perifrază (gr. periphrasis, peri „în jurul” și phrasis „cuvânt”; lat. circumlocutio), figură de stil care constă în a exprima în mai multe cuvinte ceea ce s-ar putea spune (scrie) în cuvinte mai puține sau într-unul singur (I): „Capitala Franței” (Paris); „învingătorul de la Austerlitz” (Napoleon); „Astrul zilei” (soarele). Nu orice p. este figură de stil, adică are funcție poetică; însușirea ei expresivă depinde de calitatea cuvintelor și construcției cu care se analizează, se circumscrie cuvântul înlocuit. „Capitala Franței”, „Capitala României” n-au nimic deosebit ca să fie mai frumoase decât „Paris” și „București”. Și totuși o perifrază cu aceeași construcție poate fi socotită poetică dacă este una singură, ca „Orașul etern” (Roma), „Părintele istoriei” (Herodot), „Zeița înțelepciunii” (Atena). Între p. care înlocuiesc un nume propriu (de persoană, mai ales) și cele substituite unuia comun este bine să se facă o deosebire, și anume cele dintâi să se numească pronominație și numai cele din urmă p. P. metaforice au un caracter idiomatic. De aceea multe din ele, și anume cele care s-au generalizat în vorbire, au devenit locuțiuni substantivale: „părintele urbei” (Caragiale), sau verbale: „a face umbră pământului”, „a-și da sufletul” etc. Exemple de p. idiomatice nordice (din limba islandeză), care, desigur, sunt adevărate metafore gramaticalizate: „șarpele bătăliei” (sulița), „calul mării” (Saga despre Njal, 1963, p. 18). Sin. pronominație.