tărbacă sf [At: DDRF / V: (reg) tarab~, tarbaca, tar~, ~boacă, târ~ sf, tarbac s / Pl: ~ace, ~băci / E: drr tărbăci] 1 (Înv) Instrument cu care erau chinuiți câinii. 2 (Înv; șîs ~ca câinilor) Obicei care constă în chinuirea câinilor cu tărbaca (1) în diferite perioade ale anului și mai ales în cea dintâi luni a Postului Mare. 3 (Înv; îe) A da (sau a lua) în (sau la, prin) ~ A chinui câinii cu tărbaca (1). 4 (Îrg; pex; îae) A bate tare pe cineva. 5 (Îrg; îae) A-și bate joc de cineva Si: a batjocori. 6 (Reg; îe) A pune ~ca pe cineva A suspecta pe cineva. 7 (Reg; îe) A cădea în ~boacă A cădea în laț. 8 (Reg) Prăjină cu ajutorul căreia se leagă (sau se strânge) fânul sau lemnele în car. 9 (Reg; îe) A-i pune (cuiva) tarbaca A ține din scurt (pe cineva) Si: a constrânge. 10 (Reg; îf tarabacă, tarbacă) Pârghie. 11 (Reg) Masă pe care tăbăcarul răzuiește pieile. 12 (Reg) Haină veche și ruptă. 13 (Reg) Încurcătură. 14 (Reg) Petrecere. 15 (Reg; îe) A sparge tarbacaua A ajunge la o înțelegere. 16 (Reg; îae) A se termina un ospăț, o petrecere. 17 (Reg; îae) A rupe relațiile, prietenia cu cineva.