregulat; ~fori (v. -for), s. m. pl., purtători de arbori tineri la procesiunile închinate zeiței Cibele și lui Bachus; ~grafie (v. -grafie), s. f., descrierea sistematică a arborilor; ~id (v. -id), adj., s. n. pl., 1. adj., În formă de arbore sau arbust. 2. s. m. pl., Graptoliți*; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorare a arborilor; ~lit (v. -lit₁), s. m., arbore fosil petrificat; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în dendrologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul arborilor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele de măsurare a volumului arborilor; sin. taxație forestieră; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se determină înălțimea și grosimea arborilor netăiați; ~morf (v. -morf), adj., cu înfățișare de arbore sau de arbust.

MOMENT s.n. 1. Clipă, secundă, scurt interval de timp. ◊ De moment = de scurtă durată; efemer; moment muzical = piesă instrumentală înrudită cu impromptuul. ♦ Situație în timp a unui fapt, a unei întîmplări etc. ♦ Schiță restrînsă la maximum, cultivată la noi de I. L. Caragiale. ♦ Perioadă de timp în care se petrece ceva; etapă. 2. Ocazie, circumstanță (prielnică). 3. Mărime fizică egală cu produsul dintre o mărime dinamică și una sau mai multe distanțe. [Cf. fr. moment, lat. momentum].

MACABEI (MACCABEI), familie de sacerdoți iudei, a Asmoneilor, formată din șapte frați, cei mai importanți fiind: Matalia, Iuda, Ionatan și Simon. Au luptat împotriva dominației Seleucizilor. După obținerea independenței, au întemeiat o dinastie de regi (167-37 î. Hr.). În „Vechiul Testament” există trei cărți ale M: Cartea întâi, scriere cu caracter istoric, necanonic, care relatează lupta evreilor, conduși de M., împotriva sirienilor, pentru apărarea credinței și a independenței în perioada de început a domniei lui Alexandru cel Mare până la Hircan I (134-104 î. Hr.); Cartea a doua, scriere cu caracter istoric, prezentând aceleași evenimente ca și prima, dar relatate pe scurt; Cartea a treia, scriere necanonică. prezintă persecuția evreilor din Egipt în timpul lui Ptolemeu Philopator (221-204 î. Hr.). A fost întocmită de un iudeu din Egipt în limba greacă.

exercițiu sn [At: LB / V: (îvr) ~rțir (pl: ~țiri), (înv) ~ie sf, eserciție^[1] sf, ese~ (pl: eserciție), (reg) exițâr, egzițir, ezirciț, igzițir, izirciț, izițir, (îvr) ~rsis, ~rsițiu, ~rțiție, eczersiție, exirsis, eserciciu, eserciț, esersiciu, esersis (pl: esersisuri), eserțir / P: eg-zer~ / Pl: ~ii, (îvr) ~ri, ~ie / E: fr exercice, ger Exerzieren, it esercizio, lat exercitium] 1-2 (Adesea urmat de pp „de”) Acțiune fizică (sau intelectuală) repetată, făcută pentru a dobândi sau a forma anumite deprinderi, abilități etc. Si: antrenament, exersare, studiu. 3 (Lpl) Demonstrație. 4 Instruire a militarilor pentru a învăța mânuirea armelor și executarea acțiunilor de luptă. 5 Temă (dată elevilor) la diferite materii, în scopul consolidării cunoștințelor teoretice și formării unor noi deprinderi. 6 Executare repetată a unei piese muzicale (vocale sau instrumentale) în scopul familiarizării cu piesa muzicală respectivă sau cu un instrument muzical Si: studiu. 7 Piesă muzicală (vocală sau instrumentală), de scurtă durată, creată în scopul familiarizării celui care studiază cu o anumită problemă tehnică. 8 Exercitare (5). 9 (Rar) Practicare (a unui cult). 10 Act de devoțiune. 11 (Rar) Muncă. 12 (Rar) Exercitare (3). 13 (Fin; îs) ~ bugetar (sau financiar) Perioadă (de un an) pentru care se efectuează toate operațiile relative la bugetul unui stat Cf an bugetar. 14 (D. un funcționar, o persoană oficială; îs) În ~l funcțiunii În timpul îndeplinirii sarcinilor de serviciu. corectat(ă)

uvertură (< fr. ouverture, „deschidere”), piesă orchestrală cu formă fixă (lied*, sonată*, temă cu variațiuni*) sau liberă (preludiu*), cu funcție de introducere tonală, tematică și de atmosferă pentru o lucrare scenică (operă*, oratoriu*, cantată*, balet*). ▪ Practica precedării unei compoziții instr. sau orch. (fugă*, suită*) de o piesă introductivă care să fixeze cadrul tonal – intitulată sinfonia*, toccata*, sonata* – datează din sec. 16-17; o astfel de piesă este integrată structurii operei încă din perioada de formare a genului (Monteverdi: Toccata la opera Orfeu și Sinfonia la Încoronarea Popeii) și devine indispensabilă în teatrul muzical al barocului*. Sonatele introductive din opera venețiană (Cavalli, Cesti) sunt alcătuite dintr-o scurtă secțiune lentă în metru* binar* urmată de o secțiune rapidă în metru ternar*, sau chiar dintr-un ciclu de 3-4 piese. ♦ Denumirea propriu-zisă de u. este acordată introducerii instr. a baletului de curte francez (ballet de cour), fiind adoptată ulterior în operă. Structura lent-repede utilizată în aceste lucrări este amplificată de Lully, care cristalizează tipul de u. franceză prin readucerea unei mișcări lente în final. În același timp (sec. 17), u. operei napolitane (intitulată încă sinfonia) se constituie pe tiparul sonatei da chiesa, cu utilizarea unui număr mai mare de instr., opoziția tutti*-solo* (provenită din concerto grosso*) și eliminarea uneia din cele patru piese componente ale ciclului (I, 2). A. Scarlatti impune succesiunea allegro-lento-allegro care se afirmă în sec. următor în detrimentul u. fr., prin adaptarea la forma de sonată. Principiile reformatoare introduse în genul dramatic de Gluck, la sfârșitul sec. 18, afectează și statutul u., care dobândește funcția de introducere tematică în muzica operei. Astfel de u. sunt scrise de Mozart (Don Juan, Flautul fermecat), Beethoven (Leonora I, II, III), Weber (Freischütz, Oberon). Compozitorii clasici – Mozart și, în special, Beethoven – cultivă intens u. în formă de sonată*. Tendința u. romantice de a deveni o piesă orch., uneori independentă și cu un caracter de virtuozitate*, determină compozitori ca Wagner (Tristan și Isolda, Lohengrin, Parsifal), Ceaikovski (Dama de pică) să o substituie printr-un preludiu (2) – secțiune introductivă care expune într-o formă liberă materialul tematic al lucrării și elimină cezura care delimita u. de debutul primului act. Muzica spectacolelor de operetă (Offenbach, Kalman, Suppé) este deseori precedată de u. de tip potpuriu*. În sec. 19-20, practicându-se interpretarea u. independent de genurile dramatic sau coregrafic, sunt compuse și u. de concert, lucrări orch. cu titlu programatic*, de proporții mai reduse față de acelea ale poemului simfonic* (Brahms, U. academică; Ceaikovski, U. Anul 1812; Enescu, U. de concert pe teme în caracter popular românesc; P. Bentoiu, U. de concert).

truver (fr. trouvère, langue d’oïl; trouver < trover „a găsi”), reprezentanții nord-francezi ai artei muzical-poetice a Evului Mediu. Au apărut o jumătate de secol după trubaduri*, al căror exemplu l-au urmat în genere până către 1200. Apoi influența mediului orășenesc începe să-și spună cuvântul (N era mai dezvoltat economic și politic decât S), arta t. diferențiindu-se stilistic de cea a trubadurilor. După modelul cântecelor și dansurilor* pop., melodica tinde spre simplificarea conturului. Frazele* sunt mai scurte, simetriile mai evidente, reluarea motivelor se face oarecum metodic, caracterul de improvizație* dispare aproape complet. Se pune mai mult accent pe cântecele dialogate în care se întrevăd germenii viitoarei comedii muzicale. În general muzica t. din această perioadă este plină de grație și prospețime.

Grammatophyllum speciosum Blume. Specie care înflorește toamna. Flori galbene cu pete maro, cele de la bază deseori sterile sau nedezvoltate (petalele interioare și exterioare întinse, ondulate, label scurt cu lobul central pubescent), dispuse în ciorchine dens (1,5-2 m înălțime), susținut de un peduncul erect, glabru. Frunze liniar-lanceolate, cca 0,45 m lungime, în număr mare. Pseudobulbi în formă de suveică. Număr mare de rădăcini adventive care cad spre sfîrșitul perioadei de dezvoltare. Se cultivă numai în sere calde, înalte.

LAI [le] (cuv. fr.) subst. Gen poetic și muzical de origine celtică în literatura franceză medievală, destinat a fi cântat sau declamat, cu acompaniament de harpă și cultivat de truveri în N Franței (pen. Bretania). Inițial era o povestire scurtă de inspirație istorică, eroică sau romanescă, împletind miracolul cu realul, cel mai de seamă reprezentant fiind Marie de France. Din sec. 13, termenul denumește o piesă lirică în care, de obicei, era cântată iubirea, cel mai cunoscut autor de l. din această perioadă fiind Guillaume de Machaut.

RĂSTIMP, răstimpuri, s. n. Durată (limitată) de timp; interval liber între două perioade sau două momente diferite; timp. Tăcură un răstimp. Se gîndeau tustrei, fumînd iarba cea nouă și mirositoare, adusă de peste mări. SADOVEANU, O. VII 23. Lăutarii mai continuară a cînta un răstimp... apoi se amestecară și ei printre oameni. REBREANU, R. I 137. În scurtele răstimpuri cînd soarele declină Și noaptea-și pune stema feerică... E un moment de pace. ALECSANDRI, O. 209. ◊ Fig. În răstimpul cîtorva gînduri fericite, ajunse la castelul încolțit. EMINESCU, N. 26. ◊ (Cu precizări temporale) La răstimp de un ceas și jumătate, urma batalionul. D. ZAMFIRESCU, R. 253. ◊ Loc. adv. În răstimpuri = din cînd în cînd, la anumite intervale de timp; cîteodată. Umbla sprinten prin zăpadă... bătînd, în răstimpuri, toba cu pumnul. DUMITRIU, N. 198. De undeva sau de pretutindeni, veneau, în răstimpuri, și treceau pe fruntea mea ușoare și nevăzute suflări molatice de vînt. HOGAȘ, DR. 255. Vîntul șuiera pe sub streașine; în răstimpuri, veneau vîrtejuri repezi, care zgîlțîiau ferestrele. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Din răstimp în răstimp = din cînd în cînd; uneori. Nevasta cea tînără își păturește rochia de mireasă și celelalte straie cu care a fost mireasă și le așterne pe fundul lăzii. Din răstimp în răstimp o arată copiilor. SEVASTOS, N. 340. Într-un răstimp = de la o vreme; la un moment dat, deodată. Într-un răstimp, curgerea ploii conteni și se învălui asupra cuprinsurilor o pîclă cenușie, din care curgea burniță. SADOVEANU, F. J. 156. În răstimp = în acest timp, în răgazul avut. Adineauri am lăsat Chitila – observă conductorul... luînd biletele de la ceilalți călători. În răstimp... Rogojinaru scoase o foaie galbenă pe care o arătă conductorului. REBREANU, R. I 12. – Pl. și: (m.) răstimpi (ODOBESCU, S. III 51).

STRELITZIA Banks, STRELIȚIA, PASĂREA PARADISULUI, fam. Musaceae. Gen originar din Africa de S, 4 specii, cuprinzînd plante viguroase, perene, lemnificate la bază, cu rădăcini puternice și adînc înfipte în pămînt. Frunze mari, persistente, glauce, lung-pețiolate, cu lamina larg-eliptică, pieloase, glabre, mai scurte decît pețiolul. Numele de pasărea paradisului se datorește florilor sale (galbene-portocalii-albăstrui) grupate în inflorescențe curioase (asemenea unor păsări exotice), ce apar dintr-o teacă ascuțită în formă de carenă (verde cu margini roșietice-strălucitoare), succesiv, prelungindu-se în acest fel perioada înfloritului. Periantul format din 6 diviziuni, 3 exterioare, îngust-lanceolate cu vîrf lung, ascuțit, galbene-portocalii și 3 interioare, din care 2 în formă sagitată, așezate în pereche, apropiate, formînd deci, aparent, un singur organ. Într-un pliu al acestui organ se află cele 5 stamine și stilul.

SINOP (SINOPE), oraș în N Turciei, port la Marea Neagră, situat pe țărmul pen. Boztepe; 30,5 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al prov. („iller”) omonime. Reparații navale. Expl. și prelucr. lemnului. Piață agricolă. Export de tutun, lemn și fructe. Ruinele unei fortificații bizantine. Moscheea Aladin Cami (1214). Mausoleul de aici (sec. 15), capodoperă a artei turcești, aparține conducătorului Izzedin Isfendiyar (m. 1443), care a întreținut interesante relații cu domnul Mircea cel Bătrân al Țării Românești. Întemeiat în c. 630 î. Hr. de milesieni, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când a fost capitală a Regatului Pont. Cucerit de romani în 70 î. Hr., în anul 63 î. Hr. a devenit colonia romană cu numele Julia Felix. Până în 1204 s-a aflat în componența Imperiului Bizantin; după o scurtă stăpânire a basileului din Trapezunt (1204-1214), a fost cucerit de către turcii selgiucizi, făcând parte, între 1214 și 1307, din Sultanatul de Konya (Rum). La sfârșitul sec. 14 a fost cucerit de sultanul Baiazid I, apoi de Timur cel Șchiop (începutul sec. 15), la mijlocul sec. 15 a intrat definitiv în componența Imperiului Otoman. În cadrul Războiului Crimeii (1853-1856), aici, la 30 nov. 1853, escadra rusă, condusă de amiralul Nahimov, a înfrânt și scufundat flota turcă.

SECÚNDĂ (< fr.) s. f. 1. Unitate de măsură a timpului (simbol: s.) egală cu 9.192.631.770 (perioade de oscilație ale radiației emise la tranziția între două niveluri hiperfine ale stării fundamentale ³S1/2 atomului de cesiu 133. Reprezintă fracțiunea 1/31556925,9747 dintr-un an tropic fictiv luat pe scara timpului efemeridelor și început la momentul 0 al lunii ian. 1900 (31 dec. 1899), ora 12. ♦ Interval de timp foarte scurt; clipă, moment. 2. Unitate de măsură a unghiurilor, submultiplu al minutului. V. centezimal, sexagesimal. 3. (MUZ.) Interval dintre două sonete la distanța de două trepte (ex. do-re).

păstrăv¹ sm [At: (a. 1698) IORGA, S. D. X, 307 / V: (reg) ~rav, ~ăg, ~ă, ~râv, ~riv, ~rov, păstru, ~rug, ~ruv, ~ruve, prăstav, prăstăv / A și: ~răv / Pl: ~i / E: bg пъстърва] 1 (Șîc ~-de-Bistrița, ~-de-munte, ~-de-piatră) Pește de apă dulce din familia salmonidelor, cu corpul fusiform, de 20-40 cm lungime, acoperit cu solzi mici, cu spatele verde-măsliniu, stropit cu puncte negre și roșii, care trăiește în apele limpezi și reci de munte, fiind apreciat pentru carnea lui gustoasă Si: (reg) păstran, pătat (Salmo trutta fario). 2 (Iht; îc) ~-american (sau ~-irideu, ~-curcubeu, ~-sămănat) Specie de păstrăv de culoare albastră marmorată, originar din râurile Americii de Nord și care, dezvoltându-se mai repede, se crește în pepinierele piscicole (Salmo trutta iridea). 3 (Iht; îc) ~-de-mare Specie de lostriță care trăiește în mare (Salmo trutta marina). 4 (Iht; îs) ~ icraș Păstrăv femelă în perioada de reproducere. 5 (Iht; îs) ~ lăptaș Păstrăv mascul în perioada de reproducere. 6 (Iht; îc) ~-de-nisip Mreană (Barbus meridionalis peteyi). 7 (Iht; Mun; îf ~ru) Zvârlugă (Cobitis taenia). 8 (Bot; reg; îc) Burete-~ Specie de ciupercă comestibilă care crește în grupuri pe trunchiul arborilor, cu pălăria brună-roșcată, cu lamele albe, cu sporii albi și cu piciorul scurt Si: burete-negru (Pleurotus ostreatus). 9 (Bot; reg; îac) Specie de ciupercă cu pălăria cenușie verzuie sau roșiatică, cu lamele gălbui și cu piciorul galben cu puncte negre (Pleurotus serotinus). 10 (Îe) Doar n-am mâncat ~i N-am înnebunit. 11 (Bot; reg; îc) ~-de-nuc Specie de ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă în formă de evantai, de culoare galbenă-roșiatică, care crește pe trunchiul nucilor, fagilor sau ulmilor Si: burete-de-nuc (Polyporus squamosus). 12 (Bot; reg; îc) ~i-roșii Ciupercă comestibilă cu pălăria zgrunțuroasă, de culoare roșie, cu porii rotunzi, tot roșii, care crește pe arbori (Polyporus cinnabarinus). 13 (Bot; reg; îc) ~-de-pământ Ciupercă comestibilă moale, fără picior, cu pălăria membranoasă și albă, care crește pe ramuri putrede (Merulius niveus). 14 (Bot; reg; îc) ~-(roșu)-de-stejar Ciupercă comestibilă cu pălăria bombată, purpurie, puțin catifelată, cu piciorul gros și cu dungi sau puncte roșii Si: burete-de-stejar (Fistulina hapatica). 15 (Bot; reg; îc) ~-de-pădure Râșcov (Lactarius deliciosus). 16 (Reg; lpl) Bureți-de-fag (Dryodon erinaceus).

vreme sf [At: PSALT. HUR. 60^r/22 / Pl: ~muri, (îvp) ~mi / E: vsl врѣмѧ] 1 Timp (1). 2 (Îe) A nu-l prinde pe cineva ~a în loc A fi mereu activ. 3 (Îe) N-a intrat ~a în sac! Este timp suficient. 4 (Reg; îe) A fi ~a între rotile A avea foarte puțin timp la dispoziție. 5 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp (1) limitat de două evenimente Si: timp. 6 (Udp „de” sau de determinări în genitiv) Interval de timp definit în raport cu unitățile sale de măsură (secunde, minute, ore, zile, ani etc.) Si: timp. 7 Perioadă în care are loc un fenomen, un eveniment, o acțiune sau în care se desfășoară o fază dintr-un anumit proces Si: durată (1), timp. 8 Succesiune de momente care corespunde desfășurării unui eveniment, unui fenomen, unei acțiuni Si: timp. 9 (Îvr; în practicile creștine; îs) Dulce (sau bună) ~ Interval de timp în care este îngăduit orice aliment. 10 (Îlav) În (sau, înv, pe) toată ~a ori, îvr, în toată ~, în toate ~mi Tot timpul. 11 (Îlav) Cu ~a (sau, îvp ~, îvr, ~mi) Treptat. 12 (Îlav) După un timp oarecare. 13 (Îlav) Odată și odată. 14 (Îlav) Din ~ sau (îrg) de (ori din) cu (bună) ~ De timpuriu. 15 (Îla) Înainte de a fi prea târziu. 16 (Îlav) Din ~ în ~ sau, înv, din vremuri în vremuri Din când în când Si: uneori. 17 (Îal) La anumite intervale (regulate). 18 (Îlav) Într-o ~ Într-o perioadă neprecizată din trecut Si: cândva, odată. 19 (Îlav) În (sau, înv, într-) aceeași ~ Concomitent (2). 20 (Îlav) Pe ~a când Atunci când. 21 (Îlav) În ultima ~ sau în ~a din urmă În intervalul de timp care precedă momentul de față. 22 (Înv; îlav) Curândă ~ sau (îvr) într-o mică de ~ În scurt timp. 23 (Înv; îlav) În (sau prin) multe ~mi Adesea (1). 24 (Îlav) Pe o ~ Pentru un timp limitat. 25 (Îvr; îlav) În ~ de veac Niciodată. 26 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când, în ~ că, în ~a ce, pe ~a ce În timp ce. 27 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că Deoarece. 28 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ că, în ~ când (Pe) când. 29 (Îlc) În ~ ce sau, înv, în ~ când Dacă. 30 (Îlc) Câtă ~ Cât timp ... 31 (Îal) Dacă. 32 (Îal) Deoarece. 33 (Îlc) Pe (sau, înv, în) câtă ~ Cât timp ... 34 (Îlc) Pe câtă ~ În timp ce. 35 (Îlc) Atâta ~ cât ... Cât timp. 36 (Îs) O ~ O perioadă (nedeterminată) de timp. 37 (Îe) A(-și) pierde (sau, fam, a prăpădi, înv, a cheltui) ~a sau (înv) a pierde ~ A(-și) irosi timpul. 38 (Îe) A-și petrece (sau a-și trece, a-și omorî, a omorî) ~a (cu ceva) sau a-și trece fin ~ A-și ocupa timpul într-un anumit fel (pentru a avea senzația că trece mai repede). 39 (Îlav) Fără a (mai) pierde ~ (sau ~a) Imediat. 40 (Pop; îe) A încurca ~a A stânjeni pe cei din jur. 41 (Olt; îe) (A muri) cu ~a înainte (A muri) în floarea vârstei. 42 (Trs; îe) Nu-i ~ de numărare Nu este timp de pierdut. 43 (Îc) Pierde-~a Persoană care își irosește timpul. 44 (Îac) Om fără căpătâi. 45 (De obicei precedat de pp „în”, „la”; udp „de”) Interval de timp nedefinit, considerat în raport cu evenimentele, faptele, situațiile care îl caracterizează. 46 (Îe) A avea ~ A avea timp liber. 47 (Îae) A avea un răgaz. 48 (Rel; îs) ~a (sau ~mile) de apoi, (îvp) ~a cea de apoi (Perioadă de timp în care va avea loc) Judecata de Apoi. 49 (Înv) Viață (113). 50 (Înv) Vârstă (1). 51 (Mar; îla; d. oameni) În ~ Tânăr. 52 (Mar; îal) Sprinten. 53 (Îe) (În sau la, pe) ~a mea (sau ta, lui etc.) (În) tinerețe. 54 (Îae) (Într-o) perioadă optimă din viața cuiva. 55 (Îe) Acum mi-i (sau ți-i) ~a Aceasta este vârsta când trebuie să mă bucur (sau să te bucuri) de viață. 56 (Îe) A-i trece cuiva ~a A depăși vârsta potrivită pentru ceva. 57 (Îae) A îmbătrâni. 58 (Îrg) Anotimp. 59 (Îrg) An¹ (1). 60 Perioadă a anului caracterizată prin apariția anumitor fenomene determinate de specificul anotimpului. 61 (Udp „de”) Timp anume din cursul zilei, al serii sau al nopții. 62 (Prc) Oră. 63 (Îlav) Pe la o (sau cu bună) ~ Pe la apusul soarelui. 64 (Olt; îlav) La orice ~ La miezul nopții. 65 (Îvr) Veac (49). 66 (Grm; îvr) Durată a unei vocale. 67 (Grm; îvr) Durată a unei silabe. 68 (Udp „de” sau de determinări genitivale) Interval de timp determinat (stabilit în funcție de anumite obiceiuri, cerințe etc.), potrivit pentru desfășurarea unei acțiuni sau a unei activități. 69 (De obicei în legătură cu verbe ca „a veni”, „a găsi”, „a fi”, înv, „a păzi”, „a pândi”) Moment favorabil pentru desfășurarea unor acțiuni Si: ocazie, prilej. 70-71 (Îlav și, rar, îla) La (sau, îrg, în) ~ (Care se face) la momentul potrivit. 72-73 (Îal) (Care se produce) în timp util. 74 (Trs; îlav) La (sau, îrg, în) ~ Se poate întâmpla să ... 75 (Trs; îal) Nu cumva … 76 (Reg; îlav) În ~ Devreme (1). 77 (Îlav) Fără (de) ~ sau înainte de ~, (înv) înainte ~, ainte de ~ Înainte de termen. 78 (Îal) La timp nepotrivit. 79 (Îrg; îla) Fără (de) ~ Care este prematur. 80 (Îrg; îal) Care este inoportun. 81 (Trs; îla; d. ouă) Care nu are găoace. 82-83 (Înv; îljv) Fără (de) ~ (Care se produce) continuu. 84 (Îlav) De (la) o ~ încoace sau dintr-o ~ De câtva timp. 85 (Îlav) Până la o ~ Până la un moment dat. 86 (Îlav) La ~a asta Într-un moment nepotrivit al zilei, al nopții sau al anului. 87 (Îlav) La o ~ La un moment dat. 88 (Îal) Într-un târziu. 89 (Îlc) De ~ ce (sau, înv, că) Dacă. 90 (Îlc; și, îvr, îlc dacă ~ ce) Din moment ce. 91 (Îe) La (sau, înv, în) ~a sa (sau ei, lui, lor) La momentul potrivit. 92 (Îe) A apuca (sau a prinde) pe cineva ~a A se găsi într-o situație oarecare la un moment dat. 93 (Îe) Era și ~a Se spune atunci când intervine, cu puțin timp înainte de a fi prea târziu, un eveniment favorabil, așteptat. 94 (Îrg; îs) ~ cu prilej Ocazie favorabilă. 95 (Îe) A fi în ~ A fi în siuația corespunzătoare pentru ... 96 (Reg; îe) La ~a ~mii Când va fi momentul potrivit. 97 (Îe) Vine ~a că ... Poate că ... 98 (Înv; șîs ~ cu soroc) Interval de timp în cuprinsul sau la sfârșitul căruia se săvârșește o acțiune (planificată). 99 (Și îas) Termen fixat pentru săvârșirea unei acțiuni sau pentru îndeplinirea unei obligații. 100 Epocă (1). 101 Totalitatea evenimentelor care caracterizează o epocă (1). 102 (Îs) ~a trecută (ori veche) sau ~murile (ori ~mile) vechi (sau trecute) Trecutul (îndepărtat). 103 (Îs) ~a (sau ~murile) de acum Epoca actuală, din punctul de vedere al vorbitorului. 104 (Îs) ~a (sau ~murile, ~mile) viitoare, (înv) ~mile cele viitoare Viitorul (14). 105 (Îlav) Pe (sau, rar, în) ~muri (ori, îrg, ~mi) Odinioară. 106-107 (Îljv) (Mai) înainte (sau de înainte, dinainte, îrg, nainte) ~ (sau, reg, înainte ~muri) (Care a fost) cândva. 108 (Îlav) Pe ~a aceea sau pe acea ~, pe acele ~muri, (înv) pe ~mile acelea, (reg) pe ~a aia, pe ~murile alea Într-o perioadă anterioară de care este vorba Si: pe atunci. 109-110 (Îljv) În (sau din) ~murile (ori ~mi, reg, ~a, ~mile) de demult sau (îvr) în ~mile de apoi În (sau din) trecutul îndepărtat. 111 (Îlav) După ~muri (sau, îrg, ~, ~mi) În cursul timpului. 112-113 (Îljv) De pe (sau din) ~muri (și, înv, îla, de pe ~mi) (Care a existat) în trecutul îndepărtat. 114 (Pex; lsg) Societatea dintr-o anumită perioadă istorică. 115 (Pex; lsg) Ceea ce este specific societății dintr-o anumită perioadă istorică. 116 (Lpl) Stare de lucruri caracteristice unei anumite perioade istorice Si: împrejurări. 117 (Urmat de un aps sau de determinări pronominale în cazul genitiv) Perioadă de timp raportată la o generație. 118 (Lpl) Stările de lucruri caracteristice vremii (117). 119 (Rar) Eră geologică. 120 (Fig) Proces obiectiv de dezvoltare a fenomenelor naturii și societății Si: istorie. 121 Stare a atmosferei la un moment dat și într-un anumit loc, caracterizată prin totalitatea elementelor meteorologice și determinată de radiația solară, de circulația maselor de aer, de presiune etc. 122 (Adesea lpl) Ansamblul fenomenelor sau al condițiilor meteorologice la un moment dat și într-un anumit loc. 123 (Trs; îs) ~ mare Zloată. 124 (Trs; îas; șîs ~uri mari) Furtună (4). 125 (Trs; îs) ~ seacă Secetă. 126 (Îls) Manta de ~ (sau ~a) rea Persoană care este luată în seamă numai când este nevoie de ea. 127 (Pop; îe) Bună ~ (sau ~a)! Formulă de salut, folosită la întâlnire sau la despărțire. 128 (Reg; d. oamneni; îe) A se face ~ rea A se înfuria. 129 (Reg; d. oameni; îe) (A fi) ~ grea (sau rea) (A fi) voinic și viteaz. 130 (Reg; îe) A trage a ~ (rea) Se spune când sunt semne care prevestesc schimbarea stării atmosferice. 131 (Mun; îe) A se așterne (sau a se pune, a se așeza) pe ~ A se face vreme (121) urâtă. 132 (Grm; înv) Timp. 133 (Grm; înv) Fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă categoria gramaticală a timpului.

entrée (cuv. fr., „intrare”) Echivalentul italienescului intrada (1; 2); în plus, termenul mai are o seamă de întrebuințări specifice pentru muzica fr.: 1. (în spectacolele muzical-teatrale din sec. 17-18). 1. Scurtă piesă lentă, în măsură* de 4/4, dar cu caracter de marș*, formată din două fraze, fiecare repetată. Întovărășea întrarea în scenă a unui personaj principal sau a unui grup de dansatori. Astfel de e. se întâlnesc în operele* lui Lully și ale succesorilor săi. J.S. Bach le-a adaptat și pentru muzica instr. (Suita în La Major pentru vl. și clavecin). 2. (în perioada premergătoare apariției operei fr.) Scenă cu cântece și dansuri în baletele* de curte sau ocazional, în comediile vorbite (ex. Burghezul gentilom de Molière cu muzica lui Lully). Aceste scene capătă treptat un caracter cvasiautonom, constituind astfel baletul cu intrări, precursorul operei-balet (v. balet). 3. (După apariția operei). Act al operei balet, având o acțiune complet independentă spre deosebire de actele unei tragedii sau comedii). II. (în muzica bisericească) Piesă pentru orgă*, improvizată* sau scrisă*, ce întovărășește intrarea oficiantului.

DALECHAMPIA L., DALECAMPIA, fam. Euphorbiaceae. Gen originar din America, Africa, Brazilia, India, Madagascar, Mexic, cca 100 specii, tufe sau semitufe (cca 1 m înălțime), uneori cu peri urticanți. Frunze. alterne, scurt-pețiolate, cu 3-5 lobi sau pal-mat-sectate, deseori cu stipele mari. înflorește aproape tot anul. Inflorescențe spre vîrful ramurilor învăluite de două frunze mari, albe, verzi sau colorate, crestate sau necrestate. Flori monoice, cele feminine au caliciul cu cca 15 lacinii (înainte de înflorire imbricate), liniare sau franjurate, rar lanceolate, ovar cu 3 loji, rar cu 4, stile cărnoase; cele mascule au caliciul pergamentos în perioada înfloririi, 4-6 lacinii, cca 30 stamine concrescute. Fruct, capsulă.

boom [bum] s.n. 1 (econ.) Denumire dată unei perioade de avînt economic, caracterizată prin creșterea producției, a profiturilor, a consumului și investițiilor, prin intensificarea speculațiilor la bursă, prin umflarea prețurilor mărfurilor și a cursului hîrtiilor de valoare, prin scăderea șomajului etc. și care este urmată, de obicei, de o stare de depresiune. ◊ Boom militar = avînt artificial al producției, determinat de militarizarea economiei. ♦ (și boom demografic) Creșterea considerabilă, într-un termen relativ scurt, a populației dintr-o anumită zonă geografică. 2 (fin.) Creștere bruscă a valorii acțiunilor la bursă. 3 Prosperitate rapidă, avînt, de obicei de scurtă durată. Se constată un „boom” al studiourilorfoto. 4 Eveniment excepțional. Venirea actorului londonez este considerată un veritabil „boom” al anului. 5 (sport) Acțiune ofensivă. • pl. -uri. /<engl. boom.

tezaur sn [At: DRLU / P: ~za-ur / S și: (înv) tesa~, the~ / Pl: ~e, (îvr) ~i sm / E: lat thesaurus] 1 Cantitate mare de monede, bijuterii, pietre scumpe sau alte obiecte de preț, strânse și păstrate într-un loc sigur. 2 (Pex) Avere (4). 3 Loc unde se păstrează obiectele de preț. 4 Muzeu aparținând unei biserici, unei mănăstiri, în care sunt păstrate relicve și obiecte prețioase. 5 Bani sau obiecte prețioase ascunse de multă vreme în pământ și care au fost descoperite întâmplător Si: comoară. 6 Totalitatea metalelor prețioase, a efectelor etc. care se găsesc în depozitul unei bănci de emisie, constituind acoperirea biletelor de bancă sau a bancnotelor emise. 7 Totalitatea bunurilor de care dispune statul la un moment dat. 8 Loc unde se păstrează depozitele de metale prețioase, bani sau efecte ale statului sau ale unei bănci. 9 (Îs) Bon de ~ Titlu de obligație emis pe termen scurt de stat pentru a obține împrumuturi de la cetățeni în vederea acoperirii unor nevoi imediate ale bugetului și pentru care statul plătește dobândă. 10 (Fig) Cee ce este considerat ca prețios, util. 11 (Fig) Ceea ce este foarte iubit și prețuit. Si: comoară, odor. 12 (Fig) Patrimoniu spiritual al unei societăți, al unei epoci. 13 (Fig) Lucrări de valoare, de erudiție. 14 (Fig) Totalitatea cuvintelor unei limbi, din toate perioadele, regiunile și domeniile de utilizare. 15 (Lin; fig; îs) Dicționar ~ Dicționar explicativ, având ca principiu înregistrarea tuturor cuvintelor unei limbi (inclusiv arhaisme, neologisme, cuvinte tehnice, dialectale și argotice).

SCURTU, Ioan (n. 1940, com. Dochia, jud. Neamț), istoric român. Prof. univ. la București. Director general al Arhivelor Naționale (1991-1996), directorul Institutului de Istorie „N. Iorga” (2001-2006). Preocupări privind viața politică din România, activitatea unor personalități istorice (Ion I.C. Brătianu, I. Maniu, N. Iorga, Spiru C. Haret ș.a.), relațiile internaționale, minoritățile naționale, viața cotidiană etc. Lucrări: „Tratatul de Istoria Românilor”, autor și coord. vol. 8 (1918-1940), „Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică”, „Istoria românilor în timpul celor patru regi” (1866-1947), „Istoria Partidului Țărănesc”, „Istoria Partidului Național-Țărănesc”.

Ludovic Răspîndit în Occident și foarte frecvent mai ales în Franța, Germania și Italia, Lúdovic este un vechi nume de origine germanică. Compus din hlod - „glorie, glorios” și wig- „bătălie, luptă”, elemente frecvente în onomastica germanică (→ Clotilda; Robert; Rudolf etc.), Hlowig sau Hlodowig este cunoscut la franci încă din sec. 5 (sub forma latinizată Clodoveus, Clodovicus, de aici Clovis, numele a fost purtat de întemeietorul și primul conducător, între 481 – 511, al regatului francilor din Galia, cel care îi creștinează pe franci și își stabilește reședința la Paris). Devenit nume tradițional al regilor și împăraților franci din dinastiile merovingiană (întemeiată de un legendar Meroveu) și carolingiană (întemeiată de Pepin cel Scurt în 751 și trăgîndu-și numele de la → Carol cel Mare, această dinastie rămîne la putere pînă în 987), purtat apoi și de 18 regi ai Franței, Ludovic are o impresionantă continuitate pe parcursul a nu mai puțin de 14 secole (sec. 5 – 19). Cum se explică evoluția de la Hlod(o)wig la formele actuale? Încă din sec. 8-9, în Franța, sunetul -h- a dispărut atunci cînd se găsea înaintea lui l, n, r, w; din această perioadă sînt atestate formele Lhodowicus, Lodovicus, Ludovicus (în texte latine), Lodewig, Lud(e)wig (în germană) sau Lodhuvicus (în Jurămintele de la Strasbourg, primul text de limbă franceză, de la jumătatea sec. 9). Intrat în onomastica populară, vechiul nume germanic ajunge în Franța la forma Louis, care, împrumutată de italieni, devine Luigi (ca și alte cuvinte în -is, devenit -igi: Paris – Parigi), iar în maghiară Lajos. Dacă Lúdovic și Ludovíca sînt mai rare la noi (în Transilvania, numele, întrucît este calendaristic, poate fi explicat prin influența latino-catolică), mult mai frecvent este astăzi fem. Luíza, formă de proveniență apuseană (fr. Louise) sau maghiară (în anumite cazuri). ☐ Fr. Louis, Louise, germ. Ludwig (hipoc. Ludi, Lutz, Wickl, Wiggi etc.), Ludowika, Luise, it. Lodovico, Lodovica, Luigi (frecvent), Luisa, sp. Luis, magh. Lajos, Ludovika, Lujza, bg., rus. Luiza etc. ☐ Dintre cei 18 regi ai Franței, purtători ai acestui nume, îi amintim pe Ludovic al XlV-lea (1643 – 1715), supranumit „regele soare”, Ludovic al XVI-lea (1774 – 1792), detronat de Revoluția burgheză și ghilotinat în 1793, Ludovic al XVIII-lea (1814-1824). ☐ O serie de stiluri din artele decorative păstrează numele unor regi, în timpul cărora s-au dezvoltat: Ludovic XII, XIII, XIV, XV, XVI. Ca nume de regi și împărați, Ludovic este cunoscut și în istoria Ungariei (Ludovic de Anjou, învins de domnii români Bogdan I și Vladislav I), Bavariei și Germaniei. Din istoria culturii europene, compozitorul Ludwig van Beethoven, biologul Louis Pasteur, scriitorul Luigi Pirandello.

SATELÍT (< fr., lat., 2 și după rus.) s. m., adj. 1. S. m. Corp ceresc luminos sau obscur, natural sau artificial, care gravitează pe o orbită circulară sau eliptică în jurul altui corp ceresc (cu masa mai mare decât a primului), sub acțiunea a două forțe egale și de sens contrar: forța de atracție universală și forța centrifugă (ex. Luna este s. Pământului, planetele sunt s. Soarelui etc.). 2. S. m. S. artificial = obiect construit de oameni, care se lansează în spațiul circumterestru cu ajutorul rachetelor cosmice și care, după plasarea pe orbită, continuă să graviteze în jurul Pământului fără a avea nevoie de propulsie. În general s.a. reprezintă sisteme tehnice complexe, prevăzute cu dispozitive pentru corectarea traiectoriei, pentru orientare și stabilizare, cu surse de energie electrică, cu emițătoare și receptoare radio, precum și cu aparataj destinat efectuării unor anumite activități științifice sau tehnice (există sateliți geofizici, geodezici, meteorologici, de telecomunicații, militari, de spionaj etc.). Primul s.a. a fost lansat de U.R.S.S. – Sputnik, la 4 oct. 1957. ◊ S. staționar (sau geostaționar, de tip sincron) = satelit care se mișcă pe o orbită circulară, de la V către E, la o altitudine de c. 36.000 km; perioada sa de revoluție în jurul Pământului este de 24 de ore, astfel încât el rămâne tot timpul deasupra aceluiași punct de pe suprafața terestră. 3. S. m. (TEHN.) Roată dințată a uni mecanism planetar care se rotește liber pe fusul unui portsatelit și, eventual împreună cu acesta, în jurul axului unei roți planetare, și care servește la transformarea unei mișcări de rotație în raporturi de transformare variabile, în funcție de condițiile de funcționare ale mecanismului. 4. (GENET.) Segment cromozomial scurt și contractat. ◊ ADN satelit = porțiune de ADN având densitate diferită de cea a majorității ADN-ului genomic, alcătuită din secvențe repetitive de perechi de nucleotide. 5. Adj. Care însoțește; secundar. 6. S. m. Fig. Persoană care urmează și execută orbește sfaturile cuiva; acolit (1). 7. S. m. Localitate de importanță secundară din apropierea unui oraș, depinzând de acesta.

ecou (< gr. ἠχώ, de la numele nimfei Echo, „[ră]sunet”) I. Efect acustic produs de sunetul* reflectat de un obstacol (suprafață, zid, stâncă, margine de pădure) și perceput cu o mică întârziere de către emițătorul sunetului direct. Întârzierea trebuie să fie de cel puțin 0,1 s pentru ca perceperea să fie clară. Deoarece viteza sunetului este de c. 340 m/s, rezultă că unda sonoră trebuie să parcurgă în total minimum 34 m dus-întors, astfel că distanța dintre emițătorul-receptor și obstacol trebuie să fie de cel puțin 17 m. II. Manual* al orgii* dotat cu un registru (1) de sunete dulci și și care face e. registrelor acționate de alte manuale. III. (it. eco; fr. écho; engl. echo; germ. Echo; sp. echo) Procedeu componistic care constă în repetarea unei scurte teme* sau a unui motiv* muzical la o intensitate* sonoră mai scăzută. A fost mult folosit încă din sec. 15 și 16 în muzica vocală polif. de către compozitori ca Josquin Desprez, Luca Marenzio și Orlando di Lasso (în celebra vilanelă*, Ecoul, 1581), ca tehnică imitativă specială. În sec. 17 prima etapă a dezvoltării operei*, aduce o avalanșă de subiecte pastorale în care, de multe ori, este zugrăvită figura mitologică a lui Eco plângându-și iubirea neîmpărtășită; de aici nenumărate arii* în această perioadă folosesc procedeul de e., procedeu care se va extinde însă și în opere care nu au o legătură cu legenda. Rămânând un efect muzical de sine stătător, e. va fi cultivat și în scriitura instr., întreaga epocă a barocului* fiind dominată de această manieră de repetare în piano* a unei fraze* mai înainte enunțată în forte*. Procedeu este preluat în lucrări de factură concertantă sau responsorială, ca efect special (Stamitz, Simfonia in eco a 2 chori; Mozart, Notturno pentru 4 orch.; Chabrier, España; Rimski-Korsakov, Capriciul spaniol; Strauss, Ariadna la Naxos), sau ca principiu general al compoziției (Hindemith, Echo pentru flaut și pian), vizând uneori stereofonia*.

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

CRAB (< fr.) s. m. 1. Nume generic pentru speciile a opt familii de crustacee decapode, cu abdomen scurt, lipsit de telson, îndoit sub cefalotoracele foarte lățit, de c. 0,5 cm. – 1,7 m (luînd în calcul și picioarele). Pot fi: bentonici (c. înotător Portunus), de țărm (c. de litoral), de ape curgătoare (c. de apă dulce), tereștri (c. cu clești păroși) sau paraziți temporari (c. mazăre), sedentari (c. păros) sau nomazi (c. de nisip); au respirație acvatică (c. fantomă), aeriană (c. de buzunar) sau amfibie. 2. (ASTR.) Nebuloasă cu structură filamentară, aflată în partea estică a constelației Taurul, formată în urma supernovei din 1054; conține un pulsar cu perioada de rotație de 0,033 s.

tărbacă sf [At: DDRF / V: (reg) tarab~, tarbaca, tar~, ~boacă, târ~ sf, tarbac s / Pl: ~ace, ~băci / E: drr tărbăci] 1 (Înv) Instrument cu care erau chinuiți câinii. 2 (Înv; șîs ~ca câinilor) Obicei care constă în chinuirea câinilor cu tărbaca (1) în diferite perioade ale anului și mai ales în cea dintâi luni a Postului Mare. 3 (Înv; îe) A da (sau a lua) în (sau la, prin) ~ A chinui câinii cu tărbaca (1). 4 (Îrg; pex; îae) A bate tare pe cineva. 5 (Îrg; îae) A-și bate joc de cineva Si: a batjocori. 6 (Reg; îe) A pune ~ca pe cineva A suspecta pe cineva. 7 (Reg; îe) A cădea în ~boacă A cădea în laț. 8 (Reg) Prăjină cu ajutorul căreia se leagă (sau se strânge) fânul sau lemnele în car. 9 (Reg; îe) A-i pune (cuiva) tarbaca A ține din scurt (pe cineva) Si: a constrânge. 10 (Reg; îf tarabacă, tarbacă) Pârghie. 11 (Reg) Masă pe care tăbăcarul răzuiește pieile. 12 (Reg) Haină veche și ruptă. 13 (Reg) Încurcătură. 14 (Reg) Petrecere. 15 (Reg; îe) A sparge tarbacaua A ajunge la o înțelegere. 16 (Reg; îae) A se termina un ospăț, o petrecere. 17 (Reg; îae) A rupe relațiile, prietenia cu cineva.

HINDI s. n. (< fr., it., engl. hindi): limbă indiană modernă din grupul central (alături de limba urdu). Este împărțită în două ramuri: hindi de răsărit și hindi de apus, fiecare având mai multe dialecte. Cel mai important dialect în hindi de apus este hindustani, care a devenit limbă națională a indienilor, folosită ca mijloc de comunicare de diferitele populații din India. S-a format pe baza dialectelor de la nord de Delhi și din Pundjab și este vorbită pe un teritoriu vast în nordul Indiei și în Pakistan de peste o sută cincizeci de milioane de oameni (pe lângă cei care o folosesc ca a doua limbă). Ea are două forme literare: hindi, limba de stat a Indiei, și urdu, limba de stat în Pakistan (alături de bengali și engleză). Limba literară hindi a apărut în epoca formării limbilor noi indiene, pe baza celor medii. Începuturile literaturii indiene datează din secolul al XII-lea; aceasta este ilustrată de poezia epică, reprezentantă a literaturii până în secolul al XIX-lea. În secolul al XIV-lea existau în India mai multe limbi literare în care s-au scris mai ales creații beletristice și religioase. În perioada stăpânirii engleze, în locul limbilor indiene focale s-a impus engleza, deși nu era cunoscută de populația majoritară. La începutul secolului al XX-lea, limba h., cunoscută de jumătate din populația țării, a început să se impună ca limbă națională. În 1950 a fost legiferată introducerea ei ca limbă de stat, iar în 1965 a fost declarată ca limbă oficială pe tot teritoriul Indiei (alături de a doua limbă oficială: engleza). Limba h. întrebuințează un sistem de scriere denumit devanāgarī, bazat pe vechea scriere indiană brahmană, ilustrată cu documente din secolul al III-lea î.e.n. Sistemul fonetic al limbii h. are vocale lungi și vocale scurte; cel morfologic dispune de alternanțe vocalice care au un rol deosebit, ca și în indo-europeană. Pentru marcarea unor valori gramaticale sau lexicale sunt repetate cuvintele sau sunt folosite elemente sinonimice.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

DANEMARCA 1. Regatul Danemarcii (Kongeriget Danmark), stat în NV Europei, cuprinzând o parte din Pen. Iutlanda și Arh. Danez (482 de insule, dintre care 100 sunt locuite); 43,2 mii km²; 5,19 mil. loc. (1993). Limba oficială: daneza. Religia: creștină (luterani 88,2%, catolici 1,6%). Cap.: Copenhaga. Orașe pr.: Århus, Odense, Ålborg. Este împărțită în în 14 regiuni (amtskommune) și două municipalități (kommune). Relief de câmpie (alt. max. 173 m), insulele fiind despărțite de numeroase strâmtori. Climă temperat-oceanică, cu ierni relativ blânde și veri răcoroase. Expl. de gaze naturale (3.249 mil. m³, 1990), petrol (7,6 mil. t, 1990), sulf și sare (550 mil. t, 1990). Ind. complexă și diversificată, cu tradiție în constr. navale (vase de pasageri, pescărești) și în ind. alim. (conserve de fructe, carne și pește, zahăr, produse lactate, uleiuri vegetale, bere – 9,6 mil. hl, 1990, ciocolată, țigarete). Alte produse ind.: energie electrică (32,8 md. kWh, 1990), utilaje pentru ind. alim., motoare Diesel navale, produse electronice și electrotehnice, mijloace de transport, mobilă, ceramică fină. Agricultura este specializată în creșterea intensivă a animalelor: bovine (2,24 mil. capete, 1990), porcine (9,5 mil. capete, 1990), păsări (15,5 mil. capete, 1990). 59,6% din supr. țării o reprezintă terenurile arabile, 5% pășunile, iar 11,4% pădurile. Importantă producție de lapte, unt (931 mii t, 1990), brânzeturi (295 mii t, 1990), carne de porc (1,3 mil. t, 1990), ouă etc. Culturi principale: grâu (3,9 mil. t, 1990), secară, orz (5 mil. t, 1990), plante furajere, cartofi, sfeclă de zahăr (3,3 mil. t, 1990), legume. Pomicultură. Pescuit intens (1,83 mil. t, 1989). C. f. (1990): 2.838 km (230 km electrificate, 1989); numeroase linii de feribot leagă între ele insulele daneze sau fac legătura cu restul Europei, inclusiv cu Pen. Scandinavă. Căi rutiere (1991): 71.063 km (835 km autostrăzi, 1990); 1,6 mil. autoturisme (1990). Flota comercială: 8,2 mil. tdw (1991). Moneda: 1 krone (coroana daneză) = 100 øre. Turism: 8,9 mil. (1990). Export (1990): utilaje, mașini ți mijloace de transport, produse alim., chim., agricole ș.a. Import (1991): echipament ind. și mijloace de transport, bunuri ind. de larg consum, produse chimice, combustibili, produse siderurgice, metale neferoase ș.a. Din regatul D., mai fac parte, cu autonomie internă, Ins. Groenlanda și Ins. Feroe. – Istoric. Terit D. a fost locuit în Antic. de populațiile germanice (cimbri, iuți, angli și saxoni), iar din sec. 5-6 de dani, veniți din S Pen. Scandinave. Regatul danez, întemeiat în sec. 10 de Gorm cel Bătrân (?-c. 940), a cunoscut o maximă întindere în timpul regelui Knud cel Mare (1019-1035), sub a cărui stăpânire s-au aflat, pentru scurtă vreme, Anglia și Norvegia. În sec. 10 este adoptat creștinismul. În sec. 13 și la începutul 14, Regatul danez a trecut, a urmare a hegemoniei politice și a expansiunii comerciale a Hansei, printr-o profundă criză economică și politică. La sfârșitul sec. 14 s-a produs redresarea regatului sub domnia Margaretei I (1387-1412), care a impus, în 1397, încheierea Uniunii de la Kalmar dintre D., Suedia și Norvegia, D. având rolul de hegemon. În a doua jumătate a sec. 16, D. a cucerit, în luptă cu Ordinul Livonian și Suedia, supremația în Marea Baltică. Adoptând luteranismul în 1536, D. a participat la Războiul de 30 de Ani, în urma căruia a pierdut, în 1648, toate posesiunile sale din S Pen. Scandinave și din M. Baltică. În sec. 18, D. a cunoscut o perioadă mare de înflorire economică (agricultură și comerț), favorizată, între altele, și de promovarea unei politici de neutralitate. Aliată a Franței în timpul războaielor napoleoneene, D. a fost constrânsă să cedeze Suediei, prin Pacea de la Kiel (1814), Norvegia, iar Helgolandul a trecut la Anglia. Prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), D. a primit terit. Schleswig și Holstein, iar în 1816, în urma acordului cu Prusia, a obținut ducatul Lauenburg. În perioada evenimentelor revoluționare din 18148-1849, D. a devenit monarhie constituțională. În 1864, învinsă în războiul cu Prusia și Austria, D. a pierdut ducatele Holstein, Schleswig și Lauenburg (partea de N a Schleswig-ului a revenit D., în 1920, în urma unui plebiscit). În anii primului război mondial, D. s-a declarat neutră; în 1918, D. a recunoscut independența Islandei, care rămâne însă legată de D. (până în 1944) printr-o uniune personală. Între 1924 și 1940 (cu excepția anilor 1926-1929), la conducerea țării s-au aflat guverne social-democrate. Ocupată (apr. 1940-mai 1945) de trupele germane. În anul 1979, D. a acordat autonomie internă Groenlandei. După al doilea război mondial, guvernele sunt formate, mai ales, de social-democrați. Membră a N.A.T.O (din 1949), a Consiliului Nordic (din 1952), a A.E.L.S.-ului (1960-1972), a Uniunii Europene (din 1972). D. este o monarhie ereditară constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de suveran și de un parlament unicameral (Folketing), iar cea executivă de un cabinet condus de un prim-min. 2. Strâmtoarea Danemarcii, str. între Ins. Groenlandei și Islanda, străbătută de curentul rece al Groenlandei de Est și curentul cald al Islandei de Vest. Lățime min. c. 287 km; ad. max.: 227 m. Unește Oc. Arctic cu Oc. Atlantic.

LEU¹, lei, s. m. 1. Mamifer carnivor de talie mare din familia felidelor, cu corpul acoperit cu blană scurtă de culoare gălbuie și cu o coamă bogată în jurul capului, deosebit de puternic și de vorace, care trăiește în Africa și în Asia Meridională (Panthera leo). ◊ (În basme) Leu-paraleu = leu mare și cu o putere extraordinară; fig. om curajos, viteaz. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare, cea mai valoroasă din împărțeala unui bun și pe care și-o însușește cel mai puternic dintre părtași. ◊ Compuse: leu-de-mare = mamifer carnivor acvatic asemănător cu foca, având o coamă pe gât, piept și omoplat (Otaria byronia); leul-furnicilor = insectă asemănătoare cu libelula, ale cărei larve se hrănesc cu insecte (Myrmeleon formicarius). ♦ Fig. Om puternic, viteaz. 2. N. pr. art. Numele unei constelații. ♦ Al cincilea semn zodiacal, între Rac și Fecioară, corespunzând perioadei 22 iulie – 23 august. – Cf. lat. leo.

mult, ~ă [At: COD. VOR. 88/21 / Pl: ~lți, ~e / E: ml multus, -a, -um] 1 a Care se află în număr mare, în cantitate mare Si: numeros. 2 a Care se află în sortimente diferite Si: divers, variat. 3 a Care are proporții mari. 4 a De durată lungă. 5-6 a De (forță sau) intensitate deosebită. 7 s (Îla) ~e și mărunte De tot felul Si: divers, felurit. 8 s (Îal) Fleacuri. 9 a (Îe) A nu mai avea zile ~e A fi aproape de moarte. 10 a (Pop; îla) De zile ~e Bătrân. 11 a (Îlav) De (mai) ~e (sau mai de ~e) ori sau în (mai) ~e rânduri În mod repetat Si: adesea. 12 a (Înv; îlav) Cu ~ul În cantitate mare. 13 a (Îls) ~e toate sau ~e (și) de toate, (rar) de ~e de toate, (îvp) ~e cele Lucruri de tot felul. 14 a (Îal) Probleme diverse, variate. 15-17 a (Îe) Nu știe ~e Se spune despre cineva (care ia hotărâri energice, fără să șovăie sau) (care trece repede la fapte, fără a cântări urmările acțiunilor sale sau) care se supără ușor. 18 a (Pop; îlav) ~ul ~, ori ~l cu pământul sau ~ cu ~ul Oricât de mult, foarte mult. 19 a (Reg; îlav) Mai ~lți cu ~ul Cu mult mai mulți. 20 s (Reg; îe) A spune ~e pe cineva A certa. 21 a (Îlav) Și mai ~e nu Nimic altceva decât... 22 a (Îal) În orice caz, cu orice chip Si: neapărat. 23 sfp (Mtp) Iele. 24 av În cantitate însemnată. 25 av Cu valoare mare. 26 av În mod intens. 27 av În mod deosebit. 28 av În mare măsură. 29 av Stăruitor. 30 av Într-un timp îndelungat. 31 av Pe o distanță lungă. 32 av De repetate ori. 33 av (Îlav) De ~ Dintr-o vreme îndepărtată, din vechime. 34 av (Îal) Într-o epocă trecută Si: altădată. 35 av (Îal) De vreme relativ îndelungată Si: demult. 36 av (Reg; îal) De timpuriu Si: devreme. 37 av (îlc) De ~ ce Din cauza cantității mari. 38 av (Îal) Din cauza duratei îndelungate. 39 av (Îal) Din cauza intensității extreme. 40 av (Îe) E ~ de când... (sau de-atunci) A trecut vreme îndelungată de atunci. 41 av (Îe) E ~ până să... (sau a) Trebuie să treacă o vreme îndelungată până să... 42 av (Îae) Trebuie să depui eforturi ca să... 43 av (Îe) Nu mai e ~ până departe Se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curând. 44 av (Îlav) Nu ~ după După scurt timp Si: curând. 45 av (Îe) A nu mai avea ~ A fi aproape de moarte. 46 av (Îe) Mai ~ decât probabil sau (fam) mai ~ ca sigur Exprimă o probabilitate foarte mare. 47 av (Îlav) Cu atât (sau cu atâta) mai ~ Într-o măsură și mai mare, mai intensă, determinată de împrejurarea respectivă. 48 av (Îlav; cu valoare de superlativ) Cât de ~ sau cu ~ În foarte mare măsură Si: nespus. 49 av (Îlav) În oricât de mare măsură Si: oricât. 50 av (Îe) Cel ~ În cel mai bun caz Si: abia, doar, numai. 51 av (Îlav) Atât (și) nimic mai ~ Numai atât. 52 av (Îae) Nimic în plus. 53 av (Fam; îe) Asta-i prea ~ Asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. 54 av (Fam; îlav) ~ și bine Pentru o perioadă foarte lungă sau pentru totdeauna. 55 av (Rar; îlav) Din ~ în mai ~ Într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. 56 av (Înv; îe) Nu mai ~ să... De aici înainte să nu mai... 57 av (Îe) A nu fi ~ să... A lipsi puțin ca să... 58 av (Îae) A fi pe punctul de a..., gata să. 59 av (Înv; îe) A nu-i sta cuiva în ~ A nu reprezenta nimic pentru cineva. 60 av (Îlav) ~ puțin sau mai ~ sau (sau ori) mai puțin În oarecare măsură Si: cam, întrucâtva. 61 av (Îlav) Nici mai ~, nici mai puțin Formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau față de o pretenție exagerată. 62 av (În legătură cu numeralele cardinale; precedat de „cel”) Exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece Cel mult trei. 63 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) în mai mare măsură. 64 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În plus. 65 av (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În primul rând Si: în special, mai ales, îndeosebi. 66 av (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atât, ci în plus. 67 av (Îvp; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De acum înainte, din acest moment Si: în continuare. 68 av (Îvp; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, extrem de.

metrică (fr. métrique, it. metrica, germ. Metrik) 1. În sens strict, capitol al teoriei* muzicale care studiază metrul*; în sens larg, ramură a științei ritmului* care se ocupă cu organizarea duratei* sunetelor*, în metrii, frazele* și perioadele* discursului muzical, vizând îndeosebi măsurarea timpului (II-III) în care discursul se desfășoară. Componentele m. sunt timpul (1, 2) (ca element principal, accentuat sau neaccentuat), metrul (ca succesiune periodică de mai mulți timpi accentuați și neaccentuați) și măsura*. Unele din aceste componente se pot întrepătrunde sau combina, fiind studiate ca atare (ex. sincopa* și contratimpul* sunt elemente metro-ritmice). 2. Ramură a artei poetice care se ocupă cu studiul structurii versurilor și al unităților prozodice. Cuprinde totalitatea regulilor care privesc măsura versului și sistemul de construire a versului. V. prozodie (2). În antic. greco-romană, când muzica și poezia erau arte îngemănate (v. sincretism), m. muzicală se baza în totul pe m. poetică, rezultată din organizarea cantitativă a duratelor temporale ale silabelor. Durata era de două feluri: lungă (syllaba longa) și scurtă (syllaba brevis). Silabele erau caracterizate calitativ de repetarea periodică a unui accent (III, 9) melodic, adică de o intensificare conferită silabelor și sunetelor muzicale pentru a dobândi, față de altele ale discursului poetic-muzical, un relief ritmic sau expresiv special.

pierdere sf [At: CORESI, EV. 18 / Pl: ~ri / E: pierde] 1 (Euf) Ucidere. 2 (Euf) Nimicire. 3 (Euf) Moarte. 4 (Euf) Sinucidere. 5 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Osândire de către Dumnezeu la chinurile iadului pentru păcatele săvârșite. 6 (Bis; euf; îoc mântuire, salvare) Neputință de a dobândi viața veșnică. 7 (Cu sens atenuat) Nenorocire. 8 (Cu sens atenuat) Primejdie. 9 (Înv) Distrugere. 10 (Înv) Ruinare. 11 Cotropire a unei colectivități umane, a unui popor, a unei țări, a unei așezări. 12 (Înv) Anulare a unei idei abstracte. 13 Suprimare din memorie. 14 Păgubire. 15 Deposedare de un bun, de un drept, de o calitate etc. Si: (îvr)pierzanie (9). 16 (Pex) Irosire. 17 (Ccr) Ceea ce se pierde, nu se mai posedă, nu mai rămâne în stăpânirea cuiva. 18-19 (Spc) (Pagubă materială reprezentată de) diferența dintre cheltuielile și încasările totale ale unei organizații economice și o perioadă dată. 20 (Îlav) În ~ Fără câștig. 21 (Îal) În deficit. 22 (Teh) Diferență dintre valoarea unei mărimi fizice la intrarea într-un sistem tehnic și valoarea acestei mărimi restituite util de acest sistem. 23 (Lpl) Pagubă în vieți omenești. 24 Amputare a unui membru sau organ. 25 Neputință de a mai folosi o parte a corpului, un organ etc Si: invaliditate. 26 (Îls) ~ de sânge Hemoragie. 27 (Înv) ~a capului Pedeapsă cu moartea. 28 (Îas) Amețeală. 29 (Pop; șîs ~ de copil) Avort. 30 Despărțire pentru totdeauna de o persoană foarte apropiată. 31 (Spc) Separare prin moarte de cineva. 32 Înfrângere la un concurs. 33 Ratare a unui moment favorabil. 34 Ratare a plecării cu un mijloc de transport cu orar fix, datorată întârzierii. 35 (Îs) ~ de vreme (sau de timp) Ocupare a timpului altfel decât este util, necesar. 36 (Înv; îlav) Fără ~ de vreme În foarte scurt timp Si: imediat. 37 (Reg; îc) ~-de-vară (sau ~-de-vreme) Persoană care pierde timpul. 38 (Îoc găsire, aflare) Ignorare a locului unde se află un obiect propriu sau primit în păstrare Si: dispariție, rătăcire. 39 Lipsă de informații despre cineva sau ceva. 40 Imposibilitate de a mai găsi pe cineva sau pe ceva.

PSIHO- „suflet, stare psihică”. ◊ gr. psykhe „suflet, spirit” > fr. psycho-, germ. id., engl. id. > rom. psiho-. □ ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., analiză psihologică și biologică a vieții unei persoane; ~biogramă (v. bio-, v. -gramă), s. f., descriere a dezvoltării caracterologice a personalității, incluzînd și dezvoltarea biologică; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., abordare multilaterală a personalității, susținînd plurideterminarea conduitei umane; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., mișcare comandată psihic; ~chirurgie (v. chir/o-, v. -urgie), s. f., metodă de tratare a bolilor psihice prin intervenții operatorii pe creier; ~cronometrie (v. crono-, v. -metrie₁), s. f., studiul timpilor de reacție psihică; ~disleptic (v. dis-, v. -leptic), adj., s. n., (substanță psihotropă) cu acțiune psihotonă, putînd determina diferite sindroame psihotice; ~ergometru (v. ergo-, v. metru₁), s. n., aparat care permite atît prezentarea de stimuli într-un ritm reglabil, cît și înregistrarea perioadei de latență și corectarea răspunsurilor; ~farmacologie (v. farmaco-, v. -logie₁), s. f., ramură a farmacologiei care se ocupă cu studiul substanțelor psihotrope; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., (plante) fertilizate de lepidopterele nocturne; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., ramură a psihologiei care studiază procesele psihologice în raport cu procesele fiziologice din organism; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre boli) care apare datorită unor cauze psihice; ~geneză (v. -geneză), s. f., parte a psihologiei care studiază nașterea și dezvoltarea vieții psihice a omului; ~genie (v. -genie₁), s. f., totalitatea tulburărilor psihotice sau nevrotice determinate de factori psihogeni etiologici; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Descriere a aptitudinilor și trăsăturilor biopsihologice și a atitudinilor sociale pe care le cere o profesiune. 2. Psihologie descriptivă; ~gramă (v. -gramă), s. f., imagine grafică a structurii și dezvoltării unei persoane, obținută prin psihografie (1); ~lepsie (v. -lepsie), s. f., scădere bruscă și de scurtă durată a tensiunii psihologice, manifestată printr-o suspendare a proceselor intelectuale; ~leptic (v. -leptic), adj., s. n., (medicament psihotrop) care are acțiune hipnotică, sedativă și neuroleptică; ~lexie (v. -lexie), s. f., totalitatea metodelor de determinare calitativă a proceselor psihice; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studierea activității psihice a omului, a stării și a însușirilor sale psihice; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a fenomenelor psihice prin utilizarea metodelor experimentale standardizate și etalonate; ~motor (v. -motor), adj., care intră în acțiune sub influența unor excitări cerebrale fizice; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Termen generic pentru bolile mintale. 2. Maladie a personalității, manifestată prin tulburări de afectivitate, de comportament sau de caracter; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care studiază aspectele patologice ale activității psihice; ~pedagogie (v. ped/o-, v. -agogie), s. f., aplicare a metodelor psihologiei experimentale în pedagogie; ~plegie (v. -plegie), s. f., pierdere temporară a conștiinței; sin. leșin psihic; ~profesiogramă (v. -profesio-, v. -gramă), s. f., profesiogramă cuprinzînd aptitudinile și trăsăturile psihologice ale unei persoane; sin. topoergogramă; ~sexologie (v. sexo-, v. -logie₁), s. f., psihologie a sexelor; ~sferă (v. -sferă), s. f., sfera transformărilor și ameliorărilor biosferei prin inteligența umană; sin. sociosferă; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., studiu psihologic al fenomenelor sociale; ~sofie (v. -sofie), s. f., totalitatea speculațiilor preștiințifice care apar din explicația psihologică; ~taxie (v. -taxie), s. f., tendință de adaptare a omului de a căuta situațiile agreabile și de a le evita pe cele penibile și neagreabile; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament prin folosirea factorilor psihici; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) cu acțiune stimulatoare asupra psihicului; ~trop (v. -trop), adj., s. n., (medicament) care influențează starea psihică; ~tropie (v. -tropie), s. f., orientare psihologică generală a intereselor și tendințelor în sens extroversiv și introversiv.