ȚEAPĂN, -Ă, țepeni, -e, adj. 1. Care este lipsit de elasticitate, care nu se mlădiază; tare, rigid, neclintit, fix. ♦ Înțepenit, anchilozat. ♦ Încremenit, înlemnit, inert; p. ext. lipsit de viață, mort. 2. (Despre construcții, obiecte) Solid², trainic. 3. (Despre ființe) Voinic, robust, puternic, viguros. 4. (Pop.) Strașnic, grozav (de tare, de mare, de mult). – Din sl. čepĕnŭ.

VELEAT, (rar) veleaturi, s. n. (Înv. și pop.) 1. Timp fixat, hotărât pentru realizarea a ceva; dată, termen; p. ext. an. ◊ Expr. A-i trece (cuiva) veleatul = a-i trece (cuiva) vremea, epoca, timpul. 2. Durată a vieții, trai. ♦ (În construcție cu verbele „a veni”, „a sosi”) Sfârșitul vieții; moartea. [Var.: văleat s. n.] – Din sl. vŭlĕto „în anul...”.

PIERDUT, -Ă, pierduți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, bunuri) Care nu se mai află în posesiunea proprietarului, care nu mai este la locul lui obișnuit, despre care nu se știe unde se află. ♦ Care nu mai există, care a dispărut. 2. (Despre oameni) Care a plecat din locul unde era și căruia nu i se mai știe de urmă; rătăcit. ♦ Care nu mai trăiește în preajma cuiva, s-a depărtat de cineva; care nu se mai află în viață; mort. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; șters, estompat. ♦ (Despre culori) Pal, șters. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării; stins. 4. Absorbit de o activitate, de o problemă; copleșit de gânduri sau de sentimente, stăpânit de o emoție puternică; p. ext. desperat. ♦ (Despre ochi, privire) Ațintit în gol, rătăcit. 5. (Despre oameni) Aflat într-o situație foarte grea, în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). ♦ (Despre femei) Care a decăzut din punct de vedere moral; care practică prostituția. 6. (Despre un interval de timp) Care a trecut pentru cineva în zadar, care a fost petrecut fără folos sau cu prea puțin folos. – V. pierde.

Viață ≠ moarte

DECEDAT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre persoane) Care a încetat din viață; mort; răposat; defunct. /v. a deceda

DEFUNCT ~tă (~ți, ~te) m. și f. Om care a încetat din viață; mort; decedat; răposat. /<lat. defunctus

ÎNCETARE f. v. A ÎNCETA. ◊ Fără (de) ~ încontinuu. ~ din viață moarte. /v. a înceta

ODIHNĂ ~e f. 1) Întrerupere temporară a unei activități; pauză; răgaz; repaus; recreație. ~ de vară. A pleca la ~. ◊ ~ activă activitate recreativă însoțită de efort fizic (sport, turism, plimbări etc.). Casă de ~ instituție în care oamenii se odihnesc în timpul concediului. 2) Perioadă de timp cât cineva se odihnește. ◊ ~ de veci (sau veșnică) încetare din viață; moarte. Locaș de ~ mormânt. 3) Stare fiziologică a omului care doarme; refacere a forțelor prin somn. ◊ A se da ~ei a merge la culcare; a dormi. A-și pierde ~a a) a nu putea dormi; b) a-și pierde liniștea sufletească. 4) Stare de liniște sufletească; lipsă de griji; pace; astâmpăr; tihnă. ◊ A nu avea ~ a nu avea liniște; a fi sâcâit, sustras. 5) rar Platformă a scării (la nivelul fiecărui etaj și între ele). [G.-D. odihnei] /v. a (se) odihni

PETRECANIE ~i f. înv. 1) Conducere a unui mort la groapă; înmormântare. 2) Stingere din viață; moarte. ◊ A-i face cuiva de ~ a) a omorî pe cineva; b) a bate tare pe cineva. 3) reg. fam. Petrecere mare și veselă; chef. [G.-D. petrecaniei] /petrecere + suf. ~anie

PIEIRE ~i f. 1) v. A PIERI. 2) Încetare din viață; moarte; pierzanie. 3) Primejdie de moarte. 4) Nimicire totală; distrugere completă. [G.-D. pieirii] /v. a pieri

PIERZANIE f. pop. Încetare din viață; moarte; pieire. ◊ A duce la ~ a face să ajungă într-o stare de degradare totală. /a (se) pierde + suf. ~anie

SFÂRȘIT ~uri n. 1) Partea cu care se termină sau se încheie ceva. ~ul drumului. ◊ În ~ în cele din urmă. La ~ la urmă. A se apropia de ~ a fi aproape pe terminate. Fără ~ a) care nu se termină niciodată; b) mereu; întruna; tot timpul. 2) Element morfologic variabil care se adaugă la tema cuvintelor flexibile pentru a exprima forme sau paradigme flexionare; terminație; desinență. 3) Stingere din viață; moarte. ◊ A-și da obștescul ~ a muri. /v. a sfârși

TRECERE ~i f. 1) v. A TRECE. ◊ În ~ a) trecând spre altă țintă; b) în treacăt; în grabă. ~ din viață moarte; deces. 2) Loc care servește pentru a trece. ◊ ~ de nivel loc unde se întretaie o cale ferată și o șosea, aflate la același nivel. 3) Considerație de care se bucură cineva; influență. ◊ A avea ~ a se bucura de autoritate. Cu ~ influent. /v. a trece

VELEAT ~uri n. 1) înv. Dată fixată pentru realizarea unui lucru sau a unui eveniment; termen; soroc. 2) fig. pop. Durată a vieții. ◊ A-i trece cuiva ~ul a-i trece cuiva viața. 3) fig. pop. Sfârșit al vieții; moarte; deces. [Sil. -leat] /<sl. vu lĕto

slobozit¹ s.n. (înv.) 1. (în sintagmă) slobozitul vieții = moarte. 2. descărcare (a unei arme de foc). 3. (reg.) lăsarea vinului să curgă.

EXTINCȚIE s. f. stingere, slăbire (a unei acțiuni, oscilații etc.) ◊ micșorare, anulare a intensității unui fascicul de lumină. ◊ (fig.) stingere a vieții, moarte. (< fr. extinction, lat. exstinctio)

ATRA CURA (lat.) grija neagră – Horațiu, „Ode”, III, 1, 40: „Post equitem sedet atra cura” („În spatele călărețului stă grija neagră”). Pe drumul vieții, moartea îl însoțește permanent pe om. V. și Il vivere è un correre alla morte.

încetáre f., pl. ărĭ. Acțiunea de a înceta, sfîrșit: încetare din viață (moarte), încetare de plățĭ în comerciŭ (faliment), încetare de ostilitățĭ (armistițiŭ saŭ pace). Fără încetare, continuŭ, perpetuŭ, mereŭ.

VELEAT, veleaturi, s. n. (Înv.) 1. Timp fixat, hotârât pentru realizarea a ceva; dată, termen; p. ext. an. ◊ Expr. A-i trece (cuiva) veleatul = a-i trece (cuiva) vremea, epoca, timpul. 2. Durată a vieții, trai. ♦ (În construcție cu verbele „a veni”, „a sosi”) Sfârșitul vieții; moartea. [Var.: văleat s. n.] – Din sl. vŭlĕto „în anul...”.

ȚEAPĂN, -Ă, țepeni, -e, adj. 1. Care este lipsit de elasticitate, care nu se mlădiază; tare, rigid, neclintit, fix. ♦ Înțepenit, anchilozat. ♦ Încremenit, înlemnit, inert; p. ext. lipsit de viață, mort. 2. (Despre construcții, obiecte) Solid², trainic. 3. (Despre ființe) Voinic, robust, puternic, viguros. 4. (Pop.) Strașnic, grozav (de tare, de mare, de mult). – Din sl. čepĕnŭ.

PIERDUT, -Ă, pierduți, -te, adj. 1. (Despre obiecte, bunuri) Care nu se mai află în posesia proprietarului, care nu mai este la locul lui obișnuit, despre care nu se știe unde se află. ♦ Care nu mai există, care a dispărut. 2. (Despre oameni) Care a plecat din locul unde era și căruia nu i se mai știe de urmă; rătăcit. ♦ Care nu mai trăiește în preajma cuiva, s-a depărtat de cineva; care nu se mai află în viață; mort. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; șters, estompat. ♦ (Despre culori) Pal, șters. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării; stins. 4. Absorbit de o activitate, de o problemă; copleșit de gânduri sau de sentimente, stăpânit de o emoție puternică; p. ext. disperat. ♦ (Despre ochi, privire) Ațintit în gol, rătăcit. 5. (Despre oameni) Aflat într-o situație foarte grea, în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). ♦ (Despre femei) Care a decăzut din punct de vedere moral; care practică prostituția. 6. (Despre un interval de timp) Care a trecut pentru cineva în zadar, care a fost petrecut fără folos sau cu prea puțin folos. – V. pierde.

DECES, decesuri, s. n. Încetare din viață, moarte (naturală) a unei persoane; răposare. Caz de deces.

ÎNCETARE s. f. Acțiunea de a înceta și rezultatul ei; oprire, întrerupere; sfîrșit. Încetarea ofensivei. ◊ Loc. adv. Fără (de) încetare = necontenit, neîncetat, iară întrerupere. Filozofii progresiști ruși combăteau, fără încetare, cosmopolitismul claselor stăpînitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2802. Toate... se prefac făr’de-ncetare. CONACHI, P. 266. ◊ Expr. Încetare din viață = moarte, deces.

MOARTE, morți, s. f. 1. Încetarea completă și definitivă a tuturor funcțiilor organice ale unei ființe; stare a ființei la care funcțiile organice s-au oprit; încetare din viață, sfîrșitul vieții; răposare, deces. Mă-ndoiesc, dar nu mă frîng Gîndurile morții. COȘBUC, P. I 265. Să-l lase împărat în locul său, după moartea sa. CREANGĂ, P. 184. De-a morții gălbeneală pieriți ei sînt la față... Ei simt c-a lor vorbire-i mai slabă, tot mai slabă. EMINESCU, O. I 97. Zis-a maica că mă scoate De la cîte, de la toate. De la două nu mă poate: De la mîndră, de la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Personificat) Înapoi nu m-oi mai întoarce, să știu bine că m-oi întîlni și cu moartea în cale. CREANGĂ, P. 192. Și chipul morții pare că-n orice colț îl vezi. EMINESCU, O. I 96. Războiul e bici groaznic, care moartea îl iubește. ALEXANDRESCU, M. 16. Bun de trimis după moarte, se spune despre cineva care zăbovește sau nu se mai întoarce de unde a fost trimis. ◊ Expr. A muri de moarte bună = a muri de moarte firească (de boală, de bătrînețe). Mihai a murit de moarte bună. DAVIDOGLU, O. 121. A-și face moarte = a se omorî, a se sinucide. M-ai dat, maică, și nu-mi place, Moarte cu mîna mi-oi face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. A lăsa cu limbă de moarte v. limbă. (A umbla) cu moartea-n suflet = (a fi) foarte mîhnit, foarte îndurerat. Arald cu moartea-n suflet... Pe jeț tăcut se lasă. EMINESCU, O. I 94. Pe viață și (sau ori) pe moarte = cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții, punîndu-și viața în joc. Lupta era pe moarte ori pe viață. ISPIRESCU, L. 19. A intra moartea în cineva = a intra spaima în cineva, a-l cuprinde spaima pe cineva. (Familiar) Moarte de om = înghesuială, aglomerație mare, învălmășeală. A se da de ceasul morții v. ceas. (Despre persoane) Uitat de moarte = foarte bătrîn. De-un veac el șede astfel, de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. A fi bolnav (sau beteag) de moarte, a fi pe moarte, a se zbate (sau a se lupta) între viață și moarte, a fi pe patul de moarte (sau pe patul morții) = a fi în agonie, în comă. Stancu... înțelegea că e pe moarte. PREDA, Î. 157. Slabă, stîlcită cum era, căzu la pat bolnavă de moarte. CREANGĂ, P. 13. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. Nu mă da, maică, departe, Să viu cu hainele-n spate, Cu trupul beteag de moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. A lupta (sau a da mîna) cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a fi gata să moară. Toată figura lui e luminată de mulțumirea omului care a, luptat cu moartea ș-a biruit-o. VLAHUȚĂ, O. AL. I 167. (În basme) Viață fără de moarte = viață veșnică, nemurire. Taci, fătul meu, că ți-oi da tinerețe fără bătrînețe și viață fără de moarte. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Loc. adj. (Despre obiecte, în special despre țesături) Fără moarte = trainic, durabil. ◊ Loc. adj. și adv. De moarte = îngrozitor, grozav, groaznic, teribil. O tăcere de moarte cuprinse totul. CAMIL PETRESCU, O. II 692. O, de luceafărul din cer M-a prins un dor de moarte. EMINESCU, O. I 174. ♦ Dispariție. Moartea treptată a ceea ce este vechi. 2. Omor, asasinat; p. ext. ucidere în masă, măcel. E pace! auzi? E pace! S-a terminat cu moartea. SAHIA, N. 53. Moarte pentru moarte, cumătre. CREANGĂ, P. 33. Se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. A face moarte (de om) = a) a ucide. Ți-ai găsit dușman în mine, Căci fac moarte Pentru ea! COȘBUC, P. I 138. Iaca pozna! Păpușile or să facă moarte de om! ALECSANDRI, T. I 86; b) (popular) a provoca un chin, o suferință. Una mie foarte-mi place Cealaltă moarte-mi face. BIBICESCU, P. P. 384. Sprîncenele moarte-mi fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. ◊ Condamnare la moarte = pedeapsă capitală. 3. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește sfîrșitul vieții. Bietele dobitoace... treceau fără grijă... pe lîngă moartea lor. DRĂGHICI, R. 65. ◊ Expr. (Familiar) (Asta) e moartea mea = a) țin foarte mult la...; b) nu pot suferi să...

NEÎNSUFLEȚIT, -Ă, neînsuflețiți, -te, adj. Care nu e însuflețit; lipsit de viață, mort. Spintecă pînza c-un briceag și în fața lor apăru trupul neînsuflețit al lui Lazăr Lungu. MIHALE, O. 511. Au rămas nemișcați, asemănători între ei ca niște pietre neînsuflețite. GALAN, B. I 122. Ea n-are să-l revadă decît neînsuflețit – omorît? MACEDONSKI, O. III 17.

RĂPOSAT², -Ă, răposați, -te, adj. (Astăzi rar) Care nu se mai află în viață; mort, defunct, decedat. Îți trimit «Fulga sau Ideal și Real» al răposatului meu amic Gr. Grandea. Citește-o. CARAGIALE, O. VII 175. N-am uitat nici pe răposatul Caraiman, veselul și priceputul staroste al vînătorilor. ODOBESCU, S. III 14. Eu... am trăit șeptesprezece ani cu răposatul soțu-meu. ALECSANDRI, T. I 43. ◊ (Substantivat, subînțelegîndu-se mai ales soțul sau soția vorbitorului) Îi erau dragi lui stelele toate și-l învățase răposatul Isaia ciobanul cum le cheamă mai pe fiecare. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 104. Așa am trăit eu cu răposatul, fără să ne zicem nici dă-te mai încolo. BASSARABESCU, S. N. 86. Soția a doua este tot așa de tînără și de frumoasă cum era odinioară răposata. CARAGIALE, O. II 22.

PIERDUT, -Ă, pierduți, -te, adj. 1. Care nu se mai găsește în posesiunea cuiva, nu mai este la locul lui obișnuit, nu se știe unde se află. Viața asta-i bun pierdut Cînd n-o trăiești cum ai fi vrut. COȘBUC, P. I 256. 2. (Despre ființe) Care a plecat din locul unde era, căruia nu-i mai știm de urmă; rătăcit. Cad fulgi pe cîmpul gol Și plînge-o rîndunică Pierdută dintr-un stol. COȘBUC, P. I 278. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpînă A rămas pierdută-n lume. EMINESCU, O. I 68. ♦ Care nu mai trăiește în preajma cuiva, s-a depărtat de cineva; care nu se mai află în viață, mort. Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! EMINESCU, O. I 118. ◊ (Substantivat) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. Să simt fiorii strîngerii în brațe – Pe veci pierduto, vecinic adorato! EMINESCU, O. I 120. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; șters, estompat. Printre crengi, pierdute-n ceață Luna-ncet la geam apare. IOSIF, PATR. 45. Departe munții cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. EMINESCU, N. 49. Și pe-ntinderea pustie fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării; stins. Auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ciocanelor. SADOVEANU, O. VI 277. Cu glas pierdut își caută amantul. TOPÎRCEANU, B. 101. Lătrătura lor chelălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger răsună... la urechile vînătorului. ODOBESCU, S. III 41. ♦ (Despre culori) Palid, decolorat, șters. Ochiurile de un verde palid, pierdut, al parcurilor tinere. STANCU, U.R.S.S. 197. 4. Copleșit de gînduri sau sentimente, stăpînit de emoție puternică; p. ext. desperat. Topită de veghere bunica toarce, toarce, Cu mințile p-aiurea, cătînd la foc, pierdută. IOSIF, V. 42. Pierdută, nemaiștiind ce face, alergă într-un suflet în casă. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Determinat prin «în gînduri») Umbla pierdut în gîndurile lui. DUMITRIU, N. 60. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri. EMINESCU, O. I 35. (Adverbial) Ea n-a mai plîns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea. COȘBUC, P. I 152. ◊ Expr. Cu ochii pierduți = privind în vag, dus pe gînduri. Călărește... cu ochii pierduți în depărtări. SADOVEANU, O. I 566. Stătea în același loc, cu mîna repetînd mereu același gest, cu ochii pierduți după cei plecați. REBREANU, R. II 103. Stătui așa multă vreme cu ochii pierduți în întunerecul șoselei și deodată mi se păru că aud un țipăt dureros pierzîndu-se în liniștea nopții. DUNĂREANU, CH. 124. 5. (Despre persoane) Aflat în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). Leahul rîdea, c-o gură mare și știrbă; și-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir-bei se simți pierdut. SADOVEANU, O. VII 13. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți! COȘBUC, P. I 109. Eu poate să mai scap... dar d-ta... d-ta ești pierdut. CARAGIALE, O. I 172. ◊ (Substantivat) Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături și-a rămas Cu pumnii strînși, fără de glas, Ca un pierdut. COȘBUC, P. I 146. 6. Care n-a fost folosit bine; nevalorificat; irosit. Părintele Antonie se gîndi numaidecît la o viață de om pierdută. SADOVEANU, O. VII 366. Se încăpățîna... să-și cîștige anul pierdut și să se întoarcă la viața pentru care simțise chemare. C. PETRESCU, R. DR. 29. Ziua aceea socotind-o pierdută, o însemna... cu o cruce. DRĂGHICI, R. 153.

TRECERE, treceri, s. f. 1. Faptul de a trece, mișcare dintr-un loc într-altul; mergere, mers. La trecerea lui, oamenii care îl întîlneau duceau mîna la marginea pălăriei. DUMITRIU, N. 158. Cînd se întorceau, în asfințit, umblau printr-o liniște rar întreruptă de trecerile repezi ale căruțelor întîrziate. SADOVEANU, O. IV 83. Zboară ce pot Și-a lor întrecere, Vecinică trecere – Asta e tot... EMINESCU, O. IV 378. ◊ Fig. În mai puțin de două decenii, poetul trebuia să se cheltuiască febril, ca și cum ar fi presimțit că trecerea îi va fi grabnică în această viață. SADOVEANU, E. 83. Loc. adv. În trecere = în fugă, în treacăt, fugitiv. Cîte numiri ar inventa el... pentru un surîs de pe buzele ei, un surîs în trecere. EMINESCU, N. 74. ◊ Expr. Trecere din viață = moarte. ♦ (Concretizat) Loc pe unde se poate trece. Să mai ies, colo, pe vale, Ca să mă așez în cale, În calea ciocoilor, În trecerea oilor. ALECSANDRI, P. P. 255. 2. Faptul de a părăsi un loc, o stare de lucruri, o activitate, o situație pentru a intra în alta. Se răspîndește vuiet printre dascăli despre desființarea Catiheților și trecerea celor mai tineri dintre noi la Socola. CREANGĂ, A. 114. 3. Faptul de a ajunge să facă parte din...; intrare. Încă în anii primei revoluții ruse, masele țărănești au luptat pentru trecerea pămînturilor în mîinile poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1954, nr. 1, 26. 4. Înregistrare, notare, înscriere. Trecere în registre. 5. Scurgere, desfășurare (a timpului). Mihai trăia trecerea fiecărei clipe, la volan, ca pe cel din urmă minut al vieții. MIHALE, O. 169. Simț că acum, după trecere de cinci ani... suvenirea ei ar sili imaginația mea să galopeze. NEGRUZZI, S. I 38. 6. (Mai ales în construcție cu verbul «a avea») Considerație sau autoritate de care se bucură cineva (și de care se folosește pentru a se impune sau pentru a obține avantaje); influență. Nu veți izbuti la nimic... la dînsul nu-i trecere cu una cu două. GANE, N. II 126. Atîta trecere n-am și eu la d-ta? ISPIRESCU, L. 271. Apucase a cînta găina la casa lui și cucoșul nu mai avea nici o trecere. CREANGĂ, P. 285. Ea îl va face avut și cu trecere mare între oamenii cei de față, ba chiar pomenit de cei viitori. ȘEZ. XIII 187. ◊ Expr. (Despre mărfuri) A avea trecere = a avea căutare, a fi cerut, a se vinde ușor. 7. Construcție amenajată într-un anumit loc pentru a permite trecerea unui vehicul peste un obstacol. ◊ Trecere de nivel = loc de intersecție la același nivel între o cale ferată și o șosea.

ȚEAPĂN, -Ă, țepeni, -e, adj. 1. Care nu se încovoaie, care nu se mlădiază; tare, vîrtos, rigid, nemișcat, neclintit, fix. Așa a intrat Cocor la învățătură. La început i-a fost greu. Îi era mîna țeapănă, îi erau ochii împăienjeniți. SADOVEANU, M. C. 71. Stătea țeapăn cu dreapta la cozorocul chipiului. REBREANU, R. II 83. ♦ Fig. Încremenit, înlemnit, inert; p. ext. lipsit de viață, mort. Cînd vei vedea că tot trupul meu are să fie rece ca gheața, amorțit și țeapăn, să bagi de seamă că o să vină un leu. ISPIRESCU, L. 147. ♦ Anchilozat. Merg țeapăn... da tu? ALECSANDRI, T. I 140. (Cu pronunțare regională) S-a întors pe jumătate țapăn de gît, țapăn în toate articulațiile. C. PETRESCU, A. 460. 2. (Despre obiecte, construcții etc.) Solid, rezistent, trainic. Tu vei face un staul țeapăn de fier, cu pari de fier și cu nuiele de fier. RETEGANUL, P. III 40. Mănăstirile... cu țepene ziduri de apărare. ODOBESCU, S. II 41. Să trece gîrla pe pod stătător, foarte țeapăn și frumos. GOLESCU, Î. 157. 3. (Despre ființe) Voinic, robust, zdravăn, puternic, viguros. Semăna, ce-i drept, cu ea, dar era mai înaltă, mai voinică, mai țeapănă. SLAVICI, O. I 348. Un bordei acoperit cu paie... o ceată de dulăi țepeni lătrînd cu învierșunare. ODOBESCU, S. III 18. 4. Strașnic, grozav (de tare, de mare, de mult). Omăt mult și ger țeapăn. PAS, L. I 128. (Cu pronunțare regională) S-aprindem și noi un foc țapăn. CAMILAR, N. II 257. Intră într-o cetate mare, tocmai cînd era tîrgul mai țapăn. SBIERA, P. 225. ◊ (Adverbial) Se repezi și George, dar Ion îl lovi a doua oară, mai țeapăn. REBREANU, I. 39. Băui o dată țeapăn. GORJAN, H. II 62.

VELEAT, (rar) veleaturi, s. n. (Astăzi popular sau arhaizant) 1. Timp fixat, hotărît; dată, termen, an. Nădăjduiește să ție tovărășie corbului pînă la acel veleat. SADOVEANU, Z. C. 327. Veleatul 1793 nu putea să însemne altăceva... HOGAȘ, M. N. 138. ◊ Expr. A-i trece (cuiva) veleatul = a trece (cuiva) vremea, epoca, timpul. Cînd i-am văzut eu, turcii erau prăpădiți. Veleatul lor trecuse. STANCU, D. 169. 2. Durată a vieții, trai. Să nu mă uiți, să trăiesc în inima ta cît ți-a fi și ție veleatul pe lumea asta. CAMILAR, N. II 363. Părintele Teofil socotește c-am să-mi sfîrșesc veleatul. SADOVEANU, O. VIII 259. Se vede că pîn-acum le-a fost și lor veleatul. Cu Ivan și-au găsit popa. CREANGĂ, P. 305. ♦ (În construcție cu verbele «a veni», «a sosi») Sfîrșitul vieții, moartea. Mi-a venit veleatul... O tărie mai am: să nu mi-ascunz sfîrșitul. DELAVRANCEA, A. 142. Pasămite i se împlinise și lui, îi sosise veleatul. ISPIRESCU, U. 119. Variantă: văleat (TOPÎRCEANU, P. 74) s. n.

SFÎRȘIT¹ s. n. 1. Momentul în care se sfîrșește ceva, perioadă în care se apropie de capăt, locul unde se termină ceva; fine, încetare, încheiere. Soarele bătea călduț, în acest sfîrșit de toamnă luminos și melancolic, după două săptămîni de ploaie și vînturi. C. PETRESCU, A. 425. Taina sufletului său își va avea sfîrșitul. EMINESCU, N. 40. Pe la sfîrșitul lui octobre, Caragea a putut ieși din Constantinopol. GHICA, S. A. 54. ◊ (În concepția biblică) Sfîrșitul lumii (sau al pămîntului) = prăbușirea cosmosului, isprăvirea vieții pe pămînt; judecata de apoi. V. judecată. Afară e-o mișelie ș-un potop, de parcă vine sfîrșitul lumii. SADOVEANU, O. VII 149. ◊ Loc. adj. Fără sfîrșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată; fără capăt. Gîngu cu ochii închiși ascultă curgerea ploii fără sfîrșit de afară. C. PETRESCU, S. 52. D-ta nu știi... că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Loc. adv. În sfîrșit = în cele din urmă, în fine. Ai îndrăznit în sfîrșit să te înfățișezi domnului tău. SADOVEANU, Z. C. 100. Ordonanța găsește, în sfîrșit, mult căutata pătură. CAMIL PETRESCU, U. N. 350. În sfîrșit sînt slobodă să mă mărit și eu. ALECSANDRI, T. I 59. La sfîrșit = la urmă. La sfîrșit se ridică tremurînd în picioare. DUMITRIU, N. 47. Bine! făcu la sfîrșit și ieși urmată de aproape de Grigore. REBREANU, R. I 232. ◊ Expr. Pe sfîrșite = pe terminate, aproape gata. De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sînt pe sfîrșite. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Uneori, seara, ieșeau amîndoi la plimbare... Toamna era pe sfîrșite. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. Tîrgul era cam departe și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, O. A. 147. A lua sfîrșit = a se termina. După patru ore, festivitatea a luat sfîrșit. STANCU, U.R.S.S. 94. A face (sau a pune) sfîrșit = a termina, a pune capăt, a face să înceteze. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete: Fă un sfîrșit durerii... vin la sînu-mi! EMINESCU, O. I 200. 2. Capătul vieții; moarte. Sfîrșitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei. SADOVEANU, O. VII 172. Prin sfîrșitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei. BART, E. 256. Durerea mi s-a înăsprit din ce în ce tot mai rău și acum mi-aștept sfîrșitul din ceas în ceas. MIRONESCU, S. A. 85. ◊ Expr. A-și da sfîrșitul sau obștescul sfîrșit = a muri. În odaia aceasta și-a dat Pușkin sfîrșitul. STANCU, U.R.S.S. 145. Sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. Aici mi-e sfîrșitul = aici am să mor. Scoate-mă de-acolea, din groapă, c-aici mi-i sfîrșitu. ȘEZ. IV 195. 3. (Învechit) Scop, țintă. Aveam de gînd să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfîrșit, am citit multe din criticile ce s-au scris despre dînsul. GHEREA, ST. CR. I 7. Aceleași pietre, teșite le vedem... întrebuințate ca arme agresive de către popoarele Dunării de jos; acelea au fost adoptate, pentru același sfîrșit, în armata romînă. ODOBESCU, S. II 145. – Formă gramaticală: (în expr.) sfîrșite. – Variantă: fîrșit (BUDAI-DELEANU, Ț. 103, ȘEZ. IV 198) s. n.

SOMN², (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor și caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîia. ANGHEL, PR. 45. Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, O. I 49. ◊ (Urmat de determinări atributive) Somnul de plumb mă prăbuși ca într-un întuneric. SADOVEANU, O. VI 214. N-am venit, Că somn greu m-a-nțepenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme și tu, pește, de îl crește. DELAVRANCEA, O. II 152. ◊ Fig. După somnul adînc al pămîntului și al codrilor, iată că se arată iar colț de verdeață. SADOVEANU, O. VII 364. Un șuier lung, speriat... trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ (În expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acțiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului. CAMILAR, N. I 16. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. PETRESCU, R. DR. 250. Moș Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adînc o cuprinse. BUJOR, S. 49. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, O. I 219. Dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numa un ceas: acuș se face ziuă! CREANGĂ, O. A. 125. (Glumeț, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă niște soamne. SADOVEANU, O. L. 238. ◊ Loc. adv. În (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, În somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. MACEDONSKI, O. I 116. Și prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău. id. ib. 313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. CARAGIALE, O. II 356. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește, v. iepurește. Somn ușor, formulă (însoțind de obicei un salut la despărțire) prin care se urează cuiva somn liniștit. La revedere... Somn ușor! BASSARABESCU, V. 9. ♦ Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorțire în care petrec iarna unele animale. Stîrnise dușmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. REBREANU, I. 128. ◊ Fig. Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. Somnul plantelor = aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopții. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn-la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? ALECSANDRI, P. A. 81. ♦ Nevoia de a dormi; senzație provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. ◊ (În construcții cu verbele «a fi», «a face») și cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit și mi-i somn. SADOVEANU, N. F. 133. Cînd colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă și zice că-i e somn. RETEGANUL, P. III 67. I s-au făcut somn strașnic, cît nu se mai putea ține. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi și nu ți-i somn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. 2. Fig. (De obicei determinat prin «veșnic», «de veci», «al morții» etc.) Stare a ființei care a încetat din viață; moarte. Dar somnul cel veșnic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 219. ◊ Expr. A dormi somnul cel de veci v. dormi. – Pl. și: (glumeț) soamne. - Formă gramaticală: vocativ (rar) soamne.

STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptoriul. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Metaforic) Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenușă, căci amorul mă încinge. A! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l și stinge. ALECSANDRI, T. I 416. Cînd ai ști cît foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. (Complementul indică o senzație dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a liniști, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surîs de aur care să-i stingă emoția. REBREANU, R. I 56. Revino! Lăpușnene, să stingi a mea mustrare. ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. «în») Oftează adînc și-și sting amarul în băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunțare regională) Și nu știu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plîng? EMINESCU, O. I 40. ◊ Refl.- Necazul i se stinse ca prin farmec. REBREANU, I. 103. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 272. Făcură legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît. ISPIRESCU, L. 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. ♦ Refl. Fig. A slăbi pînă la totala epuizare; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viața din sine. ISPIRESCU, L. 128. Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. CARAGIALE, O. I 290. Și zău, domnule doctor, socoți că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult? – Nu, sermanul!... se stinge văzîndu-l cu ochii. ALECSANDRI, T. 1635. ♦ Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăițe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa? AGÎRBICEANU, S. P. 37. ◊ (Poetic) În cer apune soarele, Stingînd razele lui. ALECSANDRI, P. III 113. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ♦ Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste. CARAGIALE, O. I 305. ◊ Fig. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca niște raze la asfințit, și ființa i se scufunda într-o odihnă profundă. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ♦ Fig. (Cu complementul «ochi», «vedere») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii. COȘBUC, AE. 195. A venit poruncă-n țeară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele Blăstămîndu-și zilele, Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele Pe toate ulițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 3. Refl. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înșirați în zare se sting departe – Văpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte. TOPÎRCEANU, B. 83. Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea. EMINESCU, O. I 95. ♦ Fig. A se șterge, a dispărea. Se opri, zîmbetul i se stinse pe buze. MIRONESCU, S. A. 35. ♦ (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puțin sau de loc. V. amuți. Toate glasurile se stinseră într-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, P. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. BART, S. M. 16. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium. SADOVEANU, O. VII 126. ♦ (Despre aștri) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca. O stea dacă lucește stingîndu-se pe loc: Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. O stea pe cer s-a stins. CARAGIALE, O. III 133. Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. EMINESCU, O. I 38. ◊ (Poetic) Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia, se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ◊ Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare! Simțiri! mărețe visuri de falnic viitor! V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. Bolnav și în mizerie, Bălcescu s-a stins în Italia în 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, P. I 50. S-a stins... lăsînd în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, O. III 99. ◊ Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, și mor și-n mine. Ș-au fost atît de viață pline, Și azi se sting așa ușor. MACEDONSKI, O. I 192. ◊ (Cu subiectul «viața», «sufletul») Multe vieți s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, CH. 69. S-a stins sufletul cel mai generos. CARAGIALE, O. III 11. (Poetic) S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ți i-a stins războiul! Și rămas-ai în oftări, Și te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. ◊ (În amenințări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt? Că te sting de pe pămînt! ALECSANDRI, P. II 24. ◊ Expr. A stinge pe cineva în bătăi v. bătaie. ♦ Tranz. (Cu complementul «viață», «zile») A curma (firul vieții cuiva). Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Și-ncet lîngă dînsul își șopteau așa: «... El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe și lege-au călcat?». ALECSANDRI, P. A. 50. Unde sînt atîte vieți?... Moartea rece le-a cuprins Într-o clipă ea le-a stins, Și pe cîmpul cel de moarte... S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoșată. id. P. II 18. ♦ (Uneori întărit prin «de pe fața pămîntului», mai rar «de pe fața lumii») A dispărea fără a lăsa urmași. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei? ODOBESCU, S. III 78. A încetat producerea cailor și s-au stins numeroasele erghelii ( = herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăție a romînilor. ALECSANDRI, P. P. 119. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulți voinici au cercat să pețească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. 11 6. ◊ (Despre abstracte) Încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. Tranz. A distruge, a prăpădi, a nimici; a șterge de pe fața pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvîrșire. ISPIRESCU, L. 207. Romînii, crezînd a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați și pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, O. II 261. ◊ (În propoziții consecutive, exprimînd intensitatea acțiunii din regentă) Ciobanul... începu să-i spună turcului, plîngînd: Ăla, boierule, m-a bătut de m-a stins! GALACTION, O. I 288. Gîndacii d-tale merg bine? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. DELAVRANCEA, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra într-o băcănie. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, își luă oastea, trecu Dunărea și... bătu oastea potrivnică de o stinse. ISPIRESCU, M. V. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligațiuni, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem?... Mai întîi să stingem datoriile, fraților. DUMITRIU, B. F. 111. ◊ Refl. Cererea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului. ▭ În curînd afacerea cu popa se stinse. REBREANU, I. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziția să fiarbă. 8. Tranz. (În expr.) A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacție chimică, în urma căreia se obține var stins.

STRAI¹, straie, s. n. (Mai ales la pl.) Haine, îmbrăcăminte, veșminte. Muncitorii în straie albe se arătau la marginea satului. SADOVEANU, O. VI 335. Se gătise cu straiele cele mai bune, își pusese imineii de piele de vițel. CAMIL PETRESCU, O. I 70. Își îmbrăca copiii cu straie curate. C. PETRESCU, S. 64. Ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi, Pe cel mai bun dintre eroi... Pe Fulger mort! COȘBUC, P. I 145. ◊ (În comparații) În livada întinsă intrase o pace adîncă și arborii stăteau în soare ca într-un strai de spumă de argint. SADOVEANU, O. V 413. Singurică-n cămăruță, brațe albe eu întinz Și mă-mbrac în părul galben, ca în strai ușor țesut. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Poetic) În fund se înălțau munți nelămuriți în veșnicul lor strai de pîclă. SADOVEANU, O. VIII 135. Raza lunii visătoare Din argint îi țese straie. CERNA, P. 128. Și ce sarbăd mi-i cuvîntul, de cînd sufletul meu poartă Strai țesut la umbra grijii, plîns ursit de-o viață moartă. PĂUN-PINCIO, P. 85. ♦ (Regional) Cergă, velință, pătură. – Pl. și: straiuri (TUDORAN, P. 392).

SUFLARE, suflări, s. f. Acțiunea de a sufla și rezultatul ei. 1. Faptul de a respira; (concretizat) aerul respirat (v. respirație, răsuflare); p. ext. faptul de a trăi, viață. Și caldă-ți simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. COȘBUC, P. I 259. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. VLAHUȚĂ, O. AL. 101. Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, repede, pe nerăsuflate. M-avîntam nepăsător străbătînd într-o suflare, țară lungă, mare, lată. EFTIMIU, Î. 35. ◊ Expr. Fără (de) suflare = fără viață, mort; (prin exagerare) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări fizice sau psihice neobișnuite). O mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără de suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În genunchi, fără suflare... Așteptam dorit răspunsul. CONACHI, P. 100. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri. (Fig.) Șipul cu rachiu își dăduse și el suflarea sa cea mai de pe urmă. HOGAȘ, M. N. 181. ♦ Respirație la temperatură scăzută, devenită vizibilă datorită condensării picăturilor de apă pe care le conține. Uh! ce frig... îmi văd suflarea – și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, O. I 46. 2. (De obicei cu sens colectiv) Ființă, viețuitoare. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simțea în solemna tăcere a pustiului. BART, E. 167. Nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și de Aliuță. GANE, N. I 163. Toată suflarea e adormită. La un singur geam se mai vede lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 139. 3. Operație prin care se fabrică obiecte de sticlă suflîndu-se aer (cu gura sau cu o mașină) într-o mică cantitate de sticlă topită (formată apoi în matrițe). 4. Poleire (cu aur, cu argint). 5. Deplasare a aerului, adiere de vînt. Fînețele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vîntului. SADOVEANU, O. I 151. O puternică suflare de vînt trecătoare și iute... se stinse tînguios și jalnic. HOGAȘ, M. N. 175. Eu aștept cu nepăsare a furtunelor suflare. ALECSANDRI, P. I 144. Suflările cele calde ale vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. FILIMON, C. 95.

ducere sf [At: CORESI, EV. 532 / Pl: ~ri / E: duce³] 1 Ținere în mâini, pe spate, pe umăr a unor obiecte (grele), a unor ființe etc. transportându-le (undeva, în altă parte) Si: dus¹ (1), purtare, transport, transportare, purtat¹, transportat¹, (fam) cărat¹. 2 Transportare a oamenilor morți în biserică, spre locul de înmormântare. 3 Purtare a sarcinii de către o femeie gravidă. 4 (Pex) Sarcină. 5 Plimbare. 6 Luare cu sine a unor obiecte și aducere a lor undeva sau la cineva pentru a le preda. 7 Aducere și propunere a mărfurilor spre cumpărare. 8 Transportare a scrisorilor, a corespondenței etc. la destinație. 9 Înmânare a corespondenței Si: dus¹ (9). 10 Transmitere a informațiilor. 11 Comunicare a unui mesaj, a unui răspuns. 12 (Atm; înv) Vas (sanguin, limfatic etc.) 13 Călăuzire (1-2) a cuiva. 14 Prezentare a cuiva. 15 Escortare a cuiva. 16 Luare cu sine și purtare dintr-un loc într-altul. 17 Însoțire a cuiva într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune Si: acompaniere. 18 Conducere a morților la groapă, în cadrul unei procesiuni. 19 (Înv) Conducere (1) a unei acțiuni, a unei lucrări. 20 Constrângere (1) a cuiva. 21 Determinare a cuiva să ajungă undeva (în mod real sau imaginar). 22 (Fig) Determinare a cuiva să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel. 23 Dirijare a animalelor, a turmelor într-o anumită direcție... Si: îndreptare. 24 Continuare a existenței (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: trăire, viețuire, dus¹. 25 Îndeplinire a unor activități, servicii în mod sistematic, corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: prestare. 26 (Cu determinarea „mai departe”) Continuare a unei acțiuni. 27 Însemnare a liniilor pe o suprafață Si: desenare, trasare. 28 Purtare a unei conversații cu cineva. 29 Întreținere a corespondenței cu cineva. 30 Punere în mișcare a ființelor pentru a ajunge undeva. 31 Părăsire a cuiva sau a ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: deplasare, mergere, pornire. 32 Plecare din apropierea cuiva sau a ceva, despărțire de cineva Si: îndepărtare, retragere. 33 (Pex) Moment când cineva pleacă. 34 Coborâre 35 Curgere a unei ape (la vale). 36 (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) Intrare. 37 Cufundare. 38 Afundare a ochilor în orbite. 39 Vizitare. 40 Frecventare a cuiva sau a ceva. 41 (Îvp) Călătorie. 42 (Pop; cu determinarea „în cătănie”) Înrolare în armată. 43 Apus. 44 Succesiune a anotimpurilor. 45 (Euf; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe lume”, „din viață”) Moarte.

trai sn [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 16471 / Pl: (îrg) (25-26) ~uri / E: pvb trăi] 1 (Înv) Viețuire. 2 (Înv; îe) A nu mai fI de ~ A fi foarte bătrân și bolnav. 3 (Înv; îae) A fi pe moarte. 4 Viață pe care o duce cineva Si: existență, (înv) cust. 5 (Șîs) Mod de ~ Ansamblul condițiilor materiale și spirituale specifice vieții unei persoane, unui grup social, unei societăți. 6 (Pop; îe) A nu (mai) avea ~ (de cineva sau de ceva) A nu mai putea trăi (din cauza cuiva sau a ceva). 7 (Pfm; îe) A nu mai fi de ~ A nu mai fi de viețuit. 8 (Pfm; îae) A nu mai fi de suportat. 9 (Înv; îe) A-și ține ~ul A face față cheltuielilor necesare vieții. 10 (Înv; îae) A se întreține. 11 (Îvr; îe) A-și pune ~ul (în cineva) A-și încredința viața în mâinile cuiva. 12 (Pop; îe) A duce ~ pe vătrai A duce o viață grea, plină de lipsuri. 13 (Pex) Viață îmbelșugată, lipsită de griji. 14 (Reg) Petrecere. 15 (Reg; îe) A fi pus pe ~ul A duce o viață de chefuri și petreceri. 16 (Ccr) Mijloace materiale (hrană, îmbrăcăminte) necesare existenței zilnice a cuiva. 17 (Înv; îe) A-și afla ~ul A-și procura cele necesare vieții. 18 Timpul care trece de la nașterea până la moartea cuiva. 19 (Înv; îlav) Pe ~ Pentru tot timpul cât trăiește cineva. 20 (Reg; îe) A trăi un ~ și cu al morții două A trăi rău. 21 (Reg; îae) A fi zgârcit. 22 (Reg; îe) A trăi un ~ și jumătate A trăi bine. 23 (Reg; îlav) În viață și-n – Niciodată. 24 (Înv) Povestire a faptelor și a întâmplărilor din timpul vieții cuiva Si: biografie. 25 Viață petrecută alături de cineva. 26 Viață în comun (mai ales în căsnicie) și relațiile ce se stabilesc în cadrul acesteia Si: conviețuire. 27 (Reg; îe) A avea (sau a duce) ~ bun (cu cineva) A trăi în bună înțelegere cu cineva. 28 (Reg; îe) A avea (sau a duce) ~ rău (cu cineva) A trăi în neînțelegere, în ceartă cu cineva. 29 (Reg; îe) A nu avea ~ (cu cineva) A nu mai putea trăi în bună înțelegere cu cineva. 30 (Mun; Ban; îs) ~ cu vătrai sau un ~ și un vătrai Viață de certuri și neînțelegeri. 31 (Mun; Ban; îs) ~ pe vătrai Viață bună, ușoară.

viață sf [At: PSALT. HUR. 51^v/18 / P: vi-a~ / S și: (înv) vii~ / Pl: vieți / E: ml *vivitia (<vivus) sau viu + -eață] 1 Proprietate esențială a ființelor care evoluează de la naștere până la moarte Si: suflet, suflare, trai, trăire, (înv) cust (1), custare (1), viețuire (1), (îvr) viare (3), vietate (3). 2 (Îs) Asigurare pe ~ Tip de poliță de asigurare în care se prevede plata unei sume de bani stabilite prin contract în cazul accidentării sau al decesului asiguratului. 3 (Îvr; îs) Certarea (sau pedeapsa) vieții Pedeapsa capitală. 4 (Îvr; îs) Cumpănă de ~ Pericol de moarte. 5 (Îla) În (sau, înv, cu) ~ Care este (încă) viu. 6 (Îla) Fără ~ Mort. 7 (Îla) De ~ și de moarte Capital³ (1). 8 (Îal) Absolut (1). 9-10 (Îljv) Pe ~ și pe moarte (Într-un mod) desperat. 11-12 (Îal) Din toate puterile și fără a ține cont de riscuri. 13 (Îlav) Cu prețul vieții Cu orice risc. 14 (Îe) A fi (sau a se afla, a rămâne) în (sau, înv, cu) ~ A trăi. 15 (Îae) A supraviețui. 16 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) sau a da cuiva ~ța A face să ia ființă. 17 (Îae) A naște. 18 (Îe) A da ~ (cuiva sau la ceva) A învia. 19 (Fig; îae) A reînvia. 20 (Fig; îae) A face să apară, să se manifeste. 21 (Fig; îae) A face să prindă substanță. 22 (Fig; îae) A însufleți. 23 (Îe) A lua (sau a căpăta) ~ A lua ființă. 24 (Îe) A (se) ține în (sau cu) ~ sau (înv) a ține (cuiva) ~ța A (se) menține viu. 25 (Îe) A lăsa (ori a cruța, a ierta cuiva) ~ța sau a dărui (cuiva) ~ța (ori, pop, ~), a lăsa (pe cineva) în (sau cu) ~, (înv) a ierta (pe cineva) cu ~ A-i permite (cuiva) să (mai) trăiască (după ce îi fusese hotărâtă moartea). 26 (Îe) A scăpa cu ~ A se salva de la moarte. 27 (Fig; îe) A i se ține (sau a-i sta, a-i atârna) ~ța într-o ață (sau într-un fir de ață, de păr¹, de pai) A fi (mereu) într-o situație nesigură. 28 (Fig; îae) A fi în mare primejdie. 29 (Îe) A înceta (sau a se stinge, a se săvârși, înv, a conteni) din ~ ori a-și sfârși (sau, înv, a-și săvârși, a-și mântui) ~ța, a i se sfârși (sau, îvp, a i se stinge, a i se săvârși) ~ța (cuiva) A muri¹. 30 (Îls) Încetarea (sau stingerea, rar, săvârșirea) din ~, (înv) încetarea vieții Moartea. 31 (Îe) A-i lua (sau, îvp, a-i răpi, înv, a-i stinge, a-i sfârși, reg, a-i strânge cuiva) ~ța ori (pop) a găti (sau, înv, a lipsi) (pe cineva) de ~ A ucide. 32 (Îe) A-și lua (sau, înv, a-și răpi) ~ța A se sinucide. 33 (Îe) A-și da ~ța A se jertfi (din devotament față de o persoană, pentru o cauză etc.). 34 (Reg; îae) A prefera moartea. 35 (Îe) A-și pune ~ța în joc (sau, pop, la mijloc) sau a se juca cu ~ța A risca foarte mult. 36 (Fam; îe) Pe ~ța mea sau să n-am parte de ~ța mea! Formulă de jurământ pentru a întări o afirmație. 37 (Fig) Impresie de viață (1) pe care o creează artistul în opera sa prin mijloace specifice. 38 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Ceea ce constituie pentru cineva rațiunea de a trăi. 39 (Fig; mai ales în legătură cu verbul „a fi”; adesea urmat de un aps) Obiect al iubirii, al admirației necondiționate și exclusive a cuiva. 40 (Înv; fam; dov; adesea urmat de un aps) Termen cu care se dezmiardă o persoană dragă. 41 (Ccr) Tot ceea ce are viață (1) Si: ființă (18). 42 (Spc) Om. 43 (Spc) Persoană. 44 (Spc) Suflet. 45 Forță vitală. 46 (D. oameni sau părți ale corpului lor; îla) Fără (de) ~ sau fără (un) pic de ~ Cu funcțiile vitale parțial pierdute Si: inert. 47 (Îae) Lipsit de energie Si: apatic (2). 48 (D. ochi; îal) Cu privirea fixă, fără țintă. 49 (D. obiecte sau d. abstracte; îal) Artificial (4). 50 (D. abstracte; îal) Neviabil. 51 (Îe) A aduce (sau, înv, a întoarce, a trezi pe cineva) la ~ A face (pe cineva) să-și revină în simțiri. 52 (Îae) A însănătoși (pe cineva). 53 (Îe) A avea șapte vieți A avea o mare rezistență fizică (și morală). 54 (Îae) A trăi mult. 55 Vivacitate (1). 56 Exuberanță (4). 57 (D. oameni; îla) Plin de ~ Viguros (1). 58 (D. oameni; îal) Energic (3). 59 (D. oameni; îal) Exuberant (4). 60 (D. oameni; îla) De ~ Căruia îi place să petreacă. 61 (D. oameni; îal) Sociabil. 62 (Îlav) Cu ~ Cu putere. 63 (Pan) Însuflețire. 64 (Pan) Forfotă (1). 65 (Blg) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, reproducere, autoreglare etc.) pe care le prezintă toate organismele vegetale și animale de la naștere până la moarte. 66 (Bot; reg; îc) ~ța-omului Gheață (Begonia semperflorens). 67 (Bot; reg; îac) Crăciun (Begonia metallica). 68 Existență umană. 69 Curs al lucrurilor pământești. 70 (Îe) Când ți-e ~ța mai dragă Când nici nu te gândești. 71 (Îe) A izbuti (sau a răzbi) în ~ A reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună (în ciuda vicisitudinilor, a greutăților inerente). 72 (D. oameni; îe) A intra (sau a păși) în ~ A începe să se confrunte cu realitatea. 73 (Rar; îe) A intra în ~ A începe să funcționeze. 74 (Îe) A (se) trece (sau a se petrece, îvp, a se muta, a se strămuta, a ieși, pop, a se duce) din (sau de la această) ~ A muri¹. 75 (Îvr; îe) A muta (sau a izgoni) (pe cineva) din (această) ~ A omorî (pe cineva). 76 (Îvr; îls) Mutare dintru această ~ Moarte. 77 (Îoc imaginar, ireal) Realitate obiectivă. 78 (Flz; îoc neființă) Existență obiectivă. 79 (Bis; șîs ~ța veșnică, ~ța de veci, (înv) ~ța de veac, ~ța veacului, ~ța vecilor, ~ța de vecie sau urmat de determinări ca „fericită”, „cerească”, „fără de sfârșit”) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. 80 (Bis; și îas) Starea de mântuire. 81 (Bis; îs) ~ța de apoi (sau viitoare, cealaltă) Existența de după moarte Si: lumea cealaltă, vremea de apoi. 82 Existență pe care o duce cineva Si: trai, trăire (1), (înv) cust (2). 83 Mod în care trăiește cineva. 84 Condiții în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. 85 (Îe) A-și îngropa (sau a-și închide) ~ța (undeva) A duce o existență lipsită de satisfacții. 86 (Îe) A-și reface ~ța A se recăsători. 87 (Pop; îs) ~ cusută (sau legată, cârpită) cu ață Existență grea, plină de necazuri și lipsuri. 88 (Îs) ~ de câine Existență grea, plină de umilințe. 89 (Fam; îe) Un trai și-o ~ Se spune despre cineva care se bucură de o existență îmbelșugată, fără muncă și fără griji. 90 (Fam; îe) Altă ~ ! Se spune când intervine o schimbare benefică în existența cuiva. 91 (Rar; d. femei; îe) A-și face ~ța A duce o existență imorală. 92 (Trs) ~ bună Formulă de salut. 93 (Udp „de”) Manieră de existență. 94 (Înv; de obicei urmat de determinări ca „bună”, „rea”, „dreaptă”, „păcătoasă” etc.) Comportament (1). 95 (Îrg) Temperament. 96 (Îrg) Caracter (7). 97 (Reg; îe) Ține-ți ~ța! Păstrează-ți calmul! 98 (Reg; d. oameni; îla) Lăsat de ~ Nelegiuit. 99 Conviețuire (între soți). 100 (Pop; îe) A-și petrece (sau a-și trăi, a-și duce, a-și trece, reg, a-și face, a-și mânca) ~ța cu … ori (înv) a-și avea ~ între … A conviețui. 101 (Îvr; îe) A se da în ~ cu… A face voia (cuiva). 102 (Pfm; îae) A stabili relații intime cu… 103 (Îvp; îe) A avea (sau a trăi) ~ bună (sau dulce) (cu…) A se înțelege bine (cu…). 104 (Rar; d. soți; îe) A-și desface ~ța A se despărți. 105 Mod de existență proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizeză printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin ocupații, activități ori preocupări specifice. 106 Totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. 107 Formă de manifestare a existenței umane. 108 Subzistență. 109 (Ccr) Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva. 110 (Îe) A-și ține (sau, îvr, a-și sprijini) ~ța (cu…) A face față cheltuielilor necesare traiului Si: a se întreține (cu…). 111 (Pop; îe) A-și ține ~ța de azi pe mâine A fi foarte sărac, trăind la limita subzistenței. 112 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva. 113 Durată a existenței cuiva Si: (înv) vreme (49). 114 (Prin exagerare; în legătură cu verbe ca „a consacra”, „a închina” etc.) Parte considerabilă a vieții (112) cuiva. 115 (Îlav) În (sau din) ~ Încă din timpul când trăiește (cineva). 116 (Îlav) În ~ Niciodată (pe parcursul vieții). 117 (Îcn; îlav) În (toată) ~ța mea (sau ta, lui etc.) Niciodată. 118 (Îcn; îal) Nicidecum. 119 (Înv; îlav) După ~ța (cuiva) După moartea (cuiva). 120 (Îe) A-i tăia (sau a-i curma cuiva) firul (ori ața) vieții sau a-i tăia (ori a-i curma, a-i ciunti) (cuiva) ~ța, a pune capăt vieții (cuiva) A ucide (pe cineva). 121 (Îe) A i se rupe (sau a i se frânge) ~ța A muri¹. 122 (Îe) A-și pune capăt vieții sau a-și curma ~ța A se sinucide. 123 (Îvr; îe) A(-și) împlini zilele vieții sau a-și plini ~ța A ajunge la sfârșitul vieții. 124 (Pop; îe) Ți s-a împlinit cu ~ța Formulă prin care cineva este amenințat cu moartea. 125 (Îlav) De-o ~ sau (de-) o ~ de om (De) foarte mult timp. 126 (Pan) Timp de funcționare în bune condiții a unei unelte, a unui aparat, a unei mașini etc. 127 (Pex) Existență istorică. 128 (Determinat prin „toată” sau „întreagă”; adesea precedat de pp „în”, „pe”, „pentru”) Timpul care rămâne de trăit cuiva (începând dintr-un moment determinat) până la moarte. 129-130 (Îljv) Pe ~ (Care durează) până la moartea cuiva. 131 (Îe) Pe ~ (și) pe moarte Pentru totdeauna. 132 (Șir de) fapte, întâmplări, evenimente etc. trăite de cineva. 133 Totalitatea acțiunilor săvârșite de cineva în timpul vieții (112) sale. 134 (În credința creștină; îs) Cartea (sau, rar, cărțile) vieții Carte în care sunt înscrise numele și faptele aleșilor lui Dumnezeu. 135 (În credința creștină; îas) Carte în care sunt înscrise faptele (rele) după care vor fi judecați morții, la ziua de apoi. 136 (Îe) A(-i) fi scris (cuiva) în cartea vieții A(-i) fi sortit (cuiva). 137 (Îe) A șterge (pe cineva) din cartea vieții A scoate din rândul celor vii. 138 (Spc) Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor trăite sau a acțiunilor săvârșite de cineva Si: biografie. 139 (Înv) Loc în care își duce cineva existența. 140 (Înv) Locuință a cuiva.

slobozit¹ sns [At: CORESI, EV. 208 / E: slobozi] 1 (Înv; îs) ~ul vieții Moarte. 2 (Înv) Slobozire (19). 3 (Mar) Lăsare a vinului să curgă.

veleat s.n. 1 (înv.) An (considerat ca unitate cronologică). ♦ ext. Termen, dată calendaristică. ♦ (pop.; mai ales constr. cu vb. „a veni”, „a sosi”, „a se împlini”) Termen final; restr. sfîrșitul vieții, moarte; soroc. Mi-a venit veleatul... O tărie mai am... să nu-mi ascunz sfîrșitul (DELAVR.). ◊ expr. A(-i) face (cuiva) veleatul = a omorî. A-i ieși veleatul = a se învechi. 2 (arh.) Durată a vieții, trai; soartă, destin. Să trăiesc în inima ta cît ți-a fi și ție veleatul pe lumea asta (CAM.). ♦ poet. Perioadă determinată de timp; epocă istorică. Lacul rău își avea tainele venite din vechi veleaturi (VOIC.). • pl. -uri. și (înv.) velet, văleat s.n. /<slav. въ лѣто „în anul”.

!fără de/ (în tempo rapid) făr' de (înv.) prep. + prep. (viață ~ moarte)

ESTE O VIAȚĂ MOARTĂ ȘI O MOARTE VIE (I. Eliade Rădulescu) = Contrast între omul care trece prin viață ca o umbră, fără rost și cel care săvîrșește fapte trainice.

HEUTE ROTH, MORGEN TOT (germ.) = Azi roșu, mîine mort. Viața e împletită cu moartea.

petrecánie, petrecanii, s.f. 1. Funeralii, înmormântare: „Există credința că, așa cum e în ziua petrecaniei, așa i-a fost și viața mortului” (Faiciuc, 2008: 324). 2. Praznic, ospăț funerar organizat de familia celui decedat și la care sunt invitați să participe neamuri, vecini, apropiați, prilej cu care se fac danii, pomene: „Tăți nuntașii stau cu clopu-n cap, nime nu-l țâpă gios, c-apoi nu-i petrecanie” (Papahagi, 1925: 318). – Din petrece + suf. -anie (DEX, MDA).

lume s.f. I 1 (filos.; în opoz. cu „microcosmos”) cosmos, macrocosmos, megacosmos, univers, <reg.> vileag, <înv.> unocuprinzime. Unii filosofi susțin că pământenii nu sunt singuri în lume. 2 (astron.) sistem planetar, sistem solar, <înv.> sistem soresc. Lumea este ansamblul alcătuit din Soare și totalitatea corpurilor cerești care gravitează în jurul lui. 3 glob, globul pământesc (v. glob), mapamond, pământ, univers, <astăzi rar> sferă. A făcut înconjurul lumii. Vrea să călătorească, să vadă lumea. 4 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) făptură, fire, natură, univers. Lumina dimineții se revarsă peste toată lumea. 5 loc, parte, parte a lumii, parte de lume, regiune, ținut, <înv.> cuprins¹. Nu mai fi atât de critic și vezi cum este și prin alte lumi! 6 (biol.) lume microscopică = microlume. 7 (înv. și pop.) v. Pământ. Uscat². II 1 (adesea cu determ. „întreagă”, „toată”) omenire, seminția omenească (v. seminție), umanitate, univers, <înv. și reg.> omenime, <reg.> lumucă, <înv. > seminția pământenilor (v. seminție), viii (v. viu). Toată lumea militează pentru pace. În cartea sa studiază o perioadă importantă din istoria lumii. 2 oameni (v. om), omenire, <înv. și pop.> vileag, <înv. și reg.> omet¹, <reg.> nip, omenet, <turc.> geane. Se strecoară cu greu prin lumea din supermarket. Vorbește de la tribună lumii din piață. 3 <fig.> suflare. Noaptea, toată lumea a adormit. 4 ascultători (v. ascultător), asistență, audiență, auditoriu, public. Lumea îl întâmpină pe solist cu ropote de aplauze. 5 societate. Tânăra a ieșit prima dată în lume însoțită de părinți. 6 (art.) lumea bună = high-life. La recepție erau mulți reprezentanți ai lumii bune din oraș. 7 clientelă, cumpărători (v. cumpărător), mușterii (v. mușteriu). Lumea care vine la magazinul lui este constantă. 8 (urmat de determ. care indică felul) ambianță, ambient, ambiental, anturaj, mediu¹, societate, <înv.> mijloc, <fig.> aer¹, atmosferă, cadru, cerc, climat, sferă, <fig.; rar> pepinieră, <fig.; înv.> ocol. Lucrează într-o lume benefică pentru formarea lui profesională. 9 (art.) lumea latină = latinitate. Izolarea limbii române de lumea latină apuseană a avut consecințe importante. 10 (art.; relig. creștină) lumea cea de apoi = lumea cea luminată = lumea cealaltă = lumea de apoi = lumea de dincolo = lumea drepților = lumea luminată = lumea moartă = lumea spiritelor = lumea viitoare = altă lume, cealaltă lume (v. celălalt), viața cealaltă (v. viață), viața de apoi (v. viață), viața viitoare (v. viață), vremea cea de apoi (v. vreme), vremea de apoi (v. vreme), <rar> aceea lume (v. acela), <pop. și fam.> aia lume (v. ăla), aialaltă lume (v. ălălalt), <înv.> cea lume (v. cel), ceea lume (v. cela). Lumea de apoi este existența de după moarte, viața sufletului de dincolo de mediul pământesc; (înv. și pop.) lumea întunericului v. Gheenă. Hades. Iad. Infern. Orc. Tartar. 11 (art.; în credințele pop. și în basme) lumea de dincolo = altă lume, cealaltă lume (v. celălalt), celălalt tărâm. În lumea de dincolo trăiesc ființe cu puteri supranaturale. 12 (înv. și pop.) v. Existență. Trai. Viață. Zile (v. zi). 13 (reg.) lume albă v. Bandă¹. Buluc. Cârd. Ceată. Droaie. Gloată. Grămadă. Grup. Mulțime. Pâlc. Șiruri (v. șir). 14 (înv.) v. Neam. Popor. Populație. III 1 (înv. și pop.; urmat de determ în. gen. care indică sursa) v. Lumină. Rază. Strălucire. 2 (art.; anat.; pop.) lumea ochiului = lumea ochilor v. Pupilă.

VIU, VIE, vii, adj., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat) Care se află în viață, care trăiește; înzestrat cu viață. ◊ Loc. adj., adv. De viu = fiind încă în viață. ◊ Loc. adv. Pe viu = în mod direct, nemijlocit. ◊ Expr. Prin (sau cu) viu grai = oral. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu = a fi fără milă față de cineva, a cere cuiva mai mult decât poate da; a jecmăni, a jefui (pe cineva). Viu sau mort = în orice stare s-ar afla, în viață sau mort; cu orice preț. ◊ (Substantivat, în expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune ca îmbărbătare celor care se consolează greu de moartea unei persoane dragi. ♦ Care este dotat cu simțire. ◊ Rană (sau carne) vie = rană (sau carne) a unui organism în viață care sângerează, de pe care s-a luat pielea. ♦ Care persistă, care dăinuiește încă. Tradiție vie. ◊ Limbă vie = limbă care se vorbește în mod curent în prezent, limbă în circulație. ♦ (În concepția creștină) Etern, nemuritor, veșnic. 2. Plin de viață, de neastâmpăr; cu mișcări iuți, vioaie. ♦ Animat, însuflețit. Discuție vie. ♦ (Despre ochi) Care denotă vioiciune, inteligență; ager, vioi. 3. (Despre plante) Viguros, plin de sevă, sănătos, verde. ♦ (Despre ape) Care curge repede. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. 4. (Despre sunete) Răsunător, puternic. ♦ (Despre lumină; p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. ♦ (Despre culori) Aprins; strălucitor. 5. (Despre abstracte) Intens, puternic. Durere vie. II. S. n. (Rar) Viață. – Lat. vivus.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ◊ Loc. adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. De viață = vesel, sociabil; căruia îi place să petreacă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. ◊ Loc. adv. Cu viață = a) în mod vioi, avântat, viu; b) viu, teafăr. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ Expr. A fi în viață = a trăi. A trece (sau a se trece) din viață = a muri. A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A fi între viață și moarte = a fi în pericol să moară. A mântui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se produce. ♦ Epitet dat unei ființe iubite, care reprezintă totul în existența cuiva. ♦ Existență umană, petrecere a omului pe pământ. ◊ Expr. Când ți-e viața mai dragă = când nici nu te aștepți, când nici nu te gândești. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la moarte. ♦ Fig. Vietate, ființă; spec. om. 2. (În credințele religioase; determinat prin „de apoi”, „de veci” etc.) Existență de dincolo de moarte. 3. Mod, fel, ansamblu de condiții materiale și morale ori mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvârșite de cineva în timpul existenței sale. ♦ Ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). 4. Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cât trăiește cineva. Din viață = (care este) din timpul când trăiește (cineva), când este încă viu. ◊ Loc. adv. În viața mea (sau ta, lui etc.) = (în construcții negative) niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată. ♦ Biografie (relatată oral sau în scris). – Lat. *vivitia (< vivus).

MOARTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. moral; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; desperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi desperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. ◊ Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

SUPRAVIEȚUI, supraviețuiesc, vb. IV. Intranz. A rămâne în viață după moartea cuiva sau după o catastrofă, un cataclism etc. – Supra¹- + viețui (după fr. survivre).

SFÂRȘIT s. 1. v. terminare. 2. v. capăt. 3. v. încheiere. 4. încheiere, (înv.) istov. (După ~ul nunții.) 5. încetare, terminare, (înv. și reg.) spargere, spart. (După ~ul horei.) 6. (înv.) săvârșenie. (~ul zilei.) 7. final, urmă. (A venit abia la ~.) 8. deznodământ, soartă. (~ul bătăliei s-a decis.) 9. deznodământ, epilog, final, încheiere, (livr.) fine. (~ul acțiunii unui roman.) 10. coadă, fine. (Poanta e plasată la ~.) 11. consumare, epuizare, isprăvire, sfârșire, terminare. (~ul tuturor proviziilor.) 12. (fig.) apus. (A ajuns la ~ul vieții.) 13. v. moarte.

VIU ~e (~i) 1) Care trăiește; care este în viață. ◊ Carne vie rană deschisă, care sângerează. De ~ fiind încă în viață. ~ sau mort în orice stare ar fi. Nici ~, nici mort (sau mai mult mort decât ~) extrem de slăbit (din cauza oboselii, fricii, bolii etc.). A jupui de ~ (pe cineva) a fi necruțător față de cineva. 2) Care continuă să existe; care persistă, dăinuiește. Tradiție vie. Amintire vie. 3) Care este plin de viață; însuflețit. 4) (despre foc) Care arde cu flacără puternică. 5) (despre lumină) Care este de mare intensitate; orbitor. 6) (despre culori) Care bate la ochi; aprins; strălucitor; intens; strident; puternic. 7) (despre sunete) Care este puternic și deslușit. 8) (despre ochi) Care exprimă inteligență; ager. 9) (despre plante) Care este verde și sănătos. [Monosilabic]. /<lat. vivus

CAPITAL, -Ă adj. 1. Foarte important, fundamental, esențial. 2. (Despre caractere tipografice) Cu dimensiuni mai mari decît litera obișnuită; majuscul, verzal. 3. De moarte; care privește viața sau moartea. ◊ Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. [< fr. capital, cf. it. capitale, lat. capitalis < caput – cap].

NECROBIOZĂ s.f. (Med.) Necroză care apare ca urmare a unor leziuni distrofice. [Pron. -bi-o-. / < fr. nécrobiose, cf. gr. nekros – mort, bios – viață].

SUPRAVIEȚUI vb. IV. intr. A scăpa cu viață dintr-o nenorocire; a rămîne în viață după moartea cuiva. [Pron. -vie-țu-i. / < supra- + viețui, după fr. survivre].

SUPRAVIEȚUI vb. intr. a scăpa cu viață dintr-o nenorocire; a rămâne în viață după moartea cuiva. ◊ a continua să existe, să dăinuiască în memoria cuiva. (după fr. survivre)

BABITS [bɔbitʃ], Mihály (1883-1941), scriitor ungur. Poezie de factură intelectuală, impregnată de cultul formelor lirice („Valea neliniștii”). Romane pe teme contemporane („Fiii morții”), eseuri („Viață și literatură”), o istorie a literaturii europene. Traduceri.

BÁROC, Ă (< fr.) adj. Stil ~ (și substantivat, n.) = stil artistic care s-a dezvoltat în Europa în țările catolice, ca artă a Contrareformei, în sec. 16, 17 și 18. Caracterele principale în arhitectură au fost: gustul pentru colosal și grandios, frecventa folosire a liniei curbe, exuberanța decorației. A apărut întîi în Italia (L. Bernini, F. Borromini, P. da Cortona), s-a răspîndit apoi în Germania (frații Asam, J.L. von Hildebrandt, B. Neumann, J. Fischer von Erlach); în Spania capătă aspectul unei arte naționale (stilul churrigueresc), formă sub care a fost ulterior introdus în America Latină. Sculptura se caracterizează prin compoziția cu multe axe, prin dinamismul formelor (L. Bernini, B. Permoser, H. de Keyser, P. Puget, A. Cano). În pictură, apar schema compoziției în diagonală sau vîrtej, efectele perspectivale (racursi, trompe l’oeil) și de clarobscur puternice, cultivîndu-se cu precădere temele grandilocvente și o expresivitate uneori teatrală a gesticii (Rubens, Tiepolo, Guido Reni, Magnasco, Ribera, Zurbarrán, Murillo). În arhitectura Țărilor Române, b. apare în Moldova sec. 17. Insinuat în decorația unor monumente de epocă brîncovenească, stilul b. nu va afecta în mod evident expresia arhitecturii din Țara Românească, în schimb, în varianta constantinopolitană, va influența plastica monumentală din Moldova sec. 18. Transilvania a cunoscut în sec. 18 o puternică afirmare a artelor plastice de stil b. În pictură, el nu a pătruns decît în anume elemente de recuzită decorativă. Sculptura de stil b., ca și pictura, are în Țările Române o prezență discontinuă. În Țara Românească, epoca brîncovenească și sec. 18 manifestă o evidentă atracție pentru repertoriul înflorit al acestui stil, dar adaptîndu-l unei ordonanțe mai clare. Dintre artele decorative și aplicate, cel mai mult a suportat influența stilului b. argintăria. În literatură, stilul b. se manifestă printr-o viziune antitetică asupra lumii (viață și moarte, timp și eternitate, aparență și iluzie), prin instabilitate, patetism, extravaganță și neliniște; aduce o intrigă diversificată și complicată, cu un stil dilatat, ornamentat excesiv, cu metafore surprinzătoare. Fixat în genere între sfîrșitul sec. 16 și prima jumătate a sec. 18, se regăsește într-o serie de curente (eufuism, gongorism, conceptism, culteranism, marinism, rococo) la poeții metafizici, în opera lui Lope de Vega, Torquato Tasso, Garcilaso de la Vega, Fernando de Hererra, Góngora y Argote ș.a. În muzică, b. este considerat ca o perioadă intermediară între Renaștere și clasicism. Începe prin afirmarea monodiei acompaniate, în special în operele lui Monteverdi, atingînd punctul culminant în creația instrumentală și vocală a lui J.S. Bach. ♦ P. ext. Stil literar încărcat, retoric, excesiv ornamentat.

BERGMAN, Ingmar (1918-2007), cineast și om de teatru suedez. Filmele sale se disting prin profunzimea meditației filozofice asupra binelui și răului, asupra vieții și morții („Noaptea saltimbancilor”, „A șaptea pecete”, „Fragii sălbatici”, „Izvorul fecioarei”, „Șoapte și strigăte”, „Fanny și Alexander”).

CARVAKA (cuv. sanscrit) [cearváca] subst. Sistem filozofic indian care respingea autoritatea „Vedelor”, negînd existența lui Dumnezeu și a sufletului și existența unei alte vieți după moarte; predică trăirea vieții cu toate bucuriile și plăcerile ei ca mijloc de a ușura durerea existenței.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

viață, vieți s. f. 1. Formă superioară de mișcare a materiei, reprezentând o sinteză a tuturor proceselor mecanice, fizice și chimice care au loc într-un organism; starea a ceea ce este viu. 2. Viața de apoi (viitoare sau veșnică) = viața care, în concepțiile religioase, continuă după moarte. 3. Mediul sau condițiile morale și materiale în care o ființa sau o colectivitate își desfășoară activitatea. 4. Timpul care trece de la nașterea până la moartea cuiva. ◊ Viețile sfinților = biografii ale sfinților existente în cele 12 mineie la ziua când este sărbătorit fiecare și în colecții care cuprind viața tuturor sfinților, printre care: Viețile sfinților de Dimitrie al Rostovului, traduse de ierod. Ștefan de la m-rea Neamț (12 vol., 1807-1814) și retipărite în 1834-1836 la m-rea Căldurășani; Viețile sfinților cari sunt prăznuiți de sfânta noastră Biserică Ortodoxă de Răsărit, tipărite de un creștin pios (12 vol., Buc., 1901-1906), cele apărute în diverse dicționare (de ex. cel al lui Gherasim Timuș, Buc., 1898) sau în anumite colecții tălmăcite care cuprind viața anumitor sfinți (de ex. Din viețile sfinților de Mihail Sadoveanu și D.D. Pătrășcanu, 2 vol., Buc., 1924-1926, Viețile sfinților, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, 7 vol., Buc., 1939-1941) ș.a. – Din lat. vivitia (< vivus).

Asclepius (sau Aesculapius), fiul lui Apollo cu muritoarea Coronis și zeul medicinei. A fost crescut de mic de centaurul Chiron, care l-a inițiat în tainele lecuirii și l-a deprins să vîneze. Asclepius a avut doi fii: pe Machaon și pe Podalirius, vestiți datorită priceperii lor în arta tămăduirii, și patru fete, printre care se număra și Hygiea, zeița sănătății. Datorită faptului că nu s-a mulțumit să vindece numai bolile, ci a readus și morții la viață, Asclepius și-a atras mînia lui Zeus, care l-a ucis cu trăsnetul său. După moarte el a fost pus printre constelații. I se aduceau onoruri divine, în special la Epidaurus, și i se sacrifica, de obicei, un cocoș. Atributele sale erau toiagul și șarpele.

ROD, Edouard (1857-1910), romancier elvețian de limbă franceză. Romane naturaliste („Nevasta lui Henri Vanneau”), mai târziu psihologice, axate pe probleme de conștiință („Cursa spre moarte”, „Sensul vieții”). Eseuri („G. Leopoldi”, „Dante”, „J.-J. Rousseau”). Teatru („Reformatorul”).

SARRAUTE [saró:t], Nathalie (pe numele adevărat Natalia Ilianova Cerniak) (1900-1999), scriitoare și eseistă franceză de origine rusă. Reprezentantă a „noului roman”, a respins experimentale formaliste, încercând să surprindă sub aparența banalității limbajului și a obiectelor, faptele personajelor, forfota vie a existenței. Scrieri teoretice („Era suspiciunii”, „Noul roman: ieri, azi”, „Folosirea cuvântului”), romane („Tropisme”, „Fructele de aur”, „Între viață și moarte”), teatru („Pentru sau contra”).

GASCAR, Pierre (pseud. lui Fournier) (1916-1997), scriitor francez. Romane evocând experiența războiului („Timpul morților”) și viața de provincie („Himerele”, „Izvoarele”).

GOUNOD [gunó], Charles (1818-1893), compozitor, organist și dirijor francez. Cel mai de seamă reprezentant al operei franceze, inaugurând o nouă etapă în dezvoltarea acesteia prin lirismul, naturalețea melodicii, finețea armoniei („Faust”, „Sapho”, „Doctor fără voie”, „Mireille”, „Romeo și Julieta”). Simfonii, oratorii („Moarte și viață”), mise („În memoria Ioanei d’Arc”), cantate cu subiect patriotic („La graniță”, „Gallia”), muzică de scenă și de cameră, piese pentru pian, coruri, lucrări vocale.

LAPLANCHE [laplãʃ], Jean (1924-2012), medic și psihanalist francez. Prof. univ. la Paris. Membru fondator (1963) al Asociației de psihanaliză din Franța. A înființat (1970) laboratorul de psihanaliză al Univ. din Paris. Lucr. pr.: „Viață și moarte în psihanaliză”. Coordonatorul noii versiuni a traducerii operelor complete ale lui S. Freud.

MIORIȚA, baladă populară românească din ciclul pastoral având ca primă etapă în geneza ei o colindă transilvăneană ce cuprindea numai elementul justițiar. Ulterior, în mediul folcloric moldovenesc, balada s-a îmbogățit cu episodul „oii năzdrăvane”, apoi cu cel al „maicii bătrâne”, ultima etapă în procesul de închegare a temei fiind introducerea motivului „moarte-însurătoare”. Se consideră că nucleul baladei a fost conceput în sec. 16, motivul mioritic avându-și originea în relațiile păstorești de transhumanță. Pornind de la concepția străveche potrivit căreia viața după moarte este, în fapt, o continuare a celei terestre, M. afirmă dragostea eroului față de existența pământeană și față de propria-i îndeletnicire. Prin profunzimea gândirii poetice, prin desăvârșita cizelare artistică, M. constituie una din capodoperele reprezentative ale folclorului românesc. Prima variantă a M. a fost publicată de V. Alecsandri în 1850.

NETO [nétu], João Cabral de Melo (1920-1999). poet brazilian. Unul dintre reprezentanții de seamă ai poeziei contemporane cu accentuată notă socială („Râul”, „Două ape”, „Moartea și viața lui Severin”).

NIBELUNGI, Cântecul Nibelungilor (Nibelungenlied), poem epic german (inspirat din mitologia germană, scandinavă și islandeză), compus în sec. 13 în Austria sau Bavaria, de un autor necunoscut. Format din 39 de cânturi, structurat în două părți, poemul reia teme și legende nordice antice: viața și moartea principelui Siegfried și răzbunarea soției acestuia, Krimhilde. Subiectul a fost reluat de R. Wagner în tetralogia sa, „Inelul Nibelungului”.

ÎNCETÁRE (< înceta) s. f. Acțiunea de a înceta; întrerupere; oprire; sfârșit. ◊ Î. din viață = deces, moarte. (Dr.) Î. a procesului penal = oprire a cursului urmăririi sau a judecății penale datorită unor cauza care, conform legii, împiedică continuarea lui (inexistența faptei ori lipsa caracterului infracțional al acesteia, amnistia, moartea învinuitului).

KROLOW, Karl (pe numele adevărat Karol Kröpcke) (1915-1999), scriitor german. Lirică influențată de poezia modernă germană, evocând într-un limbaj poetic nou aspecte ale realității postbelice, natura, cotidianul, moartea („Frumoasa viață prea lăudată”, „Semnele lumii”, „Zile și nopți”). Povestiri autobiografice („Cealaltă viață”). Critică literară („Cum se naște o poezie”). Traduceri.

Dosofteiu m. Mitropolit al Moldovei în două rânduri; erudit și activ, părintele poeziei noastre bisericești, Dosofteiu a tradus Psaltirea în versuri (1673) și Viețile sfinților (1683); mort în Rusia (1630-1711).

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. Sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care caracterizează organismele; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu. ◊ Loc. adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. De viață = vesel, sociabil; căruia îi place să petreacă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. ◊ Loc. adv. Cu viață = a) în mod vioi, avântat, viu; b) viu, teafăr. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ Expr. A fi în viață = a trăi. A trece (sau a se trece) din viață = a muri. A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A fi între viață și moarte = a fi în pericol să moară. A mântui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se produce. ♦ Epitet dat unei ființe iubite, care reprezintă totul în existența cuiva. ♦ Existență umană, petrecere a omului pe Pământ. ◊ Expr. Când ți-e viața mai dragă = când nici nu te aștepți, când nici nu te gândești. ♦ Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la moarte. ♦ Fig. Vietate, ființă; spec. om. 2. (În concepțiile religioase; determinat prin „de apoi”, „de veci” etc.) Existență de dincolo de moarte. 3. Mod, fel, ansamblu de condiții materiale și morale ori mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvârșite de cineva în timpul existenței sale. ♦ Ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). 4. Timp cuprins între nașterea și moartea cuiva; șirul evenimentelor întâmplate în acest timp. Loc. adj. și adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cât trăiește cineva. Din viață = (care este) din timpul când trăiește (cineva), când este încă viu. ◊ Loc. adv. În viața mea (sau ta, lui etc.) = (în construcții negative) niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată. ♦ Biografie (relatată oral sau în scris). – Lat. *vivitia (<vivus).

SUPRAVIEȚUI, supraviețuiesc, vb. IV. Intranz. A rămâne în viață după moartea cuiva sau după o catastrofă, un cataclism etc.; p. ext. a continua să existe, a dăinui. – Supra¹- + viețui (după fr. survivre).

MOARTE, morți, s. f. 1. Încetare a vieții, oprire a tuturor funcțiilor vitale, sfârșitul vieții; răposare; deces. ◊ Loc. adj. Fără (de) moarte = a) veșnic, nemuritor; b) (despre obiecte) foarte durabil, foarte trainic. ◊ De moarte = a) loc. adj. și adv. mortal; b) loc. adj. (în textele bisericești; despre păcate, greșeli) care atrage osânda veșnică; c) loc. adj. și adv. fig. grozav, cumplit, teribil. ◊ Loc. vb. A face moarte de om = a omorî, a ucide. A-și face moarte (singur sau cu mâna lui) = a se sinucide, a se omorî. ◊ Expr. Pe viață și pe moarte = a) din toate puterile, cu înverșunare, punându-și viața în joc; b) pentru totdeauna. (A fi ori a se afla) pe patul de moarte sau pe patul morții = (a fi) în agonie. Între viață și moarte = în agonie, aproape de moarte. Ca de frica morții = înfrigurat, febril. Cu moartea în suflet = extrem de mâhnit, de îndurerat; disperat, deznădăjduit. A se da de ceasul morții = a depune eforturi disperate; a se frământa, a se neliniști extrem de mult. A da moartea în ceva = a muri în număr foarte mare. A azvârli (sau a băga) moartea-n țigani = a) a învinui pe nedrept pe cineva, a da vina pe alții; b) a lansa o idee, un proiect fără finalitate, care provoacă doar confuzie, derută. A da mâna cu moartea sau a vedea moartea cu ochii = a trece printr-o mare primejdie. (A fi) uitat de moarte = (a fi) foarte bătrân. A nu avea (sau a nu cunoaște) moarte = (despre obiecte) a fi foarte durabil. ♦ (Jur.) Moarte declarată = situație juridică creată unei persoane dispărute în împrejurări care fac să se prezume moartea sa fizică. Moarte fizică = moarte constatată prin act de deces. ♦ Fig. Dispariție, pieire. 2. Omor, ucidere; crimă, asasinat; p. ext. măcel, masacru. ◊ Expr. (Fam.) Moarte de om = mare înghesuială, îmbulzeală. ♦ Pedeapsă capitală; execuție. ◊ Expr. La moarte! formulă cu care se cerea pedeapsa capitală pentru un vinovat. 3. (Înv. și pop.) Mortalitate provocată de un flagel; p. ext. molimă, epidemie. 4. Ceea ce pricinuiește sau se crede că pricinuiește moarte (1). ◊ Expr. Moartea mea (sau ta, lui etc.) e... sau e moartea mea (ori ta, lui etc.), se spune pentru a arăta că un anumit lucru place cuiva în mod deosebit. 5. Compuse: moartea-puricelui = plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpină dreaptă, ramificată, păroasă, cu flori gălbui, dispuse în capitule (Inula conya); (Med. vet.; reg.) moartea-găinilor = cobe. – Lat. mors, -tis.

DĂTĂTOR, -OARE, dătători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care dă (ceva). Sub căldura soarelui dătător de viață, florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își rîdicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAȘ, M. N. 180. [Cuvîntul] aprinde-n inimi ură sau iubire, De moarte, de viață-i dătător. VLAHUȚĂ, O. A. 26. O băutură bună și dătătoare de chef. SBIERA, P. 306. ◊ (Substantivat) Asediază revistele... înșală pe cîțiva dătători de brevete, și într-o bună dimineață... se fac avocați, deputați sau moșieri. GALACTION, O. I 488. Rămîneți îm umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Rar) Dătător de foc = incendiator. Trebuie, prin urmare, ca să suferi ca fiul dumitale să fie pedepsit mai cumplit decît ucigașii, decît dătătorii de foc. KOGĂLNICEANU, S. 193.

HĂU¹, hăuri, s. n. Prăpastie adîncă, genune, abis. Natura a pus o graniță fatală între moarte și viață, – un hău fără fund, peste care nici cei vii nu pot să sară. MACEDONSKI, O. IV 143. Brazii pîrîiau în codri, dărîmați ca subt lovituri de secure, și vîntul prăvălit în hău mugea cu îndrăcită mînie. RUSSO, O. 114. ◊ Fig. Vai ție, crai sălbatic!... Piară negru-ți nume în negura uitării, Cum cel din urmă geamăt se stinge-n hăul zării! IOSIF, T. 184. ◊ Expr. Cît (e) hăul (sau cîtu-i hăul) = niciodată; în nici un caz, cu nici un preț. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo, de să nu-i mai dea nimeni de căpătîi, cît hău! ISPIRESCU, L. 13. Nu mai vezi pe preot ținînd coarnele plugului cîtu-i hăul! CONTEMPORANUL, III 651.

INSEPARABIL, -Ă, inseparabili, -e, adj. Care nu se poate despărți de ceva; de nedespărțit. Știința a explicat că viața și moartea sînt inseparabile, că alcătuiesc două părți ale aceluiași proces dialectic de dezvoltare în mișcarea fără de sfîrșit a întregii naturi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2809. Se depărtă, înarmat subsuoară cu umbrela uriașă de care era inseparabil. C. PETRESCU, Î. II 128. ◊ (Substantivat) Lambrino devenise inseparabilul doamnei și domnișoarei. VLAHUȚĂ, O. AL. II 45.

CUMPĂNĂ, cumpene, s. f. 1. Înjghebare simplă pentru scos apă din fîntînă, alcătuită dintr-o bîrnă de lemn așezată pe un stîlp înalt; funcționează ca o pîrghie cu brațe neegale, de cel mai lung fiind agățată găleata, iar de cel mai scurt fixîndu-se greutăți pentru păstrarea echilibrului. Cumpenele fîntînilor țipă, din cîmpiile rodnice și din satul plin de viață vine zvonul înserării. SADOVEANU, O. I 50. Plînge-un pui de ciocîrlie Sus pe cumpăna fîntînii. GOGA, P. 104. Fîntînă era adîncă și nu avea nici roată, nici cumpănă. CREANGĂ, P. 204. Ograda... se-ntindea gălbuie în lună și numai o fîntînă își mișca gemînd cumpăna ei în vînt. EMINESCU, N. 51. O cumpănă se-nalță aproape de un puț Și-n orizon se-ndoaie, ca gîtul unui struț. ALECSANDRI, O. 189. 2. Cîntar format dintr-o pîrghie cu brațe egale și o limbă sensibilă care oscilează la cea mai mică aplecare a talerelor. Mintea lui ca o cumpănă se clătina. CONTEMPORANUL, VI_II 213. Îi va da atîți galbeni care să tragă la cumpănă cît și mătăsăria. ISPIRESCU, L. 399. Cumpăna de cîntărit mostrele de producție. I. IONESCU, P. 536. ◊ Fig. Cumpăna gîndirii-mi și azi nu se mai schimbă. EMINESCU, O. I 203. Sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieții plătesc ani de dureri! ALECSANDRI, P. I 125. ◊ Expr. A arunca (ceva) în cumpănă = a aduce (ceva) ca argument decisiv în rezolvarea unei probleme. Fiecare se crezu obligat să arunce în cumpănă cîte-o vorbă. REBREANU, R. 1142. A trage (greu) în cumpănă = a reprezenta o valoare, a avea importanță. Declarația martorului în fața justiției a tras greu în cumpănă. A fi (sau a sta) în cumpănă (rar în cumpene) = a șovăi în luarea unei hotărîri, a fi nedecis, a se afla în dilemă. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. S-o scoale nu cuteza, Gîndu-n cumpănă-i era. TEODORESCU, P. P. 451. (Învechit) A pune pe cineva în cumpănă = a-l pune în încurcătură, a-l face să șovăie (înainte de a lua o hotărîre). Cererea lor puse în mare cumpănă și amețeală pe Bathori. BĂLCESCU, O. II 103. O.II 103. ♦ Echilibru. Cînd s-au întors ca să se caute îndărăpt, au prăpădit cumpăna și au picat în apă. SBIERA, P. 290. ◊ Loc. adj. (Despre arme) În cumpănă = în cumpănire. Rămase de pază, cu flinta în cumpănă. GALACTION, O. I 297. ◊ Expr. A ține (ceva) în cumpănă = a ține (ceva) în poziție suspendată, făcînd să balanseze. ◊ (Fig.) Nimic nu garantează mai bine propriele drepturi ale fiecăruia ca respectul ce trebuie să avem noi înșine pentru drepturile care le țin în cumpănă. GHICA, S. 194. ◊ (În expr.) Cumpăna apelor sau cumpănă de ape = linie sau punct înalt de teren de unde apele își trag izvorul și de unde se separă, pornind la vale pe unul din cele două versante. ◊ (Poetic) Zorii mijesc și stăm la cumpăna apelor. Ape se-afundă-n trecut, ape curg în viitor. BANUȘ, B. 94. Cumpăna nopții = miezul nopții. Cumpăna nopții se pleacă spre zori Și pîlcuri de pîclă încep a se pierde Cînd scapără-n zare înalte-aurori. DEȘLIU, N. 76. Tîrziu, în cumpăna nopții, aude o voce pe șoptite. ȘEZ. XX 104. ♦ Fig. Limită, măsură; moderație. Vasile Pomîrlă a vrut întîi s-arunce un răspuns mînios, dar ascultînd, a aflat în vorba lui Dima o cumpănă și o bunătate care i-au topit mînia pe loc. GALAN, Z. R. 376. Folositoare sînt cunoașterile și învățăturile, dar mai presus de ele trebuie să aibă omul, în ființa lui, bună cumpănă a înțelepciunii fi a inimii. SADOVEANU, D. P. 173. 3. Simbol al justiției, reprezentat printr-o balanță. Dacă soarta l-ar fi pus într-o treaptă mai naltă, unde..... să ție cumpăna Temidei, asupriții și împilații – atît de mulți la număr – ar fi pierdut pierzindu-l. NEGRUZZI, S. I 244. ♦ A noua dintre cele 12 constelații ale zodiacului, reprezentată printr-o balanță. 4. (Neobișnuit) Braț pe care stă așezat (sau de al cărui cîrlig se agață) receptorul telefonului; furcă. Telefonul, ridicat din cumpănă, nu răspundea chemărilor. C. PETRESCU, C. V. 142. 5. Soartă (în special rea), primejdie, nenorocire, încercare la care este supus cineva. Oamenii își aminteau... de dragostea cu care frații lor, muncitorii de la oraș, îi ajutaseră la vremea cumpenei. MIHALE, O. 364. Mi s-a arătat în stele cumpănă de moarte pentru viața ta. SADOVEANU, D. P. 24. Intrase țara noastră în cumpăna ei grea. TOMA, C. V. 368. Mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. A scăpat de o cumpănă. ȘEZ. IX 150. ♦ Ploaie mare, rupere de nori. Lumina colțului nostru de rai se schimbase... scăderea lunii prevestea cumpănă. SADOVEANU, N. F. 101. Bărbatul ei... murise într-o cumpănă, zdrobit de-un brad într-o furtună. SADOVEANU, O. VIII 8. 6. Nume dat unor instrumente folosite la verificarea direcției orizontale (v. nivelă de apă) sau verticale ◊ (v. fir cu plumb) a unui obiect. Dreaptă cum era stîncă de parcă era trasă la cumpănă, avea totuși jos și cam la mijloc o scobitură destul de adîncă. HOGAȘ, M. N. 161.

ENGLEZĂ s. f. (cf. ngr. englézos, it. inglese): limbă germanică din grupul de apus, vorbită de locuitorii Angliei și ai SUA, de majoritatea locuitorilor Canadei, de foarte mulți locuitori din Irlanda și din fostele colonii britanice din Africa, Asia, Oceania și America. E. este un rezultat al contopirii dialectelor populațiilor germanice venite de pe continent în insulă prin secolele al V-lea – al VI-lea e. n., care s-au impus populațiilor autohtone de limbă celtică și latină. În evoluția limbii engleze există trei mari perioade: a) vechea engleză (anglo-saxona) vorbită între secolele al VI-lea și al XI-lea. Este atestată documentar încă din secolul al VII-lea prin poemul epic Beowulf, în care este înfățișată viața și moartea regelui legendar din Iutlanda. Avea o structură sintetică, cu un sistem flexionar bogat și o ortografie fonetică. b) engleza medie, vorbită între secolele al XI-lea – al XV-lea inclusiv și caracterizată prin pierderea treptată a flexiunii (parțial la substantiv, pronume și verb și total la adjectiv) și printr-o ortografie conservatoare cu deosebiri de pronunțare și scriere. A fost puternic influențată de dialectul francez al normanzilor, care au ocupat Anglia în anul 1066 și care au impus franceza, timp de două sute de ani, ca limbă oficială folosită la curte, în administrație, în învățământ, în biserică și în literatură. În secolul al XIV-lea a început reafirmarea limbii engleze prin activitatea marelui poet Chaucer, care prin operele sale a impus dialectul londonez ca bază a limbii literare engleze. Introducerea tiparului la sfârșitul secolului al XV-lea și activitatea neobosită de traducător a primului tipograf englez Caxton au contribuit considerabil la răspândirea dialectului londonez și la fixarea normelor de scriere ale limbii engleze. c) engleza modernă, vorbită de la apariția Renașterii în Anglia (începutul secolului al XVI-lea) până azi și caracterizată prin construcții analitice. În această perioadă, e. a făcut foarte multe împrumuturi din limbile latină (în mod deosebit), greacă, franceză, italiană, spaniolă și portugheză și din limbile popoarelor supuse de spanioli și de portughezi. Împrumuturile acestea au fost făcute în mare măsură de scriitori, lucru care se vede foarte bine în vocabularul marelui dramaturg Shakespeare. Ea a împrumutat și cuvinte internaționale formate pe baza rădăcinilor din limbile clasice. Deși este o limbă germanică, vocabularul limbii engleze are în proporție de 50% cuvinte de origine romanică (mai ales franceză). Engleza literară actuală este asa-numita King’s English, bazată pe dialectele din jurul Londrei. Paralel cu ea se folosește varianta formată sub influența celebrei universități din Oxford în secolul al XIX-lea, accesibilă numai vârfurilor intelectuale britanice și oarecum artificializată. Ortografia actuală a limbii engleze este etimologică; ea are un caracter conservator: nu mai oglindește schimbările apărute în pronunțare, deosebirile dintre scriere și pronunțare fiind foarte mari. Scrierea corectă a limbii engleze constituie în prezent o mare dificultate atât pentru străini, cât și pentru englezi. E. a rămas până în prezent limba internațională cu cea mai întinsă întrebuințare dintre toate limbile internaționale. În același timp, estre limba de pe glob cea mai bogată în cuvinte: circa 800.000; limbă oficială și mijloc de comunicare în peste 60 de state ale lumii (350 de milioane de oameni o au ca limbă maternă). Engleza americană, vorbită în SUA și în Canada, a urmat un drum propriu după cucerirea independenței și formarea SUA (1787). Ea s-a transformat într-o variantă a limbii engleze vorbite în Europa, ale cărei trăsături fundamentale s-au păstrat și pe care a influențat-o după aceea în lexic. Dispune de unele trăsături specifice în fonetică, în gramatică și mai ales în vocabular: pronunțarea lui r (în e. europeană a amuțit), ritm și intonație deosebite de e. europeană, folosirea unor substantive cu valoare adjectivală, folosirea specifică a prepozițiilor, generalizarea auxiliarului will la viitor și a auxiliarului would la optativ la toate persoanele, împrumuturi lexicale din olandeză, din spaniola emigranților și din limbile indienilor, creații specifice (prescurtări), termeni de argou în limbajul curent etc.

LĂSTAR, lăstari, s. m. și lăstare, s. n. Ramură tînără care răsare din rădăcina sau din tulpina unei plante. Salcîmii cu trunchiurile sparte, cu crengile retezate, au dat lăstare noi care leagănă frunziș tînăr în vînt. STANCU, U.R.S.S. 211. Tocmai... răsărea soarele și luceau ca unși c-o vopsea trandafirie lăstarii tineri din vîrfurile stejarilor. SADOVEANU, O. VII 37. Din trunchiul mort... naște viața verdelui lăstar. MACEDONSKI, O. I 162. Vița sădită scoate primăvara lăstare cu frunze și rod. I. IONESCU, P. 248. ♦ (Mai ales la pl.) Copăcei tineri, crescuți, după tăierea unei păduri. Sări dintr-un luminiș, de sub lăstari, un iepuroi bătrîn. SADOVEANU, P. M. 52. Sprîncenele-i arcate urcau sub a lui frunte Ca tinere lăstare, sub umbra unui munte. MACEDONSKI, O. I 214.

ÎNTRE² prep. 1. (Introduce un complement care arată locul) a) În locul dintre... Între munți înlîlni doi zmei. ISPIRESCU, L. 19. Bine-ți pare să fii singur, crai bătrîn fără de minți, Să oftezi dup-a ta fată, cu ciubucul între dinți? EMINESCU, O. I 83. Cît e zare de zărit Între nord și răsărit. ALECSANDRI, P. II 14. Este-un deal mare-ntre noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ Expr. A fi între ciocan și nicovală v. ciocan. Cu coada între picioare v. coadă. ◊ (În legătură cu substantive abstracte) L-au lăsat luptîndu-să între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. b) Printre, în mijlocul, în sînul. Mergea... Să moară-ntre străini! COȘBUC, P. I 233. Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinți Și luna între stele. EMINESCU, O. I 167. Ei introduseră între dînșii cele dintîi cunoștințe de agricultură. BĂLCESCU, O. II 12. Este tînăr între tineri și bătrîn între bătrîni. PANN, P. V. III 147. Mîndra mea, pe lume una, Cumu-i între stele luna! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 35. c) Pe. Se mută de pe un pat pe altul zgribulit, cu pardesiul între umeri. C. PETRESCU, Î. II 242. Își ia cojocul între umere și biciul în mînă, și tiva, băiete! CREANGĂ, P. 114. 2. (Introduce un complement care arată timpul) În intervalul dintre... Bată-te, bădiță, bată Zilele toate deodată, Cele două zile grele, Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ Loc. adv. Între timp sau între acestea = în răstimp, în intervalul acesta. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete. CĂLINESCU, E. 18. Între acestea veni seara. ISPIRESCU, L. 39. 3. (Servește la formarea partitivelor) Dintre. Între toți oamenii... numai un pădurari se bizuiește la treaba asta. CREANGĂ, P. 211. Dar pentru ce orașul atît de strălucit, Acum între orașe e cel mai umilit? ALEXANDRESCU, M. 10. 4. (Exprimă reciprocitatea) Unul cu altul (sau unii cu alții). Ce să facă dracii? Se sfătuiesc între dînșii. CREANGĂ, P. 48. Zimbiră între dînșii bătrînii tăi prieteni. EMINESCU, O. I 91. Fu atunci o dispută între săcui. BĂLCESCU, O. II 259. 5. (În legătură cu verbul «a împărți») La. Cîștigul s-a împărțit între participanți.

ÎNȚELEPCIUNE s. f. 1. Capacitate superioară de înțelegere și judecare a lucrurilor, implicînd o cunoaștere adîncă a realității, experiență și echilibru. Din nenorocire, înțelepciunea nu se cumpără și nu se poate împrumuta. C. PETRESCU, A. 445. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii, Ale clipelor cadavre din volume stînd s-adune Și-n a lucrurilor peteci căutînd înțelepciune? EMINESCU, O. I 140. Apologul, ca și proverbul, au fost totdeauna înțelepciunea națiunilor. NEGRUZZI, S. I 336. ◊ (Personificat) Eu am fost cel dintîi fulger între viață și moarte, zice înțelepciunea. Eu am fost așezată din veșnicie înaintea tuturor începuturilor. SADOVEANU, D. P. 176. Se băga de seamă după port și așezare, după frunte și zîmbire, că alta nu putea fi decît Înțelepciunea. DELAVRANCEA, S. 93. 2. Prudență, chibzuință, socoteală. ◊ Loc. adv. Cu înțelepciune = (în mod) înțelept, chibzuit, prudent. Se vedea cît de colo că vorbea cu înțelepciune și supunere. ISPIRESCU, L. 22. Fără înțelepciune = (în mod) neînțelept, imprudent, orbește. Bathori poruncise săcuilor săi ca să nu se încumeteze fără înțelepciune în noroc și să nu întreprinză nimic pînă nu va veni el însuși. BĂLCESCU, O. II 104.

NAȘTE, nasc, vb. III. 1. Tranz. (Despre ființe) A da viață, a aduce pe lume, a face un copil. V. procrea. Alungat-o-ai pe dînsa, ca departe de părinți, În coliba împistrită, ea să nasc-un pui de prinț. EMINESCU, O. I 83. După ce se mărită, născu o fată. NEGRUZZI, S. I 247. Părinții noștri, Care ne-au făcut, Care ne-au născut. TEODORESCU, P. P. 422. ♦ Fig. A produce; a provoca, a stîrni. Și boale ce mizeria ș-averea nefirească Le nasc în oameni, toate cu-ncetul s-or topi. EMINESCU, O. I 61. Asta poate să nască mari complicațiuni. ALECSANDRI, T. I 409. Iubirea de sine... naște pofte, desfătare. CONACHI, P. 276. 2. Refl. (Despre ființe) A căpăta viață, a veni pe lume, a începe să trăiască. Mai încolo e casa în care m-am născut. SADOVEANU, O. VII 60. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta și numai atunci să se nască pruncul din tine. CREANGĂ, P. 88. Socoți d-ta c-oi lăsa eu să-mi stricați bunătate de casă, unde m-am născut, unde-am crescut. ALECSANDRI, T. I 359. ◊ Intranz. Naștem oare pentru-a naște și trăim ca să trăim? MACEDONSKI, O. I 72. Ce naște din pisică șoareci mănîncă, se spune despre cineva pentru a arăta că a moștenit defectele părinților săi. 3. Refl. Fig. A apărea, a se ivi, a se forma. Azvîrlea cîte o privire pe ogorul arat și pe brazda care se năștea sub plug. DUMITRIU, V. L. 5. Vremea-ncearcă în zadar Din goluri a se naște. EMINESCU, O. I 176. Un mistreț odată turburase rîul Unde calul, mîndru, căci nu știe frîul, Merse de bău; Cearta se născu. BOLINTINEANU, O. 194. ◊ Intranz. Sara acoperise valea și de la răsărit năștea luna, din nouri și codri. SADOVEANU, Z. C. 30. Vom determina... la ce epocă și pe ce tărîm au născut deosebitele inspirațiuni poetice. ODOBESCU, S. I 218. Din moarte naște viață, din întuneric soare, Din țărna mormîntală răsare dulce floare! ALECSANDRI, P. A. 92.

NU adv. A. (Dă valoare negativă verbului dintr-o propoziție și, prin aceasta, și propoziției întregi) I. (Apare într-o propoziție principală, independentă sau legată de alta prin coordonare) 1. (Într-o propoziție enunțiativă) El nu se sperie, nu cere, nu întreabă. C. PETRESCU, A. 355. Ar zîmbi și nu se-ncrede, ar răcni și nu cutează. EMINESCU, O. I 84. Ea n-aude... Ci tot fuge nencetat. ALECSANDRI, P. A. 41. 2. (În propoziții optative) Busuioace, busuioace, N-ai mai crește, nici te-ai coace! ALECSANDRI, P. P. 341. 3. (În propoziții imperative) Nu trînti obloanele, ponivosule! DELAVRANCEA, H. T. 21. Dragul tatei, nu da, că eu sînt. CREANGĂ, P. 198. Dar să nu adormi, că mori. ALECSANDRI, T. I 459. 4. (În propoziții exclamative) Nu ți-e rușine obrazului!... o dată în viața ta m-ai adus la restorant și te tîrguiești pentr-o cartofă. ALECSANDRI, T. 750. ◊ (Fără valoare negativă, întărește conținutul afectiv al propoziției exclamative) Cîte n-am văzut și eu De atunci pe lume! COȘBUC, P. I 262. Și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. 5. (În propoziții interogative) Nu mai trăiește măicuța ta? SADOVEANU, N. F. 82. N-auzi tu de departe cucoșul răgușit? EMINESCU, O. I 98. ◊ (În întrebări retorice, cu rolul de a exprima mai colorat o afirmație, o dorință, o exclamație etc.) Și-atunci cînd pretutindeni e putere, Voi nu cunoașteți cîntul ce se cere? BENIUC, V. 146. Nu-ți spuneam eu, fata mea? ISPIRESCU, L. 14. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi dea ce o să cer? N-o să aflu între-ai noștri vreun falnic juvaer? EMINESCU, O. I 149. 6. (În propoziții dubitative) N-o fi vrun dușman, vrun calic care-l pîndește la întoarcere? CAMILAR, N. II 551. Apoi doară că nu o fi blăstem ca și d-aice, de sub pămînt, să iasă zvon de ceea ce vom chibzui. ODOBESCU, S. I 82. ♦ (În propoziții deliberative) O pieri, n-o pieri, e rîndul meu. VISSARION, B. 14. Cel mare se dă după ușă și – să tragă, să nu tragă? – în sfîrșit trage zăvorul. CREANGĂ, P. 23. II. (În propoziții subordonate, cu aceeași valoare ca în propozițiile independente) La bocetul ei, deodată, în acel ostrov al primăverii, m-am simțit întristat, cum nu fusesem niciodată. SADOVEANU, N. F. 82. Se puse pe plîns, de n-a putut nici un vraci să-l împace. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (După verbe care exprimă teama, în propoziții completive introduse prin «să», fără valoare de negație) Mi-e teamă să nu te trezesc. CASSIAN, H. 19. III. (Negația de pe lîngă predicatul regentei se referă la întreaga frază) Dormi, iubito, dormi în pace, N-am venit să-ți tulbur somnul. VLAHUȚĂ, P. 107. Eu nu am venit să te întreb asta. ISPIRESCU, L. 1. B.(Negația se referă la o parte a propoziției) I. (Pe lîngă diferite părți de propoziție) A scris o schiță, nu o nuvelă. ▭ A ținut să ajungă stăpîn în moșia Moldovei nu pentru vinovat folos al său, ci ca să dea țării slobozenia ei cea veche. SADOVEANU, N. P. 10. Și numai iaca îl și vede viind repede, dar nu așa cum se dusese. CREANGĂ, P. 186. Nu pe-acolo, domnule, nu pe din față, ca să nu te-ntîlnești cu d-lui. ALECSANDRI, T. 1162. II. (Negația însoțește predicatul, dar se referă la altă parte a propoziției) Nu căta în depărtare Fericirea ta, iubite! EMINESCU, O. I 54. O cometă este accidentală, fiindcă nu vine în fiecare an. BĂLCESCU, O. II 10. C. (În expresii, locuțiuni sau în corelație cu adverbe, conjuncții etc.) I. (Corelativ într-o frază sau propoziție ale căror părți sînt în raport adversativ) 1. (În corelație cu ci marcînd într-o alternativă situația sau elementul înlăturat) Mergînd spre căruțe, era mîhnit, amărît, că parcă ducea în brațe nu pelerina, ci un stîrv. CAMILAR, N. I 163. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Învechit, în corelație cu dar) Astfel romînii, nu învinși și coprinși fiind, dar printr-o unire politică, primiră pe unguri în țara lor. BĂLCESCU, O. II 209. 2. (Opoziția între cele două alternative este întărită de adverbe) Dar nu numai artistul și naturalistul, ci încă strategicul, politicul și arheologul au de multe a se minuna într-acest împodobit ținut. BĂLCESCU, O. II 208. ◊ (În propoziții cu valoare temporală, arată că acțiunea din propoziția afirmativă se petrece înainte de a se fi terminat acțiunea din propoziția negativă) Nu lăsase să se scurgă anul și-și și adusese gospodină în casă. SADOVEANU, P. S. 139. II. (În legătură cu adverbe) 1. (Formează expresii eliptice) Nu prea v. prea. Nu tocmai v. tocmai. 2. (Formează locuțiuni adverbiale) Nu (care) cumva, servește la precizarea unei întrebări, exclamații etc. (Interogativ cu nuanță dubitativă) Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului? SADOVEANU, B. 142. Oare nu cumva de-acum mi-oi da cu paru-n cap de răul Vidmei? CREANGĂ, P. 324. ◊ (Cu nuanță finală) Îl rugau să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Nu cumva să-ți iasă vreo dihanie ceva înainte. CREANGĂ, P. 199. III. (În expr.) A nu avea decît (să)... v. decît². D. (Folosit singur, înlocuiește predicatul unei propoziții, o propoziție sau o frază; în opoziție cu da) I. (Într-o propoziție eliptică se referă la un verb exprimat înainte, înlocuind predicatul) Să-mi aduci pe stăpîna acestei cosițe; căci, de nu, unde-ți stau talpele, îți va sta și capul. ISPIRESCU, L. 23. Cine poate oase roade; cine nu, nici carne moale. CREANGĂ, P. 248. Iubește-mă dacă-ți plac, Dacă nu, silă nu-ți fac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 47. ◊ Expr. (Familiar) A spune că nu = a nega. Mă, dacă eu îți spun că nu, și tu nu crezi, atunci taci din gură și nu-mi mai spune nimic. PREDA, Î. 44. Ba bine că nu v. ba (5). ♦ (Exprimă opoziția față de cele afirmate în propozițiile precedente) M-ar irita apropierea lui așa de mult, încît l-aș acuza de-a dreptul că el, ocrotit de stăpînul destinelor omenești, mi-a răpit partea mea de bine în această scurtă trecere pe sub lumina soarelui!... Ei bine, el – nu!... el mă poftește la un aperitiv. CARAGIALE, O. II 222. ♦ (Repetat, exprimînd îndărătnicia) Cucoana, nu și nu! Că i-i urît grecul. SADOVEANU, O. I 463. II. (Înlocuiește o propoziție negativă) 1. (Ca răspuns la o întrebare, ca acceptare a unei enunțări negative) Dormi? – Încă nu, a răspuns Mitrea. SADOVEANU, M. C. 46. ◊ (Rezumă o frază întreagă, atît într-o replică interogativă cît și în răspunsul la aceasta) N-am grijă despre asta... Vă cunosc eu... – Nu? – Nu. ALECSANDRI, T. 1209. ◊ (Legat de adverbe, locuțiuni adverbiale sau conjuncții) Sigur că nu. O dată cu capul nu. 2. (Exprimă atitudinea negativă față de cele expuse mai înainte, lăsînd să urmeze enunțarea hotărîrii printr-o propoziție sau o frază) Nu, mă rog, nu-mi datorești nimica, adăogi el ferind cu mîna într-o parte bancnota. SADOVEANU, B. 156. Nu! moartea cu viața a stins toată plăcerea. EMINESCU, O. I 59. 3. (Întărit prin repetare) Nu, nu, nu! nu vorbi așa. SADOVEANU, O. IV 213. Atunci ea începu iarăși să bolborosească în neștire: «nu, nu, nu». REBREANU, R. I 247. Orice s-ar întîmpla, nu se poate să sprijinim pe mizerabilul, nu, nu, nu! CARAGIALE, O. I 130.

PLAUR, plauri, s. m. Formație deasă și compactă de rădăcini și rizomi de stuf, care acoperă mari întinderi în delta Dunării, în chip de insule plutitoare acoperite cu verdeață. V. plavie. Aștepta zadarnic... ivirea insulelor de plaur plutitor. GALAN, B. I 45. În plaurul plutitor, adică în pămîntul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante și tot ce adună și preface moartea, – o viață nouă și înfrigurată fremăta. SADOVEANU, O. A. II 125.

VIAȚĂ, vieți, s. f. 1. (În opoziție cu moarte) Formă specială de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care este reprezentată printr-un număr infinit de organisme, de la cele mai simple pînă la cele superior organizate; faptul de a fi viu; stare a ceea ce este viu, ființă vie. Peste moarte a biruit pretutindeni viața. STANCU, U.R.S.S. 84. Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Pe cînd totul era lipsă de viață și voință. EMINESCU, O. I 132. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = în chip deznădăjduit; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgi de Stoicea pe viață și pe moarte. GALACTION, O. I 51. E o luptă pe viață și pe moarte. Să nu rămînem nimenea deoparte. D. BOTEZ, F. S. 12. Hotărîți cum mergeam pe viață și pe moarte, simțeam pentru întîia dată în noi o tainică mîndrie. GANE, N. II 102. ◊ Loc. adv. Cu viață = viu, teafăr. Ano, mamă, bine că dumnezeu m-a ținut cu viață ca să-mi văd dreptatea la lumină. BASSARABESCU, S. N. 158. Rareori bolnavul ajungea cu viață la cîmpul ciumaților. GHICA, S. A. 55. Cu prețul vieții = cu orice risc. Între viață și moarte (mai rar între moarte și viață) = în agonie, pe moarte, aproape de moarte; fig. într-o situație grea, penibilă. Simt că sînt între moarte și viață. CAMIL PETRESCU, U. N. 216. L-au lăsat luptîndu-se între moarte și viață. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Loc. adj. Plin de viață = plin de energie, cu activitate intensă, vioi, sănătos, robust; vesel. (Fig.) Uzina a regăsit-o mai plină de viață. SAHIA, N. 35. Fără (pic de) viață = fără vlagă, fără vigoare. Pelița ei sămăna. cu batista subțire, fără pic de viață. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A fi în viață = a fi viu, a trăi. Dase ordin ca... în toate zilele să se puie talerul ei la masă, ca și cînd ar fi fost încă în viață. BOLINTINEANU, O. 370. A fi om de viață = a fi om vesel, exuberant, dornic de petreceri. A prinde (la) viață v. prinde (VI 2). A-și da viața v. da³ (I 7). A da viață v. da³ (I 11). A-și lua (sau a lua cuiva) viața (sau zilele) v. lua (II 3). A trece (sau a se trece) din viață = a muri. Au căpătat oftică ți s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. A reveni la viață v. reveni² (2). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) sănătos, a vindeca de o boală grea. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. Ce cîne? – Acel ce au mîntuit viața a doi oameni. DRĂGHICI, R. 103. A lungi (sau a scurta) viața cuiva = a cruța (sau a ucide) pe cineva, a lăsa (sau a nu lăsa) pe cineva viu. Domnule, măria-ta, Mai lungește-mi viața. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 497. A-și pierde viața v. pierde. A înceta din viață v. înceta. A(-și) mînca viața v. mînca. A ridica viața v. ridica (I 2). A-și pune viața în primejdie sau a-și pune viața la mijloc = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. Nime n-ar fi cutezat să treacă pe vreo uliță fără ca să-ți puie viața la mijloc. MARIAN, T. 265. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A avea nouă vieți v. nouă. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște, a se produce. Ceea ce a spus Lenin a căpătat viață, a devenit realitate. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 2/1. Șoaptele, adînci murmure ce iau viață în pustii. ALEXANDRESCU, M. 20. ♦ Fig. Ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Tu ești viața mea și fericirea vieții mele. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ Existență umană, petrecerea omului pe pămînt. Cîndva un semen al nostru va pomeni de trecerea noastră și, din veacul vieții, va zîmbi umbrelor noastre trecute pe alt tărîm. SADOVEANU, D. P. 176. Al vieții vis de aur ca un fulger, ca o clipă-i. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. Cînd ți-i viața mai dragă = cînd nu te-aștepți, cînd nici nu te gîndești. ♦ Fig. Vietate; om. Ce uțor este să dai în schimbul unei vieți o jucărie. SAHIA, N. 60. Izvor ețti de vieți Și dătător de moarte. EMINESCU, O. I 177. 2. În credințele religioase, determinat prin «de apoi», «de veci», «veșnic», «viitor» etc.) Existență dincolo de moarte. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aț da-o pentru toată Nesfîrșită fericire din viața de apoi. VLAHUȚĂ, O. AL. 44. 3. Mod, fel, condiții materiale și morale, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități; totalitatea actelor săvîrșite de cineva în timpul existenței sale. Vai de viața lui dacă aceea pe care o iubește nici nu vrea să se uite la dînsul. SADOVEANU, O. I 464. Un pictor italian se instalase pe puntea de sus ca să schițeze cîteva scene din viața de bord. BART, S. M. 32. Veghează-n noi porniri de viață nouă. IOSIF, P. 15. Toate gîndurile lui se abătură asupra acestei vieți curate, pentru care lumea nu era încă decît vis și lumină. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. ◊ Expr. (Familiar) Viață cusută cu ață v. ață (1). A duce viață comună cu cineva v. comun. ♦ Ceea ce este necesar (hrană, îmbrăcăminte etc.) pentru existența zilnică a cuiva; trai (zilnic). Retribuția... nu i-ar fi ajuns nici la întreținerea vieții. BOLINTINEANU, O. 414. Costul vieții v. cost. ♦ Experiență (cîștigată prin contactul cu fenomenele). Viața ne învață că experiența conducătorilor poate da cele mai bune rezultate atunci cînd se bazează pe experiența maselor, a poporului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 77. 4. Timpul care trece de la nașterea pînă la moartea cuiva; șirul evenimentelor întîmplate în acest timp. Cînd ne-am sculat, am avut în fața noastră una din acele priveliști pe care rareori în viață ai prilejul de a le întîlni. BART, S. M. 53. În o clipă mi se păru că am trăit o viață întreagă. HOGAȘ, M. N. 25. Vedea întreaga ei viață, Un cîmp pustiu, prin care ea Cu multă plîngere-și ducea Durerea timpului de față. COȘBUC, P. II 260. N-am pățit eu asta numai o dată în viața mea. CREANGĂ, P. 124. Cu întemeierea acestor state, evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite, viața lor ne este mai bine cunoscută. BĂLCESCU, O. II 12. ◊ Loc. adj. și adv. Pe viață = pentru tot timpul cît trăiește cineva. A fost amestecat într-un complot... Asta i-a adus arestarea, judecarea și osîndirea la temniță pe viață. SADOVEANU, E. 49. Însurătoarea nu-i măr să-l muști și, de nu ți-o place, să-l zvîrli, ci-i pe trai și viață. SEVASTOS, N. 53. Titlurile n-au fost decît pe viață, fără a lăsa drept la urmași. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Loc. adv. Din viață = din timpul cînd trăiește cineva, cînd este încă viu. I-a dat din viață partea lui de moștenire. (În construcții negative) În viața mea = niciodată. ◊ Expr. O viață de om = vreme îndelungată. Nu-i revăzusem de 22 ani! o viață de om! NEGRUZZI, S. I 67. Primăvara vieții v. primăvară. ♦ Povestire a faptelor și a întîmplărilor din timpul cît a trăit cineva; biografie. Deschid viețile sfinților și văd atîtea și atîtea. CREANGĂ, A. 22. 5. (Bot.,în expr.) Arborele vieții v. arbore.

VIU², VIE, vii, adj. 1. (În opoziție cu mort) Care e în viață, care (mai) trăiește. Mediul pune la dispoziția ființei vii materia din care se compune, energiile pe care le cheltuiește și excitanții care o pun în mișcare. MARINESCU, P. A. 44. Să nu mai știu De sînt mort sau de sînt viu. ALECSANDRI, P. 102. Cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții ii mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ (În opoziție cu limbă moartă) Limbă vie = limbă care se vorbește și care evoluează; limbă în circulație. Limba vie nu poate fi stăvilită; încercările artificiale n-au avut nici un sorț de a se statornici. SADOVEANU, E. 35. Amintirile și povestirile lui Creangă sînt însăși limba vie a poporului, ridicată la un înalt potențial artistic. id. ib. 97. ◊ Loc. adj. De viu = fiind încă în viață, trăind încă. Chinul ăsta cum se cheamă, Cînd de viu ești în mormînt? COȘBUC, P. II 10. Amîndoi se pierd de vii În codri merei pustii. ALECSANDRI, P. II 90. Cine face orz din grîu, Să-l mînce viermii de viu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. Îl mănîncă viermii de viu, se spune despre cineva extrem de leneș sau de neîngrijit, de murdar. ◊ Expr. A jupui pe cineva (sau a lua cuiva pielea) de viu î a supune pe cineva la chinuri, jupuindu-l; fig. a jefui, a jecmăni pe cineva; a fi fără milă față de cineva. V. jupui. A îngropa (pe cineva) de viu sau a băga (pe cineva) de viu în mormînt (sau în groapă, în pămînt) v. băga (I 2). A mînca (pe cineva) de viu v. mînca (1). Viu-viuț (sau -viuleț)= chiar viu, într-adevăr viu; nevătămat. Porunci lui Ercule să-i aducă din Arcadia vie-viuliță, cerboaica. ISPIRESCU, U. 37. Căprioara ce-o împușcase fugea vie-viuliță. ȘEZ. VII 50. Viu sau mort = în viață sau mort, în orice stare s-ar afla, oricum ar fi. Mai mult mort decît viu v. mort (1). ◊ (Substantivat) Cu viii nu mai am de-a face de mult. MACEDONSKI, O. I 32. Părintele Isaia, în loc să umble morțiș, ca alți popi, după cerșitorit, luînd și de pe viu și de pe mort... el, dimpotrivă, zicea că este de altă părere. CREANGĂ, A. 138. (Expr.) A fi mort între vii = a fi ca și mort. Nici cu viii, nici cu morții, se spune despre un bolnav care nici nu moare, nici nu se înzdrăvenește. Morții cu morții și viii cu viii, se spune celor care se consolează greu de pierderea unei persoane dragi, neglijîndu-și interesele. Morți cu morți și vii cu vii, Și pînă ne-om învoi, Amîndoi că vom cinsti. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. ♦ (În opoziție cu inert, neînsuflețit) Care este dotat cu viață, p. ext. cu simțire, cu mișcare; însuflețit. Noi sîntem adevărata uzină, sîntem uzina vie. SAHIA, N. 36. Harabagia... e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos. CREANGĂ, P. 107. Eu sînt vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață. EMINESCU, O. I 171. Inventar viu v. inventar. Gard viu v. gard (1) Carne vie v. carne (1). Rană vie = rană deschisă, care sîngerează. Îl legă în pat, și-l bătu, și-l crestă cu iataganul de i-a făcut trupul ca o rană vie. SADOVEANU, O. VIII 236. Argint viu v. argint (3). 2. (În concepția creștină, despre dumnezeu) Care trăiește în veci; etern, nemuritor. Mă jur pe viul dumnezeu și pe stema mea de împărat că... îi voi da pe fata mea. ISPIRESCU, L. 378. 3. Plin de viață, de neastîmpăr, cu mișcări, iuți, vioaie. Admiram cele patru animale subțiri și vii ca jocul de izvor. CAMIL PETRESCU, U. N. 383. ♦ Cu reacțiuni viguroase, prompte, firești; plin de vitalitate, dinamic. Duduie, să știi că de dala asta te admir eu, pentru că urăști, iubești, disprețuiești, ești vie și limpede. IBRĂILEANU, A. 751 ♦ Expresiv, animat. Mesenii încîntați Rămas-au – Atît era de vie și de atrăgătoare Vorbirea lui. ALECSANDRI, T. II 100. 4. (Despre plante) Viguros, sănătos; verde. Unde-s tufele mai vii, Tot mormînturi de copii. ALECSANDRI, P. P. 35. ♦ (Despre ape) Care curge vioi, repede. Iată punțile de bîrne... Morile, izvorul viu. MACEDONSKI, O. I 8. Izvoară vii murmură și saltă de sub piatră. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Rar, despre aer) Curat, proaspăt, răcoros. Stătură toți trei în picioare în aerul viu, trezit, tare, desprimăvărat. DUMITRIU, N. 21. ♦ (Despre foc) Care arde bine, cu flăcări mari. Lelița Ileana hrănea un foc viu sub șopron. SADOVEANU, O. VIII 214. 5. (Despre zgomote și despre sursele zgomotelor) Răsunător, puternic. A prins să sune sunet viu De treasc și trîmbiți și de chiu. COȘBUC, P. I 56. ◊ (Adverbial) Un sunet de argint răsună viu. DUNĂREANU, CH. 122. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. Tunetul prin bubuire viu răspunde la urare. BELDICEANU, P. 65. ♦ (Despre lumină, p. ext. despre surse de lumină) Tare, puternic, orbitor. O lumină vie se deschisese într-o clipă cătră sale în ceață, cătră apele împrăștiate ale Moldovei. SADOVEANU, O. IV 486. Era un soare viu ca de cristal apos. CAMIL PETRESCU, U. N. 199. Se văzu în lumina vie că ochii lui erau plini de lacrimi. EMINESCU, N. 55. ◊ (Adverbial) Și cît de viu s-aprinde el [luceafărul] în orișicare sară. EMINESCU, O. I 168. ♦ (Despre culori, p. ext. despre obiecte colorate) Aprins, strălucitor. Îmi aduc aminte de fluturii pe care i-am prins și de culorile vii și minunate pe care le-am șters, în glumă, de pe aripile lor. STANCU, D. 24. Pe jos sînt covoare țesute-n flori vii. EMINESCU, O. IV 165. ◊ (Adverbial) Raze de soare scînteiau în mătăsuri și dantele viu colorate, răspîndite în neorînduială pe mese. SADOVEANU, O. VIII 39. Sînt păduri de portocale Ce s-acoper viu cu flori. ALECSANDRI, P. III 130. ♦ (Despre ochi, priviri) Care strălucește de vioiciune, de inteligență; ager, vioi. Privea țintă numai cu ochii lui vii și zîmbea cu zîmbetul lui misterios. SADOVEANU, O. VII 77. Pe figura lui negricioasă, cu privirea vie de diamant negru a ochilor, a trecut un surîs. CAMIL PETRESCU, O. I 283. 6. (Despre abstracte) Intens, puternic. În oglinda închipuirii se păstrează vii și neșterse unele amintiri ale trecutului. HOGAȘ, M. N. 107. Aici amintirile istorice sînt vii. VLAHUȚĂ, R. P. 63. Aceasta trăda viul interes ce trebuia să-l poarte pentru Dionis. EMINESCU, N. 77. El aleargă plaiul fără să-o-ntîlnească, Via lui durere crește nencetat. BOLINTINEANU, O. 87. ◊ (Adverbial) E Ileana Cosînzeana!... la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit. ALECSANDRI, P. III 20.

SPECULAȚIE, speculații, s. f. 1. Cugetare abstractă și pur teoretică asupra unei probleme; teoretizare ruptă de practică și de experiență. Orice speculație care n-are legătură cu viața e moartă. BARANGA, I. 195. Preocuparea lor majoră, artă sau speculația filozofică, le absoarbe întreaga existență. SADOVEANU, E. 30. Dacă vreo speculație filozofică mișcă dureros inima omenească, împrăștie melancolia, deznădejdea într-o societate, asta înseamnă că societatea era bolnavă mai înainte. GHEREA, ST. CR. I 65. 2. (Astăzi rar) Speculă în afaceri; afacere bazată pe înșelătorie. Să vorbim de motivul pentru care te-am rugat să vii cu mine. – Care motiv?... A fi iar vro speculație cu folos sigur. ALECSANDRI, T. 768. ◊ Fig. Patrioții cei falși?... Cei cari fac din patriotism o speculație și din presă o tarabă de marfă minciunoasă? ALECSANDRI, T. 1740. – Variante: speculațiune (CĂLINESCU, E. 17, GALACTION, O. I 233, CARAGIALE, O. VII 200), (învechit) spiculație (GORJAN, H. IV 135) s. f.

SEGANTINI, Giovanni (1858-1899), pictor italian. Influențat de simbolism. Adept al diviziunii tonurilor. Peisaje, scene de gen, compoziții alegorice („Amorul ca izvor al vieții”, tripticul „Viață, natură, moarte”).

STRĂLUCI, strălucesc, vb. IV. Intranz. 1. A luci puternic, cu o lumină vie, a răspîndi lumină, a lumina. Deasupra, strălucesc miile de stele. BOGZA, A. Î. 64. Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Strălucește și dizmiardă oceanul de ninsoare. ALECSANDRI, P. A. 112. Stelele strălucesc de o mai vie lumină. NEGRUZZI, S. I 58. 2. A reflecta lumină, a sclipi din cauza luminii, a scînteia, a sticli. Vîrfurile colinelor strălucesc în lumina vie a soarelui. BOGZA, C. O. 237. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd strălucesc subt rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Troiene mari acopăr cîmpiile... gîrla înghețată bocnă strălucește în curmezișul șesului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 89. Făt-Frumos, – zise fata – și două lacrimi mari străluciră în ochii ei – nu te duce încă. EMINESCU, N. 9. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) Cătănuț cînd auzea, La Gruia se repezea, Paloșul își strălucea, Printr-însul îl petrecea. TEODORESCU, P. P. 632. 3. Fig. (Despre persoane) A se face remarcat (prin calități sau fapte excepționale). Din viața pieritoare, trecînd în altă lume, În viața fără moarte mă duc să strălucesc. MACEDONSKI, O. I 52. Din orice parte ai privi... nu-i poți găsi decît puncte slabe: nu strălucește nici prin mijloacele sale intelectuale, nici prin cunoștințe. BOLINTINEANU, O. 251. ◊ Refl. De la această solie în Ardeal, documentele istorice pierd din vedere pe viteazul Radu din Calomfirești, pe care îl văzurăm... strălucindu-se în războiul cu tătarii. BĂLCESCU, O. II 83. ◊ Tranz. fact. (Neobișnuit) În acel locaș de piatră, drum ce duce la vecie... Cîtă ai simțit plăcere cînd a lui Mihai soție A venit să-ți povestească fapte ce l-au strălucit! ALEXANDRESCU, M. 16. – Prez. ind. pers. 3 și: (învechit) străluce (EMINESCU, O. I 167, ALECSANDRI, P. III 200).

SUCCEDA, succed, vb. I. (Și în forma succede) 1. Intranz. (Urmat de determinări în cazul dativ sau introduse prin prep. «la») A urma imediat după altcineva sau după altceva, a lua locul altuia. Moartea succede vieții, viața succede la moarte. EMINESCU, O. I 36. Majoritatea poporului îl iubea, ca nici pe unul din cîți l-au preces și i-au succes pe tronul Moldovei. HASDEU, I. V. 48. ♦ Refl. A veni unul după altul, unul în locul altuia. M-am trezit în oraș, unde pulberea și noroiul se succedă cu o regularitate de desperat. NEGRUZZI, S. I 95. 2. Tranz. (Transilv., Bucov., numai în forma succede, de obicei construit cu dativul) A-i reuși cuiva ceea ce a întreprins, a avea succes. Trebuie s-o pîndească ca mîța pe șoarec și, de-i succede a pune mîna pe dînsa, iese din mijlocul cercului. MARIAN, Î. 196. 3. Intranz. (Jur.) A moșteni. – Variantă: succede (part. succes) vb. III.

SUPRAVIEȚUI, supraviețuiesc, vb. IV. Intranz. A rămîne în viață după moartea cuiva, după o nenorocire, după o catastrofă etc. Tot ce-l înconjura era rodul propriei lui energii, el creiase toată viața acumulată și numai mulțumită lui se împopulase acest colț de natură care era să-i supraviețuiască. ANGHEL, PR. 58. ◊ (Glumeț) Că [gîzele] mai supraviețuiseră potopului de catran, rămînea o minune vrednică de mirare. C. PETRESCU, A. 315.

BOALĂ. Subst. Boală, morb (livr.), afecțiune, suferință, suferire (înv.), maladie (livr.), morbiditate; chin, chinuire, chinuială (rar), durere, zăcare, zacere, zăcut, zălezeală (reg.), gogire (pop. și fam.), betegie (reg.), beteșug (pop.), betejeală (pop.), războlire (pop.); molimă (pop.), epidemie, endemie, contagiune (înv.), boliște (reg.), boleșniță (pop.), boleaznă (pop.), epizootie; îmbolnăvire; infectare, infecție, contaminare, contagiune, contagiere, molipsire, molipseală (rar); intoxicare, intoxicație, otrăvire. Malignitate; benignitate. Ipohondrie, nosofobie. Bolnav, suferind, pacient, ipohondru. Adj. Bolnav, bolnăvior (dim.), suferind, războlit (pop.), suferitor (rar), beteag (pop.), betejit (reg.), zăcaș (reg.), căzut la pat, cu un picior în groapă; bolnăvicios, maladiv, morbid, morbos (rar); nesănătos, șubred, debil, ticălos (înv.), slab, slăbit, plăpînd, firav, slăbuț, astenic. Ipohondru. Infecțios, molipsitor, contaminant, contagios, epidemic, endemic. Malign; benign. Vb. A fi bolnav, a boli (pop.), a suferi, a fi suferind, a se chinui, a pătimi, a boli la pat (pop.), a zăcea, a sta la (în) pat, a gogi (pop. și fam.), a zălezi (reg.). A se îmbolnăvi, a se bolnăvi (pop.), a coace o boală, a cădea (bolnav) la pat, a se războli (pop.), a se beteji (reg.), a cădea la (în) zăcare; a se molipsi, a se contamina, a se infecta; a se intoxica. A îmbolnăvi, a contamina, a contracta (a lua) o boală, a contagia, a infecta. A arăta rău (prost), a se zbate în ghearele morții, a fi cu un picior în groapă, a-l căuta moartea, a fi bolnav de moarte, a mirosi a pămînt, a fi mai mult mort decît viu, a fi între viață și moarte. V. doctor, durere, fobie, infirmitate, instituții sanitare, manie, medicament, nebunie, tratament medical.

MOARTE. Subst. Moarte, murire (înv.), deces, sucombare (livr.), exitus (livr.), răposare (rar), răposat (rar), repauzare, dispariție, pieire, stingere, sfîrșit, obștescul sfîrșit (ir.), adormire (fig.), somnul de veci (cel lung, veșnic). Moarte subită; moarte prematură; moarte violentă. Moarte naturală. Moarte clinică. Eutanasie. Mortalitate; mortalitate infantilă. Muribund, murind (înv.). Mort, decedat, răposat, repauzat (livr.), defunct, dispărut, adormit (fig.). Cadavru. Înmormîntare, îngropare, înhumare; incinerare. Adj. Muritor, pieritor. Mort, decedat, răposat, defunct, dispărut, pierit (pop.), stins, adormit (fig.), adormit întru vecie (pe veci, pe vecie), dus pe vecie, dus pe lumea cealaltă. Mortal, ucigător; letal (med.), de mort, de moarte; funebru, funest. Cadaveric, de cadavru. Vb. A muri, a deceda, a sucomba (livr.), a răposa, a repauza (livr.), a dispărea, a pieri, a se stinge, a se sfîrși, a expira (fig.), a înceta din viață, a adormi (fig.), a-și da sufletul, a-și da sfîrșitul (obștescul sfîrșit), a-și da duhul, a da ortul popii, a da hîrștioaga popii (reg.), i-a cîntat popa aghiosul, l-a luat aghiuță, a-i ieși (cuiva) sufletul, a închide ochii (pentru totdeauna), a(-și) pune (încrucișa) mîinile pe piept, a-l lua (pe cineva) moartea, a se duce pe drum neîntors (pe cale neîntoarsă), a-și da otpustul, a-și pierde papucii, a-și da pielea popii, a se strămuta (din viață), a-și da suflarea (de pe urmă), a-și da ultimul suspin, a plăti naturii tributul, a-și închina fruntea-n țărînă, a i se isprăvi (tăia) (cuiva) zilele, a adormi pe veci, a adormi întru Domnul, a adormi (a dormi) somnul (cel) de veci (cel lung, cel de pe urmă); a trece (a se trece, a înceta) din viață, a-și lăsa pielea zălog, a muri cu zile (în sîn), a muri înainte de vreme (prematur), a muri de moarte bună, a muri în patul său; a muri fără pernă la cap, a muri ca un pui de găină, a-și lăsa pielea pe undeva, a-i rămîne (a-i putrezi) (cuiva) oasele pe undeva, a-și găsi mormîntul (moartea). A se sinucide, a se omorî, a-și lua zilele (viața), a-și face (singur) seama (seamă), a-și face moarte; a-și pierde viața, a-și frînge gîtul, a muri sub cuțit. A fi mort, a nu mai fi printre cei vii, a fi în lumea celor drepți, a (se) odihni cu drepții, a se face (a fi) oale și ulcele (ulcioare), a fi în pămînt, a nu (mai) sufla. A fi pe moarte, a fi bolnav (beteag) de moarte, a vedea moartea cu ochii, a se zbate (a se lupta) între viață și moarte, a fi pe patul de moarte (patul morții), a nu mai avea mult, a lupta cu moartea, a da mîna cu moartea, a pune ochii în grindă, a fi cu ochii stîlpiți după ușă, a mirosi a pămînt, a fi numai sapa și hîrlețul, a fi cu un picior în groapă, a ajunge pe marginea gropii, a fi în doaga morții, a fi pe cuțit, a-i suna (cuiva) ceasul morții, a fi pe dric, a fi pe ducă, a-și lepăda (a sta să-i pice cuiva) potcoavele, a trage să moară, a vărsa sudori de moarte. A înmormînta, a îngropa, a înhuma; a incinera. Adv. Pe moarte, între viață și moarte. V. boală, dispariție, inexistență, înmormîntare, omor, pedeapsă, sfîrșit.

SĂTURAT adj. 1. mîncat, sătul, (pop.) ospătat, (înv. și reg.) sațiat, (reg.) omiat. (Un om ~.) 2. plictisit, sătul, scîrbit, (Mold. și Bucov.) lehămetit, lehămetuit, (înv. și fam.) sastisit. (~ de moarte de viața ce o duce.) 3. dezgustat, îngrețoșat, sătul, scîrbit, (Mold. și Bucov.) lehămetit, lehămetuit. (Om ~ de ce-a văzut.)

deces sn [At: LM / Pl: ~e și (rar) ~uri / E: fr décès, lat decessus] 1 Încetare a vieții Si: moarte. 2 (Îs) Act (sau certificat) de ~ Act oficial prin care medicul legist constată decesul (1) și cauza acestuia. 3 (Îas) Document oficial redactat de Oficiul stării civile, prin care se înregistrează decesul (1).

învia [At: COD. VOR. 156/1 / V: (înv) ~iua, (cscj) ~ie (Ps: înviș și învisei) / Pzi: ~viu, ~iez / E: în- + ml vivere] 1 vi A căpăta viață. 2 vi A reveni la viață, după moarte. 3 vtf A readuce la viață Si: a resuscita. 4-5 vti (Fig) (A face să revină sau) a reveni în memorie. 6 vi (Fig; d. vegetație) A renaște după sfârșitul iernii. 7 vi (D. insecte) A se trezi din amorțire, primăvara. 8-9 vtr (Fig) A (se) umple de putere, de vlagă, de viață Si: a (se) anima, a (se) înviora. 10 vt (Fig) A regenera. 11 vr A se însănătoși încetul cu încetul după o boală grea.

înviat, ~ă a [At: CORESI, EV. 31/31 / Pl: ~ați, ~e / E: învia] 1 (Mtp) Care a căpătat viață. 2 Revenit la viață, după moarte. 3 Readus la viață. 4-5 (Readus sau) revenit în memorie. 6 (D. vegetație) Renăscut după sfârșitul iernii. 7 Căruia i s-a dat putere. 8 (Fig) Care s-a umplut de putere și vioiciune Si: animat, înviorat². 9 Însănătoșit după o boală grea. 10 (Fig) Regenerat.

înviere sf [At: COD. VOR. 61/3 / P: ~vi-e~ / V: (înv) ~iiare / Pl: ~ri / E: învia] 1 Trezire la viață. 2 Revenire la viață, după moarte. 3 Sărbătoare creștină a Paștelui, în care se comemorează revenirea la viață a lui Iisus Hristos. 4 Noapte care precedă învierea (2). 5 Slujbă religioasă care se oficiază în noaptea Paștelui. 6 (În religia creștină; șîs ~ morților) Înviere (2) a celor morți în ziua judecății de apoi. 7 (Reg) Naștere a unui copil. 8 Readucere la viață. 9-10 (Readucere sau) revenire în memorie. 11 (Fig) Renaștere a vegetației după sfârșitul iernii. 12 Trezire a insectelor din amorțire, primăvara. 13 (Fig) Recâștigare a puterilor și a vioiciunii. 14 Însănătoșire încetul cu încetul după o boală grea. 15 (Fig) Regenerare. 16 (Fig) Înviorare.

lupta [At: PSALT. 107 / Pzi: lupt / E: ml luctare] 1 vrr A se bate corp la corp cu cineva Si: (pop) a se încăiera, (îvp) a se măsura. 2-3 vir A fi în război cu cineva Si: (înv) a se oști, a se răsgloti, a voinici. 4-5 vir (Pop; îe) A (se) ~ în luptă dreaptă A (se) bate respectând anumite reguli. 6 vt (Îvr; fig) A prigoni. 7 vt A învinge. 8-9 vir (Fig; d. oameni) A depune eforturi deosebite, fizice, intelectuale etc., pentru a realiza, a depăși sau a obține ceva Si: a se chinui, (îvp) a se sforța, a se trudi, a se zbate, a se zbuciuma. 10 vrr (Pop; îe) A se ~ ziua cu noaptea A se face ziuă. 11-12 vtr (Îe) A (se) ~ pentru existență A (se) lupta pentru supraviețuire. 13-14 vir (Udp „împotriva”, „contra”, îvr „asupra”) A opune rezistență. 15-16 vir (Irn; cu determinări care indică mâncare sau băutură) A se forța să termine ceva de mâncat sau de băut. 17-18 vir (Îvr) A nu lăsa să se manifeste sentimentele. 19 vr (Îvr; îe) A se ~ cu frica și nădejdea A oscila între frică și speranță. 20 vr (Pop; îe) A se ~ cu gândul A fi preocupat în mod constant și intens de ceva. 21 vr (Irn; îe) A se ~ cu morile de vânt A întreprinde acțiuni inutile. 22 vr (Îae) A înfrunta dușmani ireali. 23 vr (Pfm; îe) A se ~ cu moartea (sau între viață și moarte) A fi în agonie. 24 vr (Pop; îe) A se ~ cu somnul A încerca să rămână treaz. 25 vr (Rar) A se descurca. 26-27 vir (Fig; d. oameni) A înfrunta chinuri, suferințe etc. Si: a se chinui, a îndura, a pătimi, a răbda, a suferi. 28-29 vir (Pex) A (se) agita. 30 vt A persecuta. 31 vr (Înv) A asalta. 32-33 vir (D. oameni sau grupuri de oameni, instituții etc.) A fi în dispută în scopul dobândirii sau al recunoașterii întâietății. 34 vr A polemiza. 35 vr A oscila între două impulsuri. 36 vr (Pfm; îe) A se ~ cu sine (cu inima sa, cu el) însuși A se autocontrola. 37 vr (Pop; îe) A se ~ cu viața (sau cu lumea (întreagă) A înfrunta dificultățile și neajunsurile existenței.

naștere sf [At: CORESI, EV. 494 / V: (reg) ~ti~ / Pl: ~ri / E: naște] 1 Expulzare a fătului din cavitatea uterină Si: (rar) născare (1), (pop) facere, (îrg) născut¹ (1), născătoare (1), (înv) născătură (1). 2 (Iuz; îs) Casă de (sau pentru) ~ri Maternitate în mediul sătesc. 3 (Reg) Organ genital al femeii. 4 (Reg) Organ genital al iepei Si: născut¹ (4), (reg) născoaie. 5 (Înv) Odraslă. 6 (Înv; pex) Familie. 7 (Înv; pex) Neam (10). 8 (Înv; îs) Nume de ~ Nume de familie. 9 Venire pe lume a unei ființe. Si: (pop) născare (2), (îrg) născut¹ (4), (înv) născătură (5). 10 (Îs) Act (sau certificat, buletin) de ~ Document oficial redactat de Oficiul stării civile, prin care se constată că o persoană s-a născut. 11 (Reg; îs) Loc de ~ sau locul ~rii, casă de ~ Placentă. 12 (Îs) Zi de ~ sau ziua ~rii Dată la care s-a născut cineva. 13 Sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. 14-15 (Îljv) Din ~ (Care este) de la începutul existenței Si: congenital. 16-17 (Îal) (Într-un mod) potrivit unor predispoziții naturale. 18 (Îlav) Prin ~ Prin structura naturală, înclinațiile firești. 19 (Bis; îls) A doua ~ Înnoire a ființei individului, produsă prin taina botezului. 20 (Bis; Îal) Înviere din morți și viață veșnică a celor buni, după judecata din urmă. 21 (Îs) ~a Sfântului loan Botezătorul (sau, înv, Botezătorul) Sărbătoare creștină celebrată la 24 iunie. 22 (Îs) ~a Maicii Domnului Sărbătoare creștină celebrată la 8 septembrie. 23 (Îs) ~a Domnului (Iisus Hristos) sau ~a lui Hristos Crăciun. 24 (Și eliptic; îas) Reprezentare iconografică a nașterii lui Iisus Hristos. 25 (Și eliptic; îas) Psalm care se cântă în ajunul Crăciunului. 26 (Îlav) Înainte (sau mai nainte) de ~a lui Hristos Înaintea erei noastre. 27 (Îlav) De la (sau după) nașterea lui Hristos În era noastră. 28 (Îal) Al erei noastre. 29 (Îvr; lpl; determinat prin „cele dintâi”) Drepturi ale întâiului născut. 30 Origine. 31 (Îlav) De (sau din) ~ sau de ~a sa De loc din... 32 (Îal) De naționalitate. 33 (Înv) Loc unde s-a născut cineva. 34 (Înv; pex) Patrie. 35 (Înv; fig) Apariție. 36 (Înv; fig) Cauză. 37 (Înv; fig) Izvor. 38 (Înv; fig) Început. 39 (Îlv) A da ~ A naște (1). 40 (Îal) A crea. 41 (Îal) A produce. 42 (Îal) A provoca. 43 (Îlv) A lua ~ A apărea. 44 (Îal) A se forma. 45 (Îal) A se produce. 46 (Înv; art) Titlu al primei cărți a Bibliei Si: facerea, geneza. 47 (Aht; după fr naissance) Fiecare dintre cele două secțiuni transversale ale unui arc sau ale unei bolți, care formează suprafețele de reazem ale acestora pe infrastructură.