VAD, vaduri, s. n. 1. Loc situat pe cursul unui râu, unde malul e jos și apa puțin adâncă, permițând trecerea prin apă de pe un mal pe altul. ♦ P. gener. Albie, matcă (a unei ape curgătoare). ♦ Canal de irigație, jgheab. ♦ Fig. Loc de trecere; drum, cale; p. ext. loc de scăpare, de salvare. 2. Țărm, mal, liman. 3. Fig. Loc situat în apropierea unei mari căi de comunicație, care asigură unui negustor o clientelă numeroasă; p. ext. sursă bună de câștig. – Lat. vadum.

ARDENEZ, -Ă, ardenezi, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. Persoană născută și crescută în Ardeni. 2. Adj., s. m. și f. (Locuitor) din Ardeni. 3. S. m. Rasă de cai mari, puternici, de tracțiune. – Din fr. ardennais.

POVARĂ poveri f. 1) Încărcătură grea; greutate mare. ◊ Cal (sau animal) de ~ cal (sau animal) folosit pentru transportarea greutăților. 2) fig. Fapt care apasă greu pe sufletul cuiva. ~a anilor de război. 3) înv. Unitate de măsură a greutății (egală cu greutatea încărcăturii care putea fi dusă de un cal). /cf. sl. poduvora

TROIAN³ ~iană (~ieni, ~iene) ist. Care aparține Troiei sau populației ei; din Troia. Războiul ~. ◊ Cal ~ a) cal mare de lemn în care, conform legendei, s-au ascuns oștenii care asediau Troia pentru a pătrunde în cetate și a deschide porțile asediatorilor; b) dar făcut unui dușman pentru a-l prinde în cursă. /Din Troian n. pr.

ZI zile f. 1) Interval de timp dintre răsăritul și apusul soarelui. ◊ La ~ la ziua fixată. Pe ~, peste ~ în cursul zilei. ~ de ~, ~ cu ~ a) în fiecare zi; b) necontenit; mereu; c) din ce în ce; treptat. Din ~ în ~ a) de azi pe mâine; b) din ce în ce. De la o ~ la alta a) zilnic; b) în scurt timp; repede. De cu ~ încă din timpul zilei. Despre (sau către) ziuă puțin înainte de a se lumina. În faptul (sau zorii) zilei, în zori de ~ dis-de-dimineață. În toiul zilei, în plină ~ în amiaza zilei. De toate zilele, de toată ziua a) de fiecare zi; b) obișnuit. ~ și noapte în permanență; necontenit. Cât toate zilele foarte mare. Cale de o ~ distanță care poate fi parcursă pe jos în timp de o zi. Cu ziua cu plata pentru fiecare zi muncită. ~ liberă zi când cineva se odihnește drept recompensă pentru o muncă prestată suplimentar. A se crăpa (sau a se miji) de ziuă, a se face ziuă a se lumina. A se face (sau a fi) ziuă albă a se lumina complet. Clar ca bună ziua, limpede ca lumina zilei foarte clar. A face din noapte ~, a schimba ziua cu noaptea a lucra noaptea și a dormi ziua. Bună ziua formulă de salut folosită de la sfârșitul dimineții până la începutul serii. A da bună ziua a saluta pe cineva. A-și lua ziua bună a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire de cei rămași. 2) Perioadă corespunzătoare unei rotații a Pământului în jurul axei sale; intervalul de timp egal cu 24 de ore. * ~ solară interval de timp dintre două treceri consecutive ale Soarelui la meridian. ~ muncă a) număr de ore de muncă în timp de 24 de ore; b) unitate de măsură a muncii prestată de membrii unei colectivități. Zile numărate timp puțin. 3) Dată în care a avut loc sau urmează să aibă loc ceva. Ziua de naștere. Ziua victoriei. ◊ La zile mari a) în zile de sărbătoare; la ocazii deosebite; b) foarte rar. 4) la pl. Existență a unei ființe; viață; trai. * A avea zile a mai avea de trăit. A avea zile bune cu cineva a se împăca cu cineva; a trăi bine cu cineva. A fi cu zilele în mână (sau în mâini) a se afla într-o mare primejdie; a fi aproape de moarte. A rămâne (sau a scăpa) cu zile a rămâne în viață. A lăsa pe cineva cu zile a cruța cuiva viața. A curma (sau a lua) cuiva zilele a omorî pe cineva. A muri cu zile a muri în urma unei boli ce putea fi tratată sau în împrejurări neprevăzute. A-i mânca cuiva zilele, a face cuiva zile fripte (sau negre, amare) a chinui tare pe cineva. 5) mai ales la pl. Interval de timp caracterizat prin anumite evenimente; perioadă. ◊ În ziua (sau zilele) de azi în vremea în care trăim; în prezent. Din zilele noastre din vremea în care trăim. Ziua de ieri trecutul. Ziua de mâine viitorul. [Art. ziua; G.-D. zilei] /<lat. dies

corcovă, corcove, s.f. (reg.) cal mare și slab.

croncan, croncani, s.m. (reg.) 1. corb. 2. vultur. 3. (reg.) pasăre răpitoare mare. 4. cal mare și slab, gârbovit de bătrânețe.

poznit, -ă, adj. (reg.) 1. ciudat, curios, bizar. 2. (despre cai) mare, gras și urât. 3. poznaș, hazliu, glumeț, vesel, șugubăț, năzdrăvan, mehenghi, ghiduș. 4. (despre oameni) prefăcut, fals, ipocrit, fățarnic.

ARDENEZ s. m. rasă de cai mari, puternici, de tracțiune. (< fr. ardennais)

a fi pe cai mari expr. 1. a avea o poziție socială bună; a avea o funcție importantă. 2. a fi sigur pe sine.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restricție) armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = persoană hărțuită, muncită de toți; problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) dintr-o situație mai bună într-una mai rea. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = o distanță nu prea mare. Calul dracului = baborniță; vrăjitoare. ♦ Compus: cal-putere = unitate de putere egală cu 75 de kilogrammetri pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1): a) aparat de gimnastică pentru sărituri; b) piesă în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă; cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus). – Lat. caballus.

CĂLUȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. ◊ Compus: căluț-de-mare = cal-de-mare. 2. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor.

bahmét m. (rus. báhmat, cal mare; tăt. turc. bahmat, cal mare, d. pers. pehn, larg, mare, și tăt. turc. at, cal. V. at). Est. Vechi. Cal tătăresc iute. – Și bahamét.

SAXÓNI (< cuv. germ. Sachsen) s. m. pl. Triburi germane, aparținând ramurii apusene, care populau, în sec. 2 terit. dintre gurile Weserului și Elbei, precum și S Pen. Iutlanda; de aici au emigrat spre litoralul Mării Nordului, în direcția estuarului Rinului. Din a doua jumătate a sec. 3 au atacat pe calea mării coastele Galiei, apoi Britannia; în cursul sec. 5-6, împreună cu alte triburi germanice (anglii și iuții) au cucerit și colonizat mare parte din Anglia. S. rămași în reg. Rinului inferior au fost dislocați de franci spre E (a doua jumătate a sec. 5). S. care locuiau la E de Elba au fost supuși și creștinați cu forța în urma a numeroase războaie (772-804) de suveranul franc Carol cel Mare. V. și anglo-saxoni.

Menelaus, urmaș al lui Atreus (v. și Atreus) și frate cu Agamemnon. Alungat împreună cu Agamemnon din cetatea Mycenae de către Aegisthus, Menelaus se refugiază la Sparta. Aici, cei doi frați se căsătoresc cu fetele regelui Tyndareus. O dată cu mîna Helenei, Tyndareus îi dăruiește lui Menelaus și tronul său, făcîndu-și-l urmaș. Menelaus domnește mulți ani în pace asupra Lacedaemonului, alături de Helena – cu care are și o fiică, Hermione – pînă în ziua în care sosește la curtea sa Paris, fiul regelui Priamus. Cu sprijinul Aphroditei, care-i făgăduise lui Paris drept soție pe cea mai frumoasă dintre muritoare (v. și Aphrodite), acesta din urmă o răpește pe Helena și fuge cu ea la Troia. Menelaus cere atunci sprijinul celorlalte căpetenii argiene și pornește expediția împotriva Troiei. Comandantul suprem al armatei și al flotei astfel înjghebate este Agamemnon, fratele lui Menelaus. În luptele care au loc, Menelaus e mereu în primele rînduri. El îl rănește pe Paris, ucide nenumărați eroi troieni, se bate cu Aeneas și, în sfîrșit, pătrunde în cetate închis fiind, împreună cu ceilalți greci, în pîntecele calului de lemn. În noaptea incendierii cetății, el asaltează casa lui Deiphobus, fratele lui Paris, cu care se căsătorise Helena după moartea acestuia din urmă, și îl ucide. Cînd se află însă, în sfîrșit, față în față cu propria sa soție, e copleșit de sentimentul dragostei profunde pe care o nutrește încă față de ea și o iartă. După distrugerea Troiei cei doi iau din nou calea mării, spre a se întoarce acasă. Voința zeilor și vînturile potrivnice îi abat însă din drum, făcîndu-i să rătăcească mult timp pe meleaguri străine. După multe opriri vremelnice (în Lesbos, Creta etc.) și după un popas mai îndelungat în Aegyptus, Menelaus și Helena ajung, în sfîrșit, după opt ani de rătăciri, acasă în Lacedaemon, unde-și petrec apoi liniștiți tot restul vieții.

globán m. (d. gloabă). Cal mare și prost. Fig. Iron. Epitet unuĭ om greoĭ și ignorant. – Și fem. -ană.

MARC, Franz (1880-1916), pictor și grafician german. Alături de Kandinsky și de A. Macke, principalul reprezentant al grupării „Der Blaue Reiter”. În lucrările sale, animalul apare ca simbol al existenței inocente și al vieții tainice a naturii, în culori strălucitoare și în forme geometrizate („Mari cai albaștri”, „Capre în pădure”, „Tigrul”). Tendințe de abstractizare („Forme în luptă”).

DUCHAMP-VILLON [düșã viõ], Raymond (1876-1918), sculptor francez. Frate cu M. Duchamp și J. Villon. Inițial, sub influența lui Rodin și a stilului Art-Nouveau, realizează o sinteză între cubism și futurism („Baudelaire”, „Femeie șezând”, „Marele Cal”).

arteră f. 1. vas care duce sângele dela inimă la plămâni, și în celelalte părți ale corpului; 2. fig. cale mare de comunicațiune și de circulațiune.

bahmet m. nume dat odinioară în Mold. cailor mici, dar foarte iuți și tari, ai Tătarilor din Crimeia și din Bugeag: cincizeci de bahmeți cu perii creți POP. [Tatar BAHMAT, lit. cal mare].

Bucefal m. 1. numele calului lui Alexandru cel Mare; 2. cal de paradă și de luptă.

cale f. 1. spațiu îndepărtat de la un loc la altul, drum: cale de comunicațiune; calea lactee, numită și calea lui Troian sau drumul robilor, fâșie luminoasă lăsată pe cer de o imensă grămadă de stele, a căror depărtare le face invizibile ochiului liber; 2. spațiu rezervat și lucrat cu artă afară din sate și orașe, șosea: calea națională, județeană; 3. stradă mare: calea Victoriei; 4. călătorie: cale bună; 5. drum de urmat, mijloc de transportat: pachetele se expediază pe calea porștei; 6. linie de raliuri la drum de fier: cale ferată; 7. canal, conduct: căile respiratorii; 8. fig. direcțiune în purtare: calea binelui; 9. fig. dreptate, cuviință: cu cale, fără cale; a găsi (afla) cu cale, a judeca că e drept, a crede de cuviință; a pune la cale, a regula, a dispune; fig. a îndemna, a sfătui; a fi pe cale, a avea de gând, a umbla să...; din cale afară, foarte, peste măsură. [Lat. CALLIS, drum bătut de vite].

cursier m. (galicism) cal mare și frumos: o surdă nechezare de ageri cursieri BOL. (= fr. coursier).

VAD, vaduri, s. n. 1. Loc în albia unui râu, unde apa e puțin adâncă, permițând trecerea prin apă de pe un mal pe altul. ♦ P. gener. Albie, matcă (a unei ape curgătoare). ♦ Canal de irigație, jgheab. ♦ Fig. Loc de trecere; drum, cale; p. ext. loc de scăpare, de salvare. 2. Țărm, mal, liman. 3. Fig. Loc situat în apropierea unei mari căi de comunicație, care asigură o clientelă numeroasă; p. ext. sursă bună de câștig. – Lat. vadum.

ARDENEZ, -Ă, ardenezi, -e, s. m., s. f., adj. 1. S. m. și f. Persoană originară sau locuitor din Ardeni. 2. Adj. Care aparține regiunii Ardeni sau ardenezilor (1), referitor la Ardeni ori la ardenezi. 3. S. m. Rasă de cai mari, puternici, de tracțiune. – Din fr. ardennais.

IUTE, iuți, adj. 1. (Despre oameni) Care acționează sau reacționează repede; expeditiv, prompt; care se produce fără întârziere, rapid. Om iute. Replică iute. ♦ Care fuge, aleargă, înaintează cu viteză mare. Cal iute. Mers iute. ♦ (Adverbial) În grabă, repede, imediat, îndată. S-a dus iute acolo. ♦ Care se produce cu tărie, cu forță. Ploaie iute. 2. Care se enervează, se supără, se mânie ușor; irascibil; violent. 3. Care are gust înțepător; care produce o senzație gustativă usturătoare; picant. Mâncare iute. Gust iute. ♦ Care produce o senzație olfactivă înțepătoare și neplăcută. Miros iute. – Din sl. ljutu.

DEAL, dealuri, s. n. 1. Formă de relief mai mică decît muntele dar mai mare decît movila. Unii, izbutind să urce buza dealului, se prăbușeau deodată, străpunși de gloanțe. CAMILAR, N. I 49. Dealurile aspre se deșiră către zare – cu coamele înălbite. SAHIA, N. 119. Dincolo de gard, în toate părțile, dealuri rotunde, cu dumbrăvi pe coamă. VLAHUȚĂ, O. A. 424. ◊ (În toponimie) Dealul Feleacului. Dealul Cucului. ▭ Dealurile Baraoltului... trimit Oltului un foarte ciudat afluent. BOGZA, C. O. 208. ◊ Loc. adv. (În opoziție cu la vale) La deal = în sus, urcînd. La deal, urca o haraba plină de saci, trasă de un căluț răblăgit. CAMILAR, N. I 113. Au mers așa în lungul Bistriței la deal, încet, pe drum de moină. SADOVEANU, B. 115. A plecat băiatul șontîc-șontîc înapoi la deal, către asfințit, unde scăpăta luna. CARAGIALE, P. 62. ◊ Loc. prep. (În opoziție cu în jos de...) (De) la deal de... = mai sus de..., în sus de..., din sus de... Au adus vătăjeii și feciorii cu nepusă-masă pe oameni – și i-au pus să are pe-o bucată de loc gunoios, la deal de tîrg. SADOVEANU, O. VII 276. Ne suim pe munte la deal de casa ei cîte cu o bucată de răzlog în mînă. CREANGĂ, A. 28. ◊ Expr. Dă la deal, dă la vale = se silește în toate chipurile, încearcă toate posibilitățile. Baba se scarmănă de cap, dă la deal, dă la vale, dar n-are ce face. CREANGĂ, P. 8. Și-n deal și-n vale = pretutindeni. Zici că-s mîndră și n-am vrut Ca s-ascult vorbele tale? Dar de unde știi? În cale Ți-am umblat și-n deal, și-n vale. COȘBUC, P. I 51. Greu la deal și greu la vale = ori cum faci, tot greu e. Ce mai la deal, la vale? = ce să mai lungim vorba de pomană, ce mai încoace, încolo, ce să mai pierdem vremea discutînd un lucru care e limpede? Ce mai la deal, la vale? Trebuie să aibă act de naștere! SADOVEANU, O. VII 315. Ce mai la deal, la vale? așa e lumea asta. CREANGĂ, P. 223. Deal cu deal se întîlnește (sau se ajunge), dar (încă) om cu om, se spune cu ocazia unei întîlniri neașteptate sau în nădejdea unei revederi posibile. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume; căci deal cu deal se ajunge dar încă om cu om. CREANGĂ, O. A. 224. Un deal și-o vale și-o fugă de cal mare = o bucată mare de drum. ◊ (Exprimă ideea de dificultate, de distanță mare sau de obstacol greu de trecut) Cînd ești voinic, ți-e dealu-ntins Ca șesul. COȘBUC, P. I 228. Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. O, mîndruțo, buze moi, Dragi ne sîntem amîndoi, Este-un deal mare-ntre noi! id. ib. 60. ◊ Expr.Grăiește cam peste deal = vorbește neînțeles. ◊ (În comparații, exprimă ideea de lucruri de mari proporții) Voi intra masiv și greu în vreme, Cu un car cît dealul de poeme. BENIUC, V. 9. 2. (Regional) Regiune de vii, vie, podgorie (așezată de obicei pe un deal). ♦ Regiunea ogoarelor, pămînt arabil.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita, nedespicată (în special, spre deosebire de armăsar, masculul castrat), care servește omului la călărie, la tras vehicule și la dus poveri. Cal de ham. Cal de călărie. Cal de curse. ▭ În fața casei, legat la par, sta în ploaie un cal urît, ros de ham. CAMILAR, TEM. 51. Voinicii cai spumau în salt. COȘBUC, P. I 56. Calul... începe a sări în două picioare, forăind. CREANGĂ, P. 185. Caii lor aleargă alăturea-nspumați. EMINESCU, O. I 97. Am obosit ca un cal de poștă ce nu-și are tainul la vreme. ALECSANDRI, T. I 373. Calul de dar nu se caută în gură (sau la dinți) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). Cunoscut ca un cal breaz. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă (sau cal de tramvai) = a alerga mult; a fi muncit peste măsură, a fi întrebuințat la toate, trimis în toate părțile. Sărmane, biete Barbule! ai ajuns cal de poștă împregiurul horii. ALECSANDRI, T. 85. Cal de bătaie = persoană foarte hărțuită, trasă din toate părțile, muncită; subiect, problemă de care se ocupă insistent multă lume, sau care vine mereu ca preocupare exclusivă a cuiva. A fi cal de dîrvală v. dîrvală. A face (pe cineva) din cal măgar = a face (pe cineva) să ajungă dintr-o situație mai bună într-una mai rea, a degrada; a înjosi, a umili. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpinîre pe mine? zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A ajunge din cal măgar = a ajunge într-o stare sau situație mai rea, mai proastă. A umbla după potcoave de cai morți v. potcoavă. A-și juca calul = a-și face mendrele. Știu eu năzdrăvănii de-ale spînului; și să fi vrut, de demult i-aș fi făcut pe obraz, dar lasă-l să-și mai joace calul. CREANGĂ, P. 219. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri fantastice, imposibile, de necrezut. Cred că visezi cai verzi, prietene. CAMILAR, N. I 112. Ia păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți, că eu sînt Stan pățitul. CREANGĂ, P. 179. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = distanță nu prea mare. Aud, cucoane?... dacă-i lungă poșta de-nainte?... Ba nu... ian cît cole, o palmă de loc, o fugă de cal... N-ai apucat a porni bine și ai și ajuns. ALECSANDRI, T. 45. Calul dracului = (depreciativ) femeie bătrînă, rea;, baborniță, vrăjitoare. ◊ Calul-troian = (cu aluzie la legendarul cal de lemn dăruit de greci troienilor) stratagemă de care se folosește un dușman pentru a reuși să pătrundă în tabăra adversă; inamic deghizat sub masca unui binefăcător. Vapoare mari [americane] ca niște cai troieni Aruncă gheara ancorei în port. BOUREANU, S. P. 4. Cal-putere = unitate de putere (egală cu 75 kilogrammetri pe secundă) cu care se măsoară forța motrice a unei mașini mișcate cu vapori de apă sau cu carburanți. Remorcherele de sute de cai-putere trec duduind din toate mașinile. BOGZA, C. O. 405. ◊ (Poetic) Cu mii de cai-putere Se crapă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. ♦ (Mil., învechit) Cal de friză = baraj tehnic contra infanteriei, făcut dintr-un schelet de lemn sau de fier îmbrăcat cu sîrmă ghimpată. 2. Nume dat unor aparate sau piese care seamănă cu un cal: a) numele unui aparat de gimnastică, peste care se fac sărituri; b) figură în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă. Cal-de-mare (sau, rar, calul-mării) = mic pește marin al cărui cap seamănă cu acela al calului (Hippocampus). Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101.

CĂLUȚ, căluți, s. m. 1. Diminutiv al lui cal. Soldați învinețiți, degerați, în cete mici, grămădiți în jurul unei căruțe... trasă de căluții ce-și frămîntau oasele lunecînd la fiecare pas. AGÎRBICEANU, S. P. 37. Am găsit poarta deschisă și lîngă șură trei căluți roibi cu tarnițele pe ei. SADOVEANU, N. F. 38. Hai, căluțul meu! CREANGĂ, P. 197. Un voinic... P-un căluț de la Buzău Suie drumul. TEODORESCU, P. P. 350. ◊ Compus: căluț-de-mare = cal-de-mare. 2. Nume dat mai multor insecte din familia lăcustelor. V. călușel (3). Numirea de căluți sau căiuți a acestor... insecte le vine de acolo, după cum spun o seamă de romîni. din Bucovina, pentru că au ochi mari boldiți și cap ca la cai, și pentru că sar prin iarbă ca și caii împiedicați de picioarele dinainte. MARIAN, INS. 520. – Pl. și: (2) căiuți.

PULSA, pulsez, vb. I. Intranz. (Despre sînge) A circula ritmic prin artere și vine; (fig., despre lucruri sau procese în acțiune, în mișcare) a decurge, a se desfășura într-un ritm viu, puternic; a palpita, a fremăta, a zvîcni. Trei mari căi de piatră, de fier și de apă... străpung munții dintr-o parte în alta, lăsînd viața să pulseze în lungul lor, cu mare intensitate. BOGZA, C. O. 326. În mica sălbăticiune aeriană pulsa elastic toată viața codrului. C. PETRESCU, R. DR. 93. ◊ (Poetic) Singurătățile muntelui pulsau de apele primăverii. SADOVEANU, B. 232.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

ȘOSEA, șosele, s. f. 1. Cale de comunicație interurbană, pietruită sau asfaltată. V. drum, cale. Urcînd șoseaua cea mare șerpuită peste Stînișoara, Vitoria și Gheorghiță auziră glasul puhoaielor. SADOVEANU, B. 203. Șoseaua care leagă orașul cu portul aleargă înainte, dreaptă ca o fîșie albă. SAHIA, N. 43. Bălțătești!... O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. Șosea națională = șosea care leagă centrele importante ale țării și a cărei îngrijire este în seama administrației centrale. Șosea comunală = șosea care leagă mai multe comune între ele, îngrijirea ei fiind în seama comunelor respective. 2. Stradă largă, de obicei plantată cu pomi, care continuă la marginea orașelor mari căile de comunicație interurbane. ♦ (Învechit) Partea carosabilă a unei străzi, cuprinsă între trotuare. Prin bortele șoselei de pe ulița Romanului, sîntem în risc să ne prăpădim. NEGRUZZI, S. I 194.

STEMĂ, steme, s. f. 1. Semn convențional distinctiv, caracteristic și simbolic, al unei țări, al unui oraș etc. sau (în orînduirile sociale bazate pe exploatare) al unei familii nobile sau al unei dinastii; emblemă, blazon. Stema Republicii Populare Romîne. ▭ Castelul în ruine domnește peste vale... și stema ce-pe-oricine să-nfrunte cuteza, Mîncată e de vînturi, de soare și de apă. MACEDONSKI, O. I 23. ♦ Fig. Caracteristică, specific. Din acele felurite colecțiuni, purtînd fiecare stema unei naționalități, nu e de tăgăduit că și literile și istoria s-au înavuțit. ODOBESCU, S. I 181. 2. (Învechit) Coroană, diademă. Din fundul lumii... Venit-au roiuri de-mpărați Cu stemă-n frunte. COȘBUC, P. I 55. Împăratul își scoase stema din cap și o puse în capul fiului său. ISPIRESCU, L. 312. Pe fruntea sa... Purtînd nu stema regească Ci marama țărănească. ALECSANDRI, P. III 593. ◊ Fig. Noaptea-și pune stema feerică, stelină. ALECSANDRI, P. A. 163. ◊ Expr. A fi cu stemă în frunte = a fi cu stea în frunte, v. stea. Inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. 3. (Învechit) Piatră prețioasă. Stema din cununa împărătească. DELAVRANCEA, la TDRG. 4. Semn caracteristic, pată (de altă culoare), pe care o au unele animale în frunte. Împrejuru-ne s-adună Ale curții mîndre neamuri: Caii mării, albi ca spuma, Bouri nalți cu steme-n frunte. EMINESCU, O. I 101. Aduceți-mi calu-ndată, Calul meu cu stemă-n frunte, Să zbor unde Jiul plînge. BOLINTINEANU, O. 9. – Pl. și: stemate (HASDEU, I. V. 238). – Variantă: steamă (TEODORESCU, P. P. 309) s. f.

DEPĂRTARE. Subst. Depărtare, îndepărtare, distanță; distanțare, îndepărtare, rămînere în urmă. Abatere, deviere, deviație. Separare, izolare, despărțire, desprindere, despreunare (pop.), detașare. Risipire, împrăștiere, diseminare, răsfirare, rărire, rărit. Lungime, întindere, spațiu, interval; distanță mare, cale de o poștă, drum fără sfîrșit, cale lungă, distanță astronomică; zări îndepărtate; spațiu nesfîrșit, nesfîrșire., nesfîrșit. Sfîrșitul pămîntului, capătul lumii (pămîntului). Adj. Depărtat, îndepărtat, distant (rar); izolat, spațiat, rărit, detașat, despărțit, separat. Nesfîrșit, fără sfîrșit, infinit, interminabil. Vb. A fi departe, a fi la (mare) distanță, a sta departe. A se depărta, a se îndepărta, a se distanța. A pleca, a pleca în larg, a pleca la drum lung, a pleca peste nouă mări și nouă țări. A se separa, a se izola, a se despărți, a se despreuna (pop.), a se detașa. A se risipi, a se împrăștia, a se disemina, a se răsfira. A se abate, a devia. A se pierde în zare, a se pierde din vedere, a dispărea din fața ochilor, a se mistui în zare, a se topi ca noru-n zare. A depărta, a îndepărta, a ține la distanță. A abate, a devia. A separa, a izola, a despărți, a detașa; a risipi, a împrăștia. Adv. Departe, depărtișor (dim.), depărcior (reg.), în zare; de departe, din depărtare, din depărtări; în depărtare, la distanță; dincolo, acolo, aiurea; în lumea largă; la dracu-n praznic, unde a dus mutu iapa, peste (nouă) mări și (nouă) țări, la capătul pămîntului (lumii), la muma dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, unde și-a pierdut dracul opincile. i V. dimensiune, dispariție, dispersare, fugă, lungime, separare.

PEȘTI. Subst. Pește, peștișor (dim.), pescuț (reg.). Pește de apă dulce; pește de mare, pește marin. Pește răpitor. Albișor, albișoară, albiță, obleț, sorean (pop.); aterină; avat, pește-lup; baboi, baboiaș (dim.); barbun; biban, baboi (reg.), costraș (pop.); boarță; boiștean; calcan, pește-de-mare; cal-de-mare, calul-mării, căluț-de-mare; caracudă, pește-țigănesc; caras; cegă; chefal; clean; cosac, cosăcel (dim.); crap, crăpcean (dim.); crăpuștean, crăpoaică, ciortan, ciortănaș (dim.,); fusar, pește-de-piatră, ghiborț, ghiborțaș (dim.); guvid; guvid mare, strunghil; hamsie; hering; lin; lipan; lostriță; mihalț; morun, morunaș (dim.); mreană, mrenuță (dim. ); nisetru, nisipariță; obleț; obleț mare, țușcov; ocheană, ocheniță (dim., reg.); babușcă, țărancă (reg.); pălămidă; pălămidă-de-baltă, pește-țigănesc, osar; păstrăv, păstrăvior (dim.), păstrăviță (rar); păstrugă; pește-auriu, pește-curcubeu, pește-soare; pește-ciocan; pește-cu-spadă; pește-de-piatră, pietrar; pește-ferestrău; pește-porcesc, porcușor, pietroșel; pește-zburător; pisică-de-mare; plătică; plevușcă; plevușcă-de-baltă; rechin, rechin-albastru, rîndunică-de-mare; roșioară; sabie, sabiță, săbioară; sardea, sardeluță (dim.); scobar, scobai (reg.), mațe-negre; scorpie-de-mare; scrumbie; scrumbie de Dunăre; scrumbie albastră, scrumbioară; scrumbiță; somn, somnișor (dim.), somnuleț, somotei; somon; stavrid; șalău; știucă; știucă-de-mare; țipar, chișcar (reg.); torpilă; vatos, vulpe-de-mare; zvîrlugă. Pescărie, pescărime (rar); ihtiofaună. Pescărie; păstrăvărie. Pescuit, pescar. Ihtiologie. Ihtiolog. Piscicultură. Piscicultor. Adj. Piscicol. Ihtiologic. V. pescuit.

ardenez, ~ă [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr ardennais] 1-2 smf, a (Locuitor) din Ardeni. 3-4 smf, a (Persoană) originară din Ardeni. 5 sm Rasă de cai mari, puternici, de tracțiune.

călimărean, ~ă [At: T. PAPAHAGI, C. L. 13 / Pl: ~eni, ~ene / E: cale-mare + -ean] 1-2 smf, a (Reg) (Persoană) care vine pe cale mare (la nuntă).

căloi¹ sm [At: LIUBA-IANA, M. 122 / V: ~oniu / Pl: ~ / E: cal + -oi] 1-2 (Prt) Cal (1) mare Si: (îrg) călău² (1). 3 (Reg; îf ~oniu) Scaun de lemn al dulgherului și rotarului, prevăzut cu un dispozitiv special care susține lemnul ce trebuie să fie lucrat. 4 Butuc cu două picioare folosit la argăsitul pieilor. corectat(ă)

călușel sm [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 208 / V: sc~ / Pl: ~ei, ~ele / E: cal + -ușel] 1-2 (Șhp) Căluț (1-2). 3 (Îc) ~de-mare Cal (37) ~de-mare (Hypocampus). 4 Căluț (6)-pestriț. 5 Căluț (6)-de-iarbă. 6 Greier (Gryllus). 7 Caii (22) care țin coșul morii de vânt. 8 (La războiul de țesut) Căluș (3). 9 Căluș (12). 10 (Îf sc-) Unealtă de țesut nedefinită mai îndeaproape Cf cal (27), căluș (10). 11 Căluș (17). 12 Carusel (cu cal mic de lemn) Si: căișori (2), comedie. 13-15 Căluș (18-20).

căluț sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, (reg) căiuți / E: cal + -uț] 1-2 (Șhp) Cal (1) (mic) Si: căiuț (1-2), călușel (1-2), călușor (1-2). 3 Nume al mai multor specii de lăcuste (lăcustă verde, cosaș, cosaș verde, cosaș mare, cosaș mic, cosariu, cobiliță, cobilițariu, scăluș) nedefinite mai îndeaproape. 4 (Îc) ~-de-apă Libelulă. 5 (Îc) ~-gălbiu, -pestriț, -roșietic Specie de lăcuste nedefinită mai îndeaproape Si: călușel (4). 6 (Îc) ~-de-iarbă Specie de lăcuste nedefinită mai îndeaproape Si: călușel (5). 7 (Îc) ~-de-mare Cal (37)-de-mare.

draghină¹ sf [At: DAMÉ, T. 10 / V: (reg) ~abină sf, draden, draghen, draghin, ~agin sn / A: ~ghină / Pl: ~ne / E: ucr драбина] 1 (Pop) Fiecare dintre cele două părți laterale ale căruței, care în partea de jos se sprijină de dric, iar în partea de sus se sprijină de leuci Si: loitră. 2 (Buc) Fiecare dintre lemnele lungi (de sus și de jos) ale loitrei, în care sunt fixate spetezele Si: carâmb (1), drug. 3 (Reg) Bucată de lemn (de stejar, frasin etc.) sau de fier care leagă carâmbii loitrei, la mijlocul spetezelor, și care este îndoită pe după carâmbul de sus și fixată în crucea de mijloc Si: cercel (16), ghermec. 4 (Reg) Traversă. 5 (Reg) Așchie mare dintr-un lemn crăpat. 6 (Reg) Vas de lemn în care se așază nutrețul animalelor. 7 (Reg) Cal mare, bătrân și slab. 8 (Reg) Varietate de struguri roz.^[1]

corabie sf [At: N. TESTAMENT (1648) / V: ~be / Pl: ~răbii, (rar) ~ii / E: vsl коравль] 1 Vas mare cu pânze, folosit în trecut pentru transport și acțiuni militare. 2 (Îe) A i se îneca (cuiva) corăbiile sau a scăpa ~ia pe apă A fi trist, fără chef. 3 (îcs) De-a ~ia Joc de copii, nedefinit mai îndeaproape. 4 Jucărie care are forma unei corăbii (1). 5 (Reg) Vas în care mirele adună darurile primite la nuntă. 6 (Reg) Cizmă largă și urâtă. 7 (Arg) Matahală. 8 (Reg) Cal mare și slab.

corcovă sf [At: S. POP, DR. V. 177 / V: ~rho~ / Pl: ~ve / E: ns cf corcălău] (Reg) Cal mare și slab.

coteț [At: ANON. CAR. / V: ~eață sf / Pl: ~e, ~uri / E: vsl котець „cuib”] 1 sn Adăpost mic din nuiele sau scânduri pentru păsări de curte. 2 sn Porumbar. 3 sn Cocină. 4 sn (Irn; îe) A pune pe cineva la ~ A pune la îngrășat. 5 sn Adăpost pentru câini. 6 sn Adăpost pentru viței. 7 i (Rep) Strigăt cu care se alungă animalele la coteț (5-6). 8 sn Construcție zidită pentru animale. 9 sn Cușcă mică pentru animale captive. 10 sn (Fig) Închisoare. 11 sn (Arg; fig) Ascunzătoare pentru cei urmăriți. 12 sn (Pex) Colibă ciobănească. 13 (Pex) Umbrar al ciobanilor. 14 (Pex) Despărțitură a strungii. 15 (Pan) Cameră dezordonată. 16 (Pes; șîs) ~ cu o aripă, ~ cu două aripi, ~ bulgăresc, ~ de chejali, ~ cu sfârțai, ~ țesut Capcană din nuiele, stuf sau trestie, pentru prins pește. 17 (Reg) Dig din nuiele spre a abate apa de la mal, ca să nu-l surpe. 18 (Reg) Grătar de nuiele în care se bat știuleții de porumb, spre a desface boabele. 19 (Reg) Ghizd. 20 (Reg) Lemne puse la capetele ulucului, ca să nu stea pe pământ. 21 (Reg) Loc în care se învârtește coaca joagărului. 22 (Reg) Gaură în pământ, la jocul numit „de-a poarca”. 23 (Prt) Cal mare și slab.

perifrază (gr. periphrasis, peri „în jurul” și phrasis „cuvânt”; lat. circumlocutio), figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea spune (scrie) în cuvinte mai puține sau într-unul singur (I): „Capitala Franței” (Paris); „învingătorul de la Austerlitz” (Napoleon); „Astrul zilei” (soarele). Nu orice p. este figură de stil, adică are funcție poetică; însușirea ei expresivă depinde de calitatea cuvintelor și construcției cu care se analizează, se circumscrie cuvântul înlocuit. „Capitala Franței”, „Capitala României” n-au nimic deosebit ca să fie mai frumoase decât „Paris” și „București”. Și totuși o perifrază cu aceeași construcție poate fi socotită poetică dacă este una singură, ca „Orașul etern” (Roma), „Părintele istoriei” (Herodot), „Zeița înțelepciunii” (Atena). Între p. care înlocuiesc un nume propriu (de persoană, mai ales) și cele substituite unuia comun este bine să se facă o deosebire, și anume cele dintâi să se numească pronominație și numai cele din urmă p. P. metaforice au un caracter idiomatic. De aceea multe din ele, și anume cele care s-au generalizat în vorbire, au devenit locuțiuni substantivale: „părintele urbei” (Caragiale), sau verbale: „a face umbră pământului”, „a-și da sufletul” etc. Exemple de p. idiomatice nordice (din limba islandeză), care, desigur, sunt adevărate metafore gramaticalizate: „șarpele bătăliei” (sulița), „calul mării” (Saga despre Njal, 1963, p. 18). Sin. pronominație.

magazie sf [At: (a. 1694) FN 35 / V: (reg) măgăz~ / Pl: ~ii / E: ngr μαγαξί] 1 Clădire în care se păstrează mărfuri sau materiale. 2 (Pex) Produse depozitate în magazie (1). 3 Depozit de mărfuri. 4 Construcție, încăpere unde se păstrează cereale, lemne, obiecte casnice etc. Vz coșar, hambar, pătul, șopru, șură. 5 Construcție în care se păstrează alimente Vz chiler, clet, poiată. 6 (Pan; lpl) Alveole ale fagurilor. 7 (Rar; dep) Magazin. 8 Cutie metalică a puștii, în care stau cartușele înainte de a intra în camera cartușului Si: magazin (13). 9 (Înv; arg) Tabacheră. 10 (Reg) Cal mare și ciolănos Si: mănăstire.

namilă sf [At: CANTEMIR, IST. 142 / V: (reg) ma~, mamină, manină, mlamni~, mom~, ~ină, năma~, năm~, nomină / Pl: ~le, nămili / E: nct] 1 Ființă sau lucru de proporții exagerate, mari, uriașe Si: colos, matahală, (reg) natimală (1), natină (2), nătărală. 2 Ființă fantastică de mărime enormă și cu înfățișare de obicei îngrozitoare, adesea cu contururi vagi Si: (reg) budihace, nămetenie. 3 (Pex) Arătare. 4 (Reg; dep) Cal mare și urât. 5 (Reg) Sperietoare.

mănăstire sf [At: (a. 1602) CUV. D. BĂTR. I. 127/13 / V: mân~, (înv) monas~, mon~, (reg) mânăștire, (îvr) monastir s / Pl: ~ri / E: slv монастырь] 1 Instituție religioasă în care credincioșii, călugări sau călugărițe, organizați în comunități, trăiesc izolați de lume. 2 Ansamblu de chilii și dependințe grupate în jurul unei biserici, împreună cu călugării sau cu călugărițele care trăiesc acolo Si: chinovie, lavră, metoc, schit. 3-4 (Îe) A se duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga la (o) (sau, rar, în) ~ A (se) călugări. 5 (Arg; îe) A se face ~ A se produce învălmășeală, înghesuială. 6 (Îae) A începe bătaia. 7 (Spc) Biserică a unei mănăstiri (1). 8 (Buc) Biserică din piatră sau din cărămidă. 9 (Buc) Mănăstioară (7). 10 (Reg) Joc de copii în care unul, stând pe umerii altor doi jucători, închipuie o clopotniță Si: (reg) mănăstioară (8). 11 (Ast; pop; art.) Constelație din emisfera boreală, alcătuită din cinci stele principale Si: Casiopeea, (pop) Scaunul-lui-Dumnezeu. 12 (Dob; dep) Cal mare, gros și urât.

meleajă sf [At: BUL. FIL. II, 187 / Pl: ~je / E: nct] (Reg) Cal mare și slab Si: mârțoagă, gloabă, (reg) melegar¹.

melegar¹ sm [At: BUL. FIL. II, 187 / Pl: ~i / E: ns cf telegar] (Trs) Cal mare și slab Si: gloabă, mârțoagă, (reg) meleajă. corectat(ă)

movilă sf [At: URECHE, ap. LET. I, 127/10 / V: (reg) moghilă / Pl: ~le și (înv) ~li / E: slv могыла, ucr могила] 1 Ridicătură de pământ naturală mai mică decât dealul, de formă conică, aflată în regiunile de câmpie și, mai rar, în cele de podișuri joase Si: măgură Vz bolină, dâlmă, dâmb, gorgan, mușuroi. 2 (Reg) Stâncă. 3 (Înv) Val de pământ în preajma unor ziduri de cetate. 4 Ridicătură de pământ făcută de mâna omului în amintirea unuia sau a mai multor morți căzuți pe câmpul de luptă Vz tumul. 5 Pământ ridicat peste un mormânt. 6 (Reg) Ridicătură de pământ sau de pietre făcută în jurul unui țăruș, al unui pom etc., pentru a însemna hotarul dintre două proprietăți, dintre pădure și fânaț, dintre două comune etc. Si: mușuroi¹, (reg) gomilă, holum Vz mejdă, mejdină. 7 (Îs) ~ săpată Movilă (6) dintre vechile semne de hotar, în care s-au făcut săpături spre a se vedea dacă nu cumva ascunde comori. 8 (Udp „de”) Grămadă. 9 (Reg; pan) Mușuroi¹ al sobolului. 10 (Reg) Termen depreciativ pentm un cal mare, masiv, neîngrijit. 11 Mogâldeață.

ogar sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~i / E: mg agár] 1 Câine de vânătoare cu corpul zvelt, picioare lungi, abdomenul supt, partea posterioară a spatelui rotunjită și cu coada între picioare, care aleargă foarte repede, făcând sărituri lungi, simultan cu ambele membre anterioare și simultan cu ambele membre posterioare. 2 (Îcs) (De- a) ~ul și iepurele Joc de copii în care unul dintre jucători, numit „ogar”, încearcă să-l prindă pe celălalt, numit „iepure”. 3 (Pop; îe) Nici câine (sau, rar, copoi), nici ~ Se spune despre un individ care nu aparține, în mod clar, unei specii sau grupări, unei tagme. 4 (Pfm; îe) (Slab) ca un ~ Foarte slab și lipsit de vlagă. 5 (Reg; pan) Cal mare și slab. 6 (Reg; pan) Porc slab, cu urechi ascuțite și cu picioare lungi.

poznit, ~ă a [At: GHEȚIE, R. M. / S și: posnit l V: (înv) pozmit (S și: posmit) / Pl: ~iți, ~e / E: pozni] 1 (Reg) Ciudat. 2 (Reg; d. cai) Mare¹. 3 (Reg) Gros. 4 (Reg) Urât. 5 (Trs; d. oameni) Poznaș (4). 6 (Trs; d. manifestări ale oamenilor) Poznaș (7). 7 (Trs; d. oameni) Prefăcut².

vară [At: PSALT, 148 / Pl: veri, (îvr) vere, (reg) vări / E: ml vera (ver „primăvară”)] 1 sf Anotimpul cel mai călduros al anului, care urmează după primăvară și precedă toamna și care, în emisfera nordică, corespunde perioadei de timp delimitate convențional între solstițiul din 21 iunie și echinocțiul din 23 septembrie. 2 sf Perioadă caldă în climatele temperate. 3 (Met; îs) ~ra Sfântului Martin sau (pop) ~ra Sfinților Arhangheli Perioadă de încălzire care se înregistrează, uneori, în prima jumătate a lunii noiembrie. 4 sf (D. plante; îla) De ~ Care ajunge la maturitate și rodește¹ în timpul verii (1). 5 sf (D. fructe; îal) Care se coace vara (22) (de timpuriu) Si: văratic. 6 sf (D. unele activități etc.; îal) Care se efectuează în timpul verii (1). 7 sf (D. unele sporturi; îal) Care se practică în timpul verii (1). 8 sf (Mai ales d. obiecte de îmbrăcăminte; îal) Care este adecvat verii (1). 9 sf (D. locuințe; îal) Care este folosit în timpul verii (1). 10 sf (D. localuri publice; îal) Care funcționează în timpul verii (1). 11 sf (Îlav) Astă-~ În timpul verii (1) care a trecut. 12 sf (Pop; îlav) An-~ În timpul verii (1) anului precedent. 13 sf (Îla) De astă-~ Din vara (1) precedentă. 14 sf (Pop; îe) Plânge rîsul de astă-~ Se spune despre cineva care regretă prea târziu. 15 sf (Îlav) La (sau, înv, de) ~ În timpul verii (1) următoare. 16 sf (Îal) La începutul verii (1) următoare. 17 sf (Pop; îlav) De cu ~ (sau ~ra) Încă din timpul verii (1). 18 sf (Îlav) Peste (sau pe) ~ În timpul verii (1). 19 sf (Îal) Pe toată durata verii (1). 20 sf (Reg; îe) La ~ra cailor Se spune despre perioada de mijloc a verii (1), când, căldurile fiind foarte mari, caii sunt loviți de streche. 21 sf (Reg; îae; șîf la ~ra calului) Niciodată. 22 av (Îf ~ra, verile) În timpul verii (1). 23 av (Îaf) În fiecare vară (1). 24 av (Îaf) La începutul verii (1). 25 sf (Pop) Timp cald. 26 sf (Înv; fig; îs) ~ra vieții Vârstă de deplină dezvoltare și de maturitate a cuiva.

bahmét s.m. (zool.; înv.) Cal tătăresc (din Bugeac). • pl. -ți. și bahamét s.m. /<rus. бахмет, tăt. bahmat „cal mare”.

CINSTEȘ adj. 1. (Mold., Trans. SE) Cinstit, onest. A: De urmează pre cel cinsteș, cinsteș este, și cine urmează pre cel rău, rău este. M. COSTIN. Face la oamini gînduri si înalte priceperi, gingași, cinstesi, îndreptători. CAL. 1762, 241^v; cf. CANTEMIR, HR. ◊ (Adverbial) Nu rău și fără socoteală, ce bine și cinsteș este de viețuit. CANTEMIR, IST. C: Face Ia oamini mari gînduri si înalte priceperi, gingaș, cinsteș, rînduială mare. CAL. 1733, 27. 2. (Mold.) Demn de respect. Dzăule cinsteșule. DOSOFTEI, VS; cf. CANTEMIR, IST. 3. (Mold.) Arătos, chipeș. La stat ,sprinten si cinsteș. DOSOFTEI, VS. Antioh-Vodă. . . era om mare la trup, cinstiș, chipiș, la minte așezat. NECULCE; cf. N. COSTIN; AXINTE URICARIUL; CANTEMIR, HR.; PSEUDO-MUSTE. Etimologie: cinste + suf. -eș. Vezi și cinsteșie, necinsteș. Cf. p r a v e d n i c; c h i p e ș (2), c i l i b i u (2), f a i e ș (2), g h i z d a v.

vad s.n. 1 Porțiune îngustă din albia unei ape curgătoare, cu malurile joase și cu apa puțin adîncă, permițînd trecerea prin apă, cu piciorul, cu căruța etc., de pe un mal pe altul. ◊ Expr. A(-și) face vad = a) a(-și) face loc de trecere; a pătrunde; b) fig. a (se) răspîndi, a (se) face cunoscut. A încerca (sau a prinde) vadul cu nebunul (sau cu nerodul) = a se încrede în omul prost sau necugetat. A nu avea vad = a nu avea scăpare. ◊ Fig. Un om care... încercase multe vaduri de amărăciune (GAL.). ♦ Porțiune dintr-o apă (curgătoare) pe unde se poate trece, dintr-o parte în alta, cu bacul, cu barca etc. ♦ Fig. Loc de scăpare, de salvare; mijloc favorabil. Eu cercam un vad Să ies la lumea largă (EMIN.). 2 Albie (minoră), matcă (a unei ape curgătoare). ♦ Canal de scurgere, jgheab. 3 Loc pe cursul unui rîu unde malul și debitul apei permit amplasarea unor agregate (moară, piuă etc.) care sînt acționate prin forța hidraulică. 4 Loc la țărmul mării favorabil acostării vaselor; mal, liman. 5 Fig. Loc situat în apropierea unei mari căi de comunicație, care asigură unui negustor o clientelă numeroasă. Hanul avea un vad bun. ♦ Ext. Sursă bună de cîștig. • pl. -uri, (înv.) -ure. /lat. vadum.

TAR s.n. (Mold., Olt., Criș., Trans. SV) Povară. A: Nice hiece cal încalecă husarii, ce tot cai mare, groși să poată birui tarul. M. COSTIN; cf. MOLITVENIC (c. 1650 – 1675). ◊ Fig. Să-ș lepede deasupra sa tarul păcatelor. VARLAAM. B: (Fig.) O mie de talere se grăiaște tarul păcatelor. PRAV. GOV. C: Tarul și muncile toate geameți de mine. MOL. 1676¹, 20^v. Voi știți că cine tarul său va purta și cine al său răspuns va da înaintea lui Dumnăzău. C 1692, 545^r. Să nu lăsați tar și ponoslu după mine și după sufletul mieu. MOL. 1695, 100^r. Totu tarul tău elu-l va purta. MISC. SEC. XVII, 92^v; cf. MISC. SEC. XVII, 66^v; AGYAGFALVI, apud TEW. // B: cf. ST. LEX., 305. Etimologie: magh. tár. Vezi și întărat, tăroasă. Cf. t ă r h a t.

MAGAZÍE s. f. I. 1. Clădire izolată sau ansamblu de clădiri în care se păstrează mari cantități de mărfuri sau de materiale ; p. e x t. produsele depozitate; depozit de mărfuri. Să aprinde focul în magaziile unei cetăți (a. 1694). FN 35. [Scrisoare] pentru a se lega cîte cărți sînt dezlegate la magazia mea (a. 1811). IORGA, S. D. XII, 167. O magazie cu o sumă stoguri ce după trebuință s-au socotit a se găti spre întâmpinarea tainaturilor musafirilor oșteni (a. 1822). URICARIUL, V, 173/8. Mănăstirile ceale mult înzestrate lâsîndu-le ca niște magazii pentru săraci și ajutoare obștești. MUMULEANU, ap. BV III, 473. Cel de al cincilea departament avea îngrijirea și purta orînduiala târgului, era peste magazia bucatelor celor trebuincioase de peste tot anul. PISCUPESCU, O. 31/11. Grămădesc fapte și date ca într-o magazie nemărginită, GTN (1835), 17 ²/ll. Măgăzie... în care multe producturi împărătești să păstra. PANN, E. III, 18/11. Magazii subterane de cărbuni. BARASCH, M. II, 26/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ALEXI, W. Magazii de rezervă. N. A. BOGDAN, C. M. 116, cf. ȘĂINEANU, D. U. Prin gări, lîngă magaziile vechi, se ridicaseră în grabă, ca din pămînt, magazii noi, mult mai încăpătoare. V. ROM. octombrie 1953, 6. Comitetul de fabrică cere cheia, să verifice ce se află în magazie. DEMETRIUS, C. 16. ◊ (Învechit, cu sens colectiv) La magazia Moldovii fîn este îndăstul (a. 1809). DOC. EC. 75. Totuși marele viziriu avea loc pe la Marcovța de a se trage cătră Șumla, unde era toată magazia proviziilor și a munițiilor. AR (1829), 26²/28. 10 tunuri, tot feliul de magazie și stăpînirea acestui post interesant sînt trofeile biruinței. ib. 73¹/28. ◊ Fig. Ai crede, văzîndu-i privirea, că el, uitîndu-se de-a-ndăratele înăuntru-i, caută ceva ascuns departe în magaziile memoriei. CARAGIALE, O. VII, 45. ♦ Construcție, încăpere unde se păstrează cereale (v. h a m b a r, c o ș a r, p ă t u l), lemne, fîn (v. ș u r ă), unelte, obiecte casnice (v. c ă s o a i e, ș o p r u), alimente (v. c h i l e r, c l e t, p o i a t ă) etc. Și de mămăligă pune vas la foc, Merge-n măgăzie să cearnă mălaiu. PANN, P. V. II, 67/13. Îl duc. . . în magazia unde se păstrează hainele. CUCIURAN, D. 13/7. La noapte să-i închidem [pe copii] într-o magazie, și mîine, în faptul zilei, îi iau eu într-o căruță. ISPIRESCU, l. 273. A simțit că magazia în care a stat închis se destramă. SAHIA, N. 83. Odaia directorului a devenit o adevărată magazie de scrisori. CONTEMP. 1953, nr. 375, 2/5. Chițcanul (șoarece) sparge hambarele, magaziele. H IV 53, cf. CHEST. II 434, ALRM II/I h 292, 294, 345, ALR SN I h 138, ALR II 5319/182, 762, 791, 826, 848, 987. ♦ P. anal. (La pl.) Alveolele fagurilor. Timpul au sosit de a împle magaziile de rezervă și... a gîndi la hrana tinerelor albine. CALENDARIU (1844), 46/13. 2. (Astăzi rar, depreciativ) Prăvălie mare; magazin. Sînt de dat cu năiem niște odăi de lăcuință și o magazie de marfă boltită. GT (1839), 60²/35. Obiectu așezământului va fi d-a face negoțu cu vinuri mai cu seamă în țara Românească, va avea o magazie la București pentru vînzarea vinurilor (a. 1849). DOC. EC. 960. Teatrurile sînt bune, cafinelele împodobite de pe modelul celor din Paris și magaziile pline de marfă pariziană. ROM. LIT. 21²/10, cf. 411 ¹/31. Barbatul său îi aduce vrun turban... sau vro ciudată capelă, caprițioasă clădire de pene, flori și cordele, care aduna de doi ani tot colbul din magazia Ninei. NEGRUZZI, S. I, 239. Din distanță in distanță, linia grădinilor era întreruptă de un șir de magazii, care se țineau lanț una de alta, ieșite în fața stradei: o brutărie, o băcănie, o librărie cu tot felul de cărți scolastice și de ziare. GHICA, S. 534. Am revizuit toate stabilimentele de comerciu, de la magaziile cele mari și luxoase, pînă la maghernițele cele umilite ale precupeților. FILIMON, O. I, 93. Scumpă modistă,... ce vrei de la mine? Capele, bonete? – Foarte-ți mulțămesc, că am prea multe. – Cu adevăraț!... ți-i magazia plină! alecsandri, T. I, 80, cf. BARCIANU, ȘIO 11₁, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. ◊ (Cu determinări care arată felul mărfii) I-au închis magaziile ce avea cu băutură (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 205/11. Magaziile de vin au cuprins locul tractirelor celor voioase din Constantinopoli. CALENDAR (1858), 29/13. Magazie de tutun. PONTBRIANT, D. Magazie de postăvarii, de haine gata. ap. TDRG. Să hoinărim prin București, să vă însoțesc prin librării și magazii de vechituri! TEODOREANU, M. II, 145. Viscolea, și domnul Papaciovschi nu putea să convingă pe negustor... Avu o privire de ură, și spre magazia de vechituri, și spre cerul necuviincios și arbitrar. SADOVEANU, O. VI, 634. ◊ F i g. Făcuse din curtea domnească un feli de magazie în care se vindea dreptatea, se vindea dregătoriile. CALENDAR (1850), 64/18. 3. Cutia metalică a puștii, in care stau cartușele înainte de a intra în camera cartușului. DiCȚ. ♦ (Argotic) Tabacheră, GR. S. VII, 118. II. (Regional) Calificativ dat unui cal mare și ciolănos. V. h a m b a r, m ă n ă s t i r e (Pantelimonu de Sus-Hîrșova). Cf. DR. V, 107. – Pl.: magazii. – Și: (regional) măgăzíe s. f. – Din ngr. μαγαξι.

MARE¹ adj. (În opoziție cu m i c) I. (Indică dimensiunea) 1. Care depășește dimensiunile mijlocii, obișnuite; care are dimensiuni apreciabile (considerate în mod absolut sau prin comparație). [Muștarul] mai mică iaste de toate semențele e cănd~crește, mai mare de toate vearzele iaste. CORESi, ap. GCR I, 17/11. Și făcu Dumnezeu mari pești ce să cheamă chitul. PALIA (1581), 15/15 38 de boi mare (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 208/1. Fură date muierii doao arepi mari de vultur, ca să zboare. N. TEST. (1648), 312^v/9. I-ai supus. . . supt a lui picioare. . . Pre chiții cei mare. DOSOFTEI, PS. 28/15. Hieri multe, jigănii mari și mănunte. id. ib. 357/10, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 211, 218, 226. Un om mare ca un ghigant. MINEIUL (1776), 28^v1/3, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., iLB. Au văzut despre o parte ridicîndu-să un fum foarte mare și gros. DRĂGHICI, R. 165/30^ cf. 8/15, 166/4. Pentru ce. . . stejarii cu crengile mare tare, Privesc chirotind subt dănșii niște slabe tufișoare? CONACHI, P. 260. Ochiul, carele din toate vede numai părticică, Poate judeca de este potrivit mare sau mică. id. ib. 261, cf. 264, 272. Și ce mai rău ar face o stea, un comet mare, Care să ardă globul ș-ai lui locuitori! ALEXANDRESCU, M. 6. O pajură mare Se-nalță mereu. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. 5, 8. Din tainica pădure Apare luna mare. EMINESCU, O. I, 63. Și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul și ochii i-au ieșit afară din cap, cît cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. Se năpusti asupra ei un lup. . . cu o gură mare. ISPIRESCU L. 17, cf. 4, 18. Mai căscă o singură dată ochii săi mari, mă privi lung, îi închise iarăși și adormi de vecinicie. DELAVRANCEA, S. 234. Treceau peste arcurile marilor poduri de piatră. SADOVEANU, B. 203. Dă de-o ușă de fer foarte groasă, încuietă c-o lacată cît o oală de praznic de mare. ȘEZ. I, 286. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap : El e mare și stogos, Dar la minte mic și prost. JARNIK-BÎRSEANU, D. 180 Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. id. ib. 321, cf. 212, 432, 444. Fă-mă cîrpă d-ale mari. HODOȘ, P. P. 55, cf. 146, SBiERA, P. 324. Pipăi cu băgare de seamă. . . ghemele tari și mari ca bostanii. RETEGANUL, P. I, 57, cf. II, 77. Am o vacă mare: O mulg cu scara Și-o-mpărțim cu țara (Fîntîna). ȘEZ. XIII, 21. E mai mare porcul decit cotețul, se spune cînd este belșug. ZANNE, P. III, 134, cf. 167. Unde-i hornul mare, fum e puțin, se spune despre cei ce vor să arate mai mult decît sînt. id. ib. 186, cf. 475, 498, 565, 581, 583. E mai mare ouI ca găina. id. ib. IV, 35. ◊ (Întărit prin repetare) Începe a smulge la sălăți într-ales și leagă sarcină mare, mare. CREANGĂ, P. 215. Și fă focul mare,mare. TEODORESCU, P. P. 18. Zmeii au împlut un sac mare, mare. . . cu galbini. SBiERA, p. 184. Atunci oi avea o potaie mare, mare. id. ib. 249. O spumă mare, mare și deasă. id. ib. 315. Am o vacă mare, mare Și cu țîțele-n spinare (Casa). PASCU, C. 48. ◊ (Cu determinări – complemente de relație) Precum iaste ceriul mare de nălțime. DOSOFTEI, PS. 38/13. Mare-n urechi. ALR II/I MN 7, 6853/531. Îi mare la buze. ALR II/I MN 8, 6861/95, cf. 6861/316. Pieptene mare la dinți. ALR II 3393/284. Mare la grăunță. ib. 5183/279, cf. 5183/325, 531, 605, 727. Mare la ochi. ib. 6825/325. * Literă (sau, învechit, slovă) mare = majusculă. PONTBRIANT, D. Degetul (cel) mare = degetul cel gros (care, la mînă, se opune celorlalte). Cuprinzîndu-și tîmplele între degetul cel mare și arătător, se gîndea la ceva. GALAN, B. I, 54, cf. ALR II 2184/574. Degetul cel mare cu mult mai mic să vede de celelalte. ZANNE P. II, 106. ◊ (Substantivat, în loc. a d v.) În mare = a) pe scară amplă; după un plan vast. Un filozof ar fi putut vedea executîndu-se in mic. . . ceea ce se execută în mare pe întreaga suprafață a pămîntului. ap. TDRG; b) în linii generale, în rezumat. Cunoscînd, în mare, ce cuprinde un deviz. . . , se trece la întocmirea planului valoric. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4849. Cererea orbului, în mare, e vederea. ZANNE, P. II, 661; c) (comerț) cu toptanul, cu ridicata. Începu să facă, în tovărășie, negoț în mare și cu străinătatea. CAMIL PETRESCU, O. II, 65, cf. ALR II 3548/260. ◊ Expr. A avea (sau a fi cu) gura mare = a fi certăreț, scandalagiu. Soacra nu trebuie să fie cu gura mare și să tot cîrtească de toate cele. CREANGĂ, P. 4. (Regional) A lăsa (pe cineva) mare și devreme = a înșela sau a dezamăgi (pe cineva). Pupăza zbrr!. . . și mă lasă mare și devreme cu lacrimile pe obraz, uitîndu-mă după dînsa! CREANGĂ, A. 57. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Privighetoare mare. ALR II 6217/2. Sturz mare. ib. Broască mare. ib. 6219/250. Iarbă mare. ib. 6304/520. Răchită de-a mare. ib. 6341/27. Furnici mari. ib. 6560/365. ◊ (Adverbial, în legătură cu verbe ca „a măcina”, „a pisa”, „a tăia” și în opoziție cu mărunt) Sarea era. . . pisată mare, umedă și pusă într-o ceașcă de cafea știrbă. C. PETRESCU, Î. II, 166. Făină de cucuruz măcinată mare. Com. PAȘCA. ♦ (Despre ochi) Mărit, holbat (de uimire, de groază etc.). Cu ochii mari, sălbatici Se privește în oglindă. EMINESCU, O. I, 80. Femei și copii răspîndeau în sat vestea, cu ochii mari de spaimă. REBREANU, I. 198. ◊ E x p r. A face (sau a deschide etc.) ochii (sau ochi) mari (cît cepele) = a privi cu uimire, cu atenție, cu curiozitate. Cf. COSTINESCU. Deschise ochii mari, cătînd în jurul ei cu spaimă. BART, E. 205. ♦ (Olt.) Pămînt mare = pămînt argilos. În Motru. . . pămîntul mare (argilos) cuprinde o mai mare întindere de teritoriu decît pămîntul siu(nisipos). IONESCU, M. 56, cf. ALR II 5061/836, 848, 5065/833, A III 16, GL. V. J. 2. (Despre suprafețe) Întins, vast. Mai mare împărăție. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/23. Locul care toate le cuprinde iaste mai mare decăt toate. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/18. Să cam tot depărta de Codrii cei mari. DRĂGHICI, R. 62/13. Hotărî să-și împărțească împărăția cu acest frate al său și. . . dete toată împărăția Tătăriei celii mari. GORJAN, H. I, 2/12. Petreceam zilele noastre în pustiul acel mare. CONACHI, P. 101,cf. PONTBRIANT, D. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti, Și de trestii și de maluri Mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. Se simte destoinic a împărăți peste o țară, așa de mare și bogată. CREANGĂ, P. 184. Îndată se făcu o pădure mare și deasă. ISPIRESCU, L. 25. Ca un glas domol de clopot Sună codrii mari de brad. COȘBUC, B. 7. Se apropiau de pădurea cea mare. CAMIL PETRESCU, O. III, 174. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, D. 8. Cîtu-i fînațul de mare, Dorul meu odihnă n-are, Nici la umbră, nici la soare. id. ib. 381, cf. 100, 286. ◊ (În contexte figurate) Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I, 148. (Despre așezări omenești, intervenind adesea și ideea de importanță) Că cu măriia deșartă multe case și năroade și cetăți mari sparseră-se. CORESi, EV. 13. După aceaea zidi Romil cetate, prea mare și frumoasă. MOXA, ap. GCR I, 59/26. Ulițele celui oraș mare. N. TEST. (1648), 311^v/3. Apucă peste cîmpi de-a dreptul spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Cîtu-i Sibiiu de mare, Numai o uliță are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303, cf. 25, 29. ◊ (După nume proprii, servește la formarea unor toponimice, indicînd de obicei și vechimea, anterioară toponimicelor compuse cu mic) Bordenii Mari. BL VI, 36, cf. 35. Baia Mare. Satu Mare. 3. (Despre încăperi, recipiente etc.) Cu volum apreciabil; încăpător, spațios. Cf. LB. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci. EMINESCU, O. I, 87. Dar ce e în sacul ăla marele? ISPIRESCU, L. 267, cf. BARCIANU, TDRG. Sorbi cu ochii închiși paharul mare de vin. SADOVEANU, O. VII, 156. Scoase din tolba de vînător o sticlă mare de coniac. CAMIL PETRESCU, O. III, 177. Un păhar de vin să-mi dați Și m-aș ruga de iertare Să fie păharu mare. POP., ap. GCR II, 227. Scoală, Ioane, la mâncare. – Unde-i lingura mai mare? ZANNE, P. III, 638. ◊ Casa (cea) mare v. c a s ă. 4. (Despre lucruri sau ființe) a) (În opoziție cu scurt) Lung. Era păstoriu de oi, părul capului alb și mare, de agiungia la glezne. DOSOFTEI, V. S. septembrie 34^v/20, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DR. V, 293. Avusese în tinerețe părul negru ca pana corbului, mătăsos, mare și des. CAMIL PETRESCU, O. III, 67. Fată cu cosița mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Lingură cu coadă mare și cu leafă mică, se spune cînd cineva trage foloase puține dintr-o muncă. Cf. ZANNE, P. III, 593. b) Înalt. Era acest Ștefan Vodă om nu mare la stat, mânios, și degrabă vărsa sânge nevinovat. URECHE, LET. I, 145/8. Intrară în besearica sfîntului. . . , între cei 2 stîlpi mare de Tesaliia ce stau spre apus. DOSOFTEI, V. S. octombrie 88^r/10, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU, PONTBRIANT, D. Grînele sînt mari acum. COSTINESCU, cf. LM. Și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor. EMINESCU, N. 4. Eu departe, eldeparte, Un deal mare ne desparte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 128, cf. 60. Află un om cît un deal de mare, care. . . strîmba toate lemnele. RETEGANUL, P. III, 60, cf. ALRM I/I h 94, A III 16, IX 3. c) (Despre ape, gropi, prăpăstii) Adînc (și lat). Marea mare și tinsă. PSALT. 216. între noi și între voi, propaste mare întări-se. CORESI, ap. GCR I, 31/6. Carele va găsi pre marginea unii ape mari fie ce lucru. . . , acesta, de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Și apele ceale mare Rădicară urlet tare. DOSOFTEI, PS. 320/18. Și deaca curăm din cale, vădzum nainte-ne iazer mare. id. V. S. octombrie 79^v/20. Și merg ei și merg. . . trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 208, cf. 237. Sirenele buciumă. . . Prin marea cea mare Cîntecul lor de chemare. DEȘLIU, G. 19. Mare-i apa Bistriții. JARNIK-BÎRSEANU, D. 91, cf. 69. În fundu apelor mari, cum ar fi d-o pildă Oltu. ȘEZ. III, 101. Era o apă mare ca Dunărea, ori poate și mai mare. RETEGANUL, P. II, 11. Îi apa mare. ALR II 2514/29, cf. 2514/95, 316, 325, 349, 723, 762. ◊ (În contexte figurate) Mare ghiol de apă trebuie să fie în mațele lui. CREANGĂ, P. 242. ♦ (Despre ape curgătoare, viituri; de obicei în legătură cu verbele „a veni”, „a crește”) Cu debit sporit; umflat. Dunărea este foarte mare și au răvărsat la mai multe locuri. AR (1829), 34²/25. Dîmbovița, în zilele acestea viind mare, a inundat toată preajma. CR (1830), 5¹/31. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427, cf. DDRF. Apa venise mare, în munte se topeau încă nămeții. C. PETRESCU, Î. II, 174. Lisa își săpase albie prăpăstioasă, iar la viituri mari, puhoiul rupea și surpa ogoarele. SADOVEANU, M. C. 5. Au împins. . . bolovani lăsați în loc ani întregi de viiturile cele mari ale primăverii. GALAN, Z. R. 43. A crescut Murășu mare, De nu poci trece călare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 129, cf.237, 309, ALR II 3169/260. d) (În opoziție cu î n g u s ț) Lat. Pălărie cu boruri mari. e) (În opoziție cu subțire) Gros (în diametru). Ușa peșterei. . . era făcută de lemn indian și ferecată în oțel mare. GORJAN, H. IV, 47/10. Sub un copac nalt și mare Au priimit jurământul. CONACHI, P. 88. Spate rău încîrligate, Buze mari și lăbărțate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 169, cf. 432. Îi cu buză mari. ALR II 6861/349. ◊ (Transilv., Ban.) Untură mare = osînză. Cf. ALR I 749/30, 35, 40, 45, 69, 75, 140, 283. ♦ (Regional, despre femei) Însărcinată. V. g r o a s ă. (Sînnicolau Român-Oradea). ALR II 2646/316. II. (Arată rezultatul dezvoltării ființelor) Care a depășit frageda copilărie; care a intrat în adolescență; care a ajuns la maturitate. De mitiutel arătă cum va hi și deaca va crește mare. VARLAAM, C. 386. Oricine va face silă a fecioară micșoarâ încă să nu fie de 12 ai, să va certa mai rău de cînd are fi fost fată mare de vrăstă. PRAV. MOLD. 109^v/12. Mic să cheamă până în 25 de ai și de-acolea înainte să cheamă mare. PRAV. 258, cf. 173, 261. Aflînd călugării pruncul în gunoiu, îl luară. . . , și, deaca să feace mare, era drag. DOSOFTEI, V. S. septembrie 26^v/25, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. Acu-s mare!. .. Îs cavaler! ALECSANDRI, T. I, 184. Această familie are prunci mari. LM. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, l. 33. La nouă luni găsi într-un tufiș copila. El a crescut-o mare. COȘBUC, S. 13. Gura mi-e ca laptele, n-am scos nici un dinte pîn-acuma. Și sînt mare, taicule! SĂM. III, 662. Și-oi ajunge să-mi cresc copiii, să mi-i văd mari și voinici. MIRONESCU, S. A. 37. Vedeți, eu sînt om mare, îmi dau seama; ce să mai fac!? PREDA, Î. 166. Pîn-am mai băut, Mare c-ai crescut. TEODORESCU, P. P. 19. Trăind ei așa, crescuseră fetele mari. SBIERA, P. 211, cf. 249. De ani e mare și minte n-are. PANN, P. V. III, 153/18, cf. ROMÂNUL GLUMEȚ, 49. La gustare Cît cal mare, Și la prînz Nici cît un mînz. ZANNE, P. III, 572, cf. II, 475. ◊ (Substantivat, în corelație cu „de mic”) De mic, mi-ai fost ibovnic, Și de mare, drăguț tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Fată mare = fată la vîrsta măritișului; virgină, fecioară. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. La orașul Calcuta s-au văzut de multe ori cîrduri de fete mari. . . aruncîndu-se în apă, pentru ca să scape de măritat. AR (1829), 16¹/39. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I, 63, cf. 249. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Fitece nevastă tinerică, fitece fată mare ș-au făcut poala maldăr de fuioare. DELAVRANCEA, S. 40. Dacă este fată mare, se îmbracă de regulă în cele mai frumoase și mai scumpe haine ce le-a avut. MARIAN, Î. 64, cf. DDRF. Dragostea de fată mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 17, cf. 84, 151. Cine dracu-a mai văzut. . . Iarbă verde sub podele, Fete mari cu covețele. id. ib. 444, cf. 513. Cum nu-i mama fată mare, se spune despre ceva imposibil. ZANNE, P. IV, 477, cf. 86, 654. Mamă mare v. m a m ă. Tată mare v. t a t ă. ◊ Expr. Să crești mare!, formulă cu care se răspunde unui copil la salut, cu care i se mulțumește pentru un serviciu etc. Cf. LM. Bună seara,. . . ziseră copiii. – Să creșteți mari! zise o babă. RETEGANUL, P. II, 34. ◊ (Substantivat, de obicei precedat de „cel”, „ăl”) Cel nu de vrăstă. . . , de s-are prileji să-și ucigă pre tată-său sau pre îmă-sa, atunce nu va putea scăpa cu vrăsta, ce să va certa ca și un mare. PRAV. 262. Îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. (Învechit și popular, în e x p r.) La mare = la adolescență, la maturitate. Așa-l lasă pîn-la mare să crească tot în desfrîu. PANN, P. V. II, 5/24. La mare ies niște spînzurati și ajung rău. JIPESCU, ap. TDRG. Frunză verde lemn uscat, Nu ți-o fi, fine, păcat? Pîinea, sarea mi-ai mîncat, La mare te-am cununat, Copiii ți-am botezat! TEODORESCU, P. P. 342. ♦ (Substantivat, în corelație cu mic, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea; (în construcții negative) nimeni. Mărrturisescu miciloru și mariloru . . . de cealea ce prorocii dziserâ. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul, mici cu mari. PSALT. 244. Blagosloveaște creștinii, micii și marii. CORESI, EV. 180. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. id. L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA, 361/23. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATIE, PRAV. 10/2. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a.1642). GCR I, 94/22. Stau mărturisind aceastea a mic Și a mare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să dai plată. . . micilor și marilor. ib. 311^v/34. Să strînsease ca albinele cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoria. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8. Triimis-au în toată țara, de au poftit pe toată boierimea și mazîlimea de la mic păn-la mare. NECULCE, L. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Norodul să grămădise, mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Și-l batjocorea și mari și mici și-l suduia muierile și copiii. BĂLCESCU, ap. ODOBESCU, S. I, 446. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . . , ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I , 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40, cf. id. U. 39. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Frică înfricoșată, Spaimă înspâimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic-mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc. id. ib. IV, 92. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) în vîrstă. Era fiiul lui cela mai marele. CORESI, EV. 21. Iară cel fecior mai mare și derept. . . aceastea toatele priimi.id. ib. 24, cf. 23. Cînd va bate tatăl pre fecior, sau fratele cel mai mare. . . , să să pleace. PRAV.115. Urmează dar, ca unui frate mai mare, să-mi spui întru adevăr. GORJAN, H. I, 6/6, cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Iedul cel mare și cu cel mijlociu dau prin băț de obraznici ce erau. CREANGĂ, P. 19. A îndreptat-o la soră-sa cea mai mare, la Sfînta Vineri, id. ib. 91, cf. 183. Frate-său mai mare e fruntaș într-un partid. CARAGIALE, O. IV, 238. Acolo găsi încă două femei . . . erau surorile cele mai mari. ISPIRESCU, L. 7. Avocatul Beldeanu, deși numai cu cîțiva ani mai mare ca Iuga, era foarte voinic. REBREANU, R. I, 33. Era o văduvă tînără, c-un an mai mare decît mine. SADOVEANU, O. VI, 500. Agapiei îi era drag feciorul cel mare, îi semăna ei în toate. id. M. C. 7. Tu să te supui mie, căci îți sînt frate mai mare și stăpîn. id. ib. 17. La un plug cu șese boi, Acolo-s pogonici doi. . . Pogoniciul cel mai mare, Cela mi-a fost drag mai tare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 344, cf. 310, 499, 514. Cele două mari, Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară, Către cas' plecară. MARIAN, INS. 342. Decît frate mai mic, mai bine cîne mai mare. ZANNE, P. IV, 365. III. (Indică durata; despre unități de timp) De lungă durată; îndelungat, lung. Cf. LB, POLIZU. Iarna nopțile sînt mult mai mari decît zilele. DRĂGHICEANU, C. 100. Cît era ziulica și noaptea de mare, ședeau singuri-singurei. CREANGĂ, P. 73, cf. 284. Necumpătatul de zeu făcu noaptea aceasta să fie de trei ori mai mare decît celelalte. ISPIRESCU, U. 16. Că ziua cîtu-i de mare, Nime gînd ca mine n-are. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 87, 95, 382. Pare-i noaptea an de mare. MÎNDRESCU, L. P. 85, cf. 48. Atunci îs nopțile mari. HODOȘ, P. P. 54. Postul (cel) mare = postul cel mai lung din cuprinsul anului, care precedă sărbătoarea paștilor. Vă puteți închipui ce vra să zică a te scălda în Bistrița, la Broșteni, de două ori pe zi, tocmai în postul cel mare. CREANGĂ, A. 28. Postul mare. . . cade înaintea sf. paști. MARIAN, S. R. I, 115. Nu vă, fete, supărare, C-o veni el postu mare Și veți da la sărindare Doară vă veți măritare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 450. (Popular) An mare = an bisect. Cf. GOROVEi, CR. 139, ȘEZ. I, 18, ZANNE, P. IX, 266. IV. (Indică cantitatea) 1. (În opoziție cu puțin) Mult, abundent, îmbelșugat. Foc înaintea lui aprinde-se-va și împrejuru lui bură mare. CORESI, EV. 37, cf. CUV. D. BĂTR. II, 454/21. Ploi mare vărsa tare. DOSOFTEI, PS. 254/19. Tot într-această vară, let 7248, la avgust, dat-au o brumă mare, de-u stricat pînele. NECULCE, L. 397. Trimisă cu mare îndestulare toate cîte tribuia spre odihna și desfătarea acestui vezir. GORJAN, H. I, 2/35. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce, Dimineața-i rouă mare Și se udă pe picioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ E x p r. (În) cea mai mare parte v. p a r t e. ◊ (Intervine și ideea de importanță) Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie, că noi ne văm răsipi. CORESI, EV. 92. Dai bună cuvîntare Direptului și sporiu mare. DOSOFTEI, PS. 22/10, cf. 36/15. Cu mare înțeleagere și prea înțeleptul Solomon au ales aceasta. BIBLIA (1688), [prefață] 5/9. Era om cu mare minte și învățat (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 259/17. Au risipit pe turci, făcînd mare moarte într-înșii, prinzând și mulți vii. ib. 275/31. Tu cu minte mare, mai înțelept decît dânsul. CONACHI, P. 264, cf. 109, 276. Nu vezi că pe aici e mare lipsă de apă? CREANGĂ, P. 204. Mare vîlvă se făcu în împărăție, cînd se auzi de moartea împăratului. ISPIRESCU, L. 31. ◊ (Intervine și ideea de valoare) Cîndu se întoarce cu mari daruri, cinsteaște-i și se veseleaște. CORESI, EV. 31. Pentru puțin lucru, certări cumplite și prade mare. VARLAAM, C. 215. De va fura neștine vreun lucru ceva și de va sîrgui sâ-l întoarcă a cui au fost, până nu l-au întrebat, să fie iertat de greșeală, de-are fi cât lucru mare. PRAV. 37, cf. 38, 39, 52. O femiaie... , ducînd cu sine mare pominoace de agonisitele sale, mearsă cătră doritul ei mire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 14^r/30. Pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul. CREANGĂ, P. 102. 2. (Despre numere sau, p. ext., despre valori care se pot exprima numeric) Care este în cantitate însemnată; ridicat. Supărările cîte am suferit noi acolo sînt întru un număr așe de mari, cît nu crez că va fi om care să le poată povesti (a. 1750-1780). GCR II, 82/36. Oastea toată se va supune, cum i se va făgădui mai mare simbrie. NEGRUZZI, S. I, 138. Avem cheltuieli mari. PONTBRIANT, D. Avere mare. ȘĂINEANU, D. U. Pe dreapta se oprise un mare număr de trăsuri. CAMIL PETRESCU, O. III, 252. Numărul 5731. De ce se dau numere atît de mari? BARBU, Ș. N. 42. Badea meu, tînâr copil, Mi l-au pus domnii la bir, Și i-au dat birul prea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 137. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin. ZANNE, P. IV, 283. ♦ (Despre prețuri; în opoziție cu scăzut) Ridicat. Să afle ce feli de pasere să fie aceasta și. . . să li făgăduiască mare preț pentru aceasta. SBIERA, P. 69. ◊ L o c. a d j. De mare preț = foarte valoros, prețios, scump. Nu cuteza să calce. . . pe velințele cele de mare preț ce erau așternute prin palat. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Regional) La mai mare = numele unui joc de noroc în care cîștigă cel care dă zarul cel mai mare (IV 2). Com. din ȚEPEȘ VODĂ-MEDGIDIA. ♦ (Despre colectivități) Numeros. Cf. PSALT. 38, 76. Și purceasîrâ cu mare gloate ca nește crai la închinarea tînărului împărat. VARLAAM, C. 399. Baiezit, împăratul turcesc, cu mare oaste au intrat în țară. SIMION DASC., LET. 66. Unde să strîng gloatele mai mare. DOSOFTEI, PS. 133/16. Din ceatele toate, din nâroade mare Veniia la Domnul bună cuvîntare. id. ib. 220/1. Mearsără cu oști mare, fără veaste, prea furișul să ia cetatea. id. V. S. octombrie 87^v/18, cf. LM. O ceată mai mare de fete Au prins pe flăcăi, mai puțini, Și-aprinsă e lupta-ntre cete. COȘBUC, P. II, 47. V. (Indică intensitatea) 1. Intens, puternic ; tare, viu. a) (Despre lumină, temperatură etc.) El zise: soro Melintie, deschide-mi stîlpul să întru, că afară mare frigu iaste (a. 1550-1580). GCR I, 6/18, cf. CUV. D. BĂTR. II, 286²/3. Nu se putea ascunde lumina ceaia marea a . . . soarelui, derept întru o casă mică sau să se acoapere. CORESI, EV. 57. Lumina mai mare să slujească zuoei. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Văzură lumină mare. N. TEST. (1648), 6^r/9. Era arșiță mare de soare. DRĂGHICI, R. 49/11, cf. 149/7. Întunericul era acum mai mare. BOLINTINEANU, O. 270. Avea fierbințeală mare, simțea cum i se scurge sudoarea in boabe ude pe frunte. MIRONESCU, S. A. 37. Are mari călduri. ALR II 4166/682. ♦ (Învechit și popular, despre iarnă) . (Foarte) friguroasă, geroasă. Iarna era mare atunce. NECULCE, L. 41, cf. ALR i 307/77, 140, 164, 227, 247, 249, 283, 289, 290, 295, 339, 388, 532, 558, 675. ♦ Ziua mare = partea dimineții (după răsăritul soarelui) cînd lumina. este deplină, intensă. Cînd am deschis ochii, era ziua mare. NEGRUZZI, S. I, 60, cf. COSTINESCU, LM. Deschise ochii bine și, fiind acum ziua mare, văzu foarte limpede tot ce zărise nedeslușit la lumina slabă de adineaori. CARAGIALE, O. II, 263. Ea se culcă tot cu soare Și se scoalâ-n ziua mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. ◊ Expr. Ziua în amiaza (sau, învechit, ziua amiazăzi) mare = la amiază, în toiul zilei. Și o triimite dzuo amidzidze mari pe uliți. . . în primblări. NECULCE, L. 85, cf. ZANNE, P. III, 216. b) (Despre voce, sunete, zgomote) Cu mare glasu dzise: Drăceștí-te, Pavele! COD. VOR. 80/23. Cu glas mare răspunse lor și zise așa (cea 1550). GCR I, 3/14. Scoală-se Isacu din patul său și stătu înraintea ușiei caseei, grăi cu glas mare (sec. XVI), CUV. D. BĂTR. II, 192/10. Striga cu glas mare. CORESI, L. 33/9, cf. 129/9, id. EV. 97. Căndu să va fura nescui ceva, să strige cu glas mare și să facă gălceavă. PRAV. 62. Slobozi glas mare și răpaosă. N. TEST. (1648), 63^r/18, cf. 71^v/27, 308^r/13. Am strigat cu glasul mare. DOSOFTEI, PS. 16/18. Au audzit un glas mare de om, strigînd să aducă boii la plug. NECULCE, L. 108. Strigă cu glas mare, zicînd. MINEIUL (1776), 161^vl/17. Ieșindu-și din fire, se stropșea și cu graiu mare. . . striga. MAIOR, IST. 209/18. Aceștiia și noi cu mare glas să-i strigăm. CALENDARIU (1814), 11/23. Aș voi să mă rog ție cu glas mare și cu lacrămi. MARCOVICI, D. 6/19. Au început a cînta în glas mare acest cîntec. DRĂGHICI, R. 61/13, cf. 46/18. Un glas mare Să aude răcnind tare. BĂRAC, A. 68/15. Alexandru. . . strigă cu glas mare. ALEXANDRIA, 88/10. Și-n glas mare îți urăm. . . Ani mulți. ALECSANDRI, P. II, 110. Plîngea în glas mare, cu toate suspinele și strîmbăturile unui plîns copilăresc. GANE, N. III, 160. Se auzea un glas mare, mînios, la care răspundea vocea groasă a hangiului. SADOVEANU, O. V, 518. ◊ E x p r. În gura mare v. g u r ă. (Adverbial, regional) A vorbi mare = a) a vorbi tare. ALR II 2073/836; b) a comanda. ZANNE, P. IV, 438; c) a vorbi cu aroganță, cu ifos, provocator. CIAUȘANU, GL. A rîde mare = a rîde cu hohote. ALR II 2088/574. ♦ (Despre discuții) Aprig, violent. Fu (ceartă) mare. COD. VOR. 48/22. Va fi vrajba prea mare. PRAv. 155. c) (Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Și rrădică-se cetatea toată. Deaci fu currere mare oameriloru. COD. VOR. 34/10. Și să vedea în prăpastia aceaia afund un pârău, de mergea cu mare cursături. DOSOFTEI, V. S. octombrie 46^r/11. Corabiia plutea cu mare repejune. DRĂGHICI, R. 24/25, cf. LM. Trenul își urmeaza drumul de la Periș cătră Buftea cu mare viteză. CARAGIALE, M. 126. ◊ Expr. Îndata-mare v. î n d at ă. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Văzu vîntu mare. CORESI, EV. 263. Numai cănd va vedea că iaste vînt mare și va lăsa atunce pojar, atunce să va certa. PRAV. 22. Fu cutremur mare de pămînt. N. TEST. (1648), 308^r/21. Bate un vînt foarte mare despre răsărit. DRĂGHICI, R. 108/15. Vînt mare Se rădica. CONACHI, P. 265, cf. POLIZU. Vînturi mari au aburat. HODOȘ, P. P. 64. ◊ (Regional) Vreme mare = furtună, ALR II 4420/228. e) (Despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Să știi domniia ta că are frică mare și Băsărab de acel lotru de Mahamet-beg (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Că meserearea ta mare e spre mere. PSALT. 177. Iară credința celora ce-l purta și-l sloboziră cu patul mai mare era decît a bolnavului. CORESI, EV. 59, cf. 4, 64, 78. Iară arhiereii cu mare pizmă rădicară-se. id. ib.97. Să se știe, pri mai mare cridință și tărie, peceat oraș pri aceasta zapis (a. 1607). GCR I, 43/28. De bucurie mare giuca și săriia din toată virtutea lui. N. TEST. (1648), [prefață] 3^r/14, cf. 20^v/12, 274^r/31. /311^v/13. Au petrecut cîteva dzile cu mare grije. M. COSTIN, O. 103. Îți strig cu mare jeale. DOSOFTEI, PS. 17/20. Să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă. CHEIA . ÎN. 1^v/4. Cu adevărat mare nesimțire iaste a socoti pre înșine întru o foamete desăvîrșit a fi sătui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/34. Li să cade. . . a da aceia. . . mulțămitâ pentru mare milile sale (a. 1757). URICARIUL, IV, 6. Mari dureri si usturime (a. 1799). GCR II, 171/34. Minutul întru care un an să sfîrșaște și altul începe este de mare interes pentru toți oamenii. MARCOVICI D. 3/7 Să uita împregiurul său cu mare luare aminte. DRĂGHICi, R. 38/22, cf. 64/1. Mișcat fiind de dragoste mare și de firească aplecare cătră fratele său. GORJAN, H. I, 2/7. Numai cătă o potică Slujește. . . de trecut cu mare frică. CONACHI, P. 85. S-a aplecat cu mare smerenie. NEGRUZZI. S. I, 148. Mare foame mi-i. ALECSANDRI, T. 614. Părinții, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare. CREANGĂ, P. 86. E o meserie pe care simt că aș îmbrățișa-o cu mare dragoste. CARAGIALE O. IV, 237, cf. 238. În toată împărăția se ținu veselie mare o săptămînă întreagâ. ISPIRESCU, L. 2. Avusese mare iubire pentru el. SADOVEANU. M. C. 7. Se simțea cuprins de liniște mare. PREDA D,. 80. Conferințele trebuie să dea o mare atenție felului cum este respectat principiul conducerii colective. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2882. Cine-n lume s-ar afla Ca să rupă rujuța, Mare iubire-ar strica! JARNIK-BÎRSEANU, D. 12. Om cuminte și-nțelept Dar cu jale mare-n pept. id. ib. 307, cf. 143. ◊ L o c. a d j. și adv. (De-a) mai mare dragul v. d r a g. (E x p r.) (A-i fi cuiva) mai mare dragul (sau mila, rușinea, ciuda etc.), se spune cînd cineva simte multă plăcere (sau milă, rușine, ciudă etc.). De va fugi, îi va fi mai mare rușinea. prav. 116. Și-i era mai mari ciuda, cum că-i știe toate tainele ce le făcusă. NECULCE, L. Lipi cuptioriul, îl humui și-l griji, de-ți era mai mare dragul sâ-l privești. CREANGĂ, P. 287, cf. id. A. 19. Plîngea, mai mare mila. COȘBUC, B. 121, cf. id. F. 91. E așa de urît, că ți-i mai mare greul să te uiți la dînsul. MARIAN, O. II, 40. 2. (Despre calamități, dezastre) Grozav, cumplit. Acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Aceia zăcea-vor jos întru locul cela de plîngere, în focul cela marele (cca 1600). CUV. BĂTR. II, 226/20. Fu foamete mare preste tot ținutul. N. TEST. (1648), 71^v/10. S-au scornit o ciumă mare în toată țara, în dzilele acestui domnu. NECULCE, L. 60. Nimic nu este mai lesne decît a stinge un coș aprins, fie focul oricît de mare. CR (1832), 271²/38. Ne aflăm cu toții sănătoși, măcar că holera îi foarte mare. KOGĂLNICEANU, S. 120, cf. PONTBRIANT, D. Țipa șerpele în gura broaștei de secetă mare ce era pe acolo. CREANGĂ, P. 247. ◊ (În contexte figurate) Unde . . . strugurul curăției nu se lucrează, acolo e foamete mare. CORESI, EV. 25. Mare foc și potop a căzut pe capul nostru. CREANGĂ, P. 27. Nu-ți pune peană de brad. . . Ci-ți pune de busuioc, Că te duci la mare foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 301, cf. 296. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. De valoare, de însemnătate deosebită; important, însemnat. Ce ei-și lăsară a sa viață spre județul măriei zio (a. 1569-1575). GCR I, *11/24. Mari case sparse și cetăți den temeiu surpă. CORESI, EV. 542. B[agoslo]veniile tătîni-tău mai mari-s de bl[agoslo]veniile părinților miei. PALIA (1581), ap. GCR I, 36/32. Va veni cea zi mare a mîniei lui. N. TEST. (1648), 308^r/34. Au perit cu sunet veastea lui cea mare. DOSOFTEI, PS. 29/19. De mare lucruri să învrednicise a fi poslușitoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 6/48, cf. 6/39, LB. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. HELIADE, O. II, 109. Dar un lucru așa mare și cu-atîta fericire, Ca să-l dobîndiți aieve. . . , Nu se poate. CONACHI, P. 81, cf. 80, 87, 267. Trebuie să arate formula înțelegătoare ce ea reprezintă în marea Carte a înțelegerei și a istoriei omenești. BĂLCESCU, M. V. 5. Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10, cf. 15. Au prezentul nu ni-i mare? N-o să-mi deie ce-o să cer? EMINESCU, O. I, 149, cf. 35. Făcuse un clopot. . . la acea mănăstire. . . și avea dragoste să-l tragă singur la sărbători mari. CREANGĂ, P. 105. Trebuie să întrebuințeze mijloace mari. . . și să jertfească tot pentru răzbunare. GHEREA, ST. CR. II, 271. Un bocet. . . numit „cîntecul cel mare”. . . ne spune următoarele. . . MARIAN. Î. 177. O, eternule psalmist, Mare ți-e cuvîntul! COȘBUC, P. I, 265. Tînărul simți că nu-i mai ajung negoțurile acelea mici. . . el e făcut să învîrtească afaceri mari. SANDU-ALDEA, D. N. 14. Vra să zică ai venit să-i dai o veste mare. SADOVEANU, O. IX, 139. Problema ceasornicului s-a făcut însă mai mare. ARGHEZI, C. J. 48. Propui ca să ținem mîine o mare adunare pe Cîmpul Libertății. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Și-ți tot minte mii și sute, Și mai mari și mai mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 276. Dă, turcule, sărindare, Să-i facem slujba cea mare. id. ib. 486, cf. ȘEZ. I, 214. (Substantivat) Cele mici le-ai lepădat, Cele mari le-ai căutat, Acum înoată ca un cîine, Ca să poți scăpa mai bine. ZANNE, P. IV, 604. * (În limbajul bisericesc, despre săptămîna dinaintea paștilor și despre zilele acestei săptămîni, începînd de miercuri) Săptămîna mare. MARIAN, S. R. I, 115. O veni sîmbăta mare Și de pui o fi-ntrebare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 378. Săptămîna mare (cea de lîngă paști). ȘEZ. III, 123. Acestei zile i se zice și vinerea mare. ib. 201, cf. ALR II 2809. ◊ Duminica mare sau (rar) duminica cea mare = a) rusaliile; b) prima zi de paști. Cf. CONTEMPORANUL, I, 773. Într-o dimineață, miercuri înainte de dumineca mare, moș Nechifor deciocălase căruța. CREANGĂ, P. 112. În sîmbăta morților. . . dinaintea duminecei mari se dau de pomană străchini. ȘEZ. III, 201. (Popular) Seara mare = ajunul crăciunului. Zi mare = zi de sărbătoare. Veniia, la dzile mare de rugă, Pafnutie la acea sfîntă mănăstire. DOSOFTEI, V. S. septembrie 27^v/1. Făce leturghii la dzile mari și iordan la boboteadză. NECULCE, L. 98, cf. POLIZU, LM. La zile mari, ca să li ticnească veselia, împârțeau bucățica de pîne cu orfanii, cu văduvele și cu alți nevoieși. CREANGĂ, A. 152, cf. 10. Nădăjduiesc, la asemena zi mare, să mă-ndrepte cătră un gînd bun. SADOVEANU, O. IX, 46. Să-mi fie de zile mari. HODOȘ, P. P. 55. (E x p r.) De zile mari = deosebit, solemn, excepțional. Doliu mare = doliu solemn, manifestat prin îmbrăcăminte de culoare neagră, purtat mai ales de femei la moartea unei rude foarte apropiate. Cornelia era în doliu mare, întristată, de sus pînă jos cu crep negru. CĂLINESCU, S. 174. (Popular) Prînzul (cel) mare = a doua masă pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; masa principală de la amiază; timpul zilei cînd se ia această masă. Iepele fiind hrănite și odihnite bine, pe la prînzul cel mare i-au pus în Piatră. CREANGĂ, P. 135. Te culci seara Și te scoli în prînzu mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 422. Drum mare sau drumul (cel) mare = drum principal, de largă circulație, care leagă localități importante. Iară într-alt chip de va lăsa drumul cel mare, tot negoțul ca să-și piardă. PRAV. 46. Să se facă o cișmea la un drum mare (a. 1767). URICARIUL, XVII, 57. Apoi, părinte, slujba mea e hoț la drumul mare. SADOVEANU, O. IX. 45. Călătoreau într-o caleașcă cu cai de poștă, ca să-i poată schimba des; de aceea țineau numai drumul cel mare. CAMIL PETRESCU, O. II, 18. Drumul mare-aș vămi. HODOȘ, P. P. 59, cf. 60. Strada (sau ulița) mare sau cea mare = nume dat în unele localități (din provincie) străzii (sau uliței) principale. Se vinde cu mezat o pivniță de zid boltită în orașul Focșani, pe ulița cea mare. CR (1833), 220¹/22. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare. NEGRUZZI, S. I, 16. Vorbă mare = vorbă solemnă, hotărîtă, importantă (care angajează). Vorba mare să nu o zici. PANN, P. V. I, 14/3. Eminescu îi spusese totuși lui Creangă o vorbă mare. CĂLINESCU, I. C. 196, cf. ZANNE, P. III, 585. (Eliptic) Mare-ai mai vorbit-o dumneata. SBIERA, P. 20. Vorbe mari = a) cuvinte bombastice, promisiuni goale. Vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I, 151; b) (rar) laude. COSTINESCU. ◊ E x p r. Lucru mare (și, învechit și popular, substantivat, n.) = lucru sau, p. ext., ființă de seamă, de valoare; (exclamativ) extraordinar, grozav. Aceasta încă iaste mare a nu osîndi alții, ce numai sineș. CORESI, EV. 18. Să ne învățăm, și ce lucru mare s-am lucra, să nu ne preînălțăm pentru acealea. id. ib. 19, cf. 29. Limba mic mădulariu-i și cu mari să făleaște. N. TEST. (1648), 178 ^r/19. Lucru mare, cumu-i laudă cronica leșească. M. COSTIN, LET. I², 278. Sv[î]nt[u]l Andrei îmvațâ pre sine de aceaste mari și d[u]mn[e]dzăești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 178^v/3. Buna. . . învățătură, bune și mari lucrînd. . ., va dărui măriii-tale moștenire neclătită și lăcaș nemutat. biblia (1688), [prefață] 8/53. De s-ar tîmpla și primejdie, n-ar fi lucru mare. NECULCE, L. 237. Mi-ai scris că ai să-mi spui un lucru mare. NEGRUZZI, S. I, 18. S-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare, C-ai fost om cum sînt și dînșii. EMINESCU, O. I, 134. Sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Că oftatu-i lucru mare Și e bun la supărare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 219. Mare lucru = a) lucru care impresionează sau deșteaptă mirare. Mare lucru și prea slăvită iaste a Domnului nostru de oameni iubire. CORESI, EV. 31, cf. 89; b) (În construcții negative) lucru care nu reprezintă nimic de seamă, care reprezintă prea puțin, care este nesemnificativ. Se înțelege, toate acestea nu sînt mare lucru, dar, în sfîrșit, tot sînt ceva. GHEREA, ST. CR. ii, 39. Nu prea văzură nici unii, nici alții mare lucru. CAMIL PETRESCU, O. III, 175. În felul cum se făceau studiile lexicale, nici nu era mare lucru de spus despre cuvintele importante. GRAUR, F. L. 5; c) (În construcții negative, dă contextului valoare afirmativă, și invers) n-aș crede să (nu).. . Cf. ANON. CAR. Iată că i se înfățișă un om bătrîn. . . mare lucru să nu fi fost un năzdrăvan. GANE, N. III, 15. Asta-i o treabă foarte grea; și mare lucru să fie ca s-o putem noi scoate la capăt. CREANGĂ, P. 157, cf. 187. Mare lucru să fi scăpat vreunul pînă la margine. SADOVEANU, O. X, 89. (Rar) Cît un lucru mare = cît nu se poate spune, foarte mult. Era vesel împăratul pentru aceasta, cît un lucru mare. ISPIRESCU, L. 39. (Rar) A avea mari cuvinte să... (sau a ...) – a avea motive puternice, întemeiate să. . . Boierii însă tremurau; ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți, știau că norodul îi urăște și pre domn că nu-i iubește. NEGRUZZI, S. I, 142. ♦ Uimitor, extraordinar, impresionant. Cel ce feace ciude mari urul, că în veacu e meserearea lui. PSALT. 283. Sfinții lui ucenici și apostoli. . . seamne mari și ciudese făcură. CORESI, EV. 50. Că pentru noi, multe și mari minuni fapt-au. id. ib. 64, cf. 65. O minunea mare și prea slăvită ciudă (cca 1633). GCR I, 84/35. Minuni mare, de-au vădzut tot omul. DOSOFTEI, PS. 257/10, cf. id. V. S. octombrie 92^v/15. Însuși împăratul cu sfetnicii săi, văzînd această mare minune, grozav s-au spăriet. CREANGĂ, P. 85. Mergînd ei o bucată înainte, Harap Alb vede altă drăcărie și mai mare. id. ib. 241. * E x p r. Mare minune (sau, învechit, ciudă) sau minune mare = a) (cu valoare de exclamație) exprimă uimire, admirație etc. O, mare ciudă! Numai cîtu-și aduse aminte cel fecior curvari de pocanie, e părintele aciia-și tinse iubirea sa de oameni. CORESI, EV. 29. Mare minune!. . . Da bine, cum de vă găsiți amândoi în catrințe? ALECSANDRI, T. I, 269. Și atunci, minune mare! numai iacă au și început a curge furnicele cu droaia. CREANGĂ, P. 264; b) (regional, cu valoare de superlativ) foarte frumos (sau bun etc.). Șorț cu flori, minune mare. COȘBUC, P. I, 103. Mare minune să (nu)... = ar fi de mirare să (nu). . . , n-aș crede să (nu). . . ♦ Categoric, hotărît, precis. Dintr-ambe părțile cuvînt mare și poruncă tare se făcu ca olacuri cu cărți în toate părțile. . . să se trimață. CANTEMIR, IST. 27. Măria-sa.. . au trimis la noi cu poruncă mare pre duhovnicul lui. ANTIM, P. XXIII. ♦ Grav, serios. Mare păcatu preemimu și multu greșimu. COD. VOR. 122/25. Nevinovat voi fi și mă curățescu de păcate mari. PSALT. 32, cf. 10. Blămu Mihaile, giudecătoriu, să vedem muncile cele marile (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 344/13. Să nu zicem noi că mare greșeală au greșit noao vecinii. CORESI, EV. 47. Spărgîndu-i cu chinul cela marele, ucigîndu-i cu uciderile cealea ce n-au moarte (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 229/19. Cela ce va fura furtușag mare. . . să-l spăndzure. PRAV. 34, cf. 51. Certarea celuia ce îmblă cu bani răi iaste mai mare cîndu-l vor ști c-au îmblat de mai multe ori. ib. 79, cf. 229. Feace ca mai mare răutăți, dosoftei, v. s. noiembrie 174^r/2. Neculai vodă fâce niște răutăți mare în țara Muntenească, în boieri. NECULCE, l. 283. Orice pornire împotriva unuia dintre-aceste două adevăruri poate să-ți aducă mare vătămare. MARCOVICI, D. 7/20. Adevărat, mare nebunie este aceasta, noi însă trebuie să avem milă. DRĂGHICI, R. 6/26, cf. 3/19. Ah! Cînd cineva iubește, cu ce milă și-ndurare Uită, iartă și împacă greșeala oricît de mare. CONACHI, P. 80, cf. 81, 265. Ele judicau asemenea în pricinile de vini mari politice. BĂLCESCU, M. V. 10. Judecind, deosebirea nu e atît de mare. NEGRUZZI, S. I, 210, cf. PONTBRIANT, D. Fărămături, blide aruncate în toate părțile, cofăielul de vin răsturnat, ticăloșie mare! CREANGĂ, P. 11, cf. 202. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6, cf. 11. Făcuse o mare greșeală, de a-și arăta prea pe față pofta de domnie. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Copilaș fără sălaș, Mare răutate-a dat, De pe tine te-a-ngropat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 198, cf. 151, 172, 503. Din petece căptușeală, Mare greșeală. ZANNE, P. IV, 293. Deosebit, ales, distins. Mare e slava lui. PSALT. 34. Întru o sfîntă besearecă a lui puse-l, cu mare cinste. CORESI, EV. 98, cf. 90. Mearse de-l deșteptă și-l duse în casă-ș cu ci[n]ste mare. MOXA, ap. GCR I, 61/16. Va veni. . . cu slavă mare. VARLAAM, ap. GCR I, 104/36, cf. DOSOFTEI, PS. 57/5. Măriia ta ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. O frumusețe. . . are mai mare slavă. ANTIM, ap. GCR II, 8/8. Ziua începerii anului nou este totdeauna de mare cuviință. MARCOVICI, D. 2/20. Îl primi în cetate cu mare țirmonie. GORJAN, H. I, 2/28. Solii. . . fură bine dăruiți și trimiși înapoi cu mare cinste. BĂLCESCU, M. V. 413. Apoi peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. Zîna se purtă cu mare bună-cuviință și vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. Mare ținută = îmbrăcăminte sau uniformă destinată pentru anumite solemnități, DICȚ. ♦ (Despre ospețe, serbări) Plin de strălucire; bogat, fastuos, pompos. S-au apucat de au făcut mare și frumoasă nuntă. , l. 69. Are obiceiu vel comis de face și masă mare la o samă din boierii cei poftiți de dînsul. GHEORGACHI, LET. III, 317/21. Pune la cale să ne gătească un ospăț, căci mîne dau masă mare boierilor. NEGRUZZI, S. I, 147. Vezi o masă mare-ntinsă cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I, 85. Coborau haiducii la pas liniștit, cîntînd, parcă veneau la masă mare. GANE, N. I, 161. Împăratul făcu un ospăț foarte mare în cinstea nepotu-său. CREANGĂ, P. 231. Mesele mari cu musafiri. CAMIL PETRESCU, O. II, 111. Aceleași afișe ca altădată: Mare bal, mare, 2 lei intrarea. BARBU, Ș. N. 12. Să facă un ospăț mare. . . de la care să nu lipsească nici o zînă. RETEGANUL, P. II, 14. 2. Cu calități excepționale; ilustru, celebru, renumit. Deaci strigară grăindu: mare e Arrtemida. COD. VOR. 10/14, cf. CORESI, EV. 74. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dascăli dzic. PRAV. 213. Au fost izvodite de cărtulari mari și înțelegători de carte grecească. N. TEST. (1648), [prefață] 5^r/19. Pentru ruga svinților celora ce-au fost dintăiu patriarși mai mari (a. 1669). GCR I, 186/21. Ficior de părinți oameni mare și luminați. DOSOFTEI, V. S. octombrie 91^r/9, cf. BIBLIA (1688), [prefață] 6/46. Murat. . . unul dintre cei mai mari împărați otomani. VĂCĂRESCU, IST. 252. Adese cînd un vers și mai ales un emistih. . . coprinde o sentință întreagă sau o axiomă, este demn de cei mai mari maeștri. HELIADE, O. II, 145. Numele bărbaților celor mari este scump și drag în tot pămîntul. CR (1833), 134²/42. Vede deopotrivă, făr-de nici o însemnare, Ori murind o păsărică, ori căzînd un irou mare. CONACHI, P. 262. Mircea cel Bătrîn, unul din cei mai mari și mai vestiți voievozi ai noștri. BĂLCESCU, M. V. 8, cf. 25, PONTBRIAN,T D. Numele m-a făcut pe mine mare, sau eu pe dînsul? GANE, N. I, 16. A fost odată un împărat mare. ISPIRESCU, L. 1. Artist cu nume mare. GHEREA, ST. CR. II, 89. Dintre marii creatori în roman, cel mai plăcut este Tolstoi. IBRĂILEANU, S. L. 65. Acel Ion Creangă. . . A fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. ◊ (Ca epitet, înaintea unui nume propriu) În zilele marelui, de Dumnezeu luminat, arhiepiscopului Ghenadie. CORESI, EV. 1, cf. 66. Iară marele Vasilie grăiește. . . (a. 1640). GCR I, 89/5. Marele împărat Justiniian. PRAV. 134, cf. EUSTRATIE, PRAV. 10/11. Marele Constandin. . . n-au vrut să se laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/39. Că zice marele Pavel. . . ANTIM, P. XXVII, cf. LB. Marele Nefton. CONACHI, P. 276. Adusă de marele Traian în Dacia. . . , colonia romană. . . ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, M. V. 6. Frumoasa fată A marelui Ben-Omar, califul din Bagdad. COȘBUC, B. 14. Viața marelui nostru poet Eminescu a fost nefericită și scurtă. SADOVEANU, E. 75. (încomponențaunor nume proprii, decarese leagă prin „cel”) În zilele lu Constandin cela Marele, împărat creștinesc. CORESI, EV. 182. Alexandru cel Mare. COSTINESCU, cf. LM. Eram mic cînd mă luă Ștefan cel Mare în desaga de la oblincul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. ♦ Plin de generozitate, de bunătate, de noblețe. Celui cu suflet mare și de la nepriiateni îi iaste drag adevărul a-l priimi. ȚICHINDEAL, F. 75/27. * o asăminea de sine înfrînare vă va face mari la suflet. DRĂGHICI, R. 110/14. ♦ (Determinînd numele lui Dumnezeu sau o însușire a divinității, de obicei în construcții exclamative, și purtînd accentul în frază) Atotputernic. Mare e Domnul nostru. PSALT. HUR. 123^v/6. Mare e Domnul și lăudatu foarte. PSALT. 91, cf. 153, 204. Domnezeu mare-i și împreună cu toți sfenții (a. 1619). GCR I, 55/18. Omule! nu undi marea lui Dumnezeu adîncime, Ci în inimă-ți te-ntoarce și vezi a ta însușime! CONACHI, P. 274, cf. 272. Bun e Dumnezeu și mare! ALECSANDRI, P. II, 23. Mare-i Dumnezeu și meșteru-i dracul!.. . Vom putea veni de hac și spînului celuia. CREANGĂ, P. 213. Doar mare-i Cel de sus! S-or sfîrși ele și aceste de la o vreme. id. ib. 220, cf.19, 212. Mare-i Dumnezeu! GALACTION, O. 295. * (Prin sinecdocă) Smeriți-vă suptu mînra ceaea marea a lu D[um]n[e]dzeu. COD. VOR. 164/8. ♦ Întemeiat; evident. Aveai dreptate prea mare să fii atît de mîhnit. GORJAN, H. I, 6/22. Cîte spune sînt o frumoasă poveste, dar mare minciună. NEGRUZZI, S. I, 250. Și unde n-am mai încălecat și pe-o căpșună și v-am spus, oameni buni, o mare și gogonată minciună. CREANGĂ, P. 34. Razele de pîngă soare Și dreptatea mea cea mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 257. ♦ Ieșit din comun; deosebit. Mare lăudăros și trufaș. CORESI, EV. 19. Dragostea argintului mare neputință iaste și pagubă sufletului. id. ib. 52, cf. 59, 63, 85. Măritu să fii, Doamne. . .. Ce mi-ai dat izbîndă și virtute mare. DOSOFTEI, PS. 56/1. Vedem neamul omenesc. . . la mare negriji aflîndu-să, necunoscîndu-și blagorodnia și cinstea lui. BIBLIA (1688), [prefață] 3/21. Știindu-l pre Brîncoveanul mare neprieten. . ., au început și el a să agiunge cu creștinii. NECULCE, L. 209. Nifon au fost mare prieten cu Radul V. ȘINCAI, HR. II, 113/36. La acest bal să afla. . . o mulțime de dame frumoase. . . , îmbrăcate cu cea mai mare eleganță. CR (1833), 19²/30. Mare mîncător. POLIZU. Căpitanul. . . batâ-l norocu, că mare nostimior mai era! ALECSANDRI, T. 70, cf. 138. Mare gură-cască! LM. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești. CREANGĂ, P. 45. Mai mare strălucire și gingășie. . . nu se mai văzuse. ISPIRESCU, L. 38, cf. 39. Marea înzestrare auditivă a lui Caragiale a fost una din rădăcinile artei lui. VIANU, S. 114. Ion Cîmpineanu era un mare dezamăgit. CAMIL PETRESCU, O. III, 192. Capacitatea de luptă a activului este cu atît mai mare, cu cît comitetele de partid se îngrijesc mai bine de educarea lui marxist-leninistă. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2805, cf. ALR I 11/357. ♦ L o c. adv. Cu mare greu (sau greutate) = cu dificultăți deosebite, foarte anevoie. Au obosit, pînă ce cu mare greutate au găsit o fîntînă. DRĂGHICI, R. 40/9. Mai merge el cît mai merge, pînă ce cu mare greu găsește drumul. CREANGĂ, P. 47. Se porni tot într-o fugă spre deal și se sui cu mare greu pe dînsul. MARIAN, O. I, 160. (Mold.) Cu mare ce = cu dificultăți deosebite; p. e x t. în sfîrșit, în cele din urmă. După multă trudă, cu mare ce hălăduiesc de deschid ușa. CREANGĂ, P. 256. Văzînd Scaraoschi că-l fac chisoagâ de tot, a răcnit cu mare ce din punguliță. FURTUNĂ, V. 15. ♦ (Adverbial, învechit și popular, servește la formarea superlativului) Era în iadu plîngeri mare vîrtoase (a. 1580). CUV. D. BĂTR. II, 316/16. Și prin cea urdie, Dragă, o să fie, Mare mult. omor! ALECSANDRI, P. I, 54. Mare bun suflet de om îi. id. T. 215. Măi, că mare nu știu cum îs boierii ieșeni! id. ib. 455, cf. 909. Mare mult bine ne-ați făcut. T. POPOVICI, SE. 178, cf. 87. Mare bucuros le-ajut. ALR II 3694/551. Însuratul de tînăr și mîncarea de dimineață mare bine prinde. ZANNE, P. IV, 398. 3. Care ocupă un loc de frunte într-o ierarhie ; cu vază. Cine va vrea să fie mare între voi, să fie voao slugă. CORESI, EV. 86, cf. 15, 37. Deci o luo peatra patriarhul cel mare (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 43/19. Cela ce va fi domn și nu va avea alt domn mai mare asupra lui. PRAV. 49, cf. 184. Nu iaste sluga mai mare decît domnu-său, nece solul mai mare decît cela ce l-au trimis pre el. N. TEST. (1648), 124^r/23. Și-l rădicară boiarii cei mare, să-l ducă în palatele împărătești. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 130^r/32. Birui Pătru vodă pre cazaci și-i sili de i-au dat pre cine avură mai mare. N. COSTIN, L. 561. Poți să agiungi să fii om mare, și ce mi-i face pre mine atunce? NECULCE, L. 24. Fiind măria sa îndemnat de niște obraze mari bisericești și mirenești. ANTIM, P. XXIII. Se scrie de la Petersburg că prinșii, 12 turci mari, carii să aflară în garnizonul Varnei, s-au adus acolo. AR (1829), 65²/4. Ca să șadă la masă tocmai ca un om mare cu multe feliuri de bucate, au luat și cîteva nuci din copaciul cocos. DRĂGHICI, R. 79/23. Însă pînă a ajunge în stepina acea mare, Cîte munci, cîte necazuri. CONACHI, P. 82. Sașa mea, urmă moșneagul, e damă mare, am măritat-o după un cinovnic. NEGRUZZI, S. I, 59, cf. 72, 248. Cine-i slab, vrea a fi tare, Cine-i mic, vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II, 107. Șădea într-o chiliuțâ din casele unui boieri mare. EMINESCU, N. 57. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65, cf. 332. Dintre proprietarii mari și chiar dintre cei mijlocii, foarte puțini își cultivă singuri domeniile. CARAGIALE, O. V, 169. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4, cf. 41. Tot oaspeți rari, Tot crai și crăiese mari. COȘBUC, B. 21. Și s-au stins. . . cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Dar fata de gazdă mare Tot cu mîna la parale. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438, cf. ZANNE, P. I, 29, III, 421. ◊ (În contexte figurate) Dorul lui e mare domn. JARNIK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ Marea burghezie v. b u r g h e z i e. Mare putere v. p u t e r e. ♦ Expr. A se ține mare = a fi mîndru, semeț, fudul. Iară cine iaste întru noi mai bun de alalți să nu se ție mare și să nu se prea înalțe. CORESI, EV. 93, cf. 200. Oamenii cei aleși. . . bagă în samă și pre cei săraci, de nu să țin mare de dînșii. DOSOFTEI, PS. 91/15. Iar de-i vrea să-l robești l-amor, cît poți te ține mare, Nu-l băga în seamă de loc. PANN, E. III, 22/1, cf. ȘĂINENU, D. U., ZANNE, P. IV, 438, ALR II 2674/762. (Substantivat) A trage (sau a călca) a mare sau (neobișnuit) a o lua pe mare = a-și da importanță; a căuta să ajungă pe cei sus-puși. Așa!... Vrea să zică acum o iei pe mare! Te fudulești cu neamurile! GANE, N. III, 38, cf. TDRG. Calcă tot a mare. ZANNE, P. II, 511, cf. IV, 438. La mai mare, urare adresată unei persoane care a fost avansată în grad. Numele d-tale? – Bombeanu, ofițer de artilerie. – Și la mai mare. ALECSANDRI, ap. TDRG. Mare (și) tare sau tare și mare = foarte puternic, extrem de influent (prin funcția pe care o deține). Neamul lui toți era „tari și mari”, cine de capul lui, cum vre, așe făce. NECULCE, L. 171. Rămîind Neculachi mare și tare la Poartă (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/35. Nu să cade să paț eu rău lingă tine, fiind tu mare și tare. ALEXANDRIA, 78/14. Vei ajunge și tu odată mare și tare, îi căuta să judeci lucrurile de-a fir-a-păr și vei crede celor asupriți și năcăjiți. CREANGĂ, P. 223, cf. ȘĂINEANU, D. U., SRiERA, p. 111. (Cu parafrazarea expresiei) Azi tare, mine mare, Poimine pe spinare. ZANNE, P. IV, 437. A fi (sau a umbla) cu capul mare sau a fi cap mare sau mare de cap = a) a avea păreri foarte bune despre sine, a se crede grozav, a fi încrezut. Cf. ZANNE, P. II, 52; b) a fi încăpățînat, id. ib. (Regional) A se face mare pe ceva (sau pe cineva) = a face pe stăpînul (unui lucru), a face pe superiorul (cuiva). Cf. CIAUȘANU, V. 178. ◊ (Precedînd denumiri de dregători din trecut, arată treapta cea mai înaltă a dregătoriei respective) Al nostru cinstit și diregătur jupan Mîrzea, marelea spăt[ar] (cca 1609). CUV. D. BĂTR. I, 174/5. Marele căminar, marele comis, marele hatman, marele postelnic, marele spătar (a. 1828). BUL. COM. IST. IX, 167. Călărime sub comanda marelui paharnic. BĂLCESCU, M. V. 591, cf. 592, L.M. Eră biv-vel-vistier, dar fu făcut în curînd mare logofăt. IORGA, L. II, 120. La 1465 era câmaraș și mare vameș al Moldovei un oarecare italian. N. A. BOGDAN, C . M. 26. Adormi duman și te trezești mare ban. ZANNE, P. II, 471. (Rar, urmînd denumirea de dregători) Iar preste toată oastea. . . era hatman mare Mardoni. HERODOT (1645), 386. ◊ (Substantivat) Știți că judele limbilor despune el și marii despun ei. TETRAEV. (1574), Voi știți că domnii lumiei domnesc și marii au puteare. CORESI, EV. 86, cf. 345. Atunce cei mai mic[i] vor putea sta împrotiva celor mai mari. PRAV. 115. Luatu-te-am den staulul oilor și te-am făcut numit după numele celor mari carii sînt pre pămînt. BIBLIA (1688), [prefață] 6/43. Cu cît este lucru cinsteș și de obște, cu atîta mai de folos domnilor și celor mari. N. COSTIN, ap. GCR II, 10/4. O, ce ciudă, cît mă mir D-al celor mari caractir. MUMULEANU, ap. GCR II, 247/19. Cu fața între mari ieșim. PANN, H. 73/1. Și cel mic și cel mai mare. . . Ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Să n-ai a face cu cei mari. NEGRUZZI, S. I, 248. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. EMINESCU, O. I, 165. Cînd dai marilor putere, Nu le dai nici o plăcere. MACEDONSKI, O. I, 40. Congresele și. . . întrunirile. . . la care iau parte cei mari. ULIERU, C. 72. (E x p r.) A face pe marele = a-și da importanță, a se considera sus-pus. Cf. POLIZU, BARCIANU. ♦ De rang înalt, de familie bună; nobil. Să minuna de mine cum eram de oameni mare si de-a hirea. DOSOFTEI. V. S. noiembrie152^v/29. Acolo muiare mare (f e m e i e d e n e a m B 1938, 387) . . . opri pre el să mînînce pîine. BIBLIA (1688), 267²/12. De se trag din neam mare, Asta e o-ntîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I, 167. De naștere înaltă, purtînd un nume mare. MACEDONSKI, O. I, 260. Între acești boieri nedregători întílnim nume mari din Moldova. XENOPOL, I. R. III, 169. Cînd voi sta de-a fărmeca, Nu farmec din vița ta. . . Și farmec din viță mare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 270. Se numără de neam mare, Dar cinste de catîr are. ZANNE, P. IV, 486, cf. 575. ♦ (Ca determinant pe lingă substantive nume de rudenie, indică un grad de rudenie apropiat) Văr mare¹ = văr primar, v. p r i m a r. Unchi (sau lele) mare = fratele (sau sora) tatălui sau a(l) mamei, în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru (sau soacră) mare = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) mirelui. Iată craiul, socru mare, rezemat în jilț cu spată. EMINESCU, O. I, 85. Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași, Cu socrii mari și cu nuntași. COȘBUC, P. I, 56. Nun (sau nună) mare = fiecare dintre cele două persoane care asistă ca martori principali la săvîrșirea unei cununii religioase. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare. EMINESCU, I, 85. După cununie, pe cînd toți sînt în culmea veseliei la masă, nunu mare ridică un toast pentru viitorul finilor. CARAGIALE, O. IV, 239. La dreapta mirelui vine nunul cel mare. MARIAN, NU. 498. 4. (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Superior ierarhic al unei persoane, considerat în raport cu aceasta. Spui domnietale ca mai marele miiu de ce-am înțeles și eu (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. Cela ce va face greșeală cu învățătura mai marelui său nu să cheamă să fie făcut greșeală cu înșelăciune. PRAV. 252. Iar noi nici mai marilor noștri. . . nu le dăm căzuta cinste. ANTIM, P. 22. De le-ar veni vro scîrbă de la mai marii lor. MUSTE, LET. III, 65/3. Ca unui mai mare o să-ți dau slăvire, Și vitejiii tale o s-aduc jertvire. PANN, E. II, 106/17, cf. id. P. V. II, 55/4. Mai marii lui, văzîndu-l că și-a făcut datoria de ostaș, l-au slobozit din oaste cu arme cu tot. CREANGĂ, P. 297, cf. TDRG. A luat poziție de drepți dinaintea mai marilor, așa cum se ia la armată. PAS, II, 24. Cu mai marele tău, calul nu-ți alerga. ZANNE, P. IV, 429, cf. 431. 5. (Cu valoare de superlativ; adesea substantivat) (Persoană) care ocupă cel mai înalt loc într-o anumită ierarhie, care are funcția de conducător, de șef (suprem). Și fiul omenesc vîndut să fie mai marilor preoți și cărtulari. TETRAEV. (1574), 234. Batjocorit a fi de bătrîni și de mai marii preuți și de cărtulari. CORESI, EV. cf. 85. Răspunse mai marele săborului.id. ib. 405, cf. 380. Cotul sting de se va clăt[i], judecătoriu veri ieși sau mai mare prespre alalții. PARACLIS (1639), 261, cf. 257, 258. Mai marele ce va fi cap între mai multe soții. PRAV. 273, cf. 298. Mai marii acelui loc vor face milostenie feciorilor lui. ib. 291. Și adună pre toți mai marii popilor și cărtularii. N. TEST. (1648), 4^r/15, cf. 56^v/12. Cuvîntul lui D[a]v[i]d dat mai marelui cîntătorilor (a. 1651). GCR I, 154/7, cf. 170/31, ST. LEX. 150/2. Era mai mare arhimandritul și pre o sfîntă mănăstire de călugărițe. DOSOFTEI, V. S. septembrie 22^v/4, cf. 15^r/21. Au făcut ceată cu toți mai marii și eu cu dînsul. id. ib. 30^r/32. Stătu tot Rîmul și olatele de au giurat cu Brut, ca să nu mai sufără crai peste înși mai mare. N. COSTIN, L. 102. Atunce au scos mai marii Bugeagului și ei văcărit. NECULCE, L. 307. Cornelie, mai marele polcurilor ce le chema pretoriane . . . , rău i-au bătut. CANTEMIR, HR. 79. Mai marele orașului. MINEIUL (1776), 130^v2/16, cf. LET. III², 225. Mai marele bulgarilor, de multe ori pierzînd războiul. . . , făcu pace. MAIOR, IST. 198/15. Știu că fiind mai mare peste oștile mele, cum ai văzut că m-au biruit, m-ai lăsat. NEGRUZZI, S. I, 141. Au fost poftiți. . . mai marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231. Vru să cerce pînă unde merge priceperea și istețimea lui Joe, ca un mai marele zeilor. ISPIRESCU, L. 86. Părinte al nostru, tu Saturniene, Mai mare peste toți stăpînitorii. MURNU, O. 2, cf. 9, ȘĂINEANU, D. U. Cînd m-am înfățișat cu jalba și cu recomandație la mai marele detașărilor, el m-a primit cu vădită silă. I. BOTEZ, B. I, 244. Am auzit odată că mai marii Se sărutau la chef cu lăutarii. ARGHEZI, C. O. 165. Mai marii aveau să hotărască de soarta tuturora. PAS, Z. I, 120. Aici poposeau să-și răsfețe Sluțenia firii, gingașele fețe Ale mai marilor Împovărați de slăvi și steme. DEȘLIU, G. 37. Lupul acesta s-au întîmplat că era mai marele, adecă căpitanul tuturor lupilor. SBIERA, P. 58. Se oprește acolo cu o poroncă de la mai marele țărei. ȘEZ. IV, 2. În ziua balului rugă pe mai marele curții s-o lase și pe ea la bal. MERA, L. B. 190. Mai mare peste mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei ce se mîndresc prea mult cu o slujbă mică. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Învechit) Strămoș, înaintaș. Toate vîrstele și toți robii și slobozii, proștii și voinicii, mai marii și începătorii. . . toți împreună întoarsemu-ne și netrebnici fum. CORESI, EV. 286. Întreabă pre părintele tău, și-ț va răspunde ție mai marii tăi. EUSTRATIE, PRAV. 2/11. Atunci își pierdu viața și raționistul Ștefan Șincai (unul din mai marii istoricului Georgie Șincai). BARIȚIU, P. A. I, 255. Pl.: mari și (învechit) mare. – Și: (regional) măre (ALR II 2640/2), mire (VICIU, GL., PASCU, C. 210) adj. – Probabil lat. mas, maris.

MĂNĂSTÍRE s. f. 1. Instituție religioasă în care credincioșii (călugări sau călugărițe), organizați în comunități, trăiesc izolați de lume ; ansamblu de chilii și dependințe grupate în jurul unei biserici (împreună cu călugării sau cu călugărițele care trăiesc acolo). V. chinovie, schit, metoc, lavră. Iară voi să avăți a vă feri de acel satu și de svănta monastir (a. 1 602). CUV. D. BĂTR. I, 127/13. Suduiaște pre egumenul lui și pre mănăstire. PRAV. 239. Călugărul ce va ieși din mănăstire și va lăcui la țară pentru să-și hrănească părinții, nu să cheamă că să leapădă de călugărie. ib. 298, cf. 193. Chemă pre toți egumenii de la toate mănăstirile Țărăi Muntenești (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/3, cf. 78/2, 87/26, 174/6, 319/14. Carii oameni împart aurul și argintul său săracilor și pre la mănăstiri pentru sufletele lor? CHEIA ÎN. 10^r/24. Petru vodă. . . pre călugări și mînăstiri întăria și-i miluia. SIMION DASC., LET. 258, cf. 91. Și-au făcut ... și alte metochori . . . din care are monăstirea mult venit (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 257. Au dat cu toți, și boieri și mănăstiri, cîte 48 de bani pe stupi (a. 1 729). GCR II, 24/34. La metohul mănăstirii era un voinic ca de doauăzeci de ani (a. 1 747). id. ib. 40/16. Era și morile unei mănăstiri. . . care măcina făină (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 263/14. Toate mănăstirile și mitropolia și episcopiile, cu totul să să vînză pă trei-patru și mai mulți ani, în arendă, I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Mănăstirile ceale mult înzestrate. MUMULEANU, C. 70/15. Tras în monâstire, în locul de pace, Carol-Cinci sta singur. HELIADE, O. I, 296. A vizitat mînăstirile de peste Olt. GHICA, S. 499. Călugăreni sau Crucea de Piatră, proprietatea dreaptă a monastirei Glavaciocu. FILIMON, O. II, 8, cf. I, 311. Era pînă atunci mitoc al monastirei neînchinată Pîngărați. I. IONESCU, P. 462. Jurase ca să-și înfunde tinerețile și frumusețile la Agapia, dar cum mă zări, plecăciune, ea uită și pe răposatul și monastirea și găsi mai comod să mă plece la jugul căsătoriei. ALECSANDRI, T. I, 370. De ce nu vă astîmpărați în mănăstire și să vă căutați de suflet, măcar în săptămînă patimilor? CREANGĂ, P. 110, cf. 88, 90, 112, id. A. 71. M-am oprit la o mănăstire veche lîngă un rîu limpede și grabnic. SADOVEANU, O. VI, 349, cf. IV, 147, id. A. L. 8. Și s-a pus Mărcuț, în silă, Să ceară mereu la milă, Precum cer călugării Pe seama mănăstirii. JARNIK-BÎRSEANU, D. 486. La mănăstire, bogăție mare, dar milă nicidecum. ZANNE, P. VIII, 378. Mănăstirea-i de dînsul, se spune, ironic, despre cineva care duce o viață ușuratică. Com. din MARGiNEA-RĂDĂUȚI. Am o mănăstire verde cu călugări negri în ea (Pepenele cu sîmburii din el). SBIERA, P. 321. ◊ Mănăstire închinată v. î n c h i n a t. ◊ Expr. A (se) duce sau a (se) închide, a intra, a trimite, a băga la (o) (sau, rar, în) mănăstire = a (se) călugări. Și să pofti de cătră dînsul să o ducă la o mănăstire, ceea ce poftiia și el. MINEIUL (1 776), 51^r2/21. Să adunară cu mulți părinți și. . . să duseră. . . la. . . Daniil. . . rugîndu-l să bage pre Athanasiia la o mănăstire. ib. 51^vl/13. Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el! CARAGIALE, O. VI, 10. Octav. . . părăsise viața acestei lumi și se închisese în mînăstire. GALACTION, O. 224. (Argotic) A se face mănăstire = a se produce învălmășeală, înghesuială ; a începe bătaia. Cînd se bat mai mulți și se produce învălmășeală căci cad unii peste alții, golanii care privesc strigă: „Haideți, măi, că se face mănăstire”. BUL. FIL. IV, 112. 2. S p e c. Biserică a unei mănăstiri (1). Monastirea monahilor franciscani plină de oameni. BARIȚIU, P. A. II, 414, cf. NEGRUZZI, S. I, 146. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat – Domnește monăstirea. ALEXANDRESCU, M. 9. Sfinții de pe zidul monastirii. MINULESCU, V. 131. Mai bine să cazi din picioare decît de pe monăstirea lui Manole. ZANNE, P.VI, 193. Mînăstirea-ntr-un picior, Ghici ciuperca ce e? (Ciuperca). TEODORESCU, P. P. 221, cf. ȘEZ. IV, 74, GOROVEI, C. 83, SADOVEANU, P. C. 3. ♦ (Bucov.) Biserică construită din piatră sau din cărămidă. În Bucovina, toate bisericile zidite din material tare (piatră și cărămidă) se numesc de popor mănăstiri și numai cele de lemn se numesc biserici. MARIAN, Î. 284, cf. TDRG. ♦ (Regional) Catedrală. Cf. ALR II/I MN 92, 2 723/47, 95, 102, 157, 235, 250, 284, 346, 353, 365, 386, 551, 791, 836, 876, 899, 958, ALRM II/I h 226. 3. (Bucov.) Numele jucătorului care, la jocul de copii numit clopot sau clopotniță, stînd în picioare pe umerii altor doi jucători, închipuie o mănăstire (2); numele jocului respectiv ; (regional) mănăstioară (3). Șase sau opt feciori se pun umăr la umăr într-un șir, stînd în picioare, iar un al șaptelea sau al nouălea care e mai sprinten se suie deasupra, pe umerele celor doi dintr-un capăt și, stînd cu un picior pe umărul unuia, iar cu cellalt pe al altuia, formează mănăstirea. MARIAN, Î. 203. 4. (Astron. ; popular, art.) Numele unei constelații din emisfera boreală, alcătuită din cinci stele principale ; Casiopeea, (popular) scaunul-lui-Dumnezeu. Cassiope se cheamă scaunul-lui-Dumnezeu sau mînăstirea. PAMFILE, CER. 169. 5. (Prin Dobr.) Epitet depreciativ pentru un cal mare, gros și urît. Cf. DR. V, 208.Pl. : mănăstiri. – Și: mînăstire, (învechit) monastíre, monăstíre, (regional) mînăștíre (ALR II/I h 187/130) s. f., (învechit, rar) monastír subst. – Din v. sl. монастырь.

MELEÁJĂ s. f. (Regional) Cal mare și slab ; mîrțoagă, gloabă, (regional) melegar¹ (Albești- Slobozia). BUL. FIL. II, 187, cf. IORDAN, STIL. 87. - Etimologia necunoscută.

MELEGÁR¹ s. m. (Prin Transilv.) Cal mare și slab ; mîrțoagă, gloabă, (regional) meleajă. Cf. BUL. FIL. II, 187, DR. V, 211. - Pl.: melegari. – Etimologia necunoscută. Cf. t e l e g a r.

MILITAR, -Ă s. m., adj. 1. S. m. (În opoziție cu c i v i l) Persoană care face parte din cadrele armatei, persoană care își îndeplinește stagiul în armată; ostaș, (învechit și popular) oștean. V. s o l d a t, c ă t a n ă. 2 ferdele ovăs, 4 pite . . . am dat la un militari (cca 1800). IORGA, S. D. XII, 130. Voia să aibă militari buni. MOLNAR, I. 241/8, cf. MAN. ÎNV. 80/10, BUDAI- DELEANU, LEX. Un cordon de militeri. AR (1829), 223¹/28. O numeroasă adunare de militari. russo, s. 27. Ce fel de militar ești dumneata? SEBASTiAN, T. 38. Ca vechi militar... îi admir. sadoveanu, M. c. 92. Tăria și puterea . . . pe care o insuflă militarilor. SCÎNTEIA, 1953, nir. 2 782. Frunză verde de stejar, M-a dat satul militar. TEODORESCU, P. P. 300. Militari și ofițeri Stau ca stelele pe ceri. SEVASTOS, C. 281. Și mă cere-un militar. ȘEZ. V, 13. Cinci suti di melitari, Tot călări și pi cai mari. VASILIU, C. 79, cf. ALR I 1423. 2. Adj. Care aparține armatei sau militarilor (1), privitor la armată sau la militari, specific armatei sau militarilor; făcut după principii proprii armatei; milităresc, ostășesc, (învechit și popular) oștenesc. Rînduiala ca la toate instituturile este militară. AR (1830), 358¹/46. Ființa funcționarilor civili și militari. . . da acestei priveliști o pompă solemnă. NEGRUZZI, S. I, 36. Șeful. . . diviziei a 2-a teritorială militară (a. 1866). URICARIUL, VII, 239. Suceava [era] țelul său, în limbaj militar punctul obiectiv al invaziunii. HASDEU, I. V. 21. Ce tristă operă cînta Fanfara militară. BACOVIA, O. 89. Autoritățile militare. BR[ESCU, A. 257, cf. BART, E. 234, id. S. M. 26. Nu se mai vorbi . . . de pregătirile militare. STANCU, R. A. IV, 216. ◊ Serviciu (sau stagiu) militar sau (învechit) slujba militară = stagiu obligatoriu de armată pentru toți bărbații valizi. Cheamă pe toți. . . la slujba militară. CR (1830), 63²/37. Arta militară, v. a r t ă. ♦ Pus la dispoziția armatei. Trenul militar e-aici de două zile. VINTILĂ, O. 11. – PI.: militari, -re. – Și: (popular) melitár, -ă, (învechit) militáriu (LB, PONTBRIANT, D., COSTINESCU), militér, -ă s. m., adj. – Din fr. militaire, lat. militaris, germ. Militär.

MÎNZ s. m. 1. Puiul (de sex masculin al) iepei, a cărui limită de vîrstă variază, după regiuni, de la cîteva luni pînă la trei ani. Cf. CUV. D. BĂTR. I, 291, LEX. MARS. 203. 20 iepi cu mînzii lor și altele mai mici lucruri (a. 1 711). URICARIUL, XI, 219, cf. XV, 208. Și zîsă, tot pi iepe să încalece și să lege mînzăi la gura peșterăi. ALEXANDRIA (1784), ap. GCR II, 133/19. Zise Alexandru să încalece cine are iapă cu mînzu și să lase mănjii afară (a. 1799). GCR II, 168/3, cf. LB. Morcovii sînt tare buni pentru hrana vitelor, dar mai cu samă pentru cai, mînzi, strîjnici și tretini. I. IONESCU, C. 226/7. În herghelie sînt 54 de iepe cu mînzi. id. D. 370, cf. id. P. 94. Comisul. . . zise: împărate Filipe ! astăzi făcu o iapă un mînz minunat. ALEXANDRIA, 14/8, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, CIHAC, I, 157, LM. Ea-l pune să-și aleagă, drept răsplată, un mînz. EMINESCU, N. 18. La Crăciun nechezam ca mînzii. CREANGĂ, A. 10. Într-una din zile ce-i vine drăcosului de copilaș, că numai încălecă pe mînzul lui și mi ți-i dete călcîie. ISPIRESCU, L. 161, cf. 181. Printre copitele zglobiilor mînji ce pasc în erghelii, se strecoară pitpalacul limbareț. ODOBESCU, S. III, 160, cf. DRRF, BARCIANU, ALEXI, W., PAMFILE, com. 51, PĂCALĂ, M. R. 190, cf. NICA, L. VAM. „Calul mic” se numește mînz. PRIBEAGUL, P. R. 69. Leul, mînzul, cîine, șoarece, pisoi Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Mînzii zburdau în ceair. SADOVEANU, O. V, 638. Mînzi mici cît cînii își vÎrau boturile sub pîntecele iepelor. CAMILAR, N. II, 454, cf. I, 300, 301. Cînd pleacă tata cu brigada, Eu duc toți mînjii la păscut. V. ROM. ianuarie 1954, 141. Lupii le-au sfîșiat un mînz care-l creșteau pe lîngă tîrlă. ib. iulie 1954, 78. Domnule ! di va crești mănzul acista. . ., în toată țara aceasta nu va fi cal ca acista. POP., ap. GCR II, 359. Împăratul, șezînd călare pe iapă, avea drept valtrap pielea mînzului stârpit al acelii iepe. POP., ap. GCR II, 372. Du-te la Tîrgul d-afarâ, Te-abate la cîrciumioarâ, Zece lopătari tocmește Și cu dînșii te pornește La oborul Iepelor, La gunoiul Mînjilor. TEODORESCU, P. P. 528, cf. ȘEZ. I, 154, 278, XII, 153, 171, XX, 112, ALR I 1 106, ALR II/I MN 44, 2333/102. Mai bine îl făcea mă-sa un mînz și-l mînca lupii (sau un lup), se zice despre un om prost sau lipsit de noroc. Cf. ZANNE, P. I, 544, IV, 466, PAMFILE, J. II, 153, com. din PIATRA-NEAMȚ. La gustare Un cal mare, Și la prînz Un mînz, se spune despre un om lacom la mîncare. Cf. ZANNE, P. III, 572. Cînd îi dai, îi fată iapa, cînd îi ceri, îi moare mînzul, se spune despre un om rău de plată, id. ib. V, 243. Mînz de fier, coadă de fuior (Acul cu ața), SADOVEANU, P. C. 6. ◊ (Ca epitet pentru copii, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Un mînz de copil se ținea după el. SANDU-ALDEA, U. P. 91. ◊ (În contexte figurate) Că puse Domnul firea noastră ceaia rănită spre al lui mînz (ce se zice, spre trupul său), și nodurile lui pre noi au făcut. CORESI, EV. 393. Prindeam al vremii nestatornic mînz La sania ce zboară peste veacuri. BENIUC, C. P. 42. ◊ E x p r. (Învechit) Cînd mășcoii vor face mînzi = niciodată. Atunci veți lua Vavilonul, cînd mășcoii vor face mînzi. HERODOT (1645), 205. (Popular) A umbla (sau a bate, a face, a se duce) calea mînzului = a se obosi zadarnic, a umbla fără rost și fără folos. Făcurăți și voi calea mînzului, fără nici un rost. BENIUC, V. CUC. 7, cf. SEVASTOS, ap. ZANNE, P. I, 545. Știu că umblai, mamă, calea mînzului; cît am mers nu am întîlnit decît pe un morar la o moară afurisită. MERA, L. B. 36. cf. com. FURTUNĂ. Bați calea mînzului. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Regional) A fi făcut un mînz mort = a ajunge la un rezultat nul, a nu fi făcut nimic. Cf. ZANNE, P. IX, 656. A se ține (sau a umbla, a merge după cineva) mînz = a nu se dezlipi (de cineva), a se ține scai (de cineva). Cf. id. ib., PAMFILE, J. II, 153. Vine domnu Crețu la vînat? Grigore trebuie să umble ziua întreagă, mînz, după el. AGÎRBICEANU, D. Ț. 111. (Eliptic) Mergem. Ei doi înainte, eu după ei, mînz. id. ib. 198. (Regional) A lua mînz (pe cineva) = a-și face (pe cineva) tovarăș nedespărțit. Cf. ZANNE, P. I, 545. (Rar) A fi în anii mînzului = a fi tînăr. Eh, frate. . . eram în anii mînzului. CAMILAR, N. II, 232. ◊ C o m p u s: (regional, în superstiții) mînzu-dă-cu-sară = ființă fantastică despre care se crede că umblă prin păduri după apusul soarelui. Cf. COMAN, GL. ♦ (Învechit și regional) Puiul măgăriței. Veți afla o asină legată și mînzul cu ea: dezlegați-o și o aduceți. N. TEST. (1 648), 26^v/34. Nu te teame fata Sionului, iată craiul tău vine șăzînd spre mînzul asinei. ib. 122^v/9, cf. GCR I, 232/32. Mănz de măgar. POGOR, HENR. 52, cf. DDRF, ALR SN II h 299. ♦ (Învechit) Puiul cămilei. Cf. HERODOT (1645), 187. 2. (Familiar) Epitet pentru un copil (zburdalnic, neastîmpărat) sau, p. e x t., pentru un bărbat tînăr. După aceea, ce-i vine lui, îmi zice: - Ia ascultă, mînzule. Drumu-napoi nu-l mai facem. Mai bine apucăm prin Costești. SADOVEANU, O. VI, 636. Are un narav, cînd mă vede. O dată începe: „He-he! ce mai faci, mînzule?” Acuma mi-i rușine să-mi zică mînz. id. O. XIII, 28. Cu milă și dezgust privea Bălcescu la acești oameni care, ca să-și facă puțin curaj, făceau glume de mînji. CAMIL PETRESCU, O. II, 536. Așa, mînzule, bravo, a fost bine ! PAS, Z. I, 269. Hora se oprește numai cînd mînzul cu fluierul a ostenit. STANCU, D. 169. 3. (Regional, cu sens colectiv) Firele de urzeală care nu încap în spată (și care se fac ghem, rămînînd pe lîngă război); (regional) mînzălău (3), mînzoc (I 3), mînzoi (2). Dacă urzala e prea multă și nu încape toată în corlețele ițelor și babele spetei, firele cari rămîn se fac ghem pe două găteajă puse cruce și se tot deapănă, pînă taie pînza, acest ghem se numește mînz. BREBENEL, GR. P. Lătunoaiele și otincele fac pe gospodină de rîs, întocmai ca și mînzul sau mînjălăul, adecă firele ce nu au loc prin spată. PAMFILE, I. C. 280, cf. id. J. II, 153, ALR I 1 291/ 590, ALR II/723, A II 12, III 1, 3, 12, 16, 17. 4. (Regional) Hădărag la îmblăciu. Cf. ALR I 922/424, 538, 540, 550, ALR SN I h 77, ALRM SN I h 56. 5. (Prin Mold., la plută) „Lemn legat prin gînjuri sau lemnul în chingă”. CIUPALĂ, T. 336. – Pl.: mînji și (regional) mînzi. – Și: (regional) mănz, mînț (ALR I 1 106/590), mîns (ib. 1 106/746, 748, 984) s. m. – Cf. alb. m ë s.

*ARTERĂ (pl. -ere) sf. 1 🫀 Vas prin care sîngele e dus de la inimă la celelalte părți ale corpului (🖼 230) ¶ 2 Fig. Cale mare de comunicațiune într’o țară, într’un oraș: bulevardele sînt arterele principale într’un oraș [fr.].

MOVILĂ s. f. 1. Ridicătură de pămînt naturală mai mică decît dealul, de formă conică, care se află, de obicei, în regiunile de cîmpie și, mai rar, în cele de podișuri joase; măgură. V. g o r g a n, c o l i n ă, d î l m ă, d î m b, m u ș u r o i¹ (4). Și acolo, deasupra Șiretului, la movila cea mare a Tecuciului, au odihnit trii zile. URECHE, LET. I, 127/10. L-au aflat pre om. . . arînd la o movilă ce să cheamă acum Movila lui Purcel. NECULCE, L. 11. Această cetate iaste acum . . . așezată la un loc prea nepotrivit, pe coastele unor movile. IST. AM. 10^v/16. Iată că lîngă-o movilă, domnul Ștefan s-au oprit. ALECSANDRI, P. I, 33, cf. 21, 24, id. T. I, 358. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pămînt, de care să nu fie legat un cîntec, o legendă, un nume de viteaz. VLAHUȚĂ, O. A. II, 138. Pe movilele cele mari din zări, aprinseră focuri. SADOVEANU, O. V, 646, cf. 647. Cîrduri de gîște, și ici-colo porci, se bălăcesc în gîrlă, în dreptul movilei. CAMIL PETRESCU, O. I, 245. Au așezat stînele Pe toate movilele. ALECSANDRI, P. P. 54. Zărea într-o movilă un român arînd în silă. id. ib. 168, cf. JARNIK-BÎRSEANU, D. 213, RETEGANUL, TR. 123. ◊ (În context figurat) Să știi, Purice, băiete, că nu-i mai fi moșinoi, Ci, spre vrednică răsplată, movilă-a te face vroi. NEGRUZZI, S. I, 129. ♦ (Regional) Stîncă (Ceahlău-Piatra Neamț). ALR I 400/556. 2. Ridicătură făcută de om cu pămînt sau pietre, obiecte etc.: a) (Învechit) Val de pămînt (în preajma unor ziduri de cetate). Venind acolo pre hătmănie, . . . lua cetățile cu movilile. HERODOT (1645), 67. Nu va întră în cetatea aceasta, zice D[o]mnul, și nu va săgeta acolo săgeată. . . și nu va turna preste ea movilă (n i c i s ă r i d i c e v a l î m p o t r i v a e i B 1938). BIBLIA (1688), 282¹/59. b) Ridicătură de pămînt făcută de mîna omului în amintirea unuia sau mai multor morți (căzuți pe cîmpul de luptă). V. t u m u l. Stă movila și acmu pe drumul Bâiei de la Suceavă, care să pomenești Movila lui Răzvan pănâ astădzi. M. COSTIN, O. 46. Le stau movilele și pănă astăzi deasupra satului Tăuteștilor. id. LET. I, 232/35. Oastea lui Mihai Vodă i-au înfrîntu la sat, la Verbiia pre Jijiia, unde stă movila făcută de lrimiia Vodă deasupra acelor trupuri. N. COSTIN, L. 595. Și la purces au pus de-au făcut și o movilă mare în codru, ca să rămîie de pomenire. NECULCE, L. 307. Timuș puse a se îngropa rivalul său cu mare pompă și o movilă înaltă acoperi rămășițele acestui oștean. ASACHI, S. L. II, 27. Am urmărit pînă la Alexandria movilele romane, și de aici. . . am mers la movila numită Gosgan. BOLLIAC, O. 265. ♦ Pămînt ridicat peste un mormînt. Am văzut o movilă acolo unde pusese pe mama . . . Movila era rece, tăcută, umedă. EMINESCU, G. P. 40. Mai la vale de măr și de fîntînă, cîteva movili proaspete de țărînă și cîteva cruci de Iemn. SADOVEANU, Z. C. 28. Mormintele erau despuiate de iarbă, ca și cum ploaia le-ar fi spălat, căutînd să străbată prin movilele lor, adînc, pînă la sicriele de lemn. T. POPOVICI, S. 461. c) (Regional) Fiecare dintre micile ridicături de pămînt sau de pietre făcute în jurul unui țăruș, al unui pom etc., pentru a însemna hotarul dintre două proprietăți, dintre pădure și fínaț, dintre două comune etc.; mușuroi¹, (regional) gomilă, holum. V. m e j d ă, m e j d i n ă. O moghilă unde se împreună trei hotare. MARIAN, NA. 281. În loc de pietre sau bouri, se făceau și gropi sau se ridicau movile care se văd și astăzi. PAMFILE, A. R. 22, cf. I. BRĂESCU, M. 68. Se urcă pe o movilă cu piatră de hotar în vîrf și începu să vegheze. PREDA, M. 112, cf III 12, XVII 32, I. CR. II, 348, CIAUȘANU, GL., CHEST. IV 112, ALR II 5 069, ALR SN III h 809, com. din ORAVIȚA și FRATA-TURDA. Movilă săpată (sau găunoasă) = movilă (2c) dintre vechile semne de hotar, în care s-au făcut săpături spre a se vedea dacă nu cumva ascunde comori. Cf. IORGA, S. D. VI, 45, VII, 207, URICARIUL, XX, 143. Unele din aceste movile. . . le întîlnim în vechile hotarnice sub acest nume: „. . .întri Drujăști și la movila săpată, apoi. . . în deial și la movila săpată; de acolo peste cîmp la movila săpată”. PAMFILE, A. R. 23, cf. id. COM. 54. d) (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de” și arătînd felul materialului) Grămadă, morman; maldăr¹ (3), vraf. Și pre acia pre toți i-au tăiat, unde pe urmă movile de cei morți au strîns. URECHE, LET. i, 127/2. Și zise Iacov fraților lui: adunați pietri, și adunară pietri și făcură movilă. BIBLIA(1688), 23²/42. În fieștece loc ridică grămezi de morți și movile de oase. MOLNAR, RET. 120/17. El strînge și adună movilele de bani. NEGRUZZI, S. II, 200. În grădini, în cîmp, pe dealuri, prin poiene și prin vii, Ard movili buruienoase, scoțînd fumuri cenușii. ALECSANDRI, P. III, 33. Movili de frunze-n drumu-i le spulberă de sună. EMINESCU, O. I, 92. Tretinul. . . sta culcat într-un colț pe-o movilă de gunoi. ID. N. 22. Torceam împreună cu dînsa. . . cîte-o movilă de drugi de canură. CREANGĂ, A. 63. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, id. P. 69. Culca la pămînt o oaste întreagă, de se făcea o movilă înaltă cît era ea de mare. ISPIRESCU, L. 193. Și el e emirul și are-n tezaur Movile înalte de-argint și de aur. MACEDONSKI, O. I, 142. Movili de porumb se dau la lopată. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Pe trotuarul halei o movilă de capete de vită, alta de burtă, alta de părți de vită. SP. OPRESCU, M. G. 51. Satul, mănăstirea ardeau încă și păreau, de o parte și de alta, movili de jar. SĂM. V, 1 003. Sălciile, în lungul Dunării, însemnau movili negre și fantastice de frunziș nemișcat. SADOVEANU, O. VII, 339. Ședea turcește pe movila de pietriș. POPA, V. 85. Hamalii încetaseră lucrul și, lungiți pe movilele de cărbuni, dormeau trudiți, BART, S. M. 59, cf. 83. Nu vedea. . . movilele de cărămizi și moloz. C. PETRESCU, A. R. 25, cf. 22. Se prăvăleau la vale, alâturîndu-se, în gemete, movilelor de răniți și morți. CAMILAR, N. I, 49. Culegeau holda săracă laolaltă. O strîngeau laolaltă, într-o unică movilă, V. ROM. octombrie 1958, 144. Ștefan apucă arcul și săgeata, ținti, și un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca. în locul ei se văzu numai o movilă mică de păcură. ȘEZ. III, 235. Ari-o movilă di bani. Com. din MĂRGINEA-RĂDĂUȚI. Movilele de piatră de pe marginea drumului. Com. din FRATA-TURDA. 3. P. a n a l. (Regional) Mușuroiul¹ sobolului (Adam-Tecuci). ALR I 1 175/614. 4. (Regional) Termen depreciativ pentru un cal mare, masiv și neîngrijit (Săliște-Turda). Cf. DR. V, 212. 5. Mogîldeață (2). Doctorul făcu un salt în laturi și atunci dădu peste o movilă, peste un ghem mișcător . . . De lîngă el se ridică o momîie omenească. SADOVEANU, P. M. 300. – Pl.: movile și movili. – Și: (regional) moghílă s. f. – Movilă (formă hipercorectă) < moghilă < v. sl. могыла, ucr. могила.

ȚARĂ (pl. țări) sf. 1 🌍 Întindere mare de pămînt, teritoriu reprezentat ca o unitate, locuit de un anumit popor și stăpînit de un suveran: Țara-românească, România; Țara-ungurească, Ungaria; Țara-nemțească, Germania; Țara-rusească, Rusia; Țara-făgăduinții 👉 FĂGĂDUINȚĂ2; s’au scornit și o ciumă mare în toată țara, în zilele acestui domn (NEC.); au trămis Dumnezeu urgia sa asupra acesti țări, lăcuste, de au împlut țara prin toate ținuturile (LET.); doi domni într’o ~ nu pot fi (MUST.); (P): fie pîinea cît de rea, tot mai bună’n țara mea; – cum e țara, și obiceiul 👉 CALE14, MARE²2, PROROC2, TĂTAR1, TOCMEALĂ3 ¶ 2 Țara în care s’a născut, în care trăește cineva, patrie: m’am întors în ~; de ~, băștinaș: Grecii... erau mulți în toate boieriile și pîrcălăbiile... iară boierii de ~ nu puteau încăpea la nimic (NEC.) ¶ 3 La ~, la sat (în opoz. cu orașul): trăește la ~; a plecat la ~ ¶ 4 ‡Poporul de rînd (în opoz. cu boierii): cum au murit Matei, au și ridicat domn pre Constantin-Vodă slujitorii, boierii și țara (NEC.); Duca-Vodă, văzînd că s’au rădicat atîta ~ asupră-i, au ieșit cu toată casa Iui din curte și au purces în gios (MUST.) [lat. tĕrra].

CĂLOIU I. sm. augm. CAL. Cal mare BUD.. II. (pl. -oaie) sn. Trans. BUD. = CĂLONÎU.

MUTOS, -OASĂ adj. 1. (Prin Maram. și nordul Transilv.) închis la fire, tăcut, morocănos, ursuz. V. m u t (I 5). Femeie mutoasă. T. PAPAHAGI, M. 227, cf. ALR I 1 573/251, 268, MAT. DIALECT. I, 82. 2. (Prin nordul Transilv.; despre oameni) Cu membre mari, mătăhălos (COMAN, GL.); (despre cai) mare¹, gros (CHEST. I 55/442). – Pl.: mutoși, -oase. – Mut + suf. -os.

hiț În „Limba romînă”, 1961, p. 128 (din Maramureș), găsim hiț „goană mare” cu exemplul dă hiț cailor. Este vorba evident de germ. Hitze „arșiță” pe care l-am cunoscut în comuna Reviga (BPh, V (1938), p. 165: „scînteile care sar cînd lovești cu ciocanul un fier înroșit în foc; partea roșie a fierului”). Mi se pare clar că definiția din „Limba romînă” e greșită, căci exemplul s-ar traduce prin „dă goană mare cailor”, ceea ce nu înseamnă nimic. Sensul trebuie să fie și acolo tot „ardoare”, „înfierbîntare”, apoi poate „pornire”, sens pe care îl are și cuvîntul german.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

HIPOCAMP, hipocampi, s. m. 1. Animal fabulos, din mitologie, cu cap de cal, cu două picioare și cu coadă de pește, care trăgea carul lui Neptun. 2. (Iht.) Cal-de-mare (Hippocampus hippocampus). – Din fr. hippocampe.

PORTAL, portaluri, s. n. 1. Intrare principală monumentală într-un edificiu, de obicei încadrată cu un chenar de piatră, de zid sau de lemn și bogat împodobită. 2. Deschidere din piatră sau din metal la intrarea unor poduri mari de cale ferată. 3. Lucrare de zidărie în formă de inel, ridicată la capetele unui tunel pentru a sprijini terenul din jurul acestuia și pentru a opri căderea pământului, a pietrelor etc. – Din germ. Portal, it. portale.

STRECHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în sintagma strechea vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în sintagma strechea oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în sintagma strechea cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

CAL s. 1. (ZOOL.) cabalină, (pop. și depr.) mărțână. 2. (IHT.) cal-de-mare (Hippocampus hippocampus) v. căluț-de-mare. 3. (TEHN.) călușel, război. (~ la moara de vânt.) 4. (TEHN.) scaun. (~ la scăunoaie.)

CAL-DE-MARE s. v. morsă.

CĂLUȚ s. 1. (ZOOL.) căișor, (rar) călușel. (Un ~ de munte.) 2. (IHT.) căluț-de-mare (Hippocampus hippocampus) = cal-de-mare, (rar) hipocamp. 3. (ENTOM.; Locusta viridissima) cosaș, (înv. și reg.) acridă, (reg.) cobilițar, cobiliță, cosar, lăcustă verde, (Ban.) scăluș. 4. (ENTOM.; Locusta cantans) cosaș, (Ban.) scăluș.

HIPOCAMP s. v. cal-de-mare, căluț-de-mare.

MORSĂ s. (ZOOL.; Odobaenus rosmarus) (rar) cal-de-mare, vacă-de-mare, vițel-de-mare.

PROGRES s. 1. dezvoltare, evoluție, înaintare, propășire, mers-înainte, (pop.) ridicare, săltare, (înv.) pricopsire, progresie, prohorisire, (fig.) creștere. (~ ul societății.) 2. (fig.) pas. (A înregistrat un mare ~ pe calea...)

cal-de-mare s. m.

CĂLUȚ ~i m. (diminutiv de la cal) 1): ~-de- mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 2) Insectă din familia lăcustei. /cal + suf. ~uț

HIPOCAMP ~i m. 1) mit. Animal fantastic cu cap de cal, cu două picioare și cu coadă de pește. 2) Pește marin de talie mică de forma unui cal; cal-de-mare. /<fr. hippocampe

DILIGENȚĂ² s.f. (În trecut) Trăsură mare cu cai, folosită la transportul în comun al călătorilor, care mergea mai repede decît trăsurile obișnuite. [< fr. diligence].

pozmoc, pozmoace, s.n. (reg.) 1. smoc de păr crescut în partea de jos a piciorului calului. 2. cantitate mare de ceva; grămadă.

DILIGENȚĂ² s. f. trăsură mare cu cai, folosită în trecut, la transportul regulat de poștă și călători pe distanțe lungi; poștalion. (< fr. diligence)

herghelie (herghelii), s. f. – 1. Crescătorie de cai. – 2. Grup mare de cai. – Mr. irghelie, megl. arghel’e. Tc. hergele (Roesler 606; Șeineanu, II, 215; Lokotsch 826; Ronzevalle 85), cf. ngr. χεργελές „cal neîmblăzit”, alb. ergelje (Meyer 97), bg. ergele. – Der. herghelegiu, s. m. (paznic de herghelie).

CAL (lat. caballus) s. m. 1. (ZOOL.) Animal domestic erbivor de talie mare, caracterizat prin copita nedespicată, stomac unicompartimental și lipsa veziculei biliare. Originar din Europa și Asia, este răspîndit în prezent pe toate continentele; provine din trei strămoși: c. diluvial (Equus robustus), c. mongol (E. Przewalski) și c. tarpanic (E. Gmelini). Există mai multe rase de c.: pentru călărie, tracțiune și samar. Unele popoare folosesc în alimentație carnea de c. și laptele de iapă. În România, prin încrucișarea raselor selecționate cu cele locale s-au obținut rase ameliorate: c. semigreu românesc, c. ameliorat de munte, c. de sport românesc, cai locali ameliorați din zona de șes, podiș și coline. ♦ C. semigreu românesc, format în patru variante, fiecare utilizînd rasa ardenă. Are talia 151-156 cm, greutate de 550 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru tracțiune. C. Ameliorat de munte, rezultat din încrucișarea rasei huțulă cu rase locale din Bucovina. Prezintă dezvoltare corporală mică, talia de 135 cm, greutatea de 350 kg, format dreptunghiular, constituție robustă, aptitudini pentru samar, călărie și tracțiune. 2. Aparat de gimnastică prevăzut cu două mînere pe care se sprijină mîinile sportivului, în timp ce cu picioarele execută diferite mișcări de balansare sau de rotire. Fără mînere este folosit la sărituri. 3. Piesă la jocul de șah, de forma unui cap de c. (1). 4. (ZOOL.) Cal-de-mare = căluț-d-mare. 5. (ENTOM.) Calul-dracului (sau -popii) = libelulă.

CANALUL DUNĂRE-MAREA NEAGRĂ, cale navigabilă în SE României care unește fl. Dunărea cu Marea Neagră, scurtînd drumul navelor spre Constanța cu c. 400 km și asigurînd irigarea a peste 200.000 de ha teren. Proiecte de realizare a unui asemenea canal datează de la mijlocul sec. 19. Lucrările au început în 1949, acestea constituind un mijloc de exterminare a deținuților politici care au fost folosiți ca principală forță de muncă. Sistate în 1955, lucrările au fost reluate în 1975, după un alt proiect. Canalul, dat în folosință la 26 mai 1984, străbate Pod. Dobrogei de Sud de la V la E, fiind axat în mare parte pe fosta vale Carasu. Porturi: Cernavodă, Medgidia, Basarabi, Agigea. Lungime totală: 64,2 km; lățime la bază: 70 m, la suprafață 110-140 m; adîncimea: 7 m; pescaj maxim admis: 5,5 m. La capete, canalul este prevăzut cu ecluze (Cernavodă și Agigea), fiecare avînd două incinte care asigură navigația în ambele sensuri; este traversat de șapte poduri (trei rutiere, trei feroviare și unul mixt). Volumul de trafic pe care îl poate prelua anual este de c. 75 mil. t mărfuri, asigurîndu-se trecerea navelor fluviale și a celor maritime de dimensiuni mici. Constituie o importantă cale navigabilă europeană, permițînd o legătură mai directă între Marea Neagră și Marea Nordului, prin Canalul Rin-Main-Dunăre, precum și cu Marea Baltică prin Canalul Oder-Elba. O derivație, Poarta Albă-Năvodari-Midia, în lungime de 26,6 km (ad.: 5,5 m) a fost construit în 1984-1987.

cal m., pl. caĭ (lat. caballus, d. vgr. kabálles; it. pg. cavallo, pv. caval, fr. cheval, sp. caballo. V. cavaler, cobilă). Un animal soliped domestic (maĭ rar salbatic) care servește la călărie și la tras. Fig. Iron. Persoană robustă: ce cal de femeĭe! Cal de bătaĭe, motiv aparent, lucru exploatat ca să obțiĭ ceva: a-țĭ face un cal de bătaĭe dintr’o chestiune. Cal de mare, ipocamp. Calu dracilor, om răŭ, femeĭe rea. Cal-vapor (pl. caĭ-vaporĭ) saŭ numaĭ cal, forță de 75 de chilogramometri capabilă să rîdice într’o secundă o greutate de 75 de chilograme la o înălțime de 1 metru: mașină de 400 de caĭ. A vorbi caĭ verzĭ pe părețĭ, a aĭura, a abera, a vorbi lucrurĭ fantastice. A umbla după potcoave de caĭ morțĭ, a umbla după afacerĭ proaste, după cîștigurĭ irealizabile.

*ipocámp m. (vgr. ῾ippókampos, d. ῾ippos, cal, și kámpos, un animal marin). Zool. Cal de mare, un fel de peștișor marin al căruĭ cap seamănă cu cel de cal.

1) máre f., pl. mărĭ (lat. máre, it. mare, fr. mer, pv. cat. sp. pg. mar). Ocean, imensă întindere de apă care acopere cea maĭ mare parte a globuluĭ pămîntesc: corabie de mare. Parte maĭ mică din această întindere: marea Neagră. Suprafața imensă, imensitate: o mare de nisip, de oamenĭ. Ĭarbă de mare. V. ĭarbă. A cerca marea cu degetu, a te apuca cu forțe prea micĭ să facĭ un lucru prea mare. A promite marea și sarea, lucrurĭ imposibile, pe dracu și pe tată-su. Pe mare (Mold. nord pe marea), pe calea marină. – Marea acopere aproape treĭ sferturĭ din suprafața globuluĭ terestru și ocupă mult maĭ mult loc în emisferu austral de cît în cel boreal. Adîncimea apelor măriĭ e variabilă, oscilînd în mediŭ între 3000 și 4500 de metri. Dar pin unele locurĭ există depresiunĭ chear pînă la 8613 metri (la Tuscarora) și 9400 (la insulele Tonga). Apa măriĭ, pe lîngă urmele multor minerale, conține în disoluțiune multă clorură de sodiŭ (sare), care se extrage din saline marine. Dintre mișcările obișnuite ale măriĭ, unele-s întîmplătoare (ca valurile, care ajung pînă la o înălțime de 18 metri, dar al căror efect nu se maĭ simte la 20 de metri supt suprafața apeĭ), altele-s regulare, ca fluxu, refluxu și curentele.

*materiál, -ă adj. (lat. materialis). Format din materie: substanță materială. Relativ la materie: forța materială. Fig. Relativ numaĭ la corp (considerat ca materie față de suflet, spirit): distracțiunĭ materiale. Grosolan, prozaic, ĭubitor de banĭ, de mîncare și alte plăcerĭ fizice: caracteru acestuĭ om e material. Gram. Substantive materiale, acelea în care cea maĭ mică parte se numește tot ca întregu, ca lemn, fer, apă. S. n., pl. e și (maĭ rar) urĭ. Materie, lucrurĭ de tot felu întrebuințate într’o exploatare orĭ serviciŭ: material de cale ferată, mare perdere de material și oamenĭ. Materie din care facĭ ceva (o casă, o mîncare). Fig. Tot ceĭa ce servește la compunerea uneĭ opere: a aduna material (saŭ materiale) p. o carte. Adv. Materialmente.

PASCU, George (1912-1996), muzicolog, dirijor și compozitor român. Prof. univ. la Iași. Studii importante de istorie a muzicii („Muzicienii Iașului”, în colab., „Căi spre marea muzică”). Creație simfonică și camerală.

POZA RICA DE HIDALGO, oraș în E Mexicului, la NE de Ciudad de Mexico și la 193 km S de Tampico, în apropierea coastei G. Mexic; 275 mii loc. (2000). Mare centru petrochimic (numeroase rafinării) în cal mai mare bazin petrolifer al țării. Legat prin pipe-line de porturile Tuxpan și Tecolutla.

vítă f., pl. e (lat. vita, vĭață, adică „vietate”, ca vgr. zôon, animal, d. zoé, vĭață; it. vita, pv. cat. sp. pg. vida, fr. vie, viață). Animal domestic, dobitoc. Fig. Om prost, femeĭe proastă: ce vită! Vită mare, boŭ, cal. Vită mică, oaĭe, capră, porc. V. jivină.

cal-de-mare (pește) s. m., pl. cai-de-mare, art. caii-de-mare

ROMA 1. Capitala Italiei și centrul ad-tiv al reg. Lazio, situată în apropierea țărmului de V al Pen. Italice, pe ambele maluri ale fl. Tibru, la 28 km de gura de vărsare a acestuia în M. Tireniană, extinsă pe colinele Campidoglio (Capitolină), Palatino, Aventino, Quirinale, Viminale, Esquilino și Celio. R. include în arealul său statul independent Città del Vaticano (0,44 km²) și ins. Tiberina (pe Tibru); 2,3 mil. loc. (2005). Important nod de comunicații (aeroporturile „Leonardo da Vinci” și Ciampino; numeroase gări feroviare ș.a.) și pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, de transport, cultural-științific, de învățământ, turistic (c. 12 mil. turiști anual) și religios (Vatican). Metrou (inaugurat în 1955). Ind. metalurgică, a constr. de mașini (mașini agricole și de transport, utilaj energetic și electrotehnic), chimico-farmaceutică, poligrafică, pielăriei și încălțămintei, textilă și de confecții, de prelucr. a lemnului, cosmeticii, alim. Important centru al producției cinematografice (studiourile „Cinecitta”). Universitate (1303). Academia Națională de Științe; biblioteci. Librăria Universității (1661). Muzee naționale și galerii de artă: Capitolino (1471), cu colecții de sculpturi clasice, Pio Clementino (sculptură greacă și romană), Barracco (sculpturi antice), Muzeul Național Villa Giulia (artă etruscă și italică), Muzeul Național de Artă și Tradiții Populare, Muzeul de Preistorie și Etnografie, Muzeul Palazzo Venezia (artă aplicată), Galeria Națională de Artă Modernă (lucrări ale artiștilor din perioada 1800-1900), Villa Borghese (deschisă publicului în 1902, cu colecții de artă renascentistă), Cabinetul Național de Stampe ș.a. Operă. Orchestră simfonică. Teatre La R. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de vară în 1960. Sediul FAO. Numeroase monumente și vestigii romane, paleocreștine, renascentiste ș.a., astfel încât R. poate fi socotită ca un „muzeu în aer liber”. Zidul de fortificație construit în anul 272 d. Hr. (în timpul împăratului Aurelian) în jurul orașului vechi pentru apărarea împotriva invaziei popoarelor migratoare, care se întinde sub forma unui semicerc pe malul dr. al Tibrului, fiind străpuns de numeroase porți, între care Piancina, Pia, San Lorenzo, Porta Maggiore, San Giovanni, San Sebastiano (din care pornește Via Appia Antica), San Paolo, Porta del Popolo (reconstruită în 1561). Piețe notabile: Piața Veneției, dominată de monumentul gigantic din marmură albă, închinat regelui Victor Emmanuel II, primul rege al Italiei unificate, Piața Campidoglio, construită după planurile lui Michelangelo, Piața Colonna, în mijlocul căreia se află columna lui Marc Aureliu, închinată victoriilor armatelor romane, Piața Spaniei, realizată în 1723-1726, cu cele 137 de trepte care duc la biserica Trinità dei Monti (1495), Piața Navona (1651), Piața Poporului (1816-1820), Piața Barberini ș.a. Apeductele dell’Aqua Marcia (144 î. Hr.), dell’Aqua Iulia (sec. 1 î. Hr.), dell’Aqua Virgo (sec. 1 d. Hr.); Podurile Milvio (109 î. Hr.), Fabricio (62 î. Hr.) ș.a. Arcurile de Triumf ale lui Septimiu Sever (203), Constantin (312), Titus (sec. 1) ș.a.; Pantheonul, construit în anul 27 î. Hr. și refăcut în anii 118-125; Mausoleul împăratului August (28 î. Hr.); Termele lui Caracalla (212, cu mozaicuri), ale lui Dioclețian (306) ș.a. Ruinele Forumului Roman, centrul religios, politic și comercial al Romei antice, în care se aflau mai multe temple și bazilicile Emilia (sec. 3 î. Hr.), Giulia (55 î. Hr.), Masenzio (308-312). Forumurile imperiale ale lui Cezar (54 î. Hr.), August (7 î. Hr.) și Traian (111-114, construit după planurile lui Apolodor din Damasc) în care se află Columna lui Traian, monument de 29,78 m înălțime, ridicat în amintirea victoriilor armatelor romane asupra dacilor, acoperit de jur împrejur cu un basorelief în spirală cu scene din timpul războaielor daco-romane; Palatul Domus Augustana, al lui Domițian; Amfiteatrul lui Titus Flavius Vespasianus sau Colosseum, situat la poalele colinelor Palatino și Esquilino, construit în anii 70-80. Bisericile San Marco (336), Santa Maria Maggiore (sec. 5), decorată cu mozaicuri, cu o campanilă înaltă, San Giovanni în Laterano (311-314, restaurată în 1646-1649 de Borromini și în 1735 de A. Galilei) ș.a.; bisericile San Callisto (sec. 2), Santa Costanza (sec. 4), Santa Sabrina (sec. 5), San Stefano-Rotondo (sec. 5), Santa Maria Antiqua (sec. 6-8, cu fresce originare), Santa Maria in Cosmedin (sec. 6-12), în peretele căreia este inclusă celebra Boca de la Verita, Santa Maria in Travestere (sec. 12), San Clemente (1108), San Saba (1205), Santa Maria sopra Minerva (1280), Santa Maria del Popolo (1472-1477), cu fațadele neoclasice, pictată în interior de marii artiști ai Renașterii, San Augustino (1479-1483), San Pietro in Monitorio (1503), bazilica San Pietro (sec. 16-17, consacrată la 18 nov. 1826 de papa Urban VIII) de la Vatican, San Luiggi dei Francesi (1518), Santa Maria degli Angeli (1566), Il Gessù (1568) ș.a.; Palatele Venezia (1455), în stil renascentist, Cancelaria (1511), Farnese (1534-1549), Massimo (1532-1536), Borghese (1560-1614), Chigi (1562), reșed. oficială a primului ministru, Quirinale (sec. 17-18) – veche reșed. de vară a papilor, apoi reșed. regală, iar astăzi reșed. președintelui Republicii, Barberini (1625-1633); castelul San Angelo (1492-1503); Villa Farnesina, cu picturi de Rafael, Villa Medici (1544). Catacombele Romei, datând din anii 100-400, decorate cu picturi murale reprezentând simboluri creștine, renumite fiind cele ale Domitillei (sec. 1), San Callisto (sec. 2), San Sebastiano (sec. 2), Sant’ Agnese (sec. 2) ș.a. Numeroase fântâni monumentale, printre care celebra Fontana di Trevi (1762), monument baroc având în centru statuia lui Okeanos într-un car tras de doi cai de mare și doi tritoni (se spune că cei care aruncă aici monede vor reveni la Roma), Fontana dei Fiumi din Piazza Navona, opera lui Bernini, simbolizând „cele 4 mari fluvii ale lumii” (Dunăre, Gange, Rio de la Plata, Nil). Așezarea pe pe cele șapte coline este atestată arheologic de la începutul Epocii bronzului (c. 1500 î. Hr.), dar, potrivit legendei, a fost întemeiată în c. 735 î. Hr., de Romulus și Remus; statuia lupoaicei (Lupa Capitolina) care alăptează pe cei doi gemeni este considerată simbolul Romei. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. a devenit centrul republicii romane, iar în sec. 1 î. Hr. capitala Imp. Roman – atingând culmea grandorii la sfârșitul sec. 1 și începutul sec. 2; și-a păstrat calitatea până în timpul domniei împăratului Constantin cel Mare, care a trecut-o Constantinopolului (azi Istanbul) în anul 330. Împărțirea Imp. Roman (395 d. Hr.), căderea Imp. Roman de Apus (476) și migrațiunea popoarelor (cucerită și jefuită de vizigoți, 410 și vandali, 455) au dus la decăderea orașului. Din sec. 4 a fost reședință papală, de la sfârșitul sec. 6 protecția a trecut în mâinile Bisericii romane, iar din sec. 8 devine capitală a Statului Papal (până în 1870, cu excepția anilor 1309-1377, când aceasta se mută la Avignon) (v. și Vatican). În 1084 a fost pustiită de normanzi. În timpul răscoalelor populare, conduse de Arnaldo da Brescia și Cola di Rienzo, R. a fost declarată republică (1143-1155 și 1347-1354). R. a cunoscut o perioadă de de mare înflorire în timpul Renașterii. După cucerirea Statului Papal de către francezi, R. s-a proclamat republică (1798-1799), iar între 1809 și 1814 a fost inclusă în Imp. napoleonian. Centru al Republicii Romane (febr.-iul. 1849), instaurată în timpul Revoluției de la 1848-1849. Ocupată de armatele Regatului Italiei (1870), R. a devenit capitala Italiei unificate (de la 26 ian. 1871). În oct. 1922, fasciștii italieni au organizat așa-numitul „marș asupra Romei”, instaurând în Italia dictatura fascistă. R. a fost transformată într-o capitală modernă în anii ’20-’30 ai sec. 20, când a devenit centrul ad-tiv, cultural și al transporturilor țării. Unul dintre principalele centre ale Rezistenței antifasciste italiene. Ocupată de naziști în sept. 1943. Eliberată de trupele anglo-americane la 4 iun. 1944. – Tratatul de la ~, semnat la 25 mart. 1957 de Belgia, Franța, Republica Federală Germania, Italia, Luxembourg și Olanda, prin care se înființa Comunitatea Economică Europeană (Piața Comună) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). 2. ~ (Imp. Roman), stat sclavagist, unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Evoluția sa istorică a cunoscut mai multe perioade. Cea mai veche perioadă din istoria R. este cunoscută sub numele de „perioada regalității”, care ar fi durat, potrivit tradiției, aproximativ două sec. și jumătate (753-509 î. Hr.). Organizarea socială a R. în această perioadă era democrația militară; locuitorii R. (populus romanus) erau împărțiți în trei triburi a câte zece curii, fiecare curie având câte zece ginți. Principalele instituții politice ale statului roman incipient erau adunarea bătrânilor (senatus), adunarea poporului pe curii (comitia curiata), care alegea pe toți magistrații, și regele regele (rex), ales de adunarea poporului. În cursul evoluției sale din această perioadă, populația R. s-a împărțit în patricieni (aristocrația gentilică) și plebei (reprezentanți ai triburilor aservite), amândouă categoriile fiind formate din oameni liberi, sclavia, incipientă, având încă un caracter patriarhal. În sec. 6 î. Hr., Roma a cunoscut o perioadă de dominație politică etruscă, care a influențat tradiția, instituțiile politice și arhitectura sec. următoare. La sfârșitul sec. 6 î. Hr. (potrivit tradiției romane în anul 509 î. Hr.) la Roma s-a instituit republica, autoritatea regală fiind înlocuită prin aceea a doi magistrați, numiți la început praetori, iar apoi consuli, aleși dintre patricieni, de către adunarea poporului, aleși pe timp de un an de comițiile centuriate și învestiți cu putere absolută. Senatul devine instituție supremă a statului. Istoria internă a statului roman în perioada timpurie se caracterizează prin lupta dintre plebei și patricieni pentru pământ și pentru egalitate în drepturi politice, încheiată în 287 î. Hr. prin Lex Hortensia, a dus la importante modificări în structura socială a statului roman; populația liberă a Romei s-a împărțit în caste (ordines), în fruntea cărora era noua aristocrație (nobilitas), alcătuită din vârfurile patriciene și plebeiene. În a doua jumătate a sec. 5 î. Hr. Roma, dispunând de o excelentă organizare, a inițiat o politică expansionistă în Latium, apoi în Italia. În urma războiului cu coaliția orașelor latine (340-338, 327-304 și 298-290 Î.Hr.), Roma a cucerit întreaga Italie centrală de pe ambii versanți ai Apeninilor. După cucerirea Italiei centrale, Roma a ajuns în conflict cu orașele grecești din sudul Italiei. În urma războiului (280-275 î. Hr.) cu regele Epirului, Pyrrhos, și a asediului Tarentului (272 î. Hr.), Roma a ocupat toată Italia de sud. După ocuparea Italiei și organizarea ei din punct de vedere politic, social-economic și ad-tiv, interesele Romei s-au ciocnit de cele ale Cartaginei. Lupta pentru supremație în bazinul apusean al Mării Mediterane a dus la cele trei războaie denumite, după numele dat de romani cartaginezilor, războaie punice (264-241, 218-201 și 149-141 î. Hr.). În urma Primului Război Punic, Roma a obținut Sicilia, dar forța economică politică și militară a Cartaginei rămânea aproape intactă. În cursul celui de-al Doilea Război Punic (218-201 î. Hr.) armata cartagineză, condusă de Hannibal a invadat Italia, pricinuind armatei romane înfrângeri zdrobitoare la lacul Trasimene (217 î. Hr.) și mai ales la Cannae (216 î. Hr.). Dar tactica temporizatoare elaborată de Fabius Cunctator, precum și campaniile din Spania și Africa, conduse de Publius Cornelius Scipio, au hotărât soarta războiului; Cartagina a suferit o grea înfrângere la Zama (202 î. Hr.) și a pierdut în favoarea Romei toate posesiunile de peste mări. Roma a obținut, în urma celui de-al Doilea Război Punic, hegemonia în bazinul apusean al Mării Mediterane și și-a îndreptat atenția spre răsărit (unde ocupase Iliria). În urma a trei războaie (215-205, 200-197 și 171-168 î. Hr.), Macedonia a fost înfrântă și supusă. După înfrângerea unei mari răscoale antiromane (149-148 î. Hr.) Macedonia a fost transformată în provincie romană, iar în 146 î. Hr., după înfrângerea răscoalei Ligii aheene, orașele grecești au fost subordonate provinciei romane Macedonia. În acest timp, Cartagina s-a refăcut din punct de vedere economic; un nou război, al Treilea Război Punic (149-146 î. Hr.), provocat de romani, a avut drept rezultat zdrobirea Cartaginei (care a fost dărâmată), includerea terit. acesteia în provincia romană Africa. După consolidarea stăpânirii lor în Pen. Balcanică și după zdrobirea Cartaginei, romanii au început ofensiva pentru cucerirea terit. asiatice. În 129 î. Hr., regatul Pergamului și posesiunile sale au fost transformate în provincie romană; aceeași soartă a împărtășit-o Bitinia (Bithynia) în 74 î. Hr. În Asia Mică rămânea liber regatul Pontului, care, sub conducerea lui Mitridate al VI-lea Eupator (111-63 î. Hr.), a închegat în jurul lui o vastă uniune politică îndreptată împotriva Romei. În urma a trei războaie (89-84, 83-81 și 74-63 î. Hr.), Roma a înfrânt pe Mitridate,ocupând toate terit. stăpânite sau controlate de acesta. Creșterea imensă a numărului de sclavi în urma războaielor de cucerire și introducerea pe scară largă a muncii acestora în producție au marcat generalizarea sclaviei la Roma. Consecințele principale ale acestui fapt, eliminarea treptată a producătorilor liberi, concentrarea pământului și formarea latifundiilor, precum și ascuțirea contradicțiilor sociale au provocat o largă mișcare socială pentru înfăptuirea unei reforme agrare, condusă de frații Caius și Tiberius Gracchus. În sec. 2-1 î. Hr. au avut loc puternicele răscoale ale sclavilor din Sicilia (136-132 și 104-101 î. Hr.) și răscoala condusă de Spartacus (73-71 î. Hr.), una dintre cele mai puternice răscoale ale sclavilor cunoscute în istorie. În același timp s-au răsculat și aliații italici ai Romei (Războiul aliaților, 90-88 î. Hr.), care, deși înfrânți, au obținut cetățenia romană, Mișcarea socială a Gracchilor, răscoalele sclavilor, Războiul aliaților, complotul lui Catilina au fost semne ale crizei politice și sociale a republicii romane. Această criză a ieșit mai puternic în evidență în prima jumătate a sec. 1 î. Hr. în războiul civil dintre popularii conduși de Marius și optimații conduși de Sylla. În 64-63 î. Hr. Pontul, Siria și Cilicia devin și ele prov. romane, iar Armenia, Capadocia, Iudeea devin regate clientelare. Între 58 și 52 î. Hr., Cezar cucerește Galia. Hegemonia romană în bazinul răsăritean al M. Mediterane s-a sfârșit în anul 30 î. Hr., prin cucerirea Egiptului. Spre sfârșitul sec. 1 î. Hr. R. a devenit unul dintre cele mai mari și mai puternice state ale lumii antice. Încercând să rezolve criza, sprijiniți de armată, cavaleri și plebei, Pompei, Crassus și Cezar încheie înțelegeri private (triumvirate), în scopul sprijinirii reciproce în lupta împotriva aristocrației senatoriale. Moartea lui Crassus (53 î. Hr.) și ascuțirea conflictului dintre Cezar și Pompei au dezlănțuit războiul civil (49-48 î. Hr.), în urma căruia învingător, Cezar devine conducătorul unic al statului roman. Senatul l-a numit dictator pe 10 ani și tribun pe viață. Reformele înfăptuite de Cezar au netezit calea instaurării imperiului. Lupta pentru putere, care a continuat cu și mai multă violență după asasinarea lui Cezar (44 î. Hr.), s-a sfârșit, după un lung război civil, cu instituirea principatului de către Octavian August (27 î. Hr.). În timpul principatului s-a întărit proprietatea funciară mijlocie și s-au dezvoltat viața orășenească, meșteșugurile și comerțul. În sec. 1 î. Hr. și sec. 1 d. Hr., și mai ales în perioada lui August (numită și „epoca de aur” artei și literaturii romane), cultura romană a atins apogeul. Cele mai remarcabile personalități ale epocii au fost oratorul Cicero, poeții Vergiliu, Horațiu, Ovidiu, istoricii Salustiu, Cezar, Trogus Pompeius, Titus Livius, Tacit cel Bătrân. În sec. 1 d. Hr., în timpul dinastiei iulio-claudice (14-68) și al dinastiei Flavilor (69-96), puterea personală a câștigat teren în dauna autorității tradiționale a Senatului. Au avut loc dese mișcări sociale (în Galia și Spania) și răscoale ale populațiilor supuse, dintre care cea mai puternică a fost aceea din Iudeea (66-70). Sec. 1-2 se caracterizează prin cea mai mare dezvoltare a societății sclavagiste romane, prin întărirea imperiului și prin maxima extindere teritorială. În timpul domniei lui Traian, Adrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius, Imperiul roman atinge culmea puterii sale. El se întindea din Britania până în Arabia și din nordul Mării Negre până în nordul Africii, transformând Marea Mediterană într-o mare interioară („Mare internum”). Instaurația dominației mondiale a Romei a fost însoțită de răspândirea relațiilor sclavagiste într-o măsură necunoscută până atunci. O caracteristică însemnată a perioadei sec. 1-2 a fost întărirea procesului de „romanizare” a provinciilor, unde locul vechilor rânduieli a fost luat de cultura și civilizația superioară a Romei și creșterea rolului provincialilor în viața imperiului. Traian (98-117), primul provincial devenit împărat, i-a înfrânt pe daci în două războaie grele (101-102 și 105-106), transformând cea mai mare parte a Daciei în provincie romană. În sec. 3, Imp. Roman a intrat în criză; pe plan politic, aceasta s-a manifestat în desele schimbări de împărați în urma războaielor civile dintre pretendenți, în slăbirea rolului politic al armatei, în tendințele unor provincii de a se rupe de imperiu (Galia, Hispania, Britania și regatul Palmyrei) și în răscoale ale coloniilor și populațiilor supuse; în această perioadă a început marea mișcare a bagauzilor (sec. 3-5) din Galia și din Hispania. În sec. 3 sunt remarcabile domniile împăraților Septimiu Sever, Aurelian și Dioclețian. În timpul lui Aurelian, administrația romană a părăsit Dacia, sub presiunea goților și a dacilor liberi. Dioclețian (284-305) a instaurat forma de guvernământ a dominatului, formă a monarhiei absolute, care întărea puterea împăratului și a pus capăt pentru moment, prin reformele inițiate, crizei din sec. 3. Începând cu sec. 2, în agricultură, dată fiind lipsa de interes a sclavilor pentru muncă și primejdia folosirii unui prea mare număr de sclavi, a apărut și s-a dezvoltat forma de dependență a populației rurale față de marii proprietari de pământ, cunoscută sub numele de colonat, una dintre cele mai importante manifestări ale crizei sclavagismului. Ca urmare a incursiunilor „barbare” de la granițele imperiului, a anarhiei interne crescânde și a imposibilității puterii centrale de a mai asigura pacea, în sec. 3 centrele vieții economice decad, legăturile comerciale dintre provinciile imperiului se destramă, tendințele centrifuge ale acestora se accentuează. Provinciile încep să ducă o viață aparte, diferențiindu-se; în cadrul lor, latifundiile se transformă în unități economice închise. Constantin cel Mare (306-337) a continuat reformele sociale și politice ale lui Dioclețian; el a împărțit imperiul în patru prefecturi (Galia, Italia, Iliria și Orientul), a mutat capitala la Constantinopol, oraș clădit de el. În anul 313 a dat edictul de toleranță în favoarea creștinismului. Dar, sfâșiat de luptele interne pentru putere, de atacurile popoarelor din afară, Imp. Roman nu mai putea să revină la vechea lui strălucire. La sfârșitul sec. 4, Theodosiu (379-395) a realizat ultima reunire a imperiului sub o singură autoritate. După moartea sa, imperiul s-a împărțit definitiv în formațiunile politice cunoscute sub numele de Imp. Roman de Apus și Imp. Roman de Răsărit. Dezvoltarea acestor două state a fost diferită. În Imp. Roman de Apus, prăbușirea sclavagismului s-a făcut spectaculos și a fost însoțită de războaie, răscoale populare și invazii pustiitoare. Terit. statului s-a redus mereu, tronul a devenit o jucărie în mâinile căpeteniilor „barbare” ale armatei. În anul 410, Roma a fost ocupată și jefuită de vizigoți, conduși de Alaric și în 455 de vandali, conduși de Genseric. În anul 476, ultim,ul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, comandantul mercenarilor germani, și pe teritoriul Italiei s-a constituit primul regat „barbar”. Imp. Roman de Răsărit, cunoscut sub numele de Imp. Bizantin, a continuat să existe până în sec. 15.

cal m. 1. animal domestic din familia solipedelor, care servă Ia tras, călărit și transport: calul de dar nu se caută după dinți (cari indică vârsta-i); fig. cal de bătaie, motiv aparent, pricină neîntemeiată: cai verzi (pe pereți), născociri mincinoase; 2. nume de animale: cal de mare, numele vulgar al hipocampului; calu dracului, numele popular al libelulei; fig. și fam. muiere rea; 3. unitate pentru evaluarea măsurei unei mașini de aburi: mașină de zece cai; 4. pl. Mold. cele două lemne cari sprijină coșul morii (aduc de o iature întru câtva cu un cap de cal): 5. scaunul cu patru picioare al dulgherului; 6. Tr. piedica la sulul dinapoi al răsboiului. [Lat. CABALLUS, cal, mai ales prost: sensurile tehnice pornesc de la ideia de «suport», calul fiind considerat și ca animal purtător de sarcini].

hipocamp m. sau cal de mare, numele unui peștișor ce aduce cu calul.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă^[1]. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2). (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

STRECHE, streche, s. f. Nume dat mai multor specii de insecte foarte vătămătoare pentru animalele domestice: a) (și în compusul strechea-vitelor) insectă de mărimea unei albine, cu corpul păros, negru sclipitor, ale cărei larve trăiesc ca paraziți sub pielea vitelor cornute mari, hrănindu-se cu sângele lor (Hypoderma bovis); b) (și în compusul strechea-oilor) insectă mare de culoare brună-cenușie, păroasă, care își depune larvele în nările oilor, de unde ajung în sinusurile frunții, producând moartea animalelor (Oestrus ovis); c) (și în compusul strechea-cailor) insectă mare de culoare galbenă-brună, păroasă, care își depune ouăle pe corpul sau pe coama cailor, de unde larvele ajung în intestin (Gastrophilus equi); d) insectă cu abdomenul oval, cu picioarele păroase, care își depune ouăle pe părul căprioarelor și al cerbilor (Hypoderma diana și actaeon). ♦ Neliniște, spaimă provocată animalelor de insectele descrise mai sus. ◊ Expr. A da strechea în cineva ori a-l lovi (sau a-l apuca) pe cineva strechea = a) (despre animale) a fi atacat de streche; a da semne de neliniște; (în special) a fugi orbește, fără motiv aparent; b) (despre oameni) a se purta ciudat; (în special) a se agita fără motiv, a fi plin de neastâmpăr. ♦ Furie subită, acces de nebunie. – Din bg. străk.

PORTAL, portaluri, s. n. 1. Intrare principală monumentală într-un edificiu, cu decorațiuni specifice diferitelor stiluri. 2. Deschidere din piatră sau din metal la intrarea unor poduri mari de cale ferată. 3. Lucrare de zidărie sau de beton, care consolidează pământul în jurul gurii unui tunel și taluzul de deasupra. – Din germ. Portal, it. portale.

HIPOCAMP, hipocampi, s. m. 1. Animal fabulos, din mitologia greacă, cu cap și corp de cal, cu două picioare și cu coadă de pește, care trăgea carul lui Neptun. 2. (Iht.) Cal-de-mare. – Din fr. hippocampe.

DEPEȘĂ, depeșe, s. f. (Astăzi rar) Înștiințare transmisă prin mijloacele cele mai rapide (astăzi prin telegraf, v. telegramă). Ștafetele primarului au pornit cu goana cea mare a cailor, purtînd depeșă grabnică. GALAN, Z. R. 75. Pristanda: Coane Fănică! o depeșă fe-fe urgentă! CARAGIALE, O. I 143. Consulul general al Franței cheamă pe C. A. Rosetti și-i arată o depeșă prin care Lamartine... îi scria să-l prevestească că trimetea într-adins la București pe un amic al său credincios. GHICA, S. A. 159.

HERGHELIE, herghelii, s. f. 1. Grup mare de cai, care cresc sau pasc laolaltă. Ei, săracii, lipsiții, mulții, plătesc cu viața lor turmele de oi, hergheliile, cîrdurile de vite... pe care bogații le iau și le duc la ei acasă. CAMILAR, N. I 370. Și atunci iată că iese din mijlocul hergheliei răpciugă de cal grebănos. CREANGĂ, P. 194. Dragoș, Dragoș, frățioare! Lasă ochii tei să zboare Peste culme și cîmpii Păscute de herghelii. ALECSANDRI, P. P. 165. ◊ (Glumeț) Sub plăcile de apă – bronz învechit de vreme – Trec turme lungi de cegă și herghelii de-avat. DRAGOMIR, P. 23. Are o întreagă herghelie de pisici, pe care... o admiră și o descrie. IONESCU-RION, C. 112. ♦ (Familiar) Termen de ocară pentru o femeie vorbăreață. Ei, taci, taci! ajungă-ți de-amu, herghelie! CREANGĂ, A. 40. 2. Crescătorie de cai de prăsilă; locul unde se află crescătoria.

MAL, maluri, s. n. 1. Fîșie, margine îngustă de pămînt de-a lungul unei ape; țărm; p. ext. regiune de la marginea unei ape. Îi venea să se arunce peste bord... să înoate, să zboare pînă la celălalt mal al Dunării. BART, E. 184. Pe malurile Senei, în faeton de gală, Cezarul trece palid, în gînduri adîncit. EMINESCU, O. I 61. ◊ Expr. Din mal în mal = (despre o apă) de la o margine la alta, pe toată porțiunea albiei. [Gîrla] se umflă din mal în mal, parc-ar fi Dunărea. REBREANU, R. I 74. A se îneca (tocmai) la mal = a se da (sau a fi) bătut sau învins, ori a renunța la ceva tocmai cînd țelul era aproape atins. Cum se poate să se lase ea să se înece tocmai la mal! ISPIRESCU, L. 59. A ajunge la mal v. ajunge. 2. Peretele unei gropi, al unei rîpe, al unui șanț etc. Cînd sărea peste cîte un șanț, malu se prăbușea în urma lor. BUJOR, S. 127. ♦ Rîpă. Și să-mi alergați La valea adîncă La poteca strîmtă, La răscruce-n deal, La muche de mal. TEODORESCU, P. P. 498. ◊ Expr. A da de mal (pe cineva sau ceva) = a prăpădi, a nimici. Cu informațiuni ca ale dumitale, dăm de mal gazeta. CARAGIALE, O. II 297. ♦ (Regional) Deal. ◊ Expr. (A fi gras, mare etc.) Cît malul! sau Cît un mal = (despre ființe) (a fi) foarte mare, foarte gras, mătăhălos. Am un cal, Cît un mal. TEODORESCU, P. P. 241. Mal de om (sau de femeie) = namilă de om (sau de femeie), bărbat (sau femeie) mare din cale-afară. Olivanca, un mal de femeie, cu un ochi umflat, gemea într-un colț. CAMILAR, N. II 301. Nu vezi că-i coșcogemite mal de om? DUNĂREANU, CH. 223.

MARE², mări, s. f. Vastă întindere de apă stătătoare, sărată și amară, de obicei unită cu oceanul printr-o strîmtoare sau formînd partea oceanului de lîngă țărm; nume generic dat apelor sărate de pe suprafața pămîntului. Cînd chiuie o dată, se cutremură pămîntul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adînci ca marea, Și sărut a tale mîne și-i întreb de poți ierta. EMINESCU, O. I 30. Marea limpede și albastră pare ca un smarald încadrat într-un inel de aur. ALECSANDRI, O. P. 312. Lup de mare v. lup. Cal de mare v. cal (3). Spumă de mare v. spumă. Rău de mare v. rău. ◊ Expr. Marea cu sarea = imposibilul. A făgădui marea cu sarea. ▭ Popa cerea însă marea cu sarea! SLAVICI, O. II 88. A cerca marea cu degetul = a face o încercare, chiar dacă șansele de reușită sînt foarte mici. Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia! să vedem, cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. (În legătură cu verbe de mișcare) Peste (nouă) mări și (nouă) țări = foarte departe, v. nouă. Și merg ei și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. A vîntura mări și țări = a cutreiera lumea largă, a hoinări. ◊ Fig. Întindere mare, suprafață întinsă, vastă; imensitate. La asfințit un soare roșu, încununat de nouri de jăratic, se cufunda în mările verzi ale codrilor. SADOVEANU, O. I 325. S-aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare. BART, S. M. 22. Stele pluteau ca niște faruri pe nemăsurata și liniștita mare de întuneric. VLAHUȚĂ, O. A. 158.

ÎNTÎMPLARE, întîmplări, s. f. 1. Ceea ce se întîmplă, ceea ce se petrece; fapt, eveniment. Rar cioban... să nu știe întîmplarea cu domnița Oleana. GALACTION, O. I 67. Toți... s-au veselit de această întîmplare. ISPIRESCU, L. 2. Conversația căzu, firește, asupra întîmplărilor zilei. NEGRUZZI, S. I 293. ♦ Peripeție; aventură. Cum sînt întîmplările la drum? CREANGĂ, P. 130. Prin lumea rumenă de-apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fărmăcata stare a firei, plin încă de impresiunile ciudatei sale întîmplări. EMINESCU, N. 50. Multe mici întîmplări am avut pin-a nu ajunge la Ceahlău. ALECSANDRI, O. P. 236. O frumoasă ediție a întîmplărilor lui Telemach. NEGRUZZI, S. I 79. ♦ Nenorocire. Nu s-a mai vorbit toată ziua decît despre întîmplările grozave de ieri. REBREANU, I. 59. Decît ne-am tot învîrti și cioșmoli pe iastă prispă, mai bine să scurtăm din cale, Căci mare-i dumnezeu, ne-a feri el de întîmplări! CREANGĂ, A. 126. 2. Ceea ce se petrece în mod incidental, în urma unui concurs neprevăzut de împrejurări; hazard. Mă întrebam: unde poate fi? unde l-au mînat vînturile întîmplării? SADOVEANU, O. I 419. Și urcam, urcam poteca... Singur, închizîndu-mi ochii, ca-ntîmplarea să mă poarte, Unde-o vrea. COȘBUC, P. I 317. ◊ Loc. adv. Din întîmplare = (în mod) întîmplător, incidental. Într-o zi trecusem din întîmplare pe o stradă care purta numele lui Alexei Tolstoi. STANCU, U.R.S.S. 52. Ajunse într-un sat și, din întîmplare, se opri la casa unui om. CREANGĂ, O. A. 293. Umblînd pe acolo, găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste. id. P. 218. La întîmplare sau la (sau în) voia întîmplării = în voia soartei, în neștire, într-o doară, la nimereală. Sînt un tînăr marinar Rătăcit fără voia mea pe aceste necunoscute maluri, Purtat de valurile oceanului la întîmplare. BARANGA, V. A. 18. Mergeam la întîmplare, disperat; îmi venea să mă las în zăpadă, să mă întind și să dorm. SADOVEANU, P. 123. Poate să am, poate să n-am [nevoie] zise fiul craiului, uitîndu-se țintă în ochii spînului, dar acum deodată mă las în voia întîmplării. CREANGĂ, P. 200. (Popular) La toată întîmplarea = în orice caz. La toată întîmplarea are să fie ceva bun. RETEGANUL, P. I 75. Dar, la toată întîmplarea, de-i vedea și-i vedea că s-a trezit... zvîrle-i pielea cea de urs. CREANGĂ, P. 215. (Rar) De-o întîmplare sau pentru orice întîmplare = pentru orice eventualitate. Deci, de-o întîmplare, n-a strica dacă i-o urma sfatul. SBIERA, P. 261. – Variantă: tîmplare (SBIERA, P. 114) s. f.

TAMAZLÎC, tamazlîcuri, s. n. Totalitatea vitelor cornute care aparțin unui proprietar, unei gospodării; cireadă de vite (împreună cu taurul de prăsilă). Aceste tamazlîcuri de acum ai să faci bine să le dai în sama lui jupîn Ionuț. SADOVEANU, F. J. 424. Fă-ți milă și cumpără văcșoara asta. – Nu-mi trebuie!... Ce? eu fac tamazlîc? SANDU-ALDEA, D. N. 245. Merse fără preget pe pustiul de zăduf pînă ce se întîlni cu o herghelie de cai, mai mare și mai frumoasă decît tamazlîcul de boi. POPESCU, B. III 111.

TRACT, tracturi, s. n. (Învechit și arhaizant) Drum mare, șosea, cale. Moldova se găsea în mare parte goală pe tracturile cele mari. SADOVEANU, Z. C. 71. ♦ Circulație, trafic de persoane și de animale. În jurul lespedei ș-a jgheabului o mlaștină, bine frămîntată de copite și picioare, era dovadă a tractului bogat și neîntrerupt cătră luminatul scaun al Moldovei. SADOVEANU, Z. C. 94.

VAD, vaduri, s. n. 1. Loc (adîncit în pămînt) pe unde curge o apă (v. albie, matcă); p. ext. apă, valuri. Vadul își murmură cîntul Și foile sîsîie ca șerpoaicele. BENIUC, V. 99. Se auzea slab gîlgîitul vadurilor Moldovei. SADOVEANU, O. I 57. Tu împletești în curcubeie Comoara lacrimilor noastre Și cel mai scump nisip tu-l duci în vadul Dunării albastre. GOGA, P. 16. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale. COȘBUC, P. I 191. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad. EMINESCU, O. I 204. ◊ Fig. I se rumpe A lui suflet, cînd privește peste-al vremurilor vad. EMINESCU, O. IV 113. 2. Loc pe cursul unui rîu, unde malul, e jos și apa puțin adîncă, permițînd trecerea prin apă de la un mal la altul. La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Lîngă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit. CERNA, P. 142. Nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi. HOGAȘ, M. N. 217. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’de vad, Naintea lor se-nalță puternic vechii munți. EMINESCU, O. I 98. ♦ Fig. Loc de trecere, p. ext. loc de salvare, de scăpare. Pe-aici și-au făcut vad oștile turcești. VLAHUȚĂ, R. P. 19. Eu cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O. I 92. Că urîtul n-are vad Decît scîndura de brad. ALECSANDRI, P. P. 307. 3. Țărm, mal, liman. Lîngă vaduri, se zăresc niște cîrciume ticăloase. RUSSO, O. 152. Sări-n mare Ca o floare Și-mi ieși-n vad Ca un brad. TEODORESCU, P. P. 71. 4. Loc situat în apropierea unei căi mai mari de comunicație, pe unde trece multă lume și care asigură unui negustor o clientelă numeroasă și un cîștig bun; p. ext. afaceri prospere. Vad bun, treabă bună, mai ales în alegeri, cînd cartierul general al bătăliei pe mahala era în cîrciuma lui. PAS, Z. I 152. Umblă... după o prăvălie cu vad bun. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 56. Gherasim luă conducerea comerțului, păstrînd aceeași firmă care făcuse un vad așa de bun. BART, E. 322.

frumoasă, frumoase, (frumușea), s.f. – (mit.) Frumoase, personaje fantastice din mitologia românească, identificate ca semidivinități ale vântului, apte să stârnească furtuni. Sunt imaginate ca niște vârtejuri care ridică frunzele și fânul în aer sau lumini care plutesc deasupra apelor. Alte denumiri: Iele, Mândre, Milostive, Zâne, Șoimane, Vântoase etc. „Frumușelile acele-s vânturi rele. Pe cine prind îi iau puterea din mâini și din picioare, îi îmbolnăvesc de boli grele. Sunt vânturi care ridică fânul și frunzele către ceri și nori. Nu-i bine a da în urma lor și în vârtejul lor. Nu-i bine a zâce hâd de ele, numai să le lauzi și zici: Frumoase, frumoase sunteți, / Frumoase de când vă aveți. Așa se mai potolesc și nu să învârtesc așa rău, că te pot bate cu capul de pământ și să rămâi ca vai de tine. Cine face pânză vinerea sau în Vinerea Milostivelor, le ia pânza și o duc și o bagă prin tufe și prin turnul bisericii și nu mai aleg nimic din ea” (Ileana Ivănciuc, 83 ani, Cornești, cf. Bilțiu,1999: 261). „Când o fost în mniedz de mniedz de cale, / S-o tâlnit cu marele, / Cu tarele, / Cu dzâna, / Cu presâna /... / Cu vântoasele, / Cu frumoasele, / Cu tătă gloata lor. / În față i s-o uitat / De păr sus l-o ridicat...” (Papahagi, 1925: 286; Săcel). „Frumoasele cred că sunt niște nimfe ale văzduhului, îndrăgostite mai deseori de tineri mai frumoși decât ele. Din această pricină, dacă un tânăr este lovit dintr-o dată de paralizie sau dambla, cred că acest rău nu vine de la nimeni altu decât de la aceste frumoase și zic că în acest chip pedepsesc ele, iubirea transformată în ură și furie, pentru nesupunerea iubiților lor” (Cantemir, Descriptio Moldaviae, ed. 1973: 341). Ielele sunt niște duhuri, în chip de fete tinere, 3, 5, 7, 9 sau 12 la număr, de o frumusețe uimitoare. După unii au aripi, sunt îmbrăcate în alb, de sus până jos, au zale pe piept și clopoței la picioare. Umblă despletite și capul le e împodobit cu flori. (...) Trăiesc în păduri depărtate și în zăvoaie. Se hrănesc cu flori și beau apă din izvoare (vezi studiul lui Candrea, 1944: 183-186). Despre originea lor, Vulcănescu (1985: 428) susține că ar fi „suflete de femei care au fost vrăjite”, sau „fiicele lui Rusalin-Împărat” sau „cele trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zalina și Marina) care găsesc o sticlă de apă vie, o beau și încep să zboare năluce în cer”. ♦ (top.) Frumușeaua, deal în Bârsana (Vișovan, 2005); Frumușeaua, pârâu ce izvorăște din Munții Pop Ivan (Munții Maramureșului), desparte Muntele Șerban de Paltinu, ocolește Paltinu Mare (925 m) și se varsă în Vișeu, în apropiere de loc. Crasna Vișeului. Are o lungime de 14 km. „Odată numai văd că din pădurile de pe Valea Frumușelelor vine fugind în goană mare un cal sur” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 95). – Lat. formosus „frumos” (Pușcariu, CDDE, DA, cf. DER; DEX, MDA). Cuv. rom. > pol. frymušny „capricios, delicat” (DER).

ȘTRENGĂRESC, -EASCĂ, ștrengărești, adj. (De obicei cu o nuanță de simpatie) De ștrengar (sau de ștrengăriță). Se ținea pe cal cu mare îndemînare, călărind pe o rînă, în mod ștrengăresc. D. ZAMFIRESCU, la CADE. O pălăriuță moale, cu boruri mici, lăsată puțin pe ceafă, îi dă un aer ștrengăresc. VLAHUȚĂ, O. A. 449.

CAL s. 1. (ZOOL.) cabalină, (pop. și depr.) mărțînă. 2. (IHT.) cal-de-mare (Hippocampus hippocampus) = căluț-de-mare (rar) hipocamp. 3. (TEHN.) călușel, război. (~ la moara de vînt.) 4. (TEHN.) scaun. (~ la scăunoaie.)

cal-de-mare s. v. MORSĂ.

CĂLUȚ s. 1. (ZOOL.) căișor, (rar) călușel. (Un ~ de munte.) 2. (IHT.) căluț-de-mare (Hippocampus hippocampus) = cal-de-mare, (rar) hipocamp. 3. (ENTOM.; Locusta viridissima) cosaș, (înv. și reg.) acridă, (reg.) cobilițar, cobiliță, cosar, lăcustă verde, (Ban.) scăluș. 4. (ENTOM.; Locusta cantans) cosaș, (Ban.) scăluș.

hipocamp s. v. CAL-DE-MARE. CĂLUȚ-DE-MARE.

MORSĂ s. (ZOOL.; Odobaenus rosmarus) (reg.) cal-de-mare, vacă-de-mare, vițel-de-mare.

PROGRES s. 1. dezvoltare, evoluție, înaintare, propășire, mers-înainte, (pop.) ridicare, săltare, (înv.) pricopsire, progresie, prohorisire, (fig.) creștere. (~ societății.) 2. (fig.) pas. (A înregistrat un mare ~ pe calea...)

cofă sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~fe / E: ger kufe] 1 (Reg; iuz) Vas de băut de lemn Si: cană Cf cupă. 2 (Reg; nob) Cană de stropit florile sau legumele Si: stropitoare. 3 Vas de formă (relativ) cilindrică, făcut din doage de brad, cu o toartă, în care se ține la țară apa de băut Si: doniță. 4-6 (Pex) Conținutul unei cofe (1-3). 7 (Îe; fam) A pune (sau a băga pe cineva) în~ A întrece pe cineva (prin pricepere, prin viclenie) Si: a înfunda. 8 (Îe) A ploua (sau a turna) cu ~fa (sau ca din ~) A ploua torențial. 9 (Îe) A căuta ~fe de moși A căuta chilipir (aluzie la obiceiul de a împărți, în ziua Moșilor, cofe (1), de pomană). 10 (Iuz) Măsură de capacitate cam de mărimea unei ocale, conținând două fele sau patru iartale Cf ițe, cop, găleată, ferdelă, cupă. 11 Vas de lemn cu care se bagă mălaiul în căldare. 12 (Fig) Cap (mare) de cal.

dupos, ~oasă a [At: DR V, 185 / V: dubos / Pl: ~oși, ~oase / E: dup¹ + -os] (Reg) 1 (D. cai) Cu părul mare. 2 (D. cai) Care nu a năpârlit încă. 3 (D. lână) Cu firul scurt și îndesat Si: bătucit (1).^[1]