PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

NECHEMAT, -Ă, nechemați, -te, adj., s. m. și f. 1. Care nu a fost chemat, poftit, invitat (undeva); care nu este dorit (undeva). 2. Adj., s. m. și f. (Cel) care nu este indicat, îndreptățit (să spună sau să facă ceva); nepriceput, incompetent, ignorant. – Ne- + chemat.

NEȘTIUTOR, -OARE, neștiutori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care nu știe (nimic); ignorant, nepriceput; lipsit de cultură. ♦ (Substantivat) Neștiutor de carte = analfabet. ♦ Inocent, candid, naiv; p. ext. inofensiv. [Pr.: -ști-u-] – Ne- + știutor.

Doct ≠ ignorant

Erudit ≠ ignorant, mărginit, redus

Ignorant ≠ erudit, învățat, știutor

AGEAMIU adj., s. v. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, necunoscător, neinițiat, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost.

AGRAMAT adj., s. v. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, simplu.

GROS adj., s. v. bădăran, grosolan, ignorant, incult, mitocan, mârlan, mârlănoi, mocofan, mojic, necivilizat, necultivat, neinstruit, neînvățat, nepoliticos, ordinar, prost, simplu, țărănoi, țoapă, țopârlan, vulgar.

IGNAR adj., s. v. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, simplu.

IGNORANT adj., s. 1. v. incult. 2. v. incapabil. 3. v. necunoscător.

INCAPABIL adj., s. 1. adj. v. inapt. 2. adj., s. v. neputincios. 3. adj., s. ignorant, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) 4. adj. neputincios. (~ de a face ceva.)

INCULT adj., s. ignorant, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, semidoct, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Persoană ~.)

NEABEȚEDAT adj., s. v. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, simplu.

NECAPABIL adj., s. 1. adj. incapabil, neputincios, prăpădit, slăbănog, (rar) impotent, (pop.) becisnic, nemernic, nevoiaș, nevolnic, (înv. și reg.) sec, ticălos, (prin Munt. și Olt.) sfoiegit, (înv.) mișel, neputernic, neputinte, secat. (Un biet om ~.) 2. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.)

NECUNOSCĂTOR adj., s. ignorant, neinițiat, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamiu, (fig.) profan. (Este încă un ~ în materie.)

PROFAN adj., s. v. ignorant, necunoscător, neinițiat, nepriceput, neștiutor.

ignorant adj. m., s. m. (sil. mf. i-), pl. ignoranți; f. sg. ignorantă, pl. ignorante

IGNAR ~ă (~i, ~e) livr. (despre persoane) Care vădește lipsă de cunoștințe sau de practică într-un anumit domeniu; ignorant; incompetent; necompetent; neștiutor. /<fr. ignare

IGNORANT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre persoane) 1) Care vădește lipsă de cunoștințe sau de practică într-un anumit domeniu; incompetent, necompetent; neștiutor; ignar. 2) Care nu este cult; lipsit de instruire și de cultură elementară; incult. /<fr. ignorant

IGNORANȚĂ f. 1) Stare de ignorant; lipsă de cunoștințe sau de practică într-un anumit domeniu; incompetență; neștiință. 2) Lipsă de instruire și de cultură generală; incultură. [G.-D. ignoranței] /<fr. ignorance, lat. ignorantia

INCULT ~tă (~ți, ~te) Care nu este cult; lipsit de instruire și de cultură elementară; ignorant. /<fr. inculte, lat. incultus

PROFAN ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care nu este inițiat într-un domeniu de activitate; neștiutor; ignorant. Sunt ~ în muzică. 2) Care nu respectă ceea ce este considerat de religie drept sfânt. 3) Care nu ține de religie; înstrăinat de religie; lumesc; laic. Artă ~ă. /<fr. profane, lat. profanus, ~a, ~um

BEOȚIAN, -Ă s.m. și f. Locuitor al Beoției antice. ♦ (Fig.) Ignorant, lipsit total de preocupări intelectuale (aluzie la reputația locuitorilor Beoției antice). [Pron. -ți-an, < fr. béotien].

AGRAMAT, -Ă 1. adj., s.m. și f. (Liv.) (Cel) care în vorbire face greșeli elementare de limbă; (p. ext.) ignorant, incult. 2. adj. (Despre texte) Care conține greșeli de ortografie și de gramatică. [< lat., gr. agrammatos].

IGNAR, -Ă adj. (Rar) Ignorant; incult. [Cf. fr. ignare, lat. ignarus].

IGNORANT, -Ă adj., s.m. și f. (Om) incult, neînvățat. [Cf. fr. ignorant].

INOCENT, -Ă adj. 1. Nevinovat, curat, naiv; candid. 2. (Ironic) Simplu; ignorant. [< fr. innocent, it. innocente, lat. innocens].

preaprost, -oastă, adj. (înv.) care este extrem de ignorant, puțin cultivat.

cunoaște (cunosc, cunoscut), vb. – 1. A lua cunoștință. – 2. A înțelege, a aprecia, a judeca. – 3. A cîștiga, a achiziționa. – 4. A deduce, a conchide. – 5. A observa, a remarca. – 6. A ști, a avea în minte, a-și da seama de ceva. – 7. A fi în relații cu cineva. – 8. A fi la curent. – 9. A recunoaște, a identifica. – 10. A avea raporturi trupești cu o femeie. – 11. A recunoaște, a dovedi, a declara, a admite. – 12. A fi recunoscător, a mulțumi. – 13. A recunoaște drept șef, a respecta, a avea considerație. – Mr. cunoscu, cunuscui, cunoaștire, megl. cunos(c), istr. cunoscu. Lat. cognōscĕre, prin intermediul unei forme vulg. *connōscĕre (Pușcariu 447; Candrea-Dens., 446; REW 2031; DAR); cf. it. conoscere, prov. conoire, fr. connaître, cat. coneixar, sp. conocer, port. conhecer. – Der. cunoscut, s. m. (persoană știută; prieten); necunoscut, adj. (care nu este cunoscut); cunoscător, adj. (care cunoaște); necunoscător, adj. (care nu cunoaște, ignorant); cunoștință, s. f. (cunoaștere; știre; judecată; noțiune, idee; relație de societate; persoană cunoscută; înv., gratitudine; înv., conștiință); necunoștință, s. f. (ignoranță, nepricepere); încunoștiința, vb. (a aduce la cunoștință; a informa); cunoștințe, s. f. pl. (persoane cunoscute) care pare să reprezinte lat. cognoscentem (Cipariu, Principii, 198; Drăganu, Dacor., II, 278; DAR), sec. XVII, înv.; recunoaște, vb. (a admite; a acorda; a mărturisi; a vizita; a explora; a mulțumi), a înlocuit în epoca modernă vb. cunoaște cu sensurile 11-13; recunoscător, adj. (care poartă gratitudine); nerecunoscător, adj. (ingrat); recunoștință, s. f. (gratitudine); nerecunoștință, s. f. (ingratitudine).

AGRAMAT, -Ă I. adj., s. m. f. (cel) care face greșeli elementare de gramatică; ignorant, incult. II. adj. care conține greșeli de exprimare și de ortografie. (< lat., gr. agrammatos)

ANALFABET, -Ă adj., s. m. f. 1. neștiutor de carte. 2. (fig.) ignorant, incult; incompetent. (< fr. analphabète)

BEOȚIAN, -Ă adj., s. m. f. (om) ignorant, lipsit total de preocupări intelectuale. (< fr. béotien)

IGNAR, -Ă adj. ignorant; incult. (< fr. ignare, lat. ignarus)

IGNORANT, -Ă adj., s. m. f. (om) lipsit de cunoștințe, incult. (< fr. ignorant, lat. ignorans)

INOCENT, -Ă adj. 1. nevinovat, curat, naiv; candid. 2. (ir.) simplu, ignorant. (< fr. innocent, lat. innocens)

PROFAN, -Ă adj., s. m. f. 1. ignorant, neștiutor; (fam.) ageamiu. 2. (om) care nu ține de religie; laic. (< fr. profane, lat. profanus)

moacă (moace), s. f. – 1. Măciucă, ghioagă. – 2. Căpățînă, devlă. – 3. Cap de dovleac, persoană ignorantă. – 4. Domnișoară, tinerică. – 5. Zglăvoacă. – 6. Mormoloc. – 7. Barbun (Cottus gobio). Creație expresivă, pornind de la *moc, formă neastestată, care indică ideea de „obiect rotund”, cf. coc (Iordan, Dift., 208; Philippide, Principii, 61; Iordan, BF, IV, 183). Legătura care s-a încercat să se stabilească cu sb., cr. muk „tăcere” (Loewe 71) nu pare posibilă. – Der. moche, s. f. (toantă, proastă); moachiță, s. f. (proastă, neroadă); mochiu, s. m. (prost, imbecil); măcău, s. n. (Bucov., Mold., ghioagă); mocan, s. m. (țopîrlan, nătîng; om de munte ardelean, cioban din Transilvania), cu suf. -an (der. din mag. mokány „țăran”, propusă de Cihac, II, 516, nu e posibilă); mocancă, s. f. (țărancă din Transilvania, transilvăneancă); mocăncuță, s. f. (un dans popular; Arg., hîrtie de 500 lei), la care ultimul sens se explică prin efigia acelei emisiuni; mocănesc, adj. (rustic; pastoral); mocănos, adj. (nerod, nătărău); mocîrțan, s. m. (nerod); mocofan, s. m. (nerod); mogîrlan, s. m. (bădăran, necioplit); modîrlan, s. m. (nerod); mocîrță (var. mogîrlă), s. f. (nerod); mogîrdan (var. mogîldan, mogîdău), s. m. (bădăran, nerod; măscărici); mogîndă, mogîrdă, mogîldeață, mogîrdeață, Trans. mohoandă, mohîndeață, mohondeață, Mold. măgăiață, mogoiață), s. f. (pocitanie, necioplit); moglan, s. m. (țăran); modoran (var. modoroi), s. m. (Mold., Trans., țăran); mohoandă, s. f. (Trans., toantă, proastă); modîlcă, s. f. (tumoare, gîlcă); modîlcos, adj. (cu umflături). Pentru unele din aceste cuvinte s-au căutat etimologii străine. Modîrlan a fost pus în legătură cu sb. mučurli (Cihac, II, 201); modoran cu țig. (Graur 173); modoroi cu mag. mogor(va) „morocănos” (Cihac, II, 516) sau cu modur (Candrea); și modîlcă ar fi în loc de *mogîlcă, din rut. mogilka „gorgan” (Cihac, II, 204; Bogrea, Dacor., IV, 834). – Cf. mocăi.

ști (-iu, -iut), vb. – A avea cunoștință, a cunoaște. – Mr. știu, știut, știre, megl. știu, știri, istr. știwu. Lat. scῑre (Diez, I, 365; Pușcariu 1648; REW 7722), cf. logud. iskire (Wagner 112) și știință. – Der. știre, s. f. (știință, cunoștință: notiță, aviz; cunoaștere, preocupare); știrici, vb. (a căuta, a cerceta, a iscodi; a comunica, a face să se știe) în Trans. și Banat de la știre cu suf. expresiv; știut, adj. (cunoscut; faimos; expert, experimentat); neștiut, adj. (ignorant); știutor, adj. (care știe); neștiutor, adj. (ignorant); atotștiutor, adj. (care le știe pe toate); știutură, s. f. (cunoaștere), înv.; neștire, s. f. (inconștiență). Expresia nu știu, cînd nu poartă accent stilistic se abreviază de regulă nuș’, cel puțin în Munt., nuș cu ce < nu știu cu cine. De aici niște, pron. indef. (unii, unele, anumiți, anumite, cîțiva, cîteva) în loc de nuș’ce, REW 5899; neștine (var. neșcine, nușcine), pron. indef. (oarecare); nescit (var. neschit), adv. (ceva); niscai (var. niscaiva, nescai, nescare, niscare), pron. indef. (ceva, unii). Toate aceste comp., sau cel puțin unele dintre ele ar putea conduce direct la lat., respectiv la nescio quid, nescio quem, nescio quantum, nescio qualem; dar această ipoteză poate nu este necesară.

bâtă, adj. (invar.) ignorant.

a fi tămâie / tufă de Veneția expr. a fi ignorant; a nu ști deloc.

habarnamist, -ă, habarnamiști, -ste s. m., s. f. persoană incultă / ignorantă.

AGRAMAT, -Ă, agramați, -te, adj., s. m. și f. 1.. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face greșeli elementare de limbă, deși se pretinde om cult; p. ext. ignorant. 2. Adj. Care conține greșeli elementare de ortografie și de gramatică. – Lat. lit. agrammatos (< gr.).

a nu ști o boabă / o boacă / o buche expr. 1. a nu ști nimic, a fi complet ignorant. 2. a fi necultivat / neșcolit.

tufan, tufani s. m. persoană nepricepută / ignorantă.

tufă adj. invar. total ignorant într-o problemă, care nu știe nimic, care este complet pe dinafară.

*agrámat, -ă adj. și s. (vgr. agrámmatos; a-, fără, și grámmata, litere). Neștiutor de carte, ignorant.

*analfabét, -ă adj. (lat. analphabétus, d. vgr. analphábetos). Care nu știe alfabetu (nu știe carte, nu știe să citească). Fig. Ignorant (chear dacă știe carte).

bechĭ n. uzitat ca adv. (ung. béty, litera b, adică „nu știe nici b”. Cp. și cu betű, literă). Mold. fam. A nu ști nicĭ bechĭ, a nu ști nimic, a fi foarte ignorant. V. boacă, cirtă 1 și ĭotă.

ODI PROFANUM VULGUS (lat.) urăsc mulțimea ignorantă – Horațiu, „Ode,” III, 1, 4. Poetul ține ca opera sa să fie apreciată numai de cunoscători. Cuvintele au căpătat un sens ironic, desemnând infatuarea scriitorilor care cred că este înjositor pentru ei să fie înțeleși de oricine.

WHEN A TRUE GENIUS APPEARS IN THE WORLD, YOU MAY KNOW HIM BY THIS SIGN THAT THE DUNCES ARE IN ALL CONFEDERACY AGAINST HIM (engl.) când apare un adevărat geniu în lume, poți să-l recunoști după acest semn: toți ignoranții se unesc împotriva lui – J. Swift, „Thoughts on various subjects”.

boábă (oa dift.) f., pl. e (d. bob, pl. boabe, saŭ d. sîrb. boba). Bacă, bobiță: o boabă de strugure. Bob, bobiță, grăunte: o boabă de mazăre, de mărgăritar. Broboană: boabe de sudoare eraŭ pe fruntea luĭ. A nu ști boabă (saŭ boacă) din ceva, a nu ști nimica, a fi foarte ignorant.

2) chinéz, -ă s., pl. m. jĭ. Locuitor din China. Fig. (pin aluz. la limba neștiută a Chinejilor). Ignorant: a fi Chinez în algebră. A face pe Chinezu, a te face niznaĭ, a te preface că nu știĭ nimic. Adj. Limba chineză. – Ca s. f. și Chinezoaĭcă, pl. e.

cĭobótă f., pl. e (rut. čóbit, gen. čóbota; rus. čëboty, cĭobote de marochin, d. tăt. čabata, care vine d. pers. [de unde și turc.] čabatan, cĭobote marĭ; it. ciabatta, încălțăminte uzată, pv. sabata, fr. savate, picard chavate, sp. zapata). Mold. Cizmă, încălțămînt care acopere picĭoru pînă la genunchĭ. Fig. Iron. Om ignorant, tureatcă. (Pînă pe la 1848, maĭ toțĭ bărbațiĭ purtaŭ cĭobote. Azĭ poartă maĭ mult țăraniĭ, jidaniĭ bătrînĭ, soldațiĭ călărĭ și maĭ rar ceĭ pe jos. În Ungaria și părțile vecine eĭ, poartă și țărancele. Orășeniĭ poartă ghete, pe care le vîră în galoșĭ cînd e noroĭ și în șoșonĭ cînd e zăpadă saŭ numaĭ ger). În Mold. nord. cibotă și cĭubótă. În Munt. cĭoboată, cizmă saŭ gheată grosolană.

búche f. (vsl. buky, bukŭ, fag, litera B, d. got. bôka, literă, germ. buch, carte, buche, fag. De aicĭ și Bucovina „făget”). Vechĭ. Azĭ. fam saŭ iron. Litera B chirilică. Literă, slovă (maĭ ales chirilică). A învăța buchea cărțiĭ, a învăța (o lecțiune) cuvînt cu cuvînt. A fi buche, a fi bucher, ignorant, prost.

1) bucherésc, -eáscă adj. adj. De bucher, de ignorant: cărțĭ buchereștĭ.

*2) cras, -ă adj. (lat. crassus, gros, îndesat, dens. V. gras). Grosolan, adînc: un ignorant cras, o ignoranță crasă, crasele platitudinĭ ale discursurilor demagogice.

créștet n., pl. e (d. creastă supt infl. luĭ a crește). Vîrfu capuluĭ omuluĭ. Vîrf, culme: creștetu munților. Din creștet pînă’n tălpĭ, din cap pînă’n călcîĭe, peste tot corpu, în tot corpu: a simți un fior din creștet pînă’n tălpĭ, ignorant din creștet pînă’n tălpĭ.

*enfáză f., pl. e (vgr. em-phasis, aparență, d. en, în, și phaíno, apar). Pompă afectată în vorbire: acest ignorant vorbește cu enfază. – Fals emf-.

*félcer m. (rut. félĭčer, rus. félĭdšer, pop. féršel, pol. felczer, d. germ. feldscher, chirurg). Pop. Subchirurg. Iron. Medic ignorant.

geanabét m. (turc. ğenabet, om impur; sîrb. ğenabet). Munt. Fam. Ignorant, imbecil, gogoman.

globán m. (d. gloabă). Cal mare și prost. Fig. Iron. Epitet unuĭ om greoĭ și ignorant. – Și fem. -ană.

*ignoránt, -ă adj. (lat. ignórans, -ántis). Care ignorează, neștiutor, prost.

*incúlt, -ă adj. (lat. in-cultus. V. cult, cultiv). Necultivat, neîngrijit, lăsat în părăsire: pămînt incult, barbă incultă. Fig. Ignorant, neștiutor: om, popor incult.

2) *másă f., pl. e (fr. masse, d. lat. massa, masă, grămadă, pastă, bloc, totalitate, d. vgr. máza și mâza, grămadă de aluat, d. másso, frămînt. V. maz). Grămadă de lucrurĭ care formează un întreg: o masă de petre. Corp solid și compact: o masă de plumb. Corp inform, greoĭ și inelegant: ipopotamu e o masă de carne. Totalitate: masa sîngeluĭ, masa noțiunilor omuluĭ. Popor, public, gloată: demagogiĭ mînă masa ignorantă, exploatează ignoranța maselor. În masă, la un loc, în bloc, cu grămadă, cu toptanu.

măcelár m. (lat. macĕllarius, măcelar; it. macellaro și macellaio; germ. metzler). Vest. Casap, tăĭetor de vite saŭ vînzător de carne. Fig. Om feroce. Chirurg ignorant.

măzác, -ă adj. (pol. mazacz, mînjitor). Est. Rar. Murdar. S. m. Cant. Scriitoraș, scriitor ignorant, mîzgălitor. V. posac.

măzăcíe f. (d. măzac). Est. Rar. Murdărie. Scriere de om ignorant.

4) mir (mă), a -á v. refl. (lat. mirari și mirare, a se mira [devenit reflexiv după vsl. čuditi sen]; it. mirare, pv. cat. sp. pg. mirar, fr. mirer, a privi. V. ad-mir, minune). Îs surprins, nu pricep cauza, simt mirare: mă mir că vine, mă mir de averea luĭ. Admir, îs uimit: toțĭ s’aŭ uimit de vitejia luĭ. Îs nedumerit, nu’nțeleg: se mira ce să facă (Vechĭ). Mă miram eŭ! exclamațiune ironică egală cu „m’aș fi mirat și eŭ dacă”: Cutare n’a reușit. Mă miram eŭ (adică: m’aș fi mirat dac’ar fi reușit)! Te mirĭ cine, un om oare-care, orĭ-cine, cine știe ce om neînsemnat. Te mirĭ ce, nimica, maĭ nimica, puțin: aceștĭ oamenĭ trăĭesc cu te mirĭ ce. Se zice, ironic și te mirĭ ce și maĭ nimica, de ex.: știe și el carte te mirĭ ce și maĭ nimica (= e un ignorant). – Ferește-te de a zice: asta mă miră (după fr. cela m’étonne) îld. mă mir de asta. – În est mă mĭer, se mĭară.

năúc, -ă adj. (vsl. ne-ukŭ, neînvățat, ignorant, d. učitĭ, a învăța, a instrui. V. ucenic). Zăpăcit, cam nebun. V. rătutit.

necărturár adj. m. Care nu e cărturar, ignorant.

*pedánt, -ă s. (fr. pédant, d. it. pedant, cuv. de aceĭașĭ orig. cu pedagog). Ignorant autoritar care dă o colosală importanță lucrurilor neînsemnate și pretinde ca toțĭ să facă ca el: un pedant din evu mediŭ. Adj. Un aer pedant, o carte pedantă. Adv. În mod pedant. V. tipicar, pareatcă și chițibușar.

pedéstru, -eástră și (azĭ) -éstră adj., pl. eștri (vechĭ estri), estre (lat. pedĕster, -ĕstris, probabil cuv. lit., deși vechĭ, cu d neprefăcut în z cum s’a prefăcut în zestre; vfr. poestre, nfr. piètre, păcătos, fără valoare. V. pieton. Cp. cu maĭestru). Care merge pe jos, nu călare, nicĭ nu zboară, nicĭ nu înoată: strutocamila nu zburătoare, ce pedeastră este (Cant.), soldat pedestru, trupă pedestră. Fig. Iron. Slab, ignorant, prost: elev pedestru. V. pedestraș.

nepricopsít și neprocopsít, -ă adj. Iron. Care nu e procopsit, păcătos, ignorant, sărac, vaĭ de capu luĭ.

neștiutór, -oáre adj. Ignorant.

prind, prins, a prinde v. tr. (lat. préndere, contras din prehéndere, a apuca, din *prae-héndere, de la un vechĭ verb *héndere saŭ *hándere, vgr. handáno; it. préndere, sp. pg. prender, pv. penre, fr. prendre. – Se conj. ca cred, perd. V. a-, cu-, de-, des- și sur-prind). Apuc cu mîna, cu ghearele, cu dințiĭ orĭ cu un instrument: copiiĭ și pisicile prind păsărĭ, pescariĭ și vidrele prind peștĭ, eŭ prind șoaricĭ cu capcana. Pun mîna, arestez: poliția prinde hoțĭ. Ĭaŭ captiv, capturez: a prinde un dușman, o corabie dușmănească. Surprind, apuc asupra faptuluĭ: l-a prins furînd. Înfund cu vorba, surprind în contrazicere: te-am prins! Amăgesc, înșel: nu mă maĭ prinzĭ! Percep, aud orĭ înțeleg: n’a prins nicĭ o vorbă. Cîștig, adun: cîțĭ banĭ voĭ putea prinde. Cuprind, ocup: paraŭa e mică, dar loc mare prinde (Pan.). Apuc, cuprind: m’aŭ prins frigurile, somnu, mirarea, groaza. Încep a simți cu inima: prind ură, dragoste, dor, gust, inimă, curaj. Cuprind cu privirea: cît poate prinde ochiu. Încep să mă pun pe (Pop. Urît): prinse a plînge (numaĭ cu infinitivu saŭ subj.). Agăț, atîrn: prind o haĭnă în cuĭ. Rup pin agățare: mĭ-am prins buzunaru într’un cuĭ. Cos provizoriŭ, cîrpesc provizoriŭ o ruptură: ĭa prinde icĭ puțin haĭna asta! Fixez, înțepenesc: prind o scîndură în (saŭ cu) cuĭe, o hîrtie în boldurĭ. Impers. Te prinde, îțĭ șade bine: gluma, haĭna asta te prinde. V. intr. Folosesc, aduc folos: umbrela prinde bine pe ploaĭe. V. refl. Mă agăț, mă atîrn: m’am prins cu mînile de copac. Intru ca să particip: mă prind în horă, în joc. Mă leg, jur să fiŭ: mă prind frate de cruce. Mă oblig, mă ofer, mă îndatorez: mă prind să prind eŭ hoțu. Pun rămășag, fac prinsoare: mă prind pe o sută de francĭ că voĭ prinde hoțu. Prind rădăcină, mă fixez pin rădăcinĭ, vorbind de plante transplantate: prunu s’a prins. Fig. Reușesc, trec, am succes: vorba, mincĭuna, gluma, cartea s’a prins (V. nuca în părete). Mă solidific (mă sleĭesc, mă încheg saŭ îngheț): laptele, rîu s’a prins. A-țĭ prinde bine, a-țĭ folosi. A prinde de veste, a afla din timp saŭ la timp. A prinde putere saŭ rădăcinĭ, a te întări. Nu se prinde mîncarea, averea saŭ învățătura de el, rămîne tot slab, sărac orĭ ignorant. Cum s’ar prinde (adică: vorba), cum s’ar zice, vrea să zică, adică.

*profán, -ă adj. (lat. profánus, d. pro, înainte, și fanum, templu, loc sfînt). Străin de lucrurile sfinte, lumeț, laic: istoria profană. Pin ext. Care ofensează cele sfinte: vorbe profane. Fig. Străin de o știință, de o artă, ignorant, nepriceput: un profan în filologie. Subst. Persoană străină de cler, de o asociațiune saŭ de o știință: a depărta profaniĭ.

prost, proástă adj., pl. ștĭ, ste (vsl. prostŭ, întins, neîndoit, simplu, nepriceput; rus. próstyĭ, simplu, josnic, sîrb. prost, simplu, natural; ung. paraszt, rustic). Simplu, ordinar, de rînd: călugăr, soldat prost (nu gradat). Simplu, naiv, nerafinat: un tînăr prost. Din treapta de jos, plebeŭ: femeĭe proastă. De calitate inferioară, ĭeften, uzat: haĭne proaste, marfă proastă. Fără minte, lipsit de inteligență: omu acesta e ignorant, dar nu e prost. Fără spirit, nesărat: glumă proastă. Banĭ proștĭ, potronicĭ. A nu fi prost, vorbind de ceĭa ce simțĭ, a fi mare, intens: bucuria, spaĭma, rușinea luĭ nu era proastă. E prost de dă în gropĭ, e foarte prost (fără minte). Subst. Plebeŭ, om din popor (mitocan, mahalagiŭ, țăran): acest om s’a ridicat din proștĭ. Fără minte: nu te pune cu prostu. Adv. Ca prostu (urît, fără talent, fără nobleță): a cînta prost, a te purta prost. A te purta prost (în general), a nu fi corect, a face obrăzniciĭ (ca copil, ca elev), a te îmbăta, a fura (ca servitor) ș. a. V. bleot, dobitoc, găgăuță, gogoman, idiot, motolog, nătăfleț, năuc, neghĭob, nerod, nebun, tîmpit, tont, urît, zălud, zărghit, zevzec.

IMORALÍSM (< fr.) s. n. (FILOZ.) Teorie a lui Nietzsche, potrivit căreia morala ar trebui înlocuită printr-o scară de valori diferită de cea curentă, instaurând uneori chiar valori răsturnate, pe dos, față de cele acceptate în mod obișnuit. Nietzsche însuși a folosit inițial termenul de i., în 1888, când intenționa să dea celei de-a treia părți din lucrarea „Voința de putere” titlul: „Imoralistul. Critica celei mai nefaste specii de ignoranți: Morala”.

teácă f., pl. tecĭ (lat. thêca, d. vgr. théke, cutie; fr. taie, față de pernă. V. biblio-, glipto-, ipo- și pinaco-tecă, chichiță). Tocu în care se ține sabia, pumnalu ș. a.: a trage, a scoate sabia din teacă. Bot. Păstare. Fig. Moș Teacă, militar (saŭ și funcționar) ignorant, pareatcă.

tureátcă f., pl. etcĭ (d. tureac). Est. Carîmb de cizmă (partea care acoperă pulpa). Fig. Iron. Om ignorant, cĭobotă: ce tureatcă!

tútă f., pl. e (V. tut). Tel. Tureatcă, om prost orĭ ignorant: ce tută!

!ignorant (ig-no-/i-gno-) adj. m., s. m., pl. ignoranți; adj. f., s. f. ignorantă, pl. ignorante

ageamiu a. 1. începător, novice, fără experiență: vestitul ageamiu OD.; 2. nepriceput (mai ales la jocul cărților): scoteau din brâu câte o pereche de cărți... și spălau pe ageamii de parale GHICA. [Turc. ADJAMI, ignorant, nedibaciu, lit. persan, adică străin de limba arabă].

agramat a. neștiutor de carte, ignorant.

eclipsă f. 1. disparițiune momentană a unui astru ascuns de altul: eclipsă de soare, de lună; 2. fig. întunecime morală sau intelectuală. Eclipsele speriau odinioară pe popoarele ignorante; astăzi ele se prezic, ca niște fenomene cu totul naturale, cu mii de ani înainte.

ignorant a. și m. neștiutor (de carte).

năuc a. și m. stupid. [Slav. NĬEUKŬ, ignorant].

neștiutor a. 1. care nu știe, care nu se pricepe; 2. lipsit de știință sau de învățătură, ignorant.

*sugatív, -ă adj. Formă greșită fabricată de ignoranți îld. sugător saŭ sugacĭ (Corect și ob. se zice sugătoare, nu sugativă, vorbind de hîrtie, ĭar de bețivĭ, sugacĭ).

Zoil m. 1. gramatic grec din sec. IV a. Cr., detractor injust al lui Homer; 2. fig. critic ignorant și gelos.

PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊ Expr. Un prost și jumătate = foarte prost. A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊ Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas. 2. Adj., s. m. și f. (Înv. și pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat. 3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. 4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare. 5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesie etc. 6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊ Expr. Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă; p. ext. ceartă. – Din sl. prostŭ.

NECHEMAT, -Ă, nechemați, -te, adj., s. m. și f. 1. (Om) care nu a fost chemat, poftit, invitat (undeva); care nu este dorit (undeva). 2. (Om) care nu este indicat, îndreptățit (să spună sau să facă ceva); nepriceput, incompetent, ignorant. – Pref. ne- + chemat.

NEȘTIUTOR, -OARE, neștiutori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care nu știe (nimic); ignorant, nepriceput; lipsit de cultură. (Substantivat) Neștiutor de carte = analfabet. ♦ Inocent, candid, naiv;p. ext. inofensiv. [Pr.: -ști-u-] – Pref. ne- + știutor.

AGRAMAT, -Ă, agramați, -te, adj. (Livresc) 1. (Despre oameni, adesea substantivat) (Persoană) care face greșeli elementare de limbă, deși se pretinde om cult; p. ext. ignorant. 2. (Despre un text scris) Care conține greșeli de ortografie și de gramatică, dovedind incultură, ignoranță. Frază agramată.

ADJECTIV s. n. (< lat. adjectivum „care se adaugă” < ad „pe lângă” + iectum „așezat”, cf. fr. adjectif); parte de vorbire care exprimă însușirea unui obiect gramatical, însoțind, în mod obișnuit, numele acestuia. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune sintetică după gen, număr și caz, prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (atribut – funcție de bază; nume predicativ, complement indirect, complement circumstanțial și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai adjectivul relativ). Ca însoțitor al substantivului se acordă cu acesta în gen, număr și caz. ◊ ~ moștenit: a. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, cum ar fi acru, bun, dulce, negru, verde etc. (din latină); aprig, creț, searbăd etc. (din substrat). ◊ ~ împrumutat: a. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, cum sunt blajin, destoinic, viteaz etc. (din v. slavă), gingaș, viclean (din maghiară), fistichiu, murdar (din turcă), ieftin, proaspăt (din neogreacă), actual, dinamic, energic (din franceză) etc. ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, compunere sau conversiune: bunicel, descurcăreț, gustos; binevoitor, nemaivăzut, semifabricat, gri-închis; vestit, liniștit etc. ◊ ~ denominativ: a. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un a. cum sunt cețos (< ceață + suf. -os), sprintenel (< sprinten + suf. -el), sufletesc (< suflet + suf. -esc), nebunatic (< nebun + suf. -atic) etc. ◊ ~ pronominal: a. provenit dintr-un pronume (de întărire, posesiv, interogativ, relativ, demonstrativ, nehotărât și negativ), ca în exemplele – Ileana însăși, străbunii noștri, care piesă?, știu ce ochelari porți, acești brazi, fiecare rând, niciun cuvânt. ◊ ~ verbal: a. provenit din participiul unui verb (participial) sau din gerunziul unui verb (gerunzial), cum sunt în exemplele – oameni fericiți, cercetător pasionat, mână tremurândă, răni sângerânde. ◊ ~ adverbial: a. provenit din adverb de mod, ca cele din exemplele - asemenea reviste, așa casă. ◊ ~ concret a. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca aromat, dulce, negru, strident. ◊ ~ adnominal: a. care modifică numele din sintagma nominală, în construcții ca „Bunul om s-a oprit în drum”, „Harnica fată deretică prin casă” (e vorba deci de a. așezat înaintea substantivului). ◊ ~ abstract: a. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca inimos, iscusit, înțelegător, priceput. ◊ ~ simplu: a. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice a. moștenit, împrumutat sau format prin derivare sau conversiune), ca crud, roșu, excelent, luminat, văratic, suferind. ◊ ~ compus a. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice a. obținut prin compunere), ca atotbiruitor, binevenit, bleu-marin, cumsecade, galben-deschis, nemaiauzit, româno-francez, tehnico-științific. ◊ ~ variabil: a. care-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat, ca în exemplele – N. Ac. (pe) un băiat harnic, (pe) niște băieți harnici; N. Ac. (pe) o fată harnică, (pe) niște fete harnice, G. D. (al, a, ai, ale) unui băiat harnic, (al, a, ai, ale) unor băieți harnici; G. D. (al, a, ai, ale) unei fete harnice, (al, a, ai, ale) unor fete harnice; N. Ac. un râu limpede, niște râuri limpezi, G. D. (al, a, ai, ale) unui râu limpede, (al; a, ai, ale) unor râuri limpezi etc. ◊ ~ invariabil: a. care nu-și schimbă forma în raport cu genul, numărul și cazul substantivului determinat (cuvânt cu sens de a. și cu formă fixă), cum sunt asemenea, așa, atare, cumsecade, coșcogeamite, bleu gri, propice, ferice, ceva, orice etc. ◊ ~ cu o terminație: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de o singură terminație pentru ambele genuri, ca limpede, mare, tare, verde. ◊ ~ cu două terminații: a. variabil care la forma de nominativ singular nearticulat dispune de două terminații, câte una pentru fiecare gen (masculin și feminin), ca bun – bună, inimos – frumoasă, mic – mică, slab – slabă. ◊ ~ cu patru forme flexionare (la singular și la plural): atent – atentă, atenți – atente; albastru – albastră, albaștri -albastre; rău – rea, răi – rele. ◊ ~ cu trei forme flexionare (la singular și la plural): drag – dragă – dragi; românesc – românească – românești; cenușiu – cenușie – cenușii; obligatoriu – obligatorie – obligatorii; silitor -silitoare – silitori. ◊ ~ cu două forme flexionare (la singular și la plural): dulce – dulci, mare – mari, verde – verzi. ◊ ~ calificativ: a. care exprimă calitatea unui obiect denumit de substantiv, ca în coală albă, teren pietros, stâncă ascuțită, soare palid, chip dulce. ◊ ~ determinativ (denumire improprie): a. pronominal care exprimă un raport (posesiv, distributiv, circumstanțial etc.) determinant al conceptului exprimat de substantiv, ca în însuși tata, părinții tăi, ce veste (?), lemnele acelea, alți participanți, nicio pretenție. ◊ ~ cu grade de comparație: a. care exprimă o însușire comparabilă, existentă în grade diferite, ca înalt, greu, întins, roșu, priceput, atent; roditor, disciplinat. ◊ ~ fără grade de comparație: a. care exprimă o însușire necomparabilă, inexistentă în grade diferite; ca mort, viu, secundar, egal, oral, oval, pătrat, unic, strămoșesc, petrolifer, colosal, veșnic. ◊ ~ nearticulat: a. neînsoțit de articol hotărât enclitic (este așezat după substantiv), ca în exemplele om bun, fată frumoasă. ◊ ~ articulat; a. însoțit de articol hotărât enclitic (este așezat înaintea substantivului), ca în exemplele bunul om, frumoasa fată. ◊ ~ depreciativ (peiorativ); a. care sugerează lipsa de considerație, o notă de batjocură, ca ignorant, îngâmfat, laș, mitocan (Pentru clasificarea a. v. criteriu.).

AGRAMATISM s. n. (cf. germ. Agrammatismus, fr. agrammatisme < gr. a „fără” + gramma „literă”): necunoașterea vorbirii și a scrierii corecte, a normelor ortografice și gramaticale; caracteristică a unei persoane ignorante, inculte.

BARBARISM, barbarisme, s. n. (Ieșit din uz) Cuvînt de jargon recent introdus într-o limbă fără a fi nevoie de el. Advocatul ce l-ați avut era un ignorant... Sînt sigur că petiția ce v-a făcut era plină de barbarisme. NEGRUZZI, S. I 281.

BIGOT, -Ă, bigoți, -te, adj. Care se conformează orbește riturilor bisericești; evlavios, pios. Pătimașă pînă la orbire, dar și vicleană cînd trebuia, prințesa Irina, care era și bigotă, a cumpărat două lumînări groase și le-a trimis la biserica Sărindarului s-o ierte dumnezeu. PAS, L. I 110. Ideile religioase-bigote, se datoresc educației excesiv de religioase. GHEREA, ST. CR. I 293. Cui sîntem datori cu acest nou păcat?... Clerului bigot și ignorant. NEGRUZZI, S. I 347.

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vîscoasă, extrasă din pește și din diverse plante sau materii animale, cu ajutorul căreia se pot lipi diferite obiecte. V. pap, cocă. Au scăzut prețul la pește, clei și icre. CONTEMPORANUL, VI_I 118. Hîrbul cu călacan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 82. Expr. (Familiar) A fi clei = a) a fi ignorant, a nu ști nimic; a fi tufă. He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? – Sare el de jos, îl ascult, – clei! CREANGĂ, A. 92; b) a fi beat turtă. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor pomi (mai ales pruni, cireși și vișini) și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – V. rășină.

CLER s. n. Totalitatea preoților unei biserici, unei eparhii sau unei țări; cinul preoțesc, preoțime. Între clasele privilegiate și între acele dezmoștenite, un cler ignorant, superstițios, îngrășat cu mana averilor monastirești. ALECSANDRI, C. 234. Mitropolitul ieși înainte urmat de tot clerul. NEGRUZZI, S. I 232.

COMETĂ, comete, s. f. Corp ceresc alcătuit dintr-uîn nucleu în general luminos, înconjurat de gaze (care îi dau un aspect nebulos) și (de obicei) dintr-o prelungire luminoasă în formă de coadă, alcătuită din gazele respinse de presiunea luminii solare. Ca o coadă de cometă... vălul de borangic o învăluia pînă la călcîie. ANGHEL, PR. 26. Poetul a iubit... Cometele ce pier. NEGRUZZI, S. II 69. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală. BĂLCESCU, O. II 10. – Variante: (învechit) comet (ALEXANDRESCU, P. 79) s. n., (popular) comită (TEODORESCU, P. P. 105) s. f.

IGNORANT, -Ă, ignoranți, -te, adj. (Despre oameni) Fără învățătură, fără cunoștințe, incult. Aceste cărți încăpînd pe mîna unor șarlatani ignoranți, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni ca sfinții. CREANGĂ, A. 142. ◊ (Substantivat) Advocatul ce l-ați avut era un ignorant. NEGRUZZI, S. I 281. Ignorantul numai crede că o cometă este accidentală. BĂLCESCU, O. II 10.

INOCENT, -Ă, inocenți, -te, adj. 1. (Despre persoane) Nevinovat, curat la suflet, candid; (despre manifestări ale oamenilor) care dovedește nevinovăție, curățenie sufletească. Știa că bolnavul redevine un copil, cu toate poftele și mulțumirile inocente ale unui copil. C. PETRESCU, Î. II 47. Fata dormea fericită, cu surîsul ei inocent pe buze. BART, E. 161. Clară E privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire. EMINESCU, O. I 51. Un zîmbet... atît de inocent trecu peste fața lui. id. N. 34. ◊ (Adverbial) Sorbind cu deliciu ceaiul... ei își petrec inocent timpul! CARAGIALE, O. III 141. 2. Fig. (Ironic) Naiv, simplu; ignorant. O ia cu mine prea de sus, de sus de tot... zice că sînt inocent în materie. GHEREA, ST. CR. III 204.

MILION, milioane, num. card. Număr egal cu o mie de mii. Ce spectacol măreț!... Patru milioane de deputați la un loc, cerînd cuvîntul! ALECSANDRI, T. I 232. O aristocrație ignorantă, sprijmită de Poartă și de cler... ține în lanțuri un popor eds mai mult de două milioane de oameni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. ◊ (Adjectival, f.; cu valoare de numeral ordinal) Milimetrul pătrat este a milioana parte dintr-un metru pătrat. ◊ (Fără complinire, exprimă adesea valori bănești) Acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă. EMINESCU, O. I 59. Nu mi-aș vinde secretul p-un milion. NEGRUZZI, S. III 232. – Pronunțat: -li-on.

ÎNCĂPEA, încap, vb. II. Intranz. 1. A avea destul loc (pentru a intra undeva); a nu fi prea mare sau prea mult pentru a putea fi cuprins într-un spațiu închis. Și-încap cît vor de mulți la el în casă. D. BOTEZ, P. O. 133. Atîta avere cîtă ar încăpea într-o căruță. RETEGANUL, P. IV 33. Statu-Palmă-Barbă-Cot îl aștepta afară cu toată oastea lui, care era cîtă frunză și iarbă, de nu mai încăpea pe locurile acele. CREANGĂ, O. A. 276. Pe lac încap, Pasc și mi s-adap O droaie de ciute, Mari și mai mărunte. TEODORESCU, P. P. 58. ◊ Fig. Atîta umilire lui nu-i încape-n gînd! COȘBUC, P. II 199. Mîna care-au dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. ◊ Expr. A nu-și (mai) încăpea în piele (sau, tranz., a nu-l mai încăpea pielea) de bucurie, de fericire, de mîndrie etc. = a fi foarte fericit, mîndru etc. Împăratul, zărind damurile de case ce-i arătă cotoiul că erau ale ginerelui său, nu-l mai încăpea pelea de bucurie. POPESCU, B. III 115. Ce mai face poporul? Nu l-am văzut de mult... – Nu-și încape în piele de fericire. ALECSANDRI, T. I 407. ♦ Tranz. A (putea) cuprinde ceva. Hainele nu mă mai încap. ▭ Cămara este mare; vă încape pe toți. ISPIRESCU, L. 376. Sînt mulți... De nu-i mai încape locul! TEODORESCU, P. P. 294. ◊ Fig. Fugarul neastîmpărat al rîpelor și dealurilor cu dumbrăvi... pe care nu-l încăpea lungul văilor, – de nebun și umblăreț ce era. VLAHUȚĂ, N. 123. Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă, Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă. EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A nu-l (mai) încăpea (pe cineva) locul (de bucurie, de veselie etc.) v. loc (I 1). ♦ Fig. A intra, a se încadra în... Viața nu încape în formule. BARANGA, I. 194. Producțiunile artistice sînt așa de complexe, încît niciodată nu încap perfect în cutare ori cutare categorie. GHEREA, ST. CR. II 251. 2. (În construcții negative) A nu-și găsi locul undeva, a nu se simți în largul său. De belele nu mai scap, Nicăiri nu mai încap. TEODORESCU, P. P. 290. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A nu-și găsi rostul din pricina cuiva, a se împiedica de cineva. Fata babei... tot nu încăpea de fata moșneagului. SBIERA, P. 215. Da bine, domnule, ce ți-a făcut răzășia mea, de nu poți încăpea de dînsa? ALECSANDRI, T. 255. ◊ Expr. Nu (mai) încape vorbă (sau îndoială sau discuție) sau (în forma interogativă) mai încape vorbă? = este cert, neîndoielnic, indiscutabil. Dar nici nu mai încape vorbă, desigur că merge și d-nu Dan cu noi. VLAHUȚĂ, O. AL. II 40. Acum încalte numai poate încăpea vorbă, era în completă mizerie. CARAGIALE, N. S. 24. (Rar refl.) Tocmala sfîrșită, nu se mai încape vorbă. ALECSANDRI, T. 901. 3. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «pe», «prin» sau «printre») A străbate, a pătrunde, a răzbi, a trece. Ivan dezleagă turbinca... numai cît poate să încapă mîna. CREANGĂ, P. 306. Dau să deschid oblonu, nu pot; dau să sar pe fereastră, nu încap. ALECSANDRI, T. I 312. Nu pute face borta atîta de mare încît să poată încăpe mîna. DRĂGHICI, R. 148. 4. (Popular) A ajunge într-o anumită situație (mai ales neplăcută). Dar ce-oi face ca să scap, În nevoie să nu-ncap? ALECSANDRI, P. P. 306. ◊ (Mai ales în expr.) A încăpea pe (sau în) mîna (sau mîinile) cuiva = a ajunge în posesia, în puterea, la dispoziția, la discreția cuiva. Nu mai trece multă vreme și-mi încăpeți pe mînă, măi... DUMITRIU, N. 240. Aceste cărți încăpînd pe mîna unor șarlatani ignoranți, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni. CREANGĂ, A. 141. Sărmane cărăbuș, pe ce mîni încăpuși! ALECSANDRI, T. 234. ◊ Tranz. (În construcție cu pron. nehot. «ce») Vai de mine-n ce-ncăpui... Și de basnu mă făcui. TEODORESCU, P. P. 332.

NECHEMAT, -Ă, nechemați, -te, adj. Nepriceput, incompetent, ignorant.

NECINSTI, necinstesc, vb. IV. Tranz. A acoperi de rușine, a batjocori, a dezonora. Cine să fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi? ISPIRESCU, L. 121. Cantemir vv. necinsti atunci printr-o crimă bătrînețea sa și o domnie nepătată încă de sînge. BĂLCESCU, O. I 188. ◊ Refl. Pedant, ignorant și îngîmfat, strigai, vrei să învăț buchile tale! Să mă necinstesc! NEGRUZZI, S. I 10. ♦ A profana, a pîngări. ♦ (Cu privire la o femeie) A viola. Te-oi învăța eu a cerca să necinstești nevestele oamenilor, după ce calicești bărbații! ALECSANDRI, T. 1533. Tu ai necinstit pe logodnica mea, ești un nerușinat! NEGRUZZI, S. III 300.

RUGINIT, -Ă, ruginiți, -te, adj. 1. (Despre fier și obiecte de fier) Acoperit, ros de rugină. Hainele... sînt vechi și ponosite și armele ruginite. CREANGĂ, P. 191. Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Pentru-o pușcă ruginită, Rămase casa jelită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. ♦ Fig. Tăbăcit, înăsprit. Întinse înspre mine o mînă ruginită și-mi ceru 12 bani. HOGAȘ, M. N. 56. ♦ Fig. Vechi, învechit. Peste cetățile de sute și sute de ani, ruginite, arse de vreme ca de foc, au căzut foi de salcîmi. SAHIA, U.R.S.S. 41. ♦ Fig. (Despre voce, glas) Îmbătrînit, vechi; dogit. I se păru că aude un glas ruginit de bătrînă. DUMITRIU, N. 66. Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită. EMINESCU, O. I 32. 2. Fig. (Despre frunze, cîmp etc.) De culoarea galben-roșiatică a ruginii. Se zăreau dealurile cu vii arămii și cu păduri ruginite, singura comoară prețioasă a orășelului. BASSARABESCU, S. N. 23. La miazăzi, pe culmea de tufe ruginite, se văd niște ocoale, cu lungi șuri pentru boi. BELDICEANU, P. 62. Lunca bătută de brumă acum pare ruginită. ALECSANDRI, P. III 7. 3. Fig. (Despre persoane, idei, concepții etc.) Care nu ține pas cu progresul; înapoiat, învechit. Îi convingea gazda, trecînd surîzătoare de la unul la altul, că nu e bine să ne arătăm ruginiți și că, în saloanele cele mai de frunte... e acum obiceiul să se întîlnească lumea veche cu lumea nouă. PAS, L. I 104. ◊ (Substantivat) Fiecare scotea la iveală faptele săvîrșite de Lascăr Catargiu și de ruginiții și pleșcarii din preajma lui. PAS, L. II 280. Subt amenințarea de a fi numărați între ignoranți și ruginiți, nu vom zice: apt, aptiv... în loc de act, activ. NEGRUZZI, S. I 348. 4. (Despre plante) Atacat de rugină (II 1). Pierderea mare de apă a plantelor ruginite poate fi și mai agravată în consecințele sale atunci cînd este favorizată de uscăciune și căldură. SĂVULESCU, M. U. I 151.

PROFAN, -Ă, profani, -e, adj. 1. Care este ignorant într-un domeniu oarecare; neștiutor, nepriceput; (familiar) ageamiu. (Substantivat) E mirată, așa cum se miră profanii că filozofia se ocupă de lucruri care lor le par excesiv de simple. CAMIL PETRESCU, U. N. 479. Profane, turbarea-ți e semeață. Respectă măcar moartea în omul făr’de viață. ALECSANDRI, T. II 146. 2. Care nu ține de religie care nu reprezintă sau nu exprimă un punct de vedere religios; laic. Părinții mei m-au dat întîi la școalele profane. GALACTION, O. I 56. În disprețul legii, credința lui profană Din paraclis făcut-a capelă luterană. ALECSANDRI, T. II 164. Scriitorii noi, bisericești și profani, au introdus shimatismul (= schematismul) limbei grecești împreună cu o mulțime de ziceri, lepădînd pre cele romînești. NEGRUZZI, S. I 258.

PROST, PROASTĂ, proști, proaste, adj., 1. (În opoziție cu deștept, inteligent) Lipsit de inteligență, fără minte, fără judecată; nepriceput. Ia, acum văd și eu că nu ești prost. CREANGĂ, P. 150. Nu-l cunosc... dar mi-a spus văru Leonil că-i prost de tot. ALECSANDRI, T. I 30. Apoi, știți dumneavoastră Că oaia este proastă Și că nădăjduiește Aceea ce dorește. ALEXANDRESCU, P. 127. ◊ Expr. A da în gropi de prost ce e = a fi nespus de prost, foarte prost. Oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau. ISPIRESCU, U. 103. D-apoi, cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. ◊ (Substantivat) La urma urmelor, unde nu-i dă și Trăsnea, cel urîcios, un pupoi fără veste. Căci la de-aceste mai tot prostul se pricepe. CREANGĂ, A. 98. M-am înșelat ca un prost, o înțăleg acum, deși cam tîrziu. ALECSANDRI, T. 1264. ◊ (Expr.) Un prost și jumătate = foarte prost. Așa-ți trebuie, dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. III 186. ♦ (Substantivat) Caraghios. Tu ai tras căruța la negustor și m-ai lăsat ca pe un prost în mijlocul drumului. PREDA, Î. 106. 2. (Învechit și arhaizant, în opoziție cu învățat) Lipsit de învățătură, neînvățat, ignorant. Era acolo o mulțime de oameni, și mai învățați și mai proști, care de care mai vorbăreți. SADOVEANU, E. 112. M-aș amesteca și eu, ca omul prost, de! începu Vasile Baciu. REBREANU, I. 71. Boierii ce zic că poporul e prost nu sînt și ei mai puțin proști și lipsiți de orice învățătură. BĂLCESCU, O. I 352. ◊ (Substantivat) Măi, proștilor, voi nu înțălegeți toate avantajele unei asemine reforme. ALECSANDRI, T. I 261. ♦ (În opoziție cu rafinat) Lipsit de rafinament, naiv, simplu, neevoluat. După cum și norodul cel prost zice: vinul e bun și la bucurie și la scîrbă. SADOVEANU, Z. C. 5. Cum ai putut crede că o proastă fețișoară mă va face să fiu necredincios acei ce singură împărățește în inima mea? NEGRUZZI, S. I 22. 3. Din popor, de jos, de rînd. Am încercat [condurul]... la femei de neam și la cele proaste, pînă și la roabe, și la nimeni nu s-a potrivit. ISPIRESCU, L. 307. Așa o fi, fetiță. Dar el e prea sărac, Și e de proastă viță, Măcar că ți-e pe plac. BOLLIAC, O. 86. ◊ (În trecut) Soldat prost = ostaș fără grad; soldat. Neam prost v. neam². ◊ (Substantivat) Nu-i asculta pre niște proști, pre niște mojici. NEGRUZZI, S. I 155. 4. Obișnuit, comun. Un ticălos, Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat. Mi-a vîndut o sticlă proastă drept un diamant curat. ALEXANDRESCU, M. 386. ♦ (În opoziție cu valoros) De calitate inferioară, lipsit de valoare, sărăcăcios, ordinar, de rînd. Avea străițele cele mai proaste. SBIERA, P. 130. [Paloșe] proaste mi-ai dat. TEODORESCU, P. P. 571. ♦ (Învechit și arhaizant, despre limbă, în opoziție cu literar, cult) Necizelat, comun, simplu. [Povestirile] au ajuns... la apuseni, fie în latinește, fie în limbile proaste. SADOVEANU, D. P. 5. 5. (în opoziție cu bun⁴) Care nu e așa cum trebuie, nu este în măsură să satisfacă; necorespunzător, nesatisfăcător. Mîncau puțin, de teamă să nu facă proastă impresie unchiului. CAMIL PETRESCU, U. N. 30. Tratarea cît se poate de neartistică, de proastă a subiectului. GHEREA, ST. CR. II 68. ◊ (Adverbial) Cum merge? – Prost, domnișoară Otilia. CĂLINESCU, E. O. I 19. Se simte ostenit. A dormit prost. C. PETRESCU, A. 466. Nici atunci cînd era Serdici n-o duceam așa de prost. SAHIA, N. 114. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. Vîntul cu aspre aripe reci Bate din coastă A vreme proastă. DEȘLIU, M. 28. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemînatic (într-o îndeletnicire, meserie, profesiune). Cizmar prost. Doctor prost. ▭ Nu este... lighioaie pre pămînt mai crudă decît un vînător prost. ALECSANDRI, O. P. 58. 6. Dăunător; defavorabil, neprielnic, rău. Să știi că situația dumitale e destul de proastă... cată să te reabilitezi. SADOVEANU, P. M. 120. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem și a stăruit de ne-a făcut oameni la loc. ISPIRESCU, L. 283. ◊ Glumă proastă (sau de prost gust) = glumă lipsită de haz, care, în loc să înveselească, supără, jignește. Glumele erau cîteodată și proaste, mai cu seamă cînd se punea cuiva, care se sculase de la locul lui, un ac în bancă. PAS, Z. I 295. A-nceput... să rîză ca de o glumă proastă. CARAGIALE, O. III 90. Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă, p. ext. ceartă. Nici o vorbă proastă n-a fost între noi. La TDRG. Porunci să-l bată peste față Pentru vorba-proastă și îndrăzneață. BUDAI-DELEANU, Ț. 172. 7. (Mold. în construcții negative, în legătură cu anumite stări sufletești) Mic, neînsemnat. La drum, era o pedeapsă de mers cu dînsul. Vai de capul viziteului care-i mîna caii. Chinurile lui nu erau proaste: «Lasă mai încet! Mînă mai tare! Fă mai la dreapta!». GANE, N. III 165. Poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva... și popîc! m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. CREANGĂ, P. 187. Căutară ei ba încoace, ba încolo, vodă nicăiri. Neliniștea lor nu fu proastă. ȘEZ. VIII 68. ◊ (Ironic) Și cînd m-a văzut mama și tata tuns chilug și plin de rîie, bucuria lor n-a fost proastă. CREANGĂ, O. A. 286. 8. (Învechit, în expr.) Ban (sau leu) prost = ban roșu, v. ban¹. Așa, Anico, așa; nu mai sta la gînduri, intră la curte; are să-ți fie bine; îi avea ca hac 500 de lei proști pe an. CONTEMPORANUL, IV 391.

TURBA, turbez, vb. I. Intranz. 1. A se îmbolnăvi de turbare. Un cîine nu rămîne nebătut în sat... Totuși, mai turbează cîte unul primăvara. STANCU, D. 174. Mai ales primăvara... vietatea turbează. PAMFILE, VĂZD. 44. 2. A se mînia peste măsură; a se înfuria. Cînd auzi dascălul de fuga copiilor, turbă de mînie. ISPIRESCU, L. 276. Și să nu turbezi de mînie cînd cugeți că sînt guri rele, invidioși și ignoranți? CARAGIALE, O. III 211. Și cu toții crunt turba, Paloșile ridica. ALECSANDRI, P. P. 154. ◊ Tranz. fact. Mai potolește-te și dumneata, coană Acrivițo, pentru dumnezeu! nu-l mai turba! CARAGIALE, O. III 36. Mă turbează și, zău, mă tem să nu fac vrun păcat într-o zi. ALECSANDRI, T. I 210. ◊ Refl. Fig. Înființîndu-să o furtună foarte cumplită, cu așa sălbătăciune s-au turbat marea, încît undele ei să înălța ca niște case. DRĂGHICI, R. 9. ♦ A cădea într-un acces de furie; a se lăsa cuprins de furie, a înnebuni. Să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. Cînd gîndesc... că am să mă întorc iar la dînsa acasă, îmi vine să turbez, să iau cîmpii, nu altăceva. CREANGĂ, P. 123. Da dați-mi pace!... Ați turbat? ALECSANDRI, T. I 299. – Prez. ind. și: turb (EMINESCU, N. 20, ȘEZ. I 126).

VICIOS, -OASĂ, vicioși, -oase, adj. (Și în forma vițios) 1. Care are defecte; defectuos. Convin că această chartă are părți vicioase. BOLINTINEANU, O. 457. ◊ Cerc vicios v. cerc (I 2). ♦ Fig. Cu vicii, depravat, destrăbălat, corupt. În realitate însă, cetățeanul turmentat al lui Caragiale nu e nici vițios, nici păcătos, ci ignorant și prostit. GHEREA, ST. CR. I 345. Era, în adevăr, un om dezordonat, dar nicidecum vițios. CARAGIALE, O. III 234. Oricît de cinstită O faptă e în sine, dar poate fi prea rea, Cînd scopul ei se trage din vițios izvor. NEGRUZZI, S. II 269. 2. (Jur.; despre acte, dispoziții etc.) Care are vicii de formă sau de fond (și este nevalabii). Testament vicios. – Pronunțat: -ci-os. – Variantă: vițios, -oasă adj.

SPIRITIST¹, -Ă, spiritiști, -ste, adj. Care aparține spiritismului, cu privire la spiritism. Strîngînd părintele Duhu para cîte para, și-a comisionat cărți spiritiste și, cetindu-le, cică a zis către oarecine: Aceste cărți încăpînd pe mîna unor șarlatani ignoranți, ai să auzi vorbindu-se că fac minuni. CREANGĂ, A. 141.

SUPLICĂ, suplici, s. f. (Învechit) Cerere, jalbă, plîngere. Advocatul ce l-ați avut era un ignorant... Să vă fac eu o suplică cu litere latine. NEGRUZZI, S. I 281.

IGNORANȚĂ. Subst. Ignoranță, incultură, neștiință, necunoaștere, neștiință de carte, (întuneric (fig.); analfabetism, agramatism; înapoiere, primitivism, primitivitate, sălbăticie; obscurantism. Nepricepere, lipsă de pregătire, nepregătire, incompetență, incapacitate; obtuzitate, obtuziune (rar); prostie, neghiobie. Ignorant, incult, analfabet (fig.), neștiutor de carte, neștiutor, agramat, semidoct, profan, ageamiu (fam.); obscurantist, retrograd, prost, prostănac, neghiob; tont, tolomac. Adj. Ignorant, incult, neștiutor, analfabet, agramat, neinstruit, necultivat, nepregătit, neinformat; profan, neinițiat, semidoct, ageamiu (fam.); primitiv, necivilizat, înapoiat, obtuz, mărginit (fig.), limitat (fig.); retrograd, obscurantist. Nepriceput, incompetent, incapabil. Redus, prost, neghiob, nerod, tont, tolomac, cap pătrat, bîtă cu ochi. Vb. A fi ignorant (incult, analfabet); a nu ști nimic; a fi prost, a nu ști carte; a fi un prost și jumătate, a fi prost ca bîta (ca oaia, ca noaptea), a fi strîmt (îngust) la minte, a avea minte de vrabie (de găină), a avea ochelari de cai, a nu ști să încurce două paie. A cădea în ignoranță (obscurantism), a se sălbătici. Adv. Din ignoranță, din necunoaștere, din neștiință; prostește, neghiobește. V. impolitețe, nepricepere, prostie.

ageamiu adj., s. v. IGNORANT. INCAPABIL. INCOMPETENT. NECAPABIL. NECHEMAT. NECOMPETENT. NECUNOSCĂTOR. NEINIȚIAT. NEISPRĂVIT. NEPREGĂTIT. NEPRICEPUT. NEȘTIUTOR. PROST.

agramat adj., s. v. IGNORANT. INCULT. NECULTIVAT. NEINSTRUIT. NEÎNVĂȚAT. PROST. SIMPLU.

gros adj., s. v. BĂDĂRAN. GROSOLAN. IGNORANT. INCULT. MITOCAN. MÎRLAN. MÎRLĂNOI. MOCOFAN. MOJIC. NECIVILIZAT. NECULTIVAT. NEINSTRUIT. NEÎNVĂȚAT. NEPOLITICOS. ORDINAR. PROST. SIMPLU. ȚĂRĂNOI. ȚOAPĂ. ȚOPÎRLAN. VULGAR.

ignar adj., s. v. IGNORANT. INCULT. NECULTIVAT. NEINSTRUIT. NEÎNVĂȚAT. PROST. SIMPLU.

IGNORANT adj., s. 1. incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Un om ~.) 2. incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) 3. necunoscător, neinițiat, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamiu, (fig.) profan. (Este încă un ~.)

INCAPABIL adj., s. 1. adj. inapt, neapt. (~ de muncă.) 2. adj., s. necapabil, neputincios, prăpădit, slăbănog, (rar) impotent, (pop.) becisnic, nemernic, nevoiaș, nevolnic, (înv. și reg.) sec, ticălos, (prin Munt. și Olt.) sfoiegit, (înv.) mișel, neputernic, neputinte, secat. (E un biet ~.) 3. adj., s. ignorant, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.)

INCOMPETENT adj., s. ignorant, incapabil, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) erată

INCULT adj., s. ignorant, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat.

agramat, ~ă [At: CONTEMP, Seria II, 1948, nr. 111, 4/3/ Pl: ~ați, ~e / E: lat agrammatos] 1-2 smf, a (Persoană) care face greșeli elementare de limbă. 3 a (Pex) Ignorant. 4 a (Pex) Incult. 5 a (D. texte scrise) Care conține greșeli elementare de gramatică și ortografie.

neabețedat adj., s. v. IGNORANT. INCULT. NECULTIVAT. NEINSTRUIT. NEÎNVĂȚAT. PROST. SIMPLU.

NECAPABIL adj., s. 1. adj. incapabil, neputincios, prăpădit, slăbănog, (rar) impotent, (pop.) becisnic, nemernic, nevoiaș, nevolnic, (înv. și reg.) sec, ticălos, (prin Munt. și Olt.) sfoiegit, (înv.) mișel, neputernic, neputinte, secat. (Un biet om ~.) 2. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.)

NECHEMAT adj., s. 1. adj. neinvitat, nepoftit. (O persoană ~.) 2. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.)

NECOMPETENT adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.)

NECULTIVAT adj., s. 1. adj. înțelenit, nedesțelenit, nelucrat, (astăzi rar) țelinos, (înv. și pop.) sterp, (înv. și reg.) săcret, (reg.) pîrlogit. (Teren agricol ~.) 2. adj. neexploatat, nelucrat, virgin. (Vaste terenuri ~ în Africa.) 3. adj. deșert, gol, pustiu, sălbatic, vid, (înv. și reg.) săcret, (înv.) pustiicios, pustiit. (Un loc, un ținut ~.) 4. adj., s. ignorant, incult, neinstruit, neînvățat, prost, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Un om ~.)

NECUNOSCĂTOR adj., s. ignorant, neinițiat, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamiu, (fig.) profan. (Este încă un ~ în materie.)

NEINIȚIAT adj., s. ignorant, necunoscător, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamiu, (fig.) profan. (Este încă un ~ în materie.)

NEINSTRUIT adj., s. ignorant, incult, necultivat, neînvățat, prost, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Om ~.)

NEISPRĂVIT adj., s. 1. adj. neterminat. (O treabă ~.) 2. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil nechemat, necompetent, nepregătit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.)

NEÎNVĂȚAT adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, prost, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Un om ~.)

NEPREGĂTIT adj., s. 1. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepriceput, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) 2. adj. slab. (Elev ~ la istorie.)

NEPRICEPUT adj., s. 1. adj. neînțeles. (Lucruri ~.) 2. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, neștiutor, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) 3. adj., s. ignorant, necunoscător, neinițiat, neștiutor, (fam.) ageamiu, (fig.) profan. (Este încă un ~ în materie.) 4. adj. neajutorat, neîndemînatic, stîngaci, (livr.) inabil, (rar) neajutat, (reg.) natantol. (E tare ~, bietul băiat!)

analfabet, ~ă [At: DA / Pl: ~eți, ~e / E: lat analphabetus, -a, -um, ngr αναλφάβητος] 1-2 smf, a (Persoană) care nu știe să citească și să scrie. 3-4 smf, a (Pex; dep) (Persoană) care nu știe să se exprime corect, oral sau în scris Si: agramat. 5 a (Pex; dep) Incult Cf ignorant.

NEȘTIUTOR adj., s. 1. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, prost, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) 2. adj., s. ignorant, necunoscător, neinițiat, nepriceput, (fam.) ageamiu, (fig.) profan. (Este încă un ~ în materie.) 3. adj. candid, credul, ingenuu, inocent, naiv. (Un copil ~.)

profan adj., s. v. IGNORANT. NECUNOSCĂTOR. NEINIȚIAT. NEPRICEPUT. NEȘTIUTOR.

PROST adj., s., adv. 1. adj., s. bleg, nătăfleț, nătărău, nătîng, neghiob, nerod, netot, prostănac, stupid, tont, tontălău, (înv. și pop.) năuc, (pop. și fam.) haplea, (pop.) flaimuc, (înv. și reg.) nătîntoc, prostan, prostatic, prostănatic, (reg. și fam.) șui, (reg.) bleot, hăbăuc, mangosit, metehău, meteleu, motoflete, motolog, mutălău, natantol, năbîrgeac, nătăbîz, nătînt, nătrui, nătruț, năvleg, năvligos, nerodoi, pliurd, ponc, pricăjit, puncău, tălălău, tălîmb, tontan, tontolete, tontolog, (prin Transilv.) balamut, (prin Olt.) bleomb, (prin Mold.) bobletic, (prin Munt.) bobleț, (Mold.) cherapleș, (prin Transilv., Mold. și Bucov.) chiomb, (Transilv., Ban. și Olt.) lud, (Transilv. și Ban.) năhui, (Transilv.) nebleznic, (prin Mold., Transilv. și Maram.) șuietic, (Mold.) tanău, (Bucov.) tălășman, (prin Olt. și Munt.) tărăntuc, (Munt.) tontovan, (turcism înv.) budala, (fam.) fleț, găgăuță, gogoman, zevzec, (fig.) sec. (~ mai ești, amice, de-ai putut să faci așa ceva!) 2. adj. credul, naiv, (înv., în Transilv., Ban. și Olt.) lud, (fam.) fraier. (Dac-ai fost ~ și l-ai crezut!) 3. adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, simplu, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Un om ~.) 4. adj., s. ignorant, incapabil, incompetent, necapabil, nechemat, necompetent, neisprăvit, nepregătit, nepriceput, neștiutor, (fam.) ageamiu. (Un meseriaș ~.) 5. adj. netalentat, nevaloros, slab. (Un scriitor ~.) 6. adj. necorespunzător, neizbutit, nerealizat, nereușit, nesatisfăcător, slab, (fig.) stîngaci. (O regie ~.) 7. adv. aiurea, anapoda, rău, (fam.) brambura. (Treburile mergeau ~.) 8. adj. inferior, ordinar, rău. (Tutun ~, vin ~.) 9. adj. defavorabil, nefavorabil, nepotrivit, neprielnic, rău, urît, (înv. și pop.) nepriincios, (înv.) nepriitor. (Întrecerea a avut loc pe o vreme ~.) 10. adj. mic, redus, slab. (O vizibilitate ~.) 11. adj., adv. defectuos, greșit, incorect, necorect, rău, (fig.) stricat. (O pronunțare ~; vorbește ~ italienește.) 12. adj. anevoios, greu, mizerabil, necăjit, rău, (înv. și pop.) necăjos. (Un trai ~.) 13. adj. defavorabil, nefavorabil, neplăcut, rău, urît. (A făcut o impresie ~.) 14. adj. neplăcut, rău, (înv.) slab. (I-a adus o veste ~.) 15. adv. rău. (Se simte ~.) 16. adv. insuficient, puțin, rău. (O muncă ~ plătită.)

SIMPLU adj., s. 1. adj. curat, neamestecat, pur. (O substanță ~; un corp ~.) 2. adj. gol, (înv. și reg.) sec. (A mîncat pîine ~.) 3. adj. (LINGV.) (înv.) prost. (Cuvinte compuse și cuvinte ~.) 4. adj. neîncărcat. (O ornamentație ~.) 5. adj. neîmpodobit, neornat, (înv.) sadea (invar.), sadetica (invar.). (O fotă ~.) 6. adj. sobru. (Îmbrăcăminte ~.) 7. adj. neevoluat, primitiv, rudimentar, (înv.) prost. (Lanțul ființelor începe de la cea mai ~ viețuitoare.) 8. adj. natural, (livr.) frust. (Un aspect ~.) 9. adj. elementar. (Un calcul ~.) 10. adj. elementar, primar, rudimentar. (Noțiuni ~ asupra...) 11. adj. facil, necomplicat, nedificil, ușor. (Un procedeu ~; o treabă ~.) 12. adj. accesibil, elementar, ușor. (Cunoștințe cît mai ~ pentru cei mici.) 13. adj. degajat, dezinvolt, firesc, natural, neafectat, neartificial, necăutat, neprefăcut, nesilit, nestudiat, spontan, (livr.) nonșalant, (înv.) prostatic. (O atitudine ~; cu gesturi ~.) 14. adj. familiar, obișnuit. (Stil ~.) 15. adj. modest, umil, (înv. și pop.) prost, (înv.) prostatic. (De condiții ~.) 16. adj. modest, neînsemnat, umil. (Un funcționar ~ de bancă.) 17. adj. modest, nepretențios. (Un restaurant ~.) 18. adj. modest, sărac, sărăcăcios. (O nuntă ~.) 19. adj., s. ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, prost, (livr.) agramat, ignar, (înv.) gros, neabețedat. (Om ~.)

chinez², ~ă [At: NEGRUZZI, S. I, 10 / Pl: ~i, (Mol) ~eji / E: China + ez cf it chinese] 1-2 smf Persoană care face parte din populația de bază a Chinei sau este originară de acolo. 3 (Fig; dep) Necunoscător total al unei chestiuni Si: ignorant. 4 (Fam; îe) A se face ~ sau (mai adesea) a (o) face pe ~ul A se preface că nu înțelege, că nu știe nimic, că habar n-are despre ce e vorba. 5-6 a Care aparține Chinei sau chinezilor² (1-2) Si: chinezesc (1-2). 7-8 a Privitor la China sau la chinezi² (1-2) Si: chinezesc (3-4). 9 sn (Lpl) Popor care trăiește în China. 10 Limba vorbită de chinezi² (9).

ignar, ~ă a [At: DEX / Pl: ~i, ~e / E: fr ignare] (Liv) 1 Incult. 2 Ignorant.

ignorant, ~ă smf, a [At: BĂLCESCU, M. V. 4 / Pl: ~nți, ~e / E: fr ignorant, it ignorante, ger ignorant] 1-2 (Persoană) care nu are cunoștințe elementare. 3-4 (Persoană) care nu are studii. 5-6 (Om) incult. 7-8 (Persoană) care nu cunoaște ceva.

laic, ~ă [At: SĂULESCU, HR. 158/27 / P: la-ic / Pl: ~ici, ~ice / E: fr laïque, lat laicus] 1-2 smf, a (Persoană) care este din afara religiei și a clerului Si: mirean. 3-4 sm, a(Spc) (Cleric) care nu se supune unora dintre regulile canonice. 5 a (D. instituții de stat sau culturale) Care își desfășoară activitatea în afara religiei și a bisericii Si: laicizat (1). 6 a (D. discipline de învățământ, opere culturale, concepții etc.) Lipsit de conținut religios Si: laicizat (2). 7-8 smf, a (Fam) (Persoană) care nu este inițiată într-un anumit domeniu Si: ignorant, nepriceput, neștiutor, profan, (fam) ageamiu.

întunecat², ~ă a [At: CORESI, EV. 366/30 / V: (înv) ~cit, un~ / Pl: ~ați, ~e / E: întuneca] 1 a Lipsit de lumină Si: întunecos (1), obscur, (înv) întunerecat (1), întunericit (1), întunericos (1). 2 a (Pop; îs) Moarte ~ă Moarte fără lumânare la căpătâi. 3 a (Șfg) Pus în umbră Si: eclipsat, (înv) întunerecat (2), întunericit (2). 4 a (D. ochi, pex d. vedere) Împăienjenit. 5 a (Fig) Orbit. 6 a (Fig; d. mintea, judecata cuiva) Tulburat. 7-8 a (Fig; d. om) Fără (cumpăt sau) judecată. 9 a (Fig; d. om) Ignorant. 10 a (Înv; d. o persoană) Nelămurit. 11 a (Fig; d. idei, vorbe, scrieri) Greu de înțeles Si: întunecos (7), obscur. 12 a (Pex) Enigmatic. 13 a (D. persoane) Sumbru. 14 a (Pex) Mânios. 15 a (D. culori, pex, d. lucruri colorate) Care are o nuanță închisă. 16 a (Pex) Negru. 17 sm (Pop) Diavol. 18 a (D. stări, fapte, situații) Trist. 19 sn (Îlav) Pe (la) ~e Pe înserat.

ignorant (pr. g-n)

nasol, ~oală [At: BUL. FIL. IV, 123 / Pl: ~i, ~oale / V: ~sul, năsoală af / E: rrm nasvalo „bolnav”, nasul, „rău, meschin”] (Arg) 1-2 smf, a (Om) urât. 3-4 smf, a (Om) ridicol. 5-6 a, av (D. oameni) (Care este) prost. 7-8 a, av (D. oameni) (Care este) ignorant. 9-10 a, av (Care este) rău. 11 a (Pcf; d. oameni) Cu nasul¹ (1) mare. 12 a (D. lucruri, obiecte) De proastă calitate. 13 a (D. lucruri, obiecte) Urât. 14 a (D. lucruri) Uzat. 15 a (D. lucruri, obiecte) Caraghios. 16 sf Țigară.

medicastru sm [At: BUL. FIL. VI, 9 / Pl: ~aștri / E: fr médicastre, it medicastro] (Rar) Medic ignorant.

neștiut², ~ă [At: PSALT. 99 / P: ~ști-ut / Pl: ~uți, ~e / E: ne- + știut] 1 a Care nu este încă știut. 2 a Care nu este încă cunoscut. 3 a Care nu este încă cercetat. 4 a Care nu este încă descoperit. 5 a (Pex) Anonim. 6 a (Fig) Tainic. 7 a Obscur. 8 sf (Înv) Taină. 9-10 sn (Rar) Necunoscut (8-9). 11 a Neprevăzut (1). 12 a Ignorant. 13 a (Înv; d. oameni) Nepriceput (7).

CAPRĂ (< lat. capra, capră) Producție folclorică asemeni Brezaiei, cu elemente teatrale în desfășurarea ei. Derivată dintr-un vechi rit și practicată în răstimpul sărbătorilor de iarnă de un grup de copii sau flăcăi, unul din ei, sub un acoperămînt adecvat, purtînd un cap de capră făcut din lemn, pe care-l face să clămpănească din gură, cu ajutorul unei sfori. Capra, obicei cu implicații teatrale (în unele variante, măști comice, dialog comic cu aluzii satirice la viața satului, în cîntec ritmat rostit de cel ce mînă capra), este răspîndit în Moldova și în alte părți ale țării, păstrîndu-și în bună parte autenticitatea folclorică, autenticitatea care a fost uneori alterată de improvizații vulgare în manifestările unor grupuri de la orașe. Unii cercetători, studiind vechimea acestei manifestări folclorice, stabilesc o oarecare corelație cu obiceiul practicat la romani, cu prilejul triumfurilor, cînd ostașii, ascunzîndu-și fața sub diferite chipuri de animale, spuneau unele adevăruri usturătoare la adresa căpeteniilor, asemeni sclavilor în timpul Saturnalelor. Se cunosc și forme mai dezvoltate ale acestui obicei, cu măști animaliere și personaje umane. Unele variante ale Caprei, denumita și Turcă, conțin chiar un mic sîmbure de intrigă, ca de exemplu, într-o variantă din Transilvania, în care capra fiind ucisă, popa refuza îngroparea ei, dar îngăduie aceasta numai în schimbul unei răsplăți, prilej de satiră a arghirofiliei clericale. În altele, stăpinul caprei, ajuns în nevoie, o duce la tîrg, spre a o vinde. Dinaintea caprei se perindă un neguțător meschin, un felcer, acesta ignorant, dar ingîmfat, satirizați și ei.

știință sf [At: CORESI, EV. 20 / V: (îvr) șien~, (reg) știn~ / Pl: ~țe, (înv) ~ți / E: ști + -ință, (31-33) cf și lat scientia, it scienza, fr science] 1 (Înv; mai ales în legătură cu verbele „a avea”, „a lua”) Cunoaștere (1). 2 (Înv; mai ales în legătură cu verbele „a avea”, „a lua”) Idee. 3 (Pop; îs) Pomul ~ței {binelui și răului) Pomul din Eden, din ale cărui fructe, interzise de Dumnezeu, au mâncat Adam și Eva, dobândind conștiința binelui și a răului Si: pomul cunoștinței. 4 (Îs) ~ța vieții Experiență de viață. 5-6 (Îlav) Cu (sau, rar, întru, prin) ~ sau fără ~ (Ne)având cunoștință de ceva. 7-8 (Îal) (In)conștient. 9-10 (Îal) Cu (sau fără) voie. 11 (Îlav) Cu ~ de cauză Fiind bine informat, documentat asupra problemelor despre care este vorba. 12 (Îlav) Cu bună ~ În mod conștient. 13-14 (Îlav) Cu (sau fără) ~ța (cuiva) Cu (sau fără) cunoștința (cuiva). 15-16 (Îal) Cu (sau fără) asentimentul (cuiva). 17 (Îe) A fi spre ~ Ca să (se) știe. 18 (Pop; mai ales în legătură cu verbele „a da”) Veste. 19 (Înv; ccr) Dare de seamă Si: raport. 20 (înv) Conștiință (1). 21 Cunoaștere profundă a unui anumit domeniu. 22 (Pop; îs) ~ de carte Cunoaștere a scrierii și a citirii. 23 (Pop; pex; îas) Învățătură. 24 (Pop; pex; îas) Cultură (10). 25 Pricepere. 26 Pregătire intelectuală Si: învățătură. 27 Erudiție (1). 28 (Rar; îla) Cu ~ Care este învățat Si: instruit. 29 (Rar; îal) Care este erudit Si: savant. 30 (Îla) Fără (de) ~ Care este incult Si: ignorant. 31 Ansamblu sistematic de cunoștințe veridice despre realitatea obiectivă (natură și societate) și despre realitatea subiectivă (psihic, gândire). 32 Ansamblu de cunoștințe dintr-un anumit domeniu al cunoașterii. 33 (Îs) Om de ~ Persoană specializată într-un domeniu sau în mai multe domenii ale științei (32) și care desfășoară o activitate menită să contribuie la progresul domeniului sau al domeniilor respective Si: învățat, savant.

tămâie sf [At: TETRAEV. (1574), 2 / V: (înv) ~mie, tăm~, timie, (reg) ~muie / Pl: ~âi / E: ns cf gr Θυμίαμα] 1 Substanță rășinoasă mirositoare care se obține din scoarța livanului și care, în contact cu aerul, se solidifică sub forma unor boabe neregulate, de culoare gălbuie sau roșiatică și care, prin ardere, produce un fum cu miros puternic, plăcut aromat, fiind întrebuințată în practicile religioase Si: (înv) oliban. 2 (Pfm; îe) A fugi (sau a se feri) de ceva sau de cineva ca dracul de ~ A se feri cu cea mai mare grijă de ceva sau de cineva, pentru a evita situații neplăcute, penibile. 3 (Reg; îe) A umbla cu ~ pe lângă cineva A linguși. 4 (Reg; îe) A arde dracului ~ A linguși pe un om rău. 5 (Reg; îe) A da dracului ~ A munci în zadar. 6 (Reg; îc) ~ia-dracului Tutun (1) (Nicotiana tabacum). 7 (Reg; îs) ~ia calului (sau ~ia dracului) Piele îngroșată pe care o au caii sub genunchiul piciorului dinapoi și deasupra genunchiului celui dinainte. 8 (Reg) Rășină de brad. 9 (Îvp) Arbore care produce tămâie (1) Si: livan (Boswellia serrata). 10 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja occidentalis). 11 (Bot; îvp) Arborele-vieții (Thuja orientalis). 12 (Îvr; fig) Lingușire. 13 (Pfm; îe) A fi ~ A nu avea nici un ban. 14 (Pfm; îae) A nu ști nimic. 15 (Pfm; îe) A fl neam ~ A fi ignorant. 16 (Mun; cu rol de propoziție eliptică) Nimic.

vandalizat, ~ă a [At: MDA ms / Pl: ~e / E: fr vandaliza] (D. opere de artă, edificii publice) Distrus sau deteriorat de persoane ignorante și necivilizate.

simplu, ~ă a [At: PETROVICI, P. 133/14 / V: (înv) sem~ / Pl: ~li, ~le / E: fr simple] 1 (Îoc compus) Care este format dintr-un singur element sau câteva elemente omogene Si: (înv) prost. 2 Nedivizibil în elemente de natură diferită. 3 (Grm; îs) Timp ~ Formă verbală temporală alcătuită dintr-un singur verb, neînsoțită de un verb auxiliar. 4 (Grm; îs) Perfect ~ Timp verbal simplu al modului indicativ, care exprimă o acțiune trecută, terminată de curând. 5 (Bot; îs) Floare ~lă Floare a cărei corolă este compusă dintr-un singur rând de petale și un rând de stamine. 6 (Bot; îs) Frunză ~lă Frunză alcătuită dintr-un singur limb. 7 (Înv; îs) Număr ~ Număr natural. 8 (Înv; îas) Număr prim. 9 (Îoc impur, amestecat) Care nu conține elemente străine de specificul propriei naturi Si: curat, gol, neamestecat, pur², sec. 10 (D. acțiuni; îoc dublu, triplu, multiplu) Cu o singură funcționalitate. 11 (D. obiecte, unelte, organe ale viețuitoarelor etc.; îoc dublu, triplu, multiplu) Care are în alcătuire un singur element, ce-i asigură o capacitate de funcționare normală sub raport cantitativ. 12-13 s, a (Spt; îoc dublu) (Probă, partidă etc.) la care participarea în competiție este strict individuală. 14 a (D. probe sau partide sportive; îoc dublu) Care are loc între doi adversari individuali. 15 a (D. clădiri, încăperi etc. sau d. obiecte, articole de îmbrăcăminte etc.; îoc complex) Alcătuit din elemente esențiale, comportând puține elemente ajutătoare Si: sobru (6). 16 a (Îoc încărcat) Fără ornamente de prisos Si: neîmpodobit, neîncărcat, neornat, sec, sobru (8), (înv) sadea (1), sadetic. 17-18 av, a (Pex) (În mod) lipsit de strălucire Si: modest. 19 a (D. alimente, mâncăruri gătite etc.) Care sunt ușor preparate pentru a nu pierde vitaminele, gustul natural etc. 20 a (D. meniuri, mese etc.) Alcătuit din feluri puține de mâncare și din mâncare puțină Si: frugal. 21 a (D. modul de exprimare al oamenilor) Care este pe înțelesul tuturor, semănând sau confundându-se cu aspectul vorbit (sau scris) obișnuit Si: (îvr) semplice. 22-23 av, a (D. limbă, stil etc.) (Într-un mod) lipsit de artificialitate Si: natural, neafectat, necăutat. 24 a (D. bunuri materiale, d. articole de îmbrăcăminte etc.) De calitate inferioară. 25 a (D. bunuri materiale, d. articole de îmbrăcăminte etc.) Cu un preț mic Si: ieftin. 26 a Care este fără prea mare valoare Si: modest. 27 a (D. viață, opere etc.) Care se bazează pe mijloace materiale și spirituale reduse Si: limitat, mărginit, modest, redus. 28 a (D. obiecte, stări, procese, acțiuni etc.; îoc complicat) Care are o structură cu puține elemente. 29-30 a, av (D. obiecte, stări, procese, acțiuni etc.; îoc complicat) (Care nu este complicat, putând fi înțeles, rezolvat, manevrat etc.) fără multă dificultate Si: facil (1), lesnicios, nedificil, ușor Vz accesibil, elementar. 31 a (D. clișee fotografice, filme, reproduceri etc.; îoc color, colorat) Care redă imaginea în alb-negru. 32 a (D. oameni) Care are o atitudine sinceră, lipsită de afectare Si: cinstit² (2), deschis² (24), sincer (1), (liv) franc³ (2), leal, loial, (înv) nefățărit, prost, neprefăcut. 33 a (D. oameni) Care se poartă natural Si: degajat² (8), dezinvolt (1), firesc (5), nesilit, normal, obișnuit, spontan, (liv) nonșalant, (înv) prostatic¹ Vz natural, prostesc. 34 a (D. fizionomia, înfățișarea, gestica, manifestările etc. oamenilor) Care arată sinceritate, lipsă de afectare etc. Si: cinstit², deschis² (25), neprefăcut, sincer (3), (liv) franc³ (3), leal, loial, (înv) nefățărit, prost, neafectat, neartificial. 35 a (D. fizionomia, înfățișarea, gestica, manifestările etc. oamenilor) Care exprimă naturalețe Si: degajat² (10), dezinvolt (2), firesc, nesilit, nestudiat, normal, obișnuit, spontan (5), (liv) nonșalant, (înv) prostatic¹. 36 a (D. oameni) Lipsit de cultură, de știință de carte Si: ignorant, incult, necultivat, neinstruit, neînvățat, neștiutor, prost, (liv) agramat, ignar, (înv) neabețedat, neștiut². 37 a (D. oameni) Lipsit de rafinament Si: bădăran, nerafinat, necioplit, (rar) prost. 38 a (D. oameni) De origine socială modestă. 39 a (Așezat înaintea numelui) Care nu înseamnă nimic mai mult decât... Si: (pop) sadea, curat. 40 a (Fam; îe) (A fi) ~ ca bună ziua (A fi) foarte simplu. 41 a (Fam; îs) ~ muritor Om obișnuit.

beoțian, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m. (la pl.) Populație de origine greacă, care locuia în Beoția, regiune istorică din Grecia centrală; (și la sg.) persoană care făcea parte din această populație. 2 adj. Care aparținea Beoției sau beoțienilor; care se referă la Beoția sau la beoțieni; originar din Beoția. 3 s.m., s.f., adj. (Om) ignorant, lipsit total de preocupări intelectuale (cu aluzie la reputația locuitorilor Beoției antice). • sil. be-o-ți-an. pl. -ieni, -iene. <fr. béotien; cf. nm. pr. Beoția, regiune istorică în Grecia centrală.

bigot, -ă adj., s.m., s.f. (Persoană) care se conformează strict tuturor preceptelor rituale ale unei religii; (om) habotnic. Cui sîntem datori cu acest nou păcat?... Clerului bigot și ignorant (C. NEGR.). • pl. -ți, -te. /<fr. bigot.

Cu o rîndunică nu se face primăvară (grec. Μία χελιδὼν ἔαρ οὐ ποιεἶ) – maximă a lui Aristotel, din Etica nicomahică (cartea I, cap. 6). Se referă la problema fericirii: „Precum o rîndunică nu face primăvara...”, tot așa o singură zi sau un răstimp scurt nu face pe nimeni deplin fericit. Marele filozof al antichității a fost și autorul altor cugetări care din nefericire s-au pierdut. Numai o parte ne-a parvenit, datorită învățatului grec Diogene Laerțiu care, în opera sa Despre viețile și doctrinele filozofilor (10 cărți), menționează o sumă de aforisme ale lui Aristotel. Cităm cîteva pentru frumusețea lor deosebită: Științele au rădăcini amare, dar fructe dulci – Între un învățat și un ignorant e aceeași deosebire ca între un om viu și un cadavru – Prietenia e un suflet în două trupuri – Speranța este visul omului treaz – Virtutea stă la mijloc, între extreme (vezi: „In medio stat virtus”). Maxima lui Aristotel „Cu o rîndunică nu se face primăvară” a devenit proverb în foarte multe limbi. Îl găsim și la noi în aceeași formă și cu același înțeles. FIL.

ignorant (desp. ig-no-/i-gno-) adj. m., s. m., pl. ignoranți; adj. f., s. f. ignorantă, pl. ignorante

cras adj. m. (ignorant ~), pl. crași; f. crasă (ignoranță ~), pl. crase

Împărăția întunericului – Autorul expresiei este criticul rus N.A. Dobroliubov care și-a intitulat astfel un articol publicat în anul 1859 despre piesa O slujbă rentabilă a lui A.N. Ostrovski, piesă ce era un aspru rechizitoriu la adresa negustorimii rapace și ignorante și o pledoarie pentru oamenii din popor, cufundați în beznă și umilință. Dobroliubov a făcut o generalizare, caracterizînd această lume din vremea Rusiei țariste ca „o împărăție a întunericului”. Expresia s-a introdus și de atunci se aplică oricărui mediu obscur, retrograd, despotic. LIT.

MILION num. card. Număr egal cu o mie de mii. 1 milion, adică 1000 de mii de stănj[ăni]. HERODOT (1 645), 235. ◊ (Urmat de determinări, substantive, de obicei introduse prin prep. „de” indică cantitatea) Două milioane să dea leșilor bani. M. COSTIN, LET. I, 333/20. Să vedea Xerxes în fruntea unei armadii nenumărate. . . Mai mare de cinci milioane și doao sute de mii de oameni. MOLNAR, I. 297/16. Avea un milion de ostași supt steagurile sale. MAIOR, P. 19/27. În toată Italia preste tot sînt peste 20 de milioane de lăcuitori. CR (1829), 17/6. O aristocrație ignorantă. . . ține în lanțuri un popor de mai mult de două milioane de oameni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. Patru milioane de deputați la un loc, cerînd cuvîntul. ALECSANDRI, T. I, 232. Caut în acest București de un milion de locuitori un om să mă asculte și nu-l găsesc. C. PETRESCU, C. V. 152. ◊ (La pl. indică adesea un număr foarte mare, nedeterminat) Arunca milioane de bani de se răscumpăra. N. COSTIN, LET. II, 66/1. Giuruia multe milioane de bani domnilor leșești. NECULCE, LET. II, 420/11. Luînd multe milioane de prunci robi să duse. MINEIUL (1776), 145^v2/25. Atîtea miliunuri de miluri depărtare. GRECEANU, I. 115/28. Milioanele de români îmbătrînise cu az . . . buche. RUSSO, S. 58. Milioane de infuzorii. EMINESCU, N. 23. ◊ (Subînțelegîndu-se un determinativ desemnînd unități monetare) Au izvodit o sumă mare dă datorie, ca cînd ar fi datoare țara milioane piste milioane, I. GOLESCU, în PR. DRAM. 79. Nu mi-aș vinde secretul pe-un milion. NEGRUZZI, S. III, 232. Ce milion? Care milion? De unde milion? ALECSANDRI, T. I, 405. Acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă. EMINESCU, O. I, 59. Haidați toți la Novac, La Novac cel mai bogat, Milioane la-mpărat. RETEGANUL, TR. 41. - Pronunțat: -li-on. – Pl.: milioane. – Și : (învechit) miliún (pl. miliunuri) num. card. – Din fr. million. – La scriitorii vechi, din ngr. μιλλιοῦνι, pol. milion, germ. Million, it. milione, rus. миллион.

Mieux vaudrait un sage ennemi (fr. „Mai bine un dușman deștept”) – morala lui La Fontaine din fabula Ursul și amatorul de grădini (cartea VIII, fab. 10). Ursul s-a împrietenit cu un grădinar. Într-o zi, pe cînd omul dormea, i s-a așezat o muscă pe nas. Vrînd s-o alunge, ursul a aruncat un bolovan. Astfel a strivit musca, dar a spart și capul omului. Concluzia: Rien nest si dangereux quun ignorant ami;/ Mieux vaudrait un sage ennemi (Nimic nu-i mai primejdios decît un prieten ignorant/ Mai de preț e un adversar deștept). E ceea ce atestă și zicala noastră: „Decît cu un prost la cîștig, mai bine cu un înțelept la pagubă”. LIT.

MIRA¹ vb. I. R e f l. 1. (De obicei urmat de propoziții completive sau de determinări introduse prin prep. „de” și, învechit, rar, „pentru”) A fi sau a rămîne nedumerit, surprins; a găsi că ceva este curios, ciudat, de neînțeles, (învechit) a s e c i u d i; p. e x t. a fi uimit, uluit. Aceia așea mirară-se. PSALT. HUR. 40^r/25. Frații miei, nu vă mirareți. COD. VOR. 160/19, cf. 158/22. Ne mirăm de răbdare lor (cca 1 550). GCR I, 1/24. Ucenicii... se mirară că cu muiarea grăiia. CORESI, EV. 153, cf. 62, 159, 223, id. L. 62/17, 389/11. Nu iaste a să mira că însuși satana să schimbă in chip a înger luminat (cca 1618). GCR I, 47/41, cf. HERODOT (1645), 488. Ucenicii să mirară de cuvintele lui. N. TEST. (1648), 54^v/17, cf. 103^r/14. Puteare i-au dat lui giudeț să facă. . . ce nu vă mirareț[i] de aceasta. MOLITVENIC (sec. XVII), 309. Mă mir de tine, au zis, pentru că adeverești asupra noastră ceale bune. AETHIOPICA, 36^v/4. Un lucru foarte de mierat. IST. AM. 13^r/3. Nu mă mier când văd tineri cari, cetind, nu pironescu nice o idee la celi cetite (a. 1825). CAT. MAN. II, 114. S-au mirat. . . văzînd grăunțile ca mărgăritariul. DRĂGHICI, R. 143/16. Mă mier că dumneta nu-mi scrii nimică. KOGĂLNICEANU, S. 106, cf. CONACHI P. 274. Azi hainile vechi au rămas un suvenir, de care ne mierăm cînd se mai ivește. RUSSO, S. 17, cf. 11, 60, 93. El o iubea și se mira că o iubește ca și în ziua cînd culese cea întâi dulce sărutare. NEGRUZZI, S. I, 21, cf. 73. Hei, bine zicea tata: La noi să nu te miri Nici cînd îi videa plopii dînd flori de trandafir. ALECSANDRI, T. II, 149, cf. JIPESCU, O. 23. Ea a doua zi se miră cum de firele sînt rupte. EMINESCU, O. I, 79, cf. IV, 120. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118, cf. 51, 127, 133, 135, 188. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată Bubico. CARAGIALE, O. II, 99. Se miră și nu știa ce să crează ochilor săi, băgînd de seamă că se schimbase. ISPIRESCU, L. 30, cf. 14, 17, 43. Mă hotărăsc a rămînea și în viitor din ceata acelora cari, cînd văd cloșca păscînd bobocii de rață pe malul bălței, se miră. ODOBESCU, S. III, 13. Ce te miri?. . . Sînt bătrîn! M-au obosit Căile-alergate. COȘBUC, P. I, 260. Dacă această legendă. . . e povestea celor mai mulți, m-aș mera, scumpa mea cuconiță Liză, să fie și povestea vieții unei femei pentru care nici soarele n-a putut să apună. HOGAȘ, DR. II, 145. Cum se poate una ca asta? se miră părintele Dumitrache. SADOVEANU, O. VII, 297. Irena se miră că nu a fost întrebată, CAMIL PETRESCU, N. 130. Nastasia a clătinat capul, mirîndu-se de întrebarea asta. GALAN, Z. R. 36. Trandafir ș-un fir subțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNIK-BÎRSEANU, D. 29, cf. 219, 275, 510, 513, MAT. FOLK. 1322, 1328. Mare-i satul, eu nu-ncăp, Mult mă mer eu ce le fac, Că nici pragu nu le calc. ȘEZ. I, 79. Dracul se miră de porumbe negre, Și pe el nu se vede, se zice cînd cineva rîde de greșelile altora și nu-și dă seama de ale sale. Cf. ZANNE, P. VI, 557, IV, 256, 386. ◊ L o c. a d j. (Rar) De mirat = surprinzător, uimitor, de mirare. De merat lucru esti di Mihai Vodă, domnu bătrîn, și cu ce minte . . . i-au stătut nărocul. . . tot împotrivă. NECULCE, L. 340. ◊ E x p r. Te miri cine (sau ce) = (depreciativ) un oarecare, oricine, oricare. Vorba era vorbă, la locul ei, și nu-l putea răpune te miri cine. CREANGĂ, ap. CADE. Cine știe dacă altfel n-ar fi lepădat răspunderea de la sine și aici, transcriind pe te miri ce ignorant diac cu pretenții de cronicar. IORGA, L, I 101. Te miri (sau, rar, miră) ce (și mai nimic sau nimica, rar, nimică) = un lucru neînsemnat, mărunt; un lucru lipsit de valoare, o nimica toată. Ai mai strîns ceva din banii birului? – Te miri ce și mai nimică, vorba ceea, că oamenii îs lipiți pămîntului. ALECSANDRI, T. 713. Într-o zi. . . îmi găsi pricină de la te mieri ce. GANE, N. II, 164. Lasă, bade Ipate, lasă; nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce și mai nemica, că doar n-are să fie un cap de țară. CREANGĂ, P. 152. Lui îi da te miră ce. ISPIRESCU, L. 338. Inimă slabă. . . să se-n- duioșeze de te miri ce, n-avea cuvioasa, VLAHUȚĂ, N. 138. Se mulțâmesc cu „te miri ce”, zic ei; o pîine și o ceapă li e destul. BRĂESCU, M. B. 114, cf. id. A. 162. Mahalaua aceasta. . . era o încîlcitură de cocioabe, cele mai multe fără acoperiș adevărat, ci cu cîrpituri din te miri ce, adunate parcă din gunoaie. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. Îi vorba că-i fată de gospodar și nu mă-ndur s-o dau cu te miri ce. SEVEASTOS, N. 45. În anul întîi. . . așteptam să văd zbîrnîială ca la șes; cînd colo ce să văd? te meri ce și mai nimică. ȘEZ. III, 180. (Cu o construcție amplificată) Trecea gîrla pe oameni în circă, te miră pe ce lucru de nimic. ISPIRESCU, U. 74. Ea era fiica împăratului Galbin, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. RETEGANUL, P. I, 34. Te miri unde = undeva, cine știe unde. Mai aveau și alte marafeturi, adunate de pe te miri unde. PAS, L. I, 79. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Cf. IORDAN, STIL. 287. (Rar) Te miră de nu . . . = cine știe dacă nu . . . De ținea drumul mai lung, te miră de nu rămînea cu gîtul strîmb. ISPIRESCU, L. 36. ♦ T r a n z. A provoca nedumerire, a surprinde; p. e x t. a uimi. Cu învățături. . . pre toți au luminat, în seamne și minuni pre mulți mirînd. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^v/27. Primirea D. B. mă miera. . . căci omul nu avea nimică de cele ce impune o persoană soțietăței lașului. RUSSO, S. 27. Rochia ei de mireasă. . . mira, în ziua nunței, pe toți. MACEDONSKI, O. III, 17. Mă miră că tu le-ai uitat acestea așa de curînd. C. PETRESCU, C. V. 226. Și, de este deochiat De femeiă cu bărbat, Crape-i țîțele, Curgă-i laptele, Să mire noroadele, TEODORESCU, P. P. 372. 2. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. „de”) A manifesta admirație; a se minuna (3). Iară noi, fraților, să ne mirăm de credința cestui bolnav și cumu-l vindecă pre el Hristos. CORESI, EV. 59. Și să slăvim și mărim și ne mirăm prea bunului și meșterului Dumnezeu, cela ce adauge și întoarce toată lumea spre noire. id. ib. 87. Iară tribunii noaptea deaca-l luară . . . să mirară de nevoința lui și de. . . portul cel cinsteș a cuvîntului și omeniei. DOSOFTEI, ap. GCR I, 256/33. Să mira craiul și toți domnii leșești și lăuda de frumoasă țărămonia ce are beserica. NECULCE, L. 98. Așadar slăvește ceriul, rabdă a ta slăbiciune Și miră-te întru toate de înalta-nțelepciune. CONACHI, P. 288. Să ne-ngroape totodată, Să se mire lumea toată, C-a fost dragoste curată . . . Și de-ai, tăi, dragă, stricată, JARNIK-BÎRSEANU, D. 57. Cine-n ochi te-o vedea să se mire. GR. S. VI, 87. 3. (Învechit și popular, urmat de determinări sau de propoziții subordonate care precizează obiectul sau cauza acțiunii) A nu ști, a nu înțelege, a nu-și da seama, a se întreba. Că văzură orbul și știa că aș[a] au născut. Mira-se și pururea ispitiia să înțeleagă. CORESI, EV. 168. Cînd ne vor tîlni acei. . . vameși, cătră dînșii ni-om mira ce vom dzîce. DOSOFTEI, V. S. octombrie 96^v/3, cf. noiembrie 128^v/10. Iară Ureche logofătul numai ce să mira încătro să va duce, de urîtul lui Aron Vodă. N. COSTIN, l. 570. Mirîndu-se ce om este acela ce ară duminica, îndată au trimes . . . ca să-l găsească. NECULCE, ap. GCR II, 33/30. Craiul Laslău, văzîndu-să slab de oști și de puteri, și mierăndu-să cum va face, și cum va putea să stea înpotrivă a atîta mulțime . . . CANTEMIR, HR. 136. La aceste cereri s-au mirat boierii ce vor face. DIONISIE, C. 206. Au socotit să însămneză pe acest par și niște slove . . . dar să mira în ce limbă. DRĂGHICI, R. 130/7. Se mira cu ce cuvinte Să-i mai bage în cap minte, PANN, P. V. III, 451/23. Și-o întreb și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I, 49. Cuculeț cu pene verzi. . . Mă mier iarna ce mînînci? ȘEZ. I, 290. Mă miram ce-mi place mie ... Badea-nalt cu pălărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. 4. (Învechit) A fi neliniștit, a se zbuciuma, a se frămîntă; a-i fi teamă, a se înspăimînta. Deaca s-au făcut zio, să mira și tremura cum va face să-l ascunză (a. 1675). GCR I, 222/15. Împăratul Moscului. . . oaste are multă, nu să miară de turci. NECULCE, L. 213. Gîndirea. . . se miră și se cutremură. MARCOVICI, C. 11/19. 5. (Învechit și regional) A cerceta cu privirea, a se uita (cu băgare de seamă și cu curiozitate), a privi (cu atenție). Mergînd în Verona. . . au început a să mira la casa craiascâ, socotind a fi o bisearică mare (a. 1799). GCR II, 169/19. Du-te și miră-te de mai plouă pe afară. Com. din POȘAGA-TURDA. Doi stau, Doi dau, Doi se miră, Doi se-nchină (îmblătitorii). GOROVEI, C. 4. ♦ S p e c. (Regional; despre femei însărcinate) A se uita cu insistență la ființe diforme (riscînd, potrivit unei credințe populare, să nască copii diformi) (Someș Guruslău-Zălau). Cf. MAT. DIALECT, I, 212. ♦ (Prin Transilv., urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A se îngriji de cineva sau de ceva, a avea grijă de . . . , a lua seama la. . . Mergi, Ioane, miră-te de oi. viciu, gl. Hai să ne mirăm după vaci. id. ib. – Prez. ind.: mir. – Și: (învechit și regional) mierá vb. I. – Lat. mirari.

Puterea întunericului – Această expresie își are rădăcinile în evanghelie (Luca, XXII, v. 53), dar astăzi nu se vede decît tulpina ei, pe care e crestat adînc numele lui Lev Tolstoi. Într-adevăr, expresia „Puterea întunericului” a ieșit din nou la lumină în anul 1886, cînd marele scriitor rus a scris cunoscuta-i dramă cu același titlu. În această piesă Tolstoi dezvăluie relațiile bănești capitaliste care pătrundeau în viața unui sat sărac și ignorant, schimonosind întățișarea morală a omului. În asemenea condiții, țărănimea era osîndită la o viață de întuneric și cruzime, cele mai frumoase sentimente căpătînd un caracter monstruos. Personajele dramei săvîrșesc nelegiuiri odioase: jafuri, destrăbălări, otrăviri, pruncucideri… Expresia puterea întunericului se aplică unui peisaj moral asemănător celui zugrăvit de pana tolstoiană. BIB. și LIT.

Un sot savant est plus sot qu’un sot ignorant (fr. „Un prost învățat e mai prost decît un prost ignorant”) – Molière, Femeile savante, act. IV, sc. 3. Omul de litere Trisotin (nume compus dinadins din Tri și sot, adică de trei ori prost) susține că ignoranța este pricina neghiobiei. Clitandru îi răspunde: V-ați înșelat, căci lucrul e cunoscut de mult: Un prost savant mai prost e decît un prost incult. Se citează la adresa proștilor îngîmfați, care își dau ifose de savanți, numai pentru că au o diplomă în buzunar. Vezi și: Better a witty fool… LIT.

BUCHER sm. 🖋 1 Cel ce învață buchile ¶ 2 Fig. Începător, ageamiu, neștiutor, ignorant: ~ul ce se potrivește unor oameni învățați și-i clevetește (ISP.).

laic, -ă s.m., s.f., adj. I 1 s.m., s.f., adj. mirean, mireancă, <înv.> lumean. A renunțat la viața călugărească, trecând în rândul laicilor. La sinod au fost invitate câteva persoane laice. 2 adj. lumesc, mirean, pământean, profan, <livr.> mundan, secular, <înv. și pop.> mirenesc, pământesc, <înv.> lumean, politicesc, temporal². Preotul parohiei are, pe lângă activitățile bisericești, și treburi laice. II s.m., s.f., adj. (în opoz. cu „instruit”, „învățat”, „cult”, „cultivat”; rar) v. Agramat. Ignorant. Incult. Necultivat. Neinstruit. Neînvățat. Prost. Simplu.

NECURĂȚENIE s. f. I. Negativ al lui curățenie; (învechit, rar) necurăciune. cf. MOLNAR, RET. 95/18, VALIAN, v., BOLINTINEANU, O. 277, F (1903), 33, ib. (1906), 19, CAMIL PETRESCU, O. II, 304, T. POPOVICI, SE. 80, CHEST. V 83/35, 57. II. (Concretizat) 1. (De obicei la pl.) Lucruri murdare; gunoaie, impurități, (învechit) necurăție (1). Necurățeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector. GHICA, ap. CADE. Arabii... aruncă aici necurățeniile cetății, împinși de ura fanatismului ignorant. BOLINTINEANU, ap. CADE. 2. (Prin Maram.) Fantomă, nălucă (1). cf. ALR I 1405/351, 354. – pl.: necurățenii. – pref. ne- + curățenie.

NECURĂȚENIE sf. 1 Lipsă de curățenie; murdărie, spurcăciune ¶ 2 pl. Murdării, gunoaie: necurățeniile luate de apă curgeau prin gratii de fier în canalul colector (I.-GH.); Arabii... aruncă aici necurățeniile cetății, împinși de ura fanatismului ignorant (BOL.).

înzăpezi Nu am de spus ceva nou cu privire la originea acestui cuvînt : DA, CADE, DLRM îl explică simplu și corect ca derivat de la zăpadă (TDRG nu-l inserează). Dar Scriban, pe tonul categoric și violent care-i e obișnuit, îl declară „greșit format de ignoranți” din pluralul zăpezi, în locul formei pe care el o consideră justă, înzăpădi. Se face adesea abuz de explicația prin plural, acolo unde pluralul nu are o poziție superioară în limbă (adică nu e folosit mai mult decît singularul și nu rezolvă o complicație pe care o produce folosirea singularului). În cazul nostru, nu e nici un motiv să se pornească de la plural: verbul fiind de conjugarea a IV-a, corelația de timbru a făcut să fie schimbat ă în e (DA inserează și varianta înzepezi, dar, în mod curios, nu cunoaște pe înzăpădi). Pentru z din silaba finală, vezi derivate ca bolunzi, slobozi.

* CRITICASTRU sm. Cel ce, fără temeiu și fără merite personale, censurează și satirizează lucrări de valoare: rățoeli ridicule și nesocotite de criticaștri ignoranți și desgustători (VLAH.) [critic].

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vîscoasă, extrasă din pește, din unele plante și din materii animale, sau obținută pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi diverse obiecte. ♦ Expr. (Fam.) A fi clei = a) a fi ignorant, a nu ști nimic; b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor arbori și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – Slav (v. sl. klĕj).

mazetă s.f. (la unele j. de noroc, la biliard etc.; fam.) v. Ignorant. Necunoscător. Neinițiat. Nepriceput. Neștiutor.