informare sf [At: DA / Pl: ~mări / E: informa] 1 Furnizare a unor date noi. 2 Aducere la cunoștință a unor elemente ascunse. 3 Strângere a unor informații despre ceva. 4 Interesare despre cineva. 5 Comunicare. 6 Știre. 7-8 Informație (3-4).

treabă sf [At: CORESI, EV. 382 / V: (îrg) trabă, (reg) trăbă / Pl: treburi, trebi, (îrg) trebe, (înv) ~be / E: vsl трѣвь] 1 Chestiune (9). 2 (Pfm; îe) A avea ~ cu cineva (sau undeva) A avea de rezolvat cu cineva (sau undeva) anumite chestiuni. 3 (Fam; îe) A avea ~ A fi ocupat. 4-5 (Pfm; îe) A (nu) avea (nici o) ~ cu cineva (sau cu ceva) A (nu)-l interesa cineva sau ceva. 6 (Pfm; îae) A nu avea nici un amestec cu cineva sau cu ceva. 7 (Înv; îae) A se ocupa de... 8-9 (Pfm; îe) A (nu) fi ~ba mea (sau a ta, a lui etc.) ori a nu avea ~ A (nu) mă (sau te, îl etc.) interesa. 10 (Fam; îe) ~ba mea (sau a ta, a lui etc.) Este problema mea (sau a ta, a lui etc.).(Fam; îe) Cine are ~? Pe cine îl interesează? 12 (Fam; îe) Ce ~ am (sau ai, are etc.) (cu...)? Ce mă (sau te, îl etc.) interesează? 13 (Fam; îae) Ce legătură am (sau ai, are etc.) cu...? 14 (Reg; îe) A nu-i avea ~ (cuiva) A nu purta grija cuiva. 15 (Fam; îe) A-și face ~ba sau trebile) A-și face interesele sau munca cuvenită. 16 (Reg; îe) A-i umbla (cuiva) în ~ A se ocupa de interesele cuiva. 17 (Înv; îe) A-i merge pe ~ba (cuiva) A se desfășura lucrurile conform intereselor cuiva. 18 (Reg; îe) A se face pe ~ sau a-i face cuiva pe ~ A (se) face după interesele sau după placul cuiva. 19 (Înv; lpl) Interese de stat. 20 (Înv; îs) Ministerul trebilor dinăuntru sau trebile dinăuntru Ministerul afacerilor interne. 21 (Înv; îs) Ministerul trebilor din afară Ministerul afacerilor externe. 22 (Fam; îs) Treburi interne Probleme (politice, economice, sociale etc.) ale unui stat. 23 Afacere comercială Si: dever. 24 (Înv) Parte ce revine cuiva. 25 Muncă. 26 Activitate (1). 27 (Îrg; îla) De ~ Priceput. 28 (Fam; îal) Cumsecade (8). 29 (Fam; îe) A face ~ sau (reg) a o face pe ~ A face ceva bine. 30 (Fam; îe) A fi ~ A fi mult de lucru. 31 (Pfm; îe) A avea de ~ A avea de lucru. 32 (Pfm; îe) A se pune pe ~ A se apuca serios de lucru. 33 (Pop; îe) A se da la ~ A se apuca de lucru. 34 (Pfm; îe) A se lua cu ~ba A fi absorbit de muncă (uitând de ceva sau de cineva). 35 (Îvr; îe) A avea ~ să... A trebui să... 36 (Îvr; îe) A nu avea ~ să... A nu avea voie să... 37 (Fam; îe) A-și vedea (ori a-și căuta) de sau (înv) a-și căuta ~ba A lucra conștiincios, cu sârguință. 38 (Fam; îae; șîe a-și păzi ~ba) A-și vedea de ale sale, fără a se amesteca în lucrul sau în problemele altora. 39 (Pfm; îe) A se duce (ori a merge, a pleca etc.) În ~ și (sau în ori la ~ba lui, a ei etc., rar, în treburile lui, ale ei etc.) sau a-și vedea de ~ba lui (a ei etc.) A se întoarce la ocupațiile sale. 40 (Pop; îe) A-și face ~ba cu... A se servi de... 41 (Fam; îe) A se afla (ori a fi) în ~ (cu...) sau a-și face (ori a avea) – (cu...) A fi ocupat (cu...). 42 (Fam; îae) A~și face de lucru fără a fi nevoie, pentru a-și da importanță. 43 (Reg; îe) A se face cu ~ sau a umbla a ~ A se preface că are de lucru. 44 (Reg; îe) A-și face (sau, rar, a-și prinde) ~ cu cineva A intra în relații cupersoană. 45 (Reg; îe) A avea (sau a-și face) ~ cu cineva A avea relații de dragoste cu cineva. 46 (Înv) Slujbă. 47 (Pop) Ispravă. 48 (Fam; irn; îe) Mare ~! Mare lucru! 49 (Reg) Împrejurare. 50 (Pop) Rânduială. 51-52 (Pop; îljv) Cu ~ (bună) (Care este) cu socoteală Si: cu măsură, cu rânduială. 53 (Fam; îe) A fi (sau a sta) ~ba așa (sau astfel) A fi lucrurile așa cum sunt. 54 (Reg; îe) Așa ți-e ~ba sau ți-e ~ba de așa sau (asta-i ~ba) Așa stau lucrurile. 55 (Pfm; îe) Se vede ~ba (că...) Se pare (că...). 56 (Pop; îe) A merge ~ba A se desfășura evenimentele (într-un anumit fel). 57 (Reg; îe) A fi ~ba pe... A se ajunge la... 58 (Reg; îe) A fi ~ba pe ciomag A se ajunge la bătaie. 59 (Reg; îe) Nu e ~ Nu-i speranță să se întâmple ceva bun. 60 (Reg) Obicei. 61 (Îrg) Folos (1). 62-63 (Înv; îljv) Fără (de) ~ (Care este) fără temei Si: nefondat, nejustificat. 64 (Reg; îlav) De ~ sau (înv) cu (bună) ~ Cum trebuie Si: bine. 65 (Pop; d. ființe; îe) A nu (mai) fi de ~ (ori de nici o ~) sau a (nu mai) fi nici de o ~ sau (înv) a fi (fără) de nici o ~ A fi foarte slăbit (din cauza oboselii, a unei boli etc). 66 (Pop; d. obiecte; îae) A fi inutil. 67 (Înv; îe) A se face de nici o ~ A deveni nefolositor. 68 (Reg; îe) A-l lăsa nici de o ~ A face (pe cineva) să devină neputincios, nefolositor. 69 (Înv) Necesitate. 70 (Îrg; îe) A fi de ~ A fi necesar. 71 (Reg; îe) De ce ~? Din ce cauză? 72 Scop. 73 (Pfm; euf) Eliminare din corp a urinei sau a materiilor fecale. 74 (Pfm; euf; îs) ~ mare Excremente. 75 (Pfm; euf; îs) ~ mică Urină. 76-77 (Pfm; euf; îe) A-și face ~ba (sau treburile) A urina sau a defeca. 78 (Reg; șip; și determinat prin „muieresc”) Menstruație. 79 (Pop) Organ genital. 80 (Pop; îe) A~și face ~ba (cu cineva) A-și satisface nevoile sexuale. 81 (Fam; îe) A-i merge cuiva ~ba A avea un profit important dintr-o afacere. 82 (Fam; îae) A avea rezultate bune într-o activitate.

a da naibii / la naiba expr. a nu se mai interesa (de cineva / de ceva).

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.

apologet sm [At: DA / Pl: ~eți / E: ger Apologet] 1 (Tlg; d. scriitorii bisericești din primele secole ale creștinismului) Apărător al credinței creștine împotriva celor ce o atacă. 2-3 Persoană care laudă (în mod interesat) ceva sau pe cineva.

duce³ [At: COD. VOR.² 17^r/3 / Pzi: duc; imt du; par: dus, (înv) duș / E: ml duco, -ere] 1 vt (C.i. obiecte, ființe etc.) A ține sau a susține în mâini, pe spate, pe umăr etc. transportând (undeva, în altă parte) Si: a purta, a transporta, (fam) a căra (1). 2 vt (Cu determinări ca „de afară”) A scoate din locul unde se află. 3 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A face să intre, să pătrundă. 4 vt (Cu determinări precedate de pp „în”) A scufunda. 5 (C.i. oameni) A sprijini să nu cadă din mers. 6 vt (C.i. oameni morți) A transporta la biserică, spre locul de înmormântare. 7 vt (C.i. mâncare, obiecte necesare etc.) A avea asupra sa (purtând cu sine, pentru a folosi la nevoie). 8 vrp (Îvr; cu complementul „capul”) A tăia. 9 vt (D. vehicule) A deplasa (1) dintr-un loc în altul Si: a transporta, (fam) a căra. 10 vr (D. oameni) A se deplasa (1) dintr-un loc în altul cu un vehicul Si: a se transporta, (fam) a se căra. 11 vt (C.i. vehicule) A face să se deplaseze trăgându-l după sine. 12 vt A face să se deplaseze prin alunecare pe apă sau plutire în aer. 13 vt (C.i. obiecte) A lua cu sine și a veni cu el undeva sau la cineva (pentru a preda) 14 vt A face să ajungă undeva. 15 vt A oferi cuiva (în semn de atenție, de bunăvoință etc.). 16 vt A da (1) în dar. 17 vt A pune la dispoziție. 18 vt (Îvr) A acorda (3). 19 vt A aduce pentru a propune spre cumpărare Si: a oferi. 20 vt (C.i. scrisori, corespondență etc.) A face să ajungă la destinatar. 21 vt A înmâna destinatarului. 22 vt (C.i. răspunsuri, vești etc.) A face să treacă dintr-un loc în altul, de la o persoană la alta Si: a transmite. 23 vt A aduce la cunoștință Si: a comunica (1-2). 24 vt (C.i. cereri, memorii etc.) A înmâna cuiva (pentru a lua la cunoștință, pentru a informa, pentru a rezolva etc.) Si: a prezenta. 25 vt (C.i. „salutări”, „rugăminți”) A exprima (1) în mod oral și direct Si: a transmite, a prezenta. 26 vt (C.i. oameni) A lua cu sine conducând dintr-o parte în alta, de la unul la altul sau dintr-un loc în altul Si: a conduce, a însoți. 27 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) capul sau mintea ori (rar) mintea și capul A fi perspicace. 28 (C.i. oameni) A lua cu sine pentru, a prezenta înaintea cuiva sau undeva (cu un anumit scop). 29 (C.i. oameni) A lua cu forța și a conduce (2) (sub pază) Si: a escorta. 30 vt (C.i. oameni) A lua cu sine, purtând din loc în loc. 31 vt (C.i. oameni) A însoți într-o călătorie, pe un drum, într-o acțiune. 32 vt (C.i. morți) A merge într-un cortegiu funerar. 33 vt (Pfm; c.i. oameni) A păcăli. 34 vt (Îe) A ~ (pe cineva) cu vorba (sau, arg, cu muia, cu șupa) A face cuiva promisiuni, amânând mereu (sau mult timp) împlinirea lor, pentru a obține răgaz Si: a tărăgăna, a purta cu vorba. 35 vt (Îe) A ~ cu preșul (sau a ~ cu zăhărelul, a ~ de nas) A păcăli. 36 vt (C.i. acțiuni ale oamenilor) A avea asupra sa purtând toată răspunderea în luarea de hotărâri (într-o situație dificilă), în adoptarea unei atitudini, în rezolvarea unei situații, pentru atingerea unui scop etc. Si: a administra (1), a conduce (4). 37 vt (Înv; c.i. state) A cârmui. 38 vt (Înv, c.i. armate) A conduce în luptă. 39 vt (Înv; c.i. oameni) A aduce cu (forța) într-o anumită situație. 40 vt A determina să acționeze într-un anumit fel. 41 vt (C.i. copii) A înscrie la cursurile unei trepte de învățământ. 42 vt (C.i. animale) A dirija să meargă într-o anumită direcție Si: a mâna. 43 vt (C.i. vehicule) A conduce. 44 vi (D. drumuri, cu determinări locale) A ajunge într-un anumit loc Si: a o lua spre, a da în. 45 vt (D. trepte, scări) A urca la alt nivel. 46 vt (D. trepte, scări) A coborî la alt nivel. 47 vt (D. uși, porți etc.) A face posibilă intrarea într-un spațiu. 48 vt (Fig; c.i. abstracte) A contribui (3) la apariția unei stări, la nașterea unei situații. 49 vt A avea drept rezultat o stare, o situație. 50 vt A face să iasă din starea de repaus, de imobilitate. 51 vt A schimba locul, poziția, orientând într-o anumită direcție, apropiind de... 52 vt A îndrepta. 53 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pașii sau a-și ~ pașii A merge spre... 54 vt (C.i. oameni) A determina să ajungă undeva (în mod real sau imaginar) Si: a îmboldi, a mâna¹, a purta. 55 vt (Fig) A determina să facă un anumit lucru, să acționeze într-un anumit fel Si: a îndruma, a orienta. 56 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) cu gândul la... A-l face pe cineva să se gândească la... 57 vt (C.i. viața, traiul, zilele etc.) A continua existența (prin asigurarea condițiilor materiale, făcând față solicitărilor, cheltuielilor vieții) Si: a trăi, a viețui. 58 vt (Îe) A o ~ A rămâne în viață. 59 vt (Îae) A trăi într-un anumit fel Si: a-i merge. 60 vt (Îae) A descurca într-o situație dificilă (a vieții) Si: a rezista. 61 vt (Îe) A nu o (mai) ~ (mult) A nu mai avea mult de trăit. 62 vt (Îae) A fi pe moarte. 63 vt (Îe) A o ~ (cu cineva) A conviețui cu cineva. 64 vt A se îngădui (3) cu cineva Si: a se împăca, a se înțelege. 65 vt (Îe) A ~ casă (bună) cu cineva A trăi (în bună înțelegere) cu cineva. 66 vt (C.i. viața, traiul) A trăi într-un anumit fel Si: a petrece. 67 vt (Îe) A o ~ (înainte sau tot înainte, mai departe) în... A nu mai înceta cu... 68 vt (Fig; c.i. durere, boală etc., pex necazuri, sărăcie, pedepse etc.) A suporta cu răbdare, cu resemnare Si: a suferi, a răbda. 69 vt (Îe) A ~ grija sau, rar, vergile (cuiva sau a ceva) A fi îngrijorat să nu i se întâmple cuiva ceva rău. 70 vt (Îae) A se interesa de ceva sau cineva. 71 vt (Îe) A ~ dorul sau jindul (cuiva, a ceva sau de ceva) A-i fi dor de cineva sau ceva. 72 vt (Îae) A fi dornic de ceva. 73 vt (Pop; îe) A ~ frică (de cineva) A-i fi frică de cineva. 74 vt A ~ lipsa A nu avea în cantitate suficientă. 75 vt (Îae) A simți lipsa. 76 vi (D. ființe, de obicei urmat de determinări introduse prin pp „la”) A rezista la foame, durere, eforturi fizice etc. 77 vi A supraviețui în condiții foarte grele. 78 vt (C.i. diverse feluri de munci, activități, servicii) A desfășura sistematic, în mod corespunzător, prin efort propriu (în etape succesive și pe un plan larg) Si: a presta, a săvârși. 79 vt (Îe) A ~ ceva (până) la capăt sau (rar cap) sau (până) la (bun) sfârșit A îndeplini (în bune condiții) Si: a desăvârși. 80 vt (Pop; c.i. sarcina) A menține în stare normală până la termen. 81 vt (C.i. abstracte; cu determinări ca „mai departe”) A continua, o dată ce a fost început. 82 vt (C.i. linii) A însemna pe o suprafață Si: a desena, a trasa, a trage. 83 vt (Înv) A construi (2). 84 vt A se ocupa insistent (sau exclusiv) de... Si: a nu se lăsa de..., a se ține de... 85 vt (Înv) A purta. 86 vt (C.i. conversații, corespondență etc.) A purta (împreună) cu altul sau cu alții ori între ei Si: a întreține. 87 vr (D. ființe, de obicei cu determinări locale, mai rar finale) A se pune în mișcare pentru a ajunge undeva. 88 vr A părăsi pe cineva sau ceva spre a se îndrepta în altă parte Si: a porni, a pleca. 89 vr A pleca din apropierea cuiva sau a ceva Si: a se îndepărta, a se retrage. 90 vr (Pop; îs) (Euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau, reg, în bolovani, în dubală, în tine) Dracul. 91 vr (Mpp; euf; îe) Ducă-se pe pustii (sau reg, în pietre, în bolovani) Epilepsie. 92 vr (Pop; îlv) A se ~ după... A se mărita. 93 vr (Îlv) A se ~ cu gândul (sau, înv, cu gând) A se gândi. 94 vr (Îe) Du-te-ncolo! Pleacă! 95 vt (Îae) Lasă-mă în pace! 96 vr (Îae) Exprimă neîncrederea față de spusele cuiva. 97 vr (Îe) A se ~ în lume A pleca departe, fără să se știe unde. 98 vr (Îe) A se ~ cu Dumnezeu (sau, în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) A merge unde vrea, unde poate, oriunde. 99 vr (Îe) A se ~ (fiecare) în (sau la) treaba lui (ori a sa etc.) A-și relua treburile obișnuite. 100 vr (Îae) A-și vedea de treburile sale. 101 vr (Cu determinări ca „la vale”, „în jos” etc.) A se deplasa în jos pe o pantă, pe un loc înclinat Si: a coborî (3-4). 102 vr (Cu determinări locale care indică un spațiu închis) A intra. 103 vr A se afunda (1-4). 104 vr (D. ochi) A intra în orbite. 105 vr (D. nave; cu determinări ca „la fund”) A dispărea sub nivelul apei (în urma unei avarii) Si: a se scufunda. 106 vr (Adesea cu compliniri introduse prin pp „asupra”, „peste”) A se năpusti. 107 vr (Cu determinări ca „sus”, „la deal” etc.) A urca. 108 vt (Urmat de determinări locale sau finale) A merge spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. 109 vr (Cu determinări nume de ființă sau cu echivalente ale acestora, introduse, de obicei, prin pp „cu”, „după”) A acompania. 110 vr A vizita pe cineva. 111 vr A frecventa (2). 112 vr A se stabili într-un loc. 113 vr (Îvp; adesea cu determinări ca „îndărăt”, „înapoi”) A se înapoia. 114 vr A se întoarce acasă. 115 vr (Cu determinări ca „afară”, „pe afară”) A ieși. 116 vr A frecventa cursurile unei instituții de învățământ. 117 vr (Pop; cu determinări ca „cătană”, „la cătănie”) A se înrola. 118 vr A merge la război. 119 vr (D. știri, zvonuri) A se răspândi în toate părțile Si: a se propaga. 120 vr (Îe) A (i) se ~ (cuiva) pomina (sau faima, vestea, pop buhul, înv, minune) A ajunge să fie cunoscut de toți. 121 vt (C.i. idei, doctrine, învățături) A populariza. 122 vr (D. bunuri spirituale) A se transmite din generație în generație. 123 vr (D. ființe) A se deplasa. 124 vr (Îe) Du-te-vino Forfotă. 125 vr (Îae) Fie! 126 vr (Cu determinări ca „înainte”) A preceda în spațiu. 127 vr (Adesea urmat de determinări ca „peste cap”, „de-a rostogolul”, „de-a tăvălugul”) A aluneca (1) (pe un plan înclinat), rotindu-se în jurul lui Si: a se rostogoli. 128 vr (Reg; d. oase, încheieturi) A se luxa. 129 vr A colinda din loc în loc. 130 vr A călători. 131 vr (D. unități de timp) A trece. 132 vr (Euf; d. oameni; adesea cu determinări ca „în cer”, „de pe pământ”, „de pe lume” etc.) A muri. 133 vr A dispărea. 134 vr A se pierde. 135 vr A se termina. 136 vr (D. zăpadă, gheață) A se topi. 137 vr (D. bunuri materiale) A se epuiza (1). 138 vr (D. sume de bani) A se cheltui (1). 139 vr (Fam; d. oameni) A o păți. 140 vr (Fam; d. acțiuni) A eșua. 141 vr (Îe) A se lăsa dus (de gânduri, de visare) A se lăsa copleșit de gânduri, de visare. 142 vr A-și petrece viața. 143 vr (Îe) A se ~ drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) A merge repede undeva. 144 vr (Îe) A se tot ~ A merge fără încetare. 145 vi A rezista la... corectat(ă)

corti [At: BUGNARIU, N., ap. DA / Pzi: ~tesc / E: ns cf mg korty] 1 vt A îndemna. 2 vt A prilejui. 3 vt A stimula. 4 vt A privi pe cineva ceva. 5 vt A interesa. 6 vi A avea voie. 7 vi A avea plăcere.

NAIBA s. f. art. (Fam.; adesea în imprecații) Dracul, diavolul. ◊ Loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = grozav, teribil, foarte, peste măsură (de...). ◊ Expr. A da de (sau a vedea pe) naiba = a o păți, a da de bucluc, a-și găsi beleaua. A da (sau a lăsa pe cineva sau ceva) naibii (sau la naiba) = a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a renunța la... A nu avea nici pe naiba = a se simți bine, a fi perfect sănătos, a nu avea absolut nimic. – Et. nec.

APOLOGIE ~i f. Laudă exagerată, ridicare în slăvi, susținere servilă și interesată a cuiva sau a ceva. [G.-D. apologiei] /<fr. apologie, lat. apologia

DRAC ~ci m. (în religia creștină) Ființă imaginată drept spirit al răului; dușman principal al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol; demon; satană. ◊ A se teme ca ~cul de tămâie a se teme foarte tare de ceva sau de cineva. E tot un ~ e totuna; este același lucru. A face pe ~cul în patru a face tot ce se poate; a pune totul în joc. Pe ~cul se spune pentru a arăta neîncrederea sau pentru a tăgădui ceva. Parcă-i ~cul pe uscat se spune despre cineva foarte urât. A trage pe ~cul de coadă a fi foarte sărac; a o duce foarte greu. Și-a băgat ~cul coada între ei se spune când între prieteni se stârnește o vrajbă neașteptată. Nu-i ~cul atât de negru lucrurile nu stau atât de rău cum se pare. A fi ~cul gol (sau împelițat) a) a fi rău; b) a fi foarte isteț. A vedea pe ~cul (sau a da de ~cul) a o păți. Salba (sau poama) ~cului om ticălos. A se uita (la cineva) ca la ~cul a se uita la cineva cu dușmănie sau cu frică. A avea ~ci (a fi cu ~ci, a fi plin de ~ci) a) a fi om rău; b) a fi neastâmpărat, zvăpăiat. Unde și-a înțărcat ~cul copiii (sau la ~cul în praznic) foarte departe; într-un loc pe care nu-l știe nimeni. Buruiana (sau iarba) ~cului tutun. A căuta pe ~cul a-și face singur neplăceri. A scăpa de ~cul și a da peste tată-său a ajunge din rău în mai rău. A da (sau a lăsa) ~cului a nu se mai interesa de cineva sau de ceva; a lăsa la voia întâmplării. A nu avea nici pe ~cul a fi sănătos. Al ~cului! (sau ptiu, ~ce) se spune când ești cuprins de uimire. Lucrul ~cului afacere necurată. Și pe ~cul orice. Ce ~cul! se spune când ești nedumerit de ceva. Să-l ia ~cul (ducă-se ~cului) se spune pentru a exprima indignarea față de acțiunile cuiva sau față de o situație. /<lat. draco

corti, cortesc, vb. IV (reg., înv.) 1. a îndemna, a stimula. 2. a interesa, a privi (pe cineva, ceva). 3. a avea voie.

APOLOGIE, apologii, s. f. Laudă aprinsă, ridicare în slavă a cuiva sau a ceva; apărare (servilă și interesată) a cuiva sau a ceva. ♦ Discurs, scriere de apărare a cuiva sau a ceva. – Fr. apologie (lat. lit. apologia).

NAIBA s. m. art. (Fam.; adesea în imprecații) Dracul, diavolul. ◊ Loc. adj. și adv. Al naibii (de...) = grozav, teribil, foarte, peste măsură (de...). ◊ Expr. A da de (sau a vedea pe) naiba = a o păți, a da de bucluc, a-și găsi beleaua. A da (sau a lăsa pe cineva sau ceva) naibii (sau la naiba) = a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a renunța la... A nu avea nici pe naiba = a se simți bine, a fi perfect sănătos, a nu avea absolut nimic. – Et. nec.

APOLOGIE, apologii, s. f. Laudă aprinsă, ridicare în slavă a cuiva sau a ceva; apărare (servilă și interesată) a cuiva sau a ceva. În propaganda socialiștilor de dreapta – acești înrăiți dușmani ai socialismului – apologia războiului ocupă un loc de frunte. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 46. ◊ Expr. A face apologia (unei persoane, unei epoci, unei concepții etc.) = a lăuda. ♦ Discurs sau scriere de apărare a cuiva sau a ceva. Apologia lui Socrate.

DRAC, draci, s. m. 1. (În concepțiile religioase și în superstiții; familiar, mai ales în zicători, proverbe, expresii, de obicei nearticulat) Ființă imaginară considerată ca spirit al răului, al întunericului; diavol, necuratul. Eu nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Stai, nu fugi; nu e drac; e un biet om ca toți oamenii. SADOVEANU, D. P. 101. Tremurau, într-un fluid luminos și vioriu, draci mici, spînzurați de coarne, care zupăiau din piciorușe. EMINESCU, N. 56. Rîde dracu de porumbe negre și pe sine nu se vede, se zice cînd cineva critică pe altul, fără să-și vadă propriile greșeli. Nu-i chiar atît de negru dracu după cum se spune (= lucrurile nu se prezintă atît de rău pe cît arată aparențele). ◊ Expr. A fi dracul gol (sau împielițat, în picioare) = a întrupa toate însușirile negative ale dracului, a fi rău, cîinos, afurisit. Slujitorul domnului este dracul împelițat. NEGRUZZI, S. I 235. Ești dracul împelițat. Dar și Copiii oamenilor sînt draci goi. PANN, P. V. II 122. Omul (sau salba, poama) dracului = om rău, ticălos, afurisit. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. Nu știți d-voastră ce poam-a dracului e Harap-Alb. CREANGĂ, P. 230. Deși sîngele apă nu se face și cămeșa e mai aproape decît anteriul, dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. A se teme (de ceva) ca de dracul (sau ca dracul de tămîie) = a se teme foarte tare, a-i fi foarte frică (de ceva). A se uita (la cineva) ca la dracul = a se uita (la cineva) urît, cu dușmănie. E tot un drac = e totuna. A avea draci, a fi cu draci sau a avea pe dracu! în el = a) a fi energic, plin de viață, zvăpăiat, neastîmpărat. Sora asta a noastră are glas blînd, dar știe să poruncească. Are în ea draci. Îmi place. SADOVEANU, P. M. 240. Da știi c-ai chitit-o bine, măi Chirică? Tot cu draci ești tu, bine zic eu. CREANGĂ, P. 163; b) a avea toane rele, a fi rău dispus. Are draci astăzi. A băga pe cineva în draci (sau în toți dracii) = a intimida pe cineva, a vîrî frica în cineva. Trebuie să fie un drac la mijloc, se spune cînd nu se poate găsi o explicație logică unei situații încurcate sau cînd se bănuiește o urzeală, ceva ascuns. Aici tot trebuie să fie un drac la mijloc! SADOVEANU, Z. C. 292. Și-a băgat (sau și-a amestecat) dracul coada, se spune cînd o situație care părea clară se complică dintr-o dată, cînd doi prieteni se învrăjbesc pe neașteptate etc. (Cu o construcție mai puțin obișnuită) Aici și-a amestecat coada un drac. C. PETRESCU, R. DR. 127. A trage pe dracul de coadă = a fi foarte sărac, a trăi în mizerie, de azi pe mîine; a trage mîța de coadă. A căuta pe dracul, se spune despre cel care lucrează fără prevedere, care își produce singur încurcături și neplăceri. Cînd i-i bine, caută pe dracu. SEVASTOS, la TDRG. A da de (sau peste) dracul sau a vedea (sau a-și găsi) pe dracul = a-și găsi beleaua, a o păți. Să ne apropiem... poate e cu cineva, să nu dăm de dracu! PREDA, Î. 146. Să nu te mai aud vorbind de asta, că dai de dracu. SADOVEANU, P. M. 108. Să se ieie amîndoi la harță, să se taie în vorbe ca-n săbii: ș-apoi a vedea franțuzul pe dracu! id. Z. C. 49. A să treacă prin strîmtori, prin păduri, unde ș-ar putea găsi pe dracul. ALECSANDRI, la TDRG. A căuta pe dracul și a găsi pe tată-său sau a ajunge de la dracul la tată-său = a ajunge din rău în mai rău, a cădea din lac în puț. A trimite (pe cineva) la dracul = a-l da (pe cineva) încolo, a-l da dracului. A trimite (pe cineva) de la dracul la tată-său = a face (pe cineva) să alerge mult încoace și încolo, a purta (pe cineva) de ici-colo. A cere (pentru un obiect oferit spre vînzare) pe dracul și pe tată-său (sau cît dracul pe tată-său) = a cere un preț exagerat. A face pe dracu-n patru = a face tot posibilul, a depune toate eforturile, a încerca toate mijloacele (pentru a aduce ceva la îndeplinire). Domnul Mihalache... aștepta cu catastiful deschis pe geantă, să facă datornicul pe dracu în patru și s-aducă de prin vecini cîțiva lei. PAS, Z. I 153. Făcu pe dracul în patru și se urcă deasupra muntelui. ISPIRESCU, L. 195. Măcar fă pe dracul în patru... dar numaidecît să-mi aduci pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea = aliază-te cu oricine, chiar cu un dușman, pînă trece primejdia. A da sau a lăsa (pe cineva sau ceva) dracului = a părăsi (pe cineva) în voia întîmplării, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva), a abandona. Să dau dracului treaba? PORUMBACU, A. 39. Dă-l dracului de tutun. C. PETRESCU, C. V. 54. A da (pe cineva) dracului (sau la toți dracii) = a înjura, a blestema; a drăcui. Călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celalalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. A se duce dracului = (se spune în legătură cu persoane dezagreabile) a se duce fără să se mai întoarcă; (despre lucruri, stări etc.) a se prăpădi, a se irosi fără rost. Tinereță, studii, se duseseră toate dracului. CAMILAR, N. I 32. (În imprecații) Du-te dracului! A se duce la dracul = a pleca în treaba lui (fără să-i mai știe cineva de urmă). Acum vino... la masă cu noi, ș-apoi te poți duce la dracu cu toate gebelele tale. HOGAȘ, M. N. 9. (În imprecații) Du-te la dracu! A lua (pe cineva sau, mai rar, ceva) dracul (sau dracii sau mama dracului) = a se prăpădi; a o păți rău. Nu l-au mîncat nici lupii, nu l-au luat nici dracii. VISSARION, B. 56. (În amenințări) Nu blestema, babo, că te ia mama dracului. PAS, Z. I 51. (În imprecații) Să-l ia dracu de bagaj! GALAN, Z. R. 132. Bată-te dumnezeu să te bată și te-ar lua dracu, și n-ai mai ajunge. SADOVEANU, Z. C. 291. Lua-i-ar dracu pe ciocoi, Căci ei au stîrnit război. ANT. LIT. POP. I 21. Parcă a intrat dracul (în cineva), se spune despre cel aprig la mînie (sau la treabă). Într-un nor de colb ce zbura pe fața pămîntului, caii alerga ca și cînd ar fi intrat dracul într-înșii. ALECSANDRI, C. 112. La dracul (cu ceva), formulă de dispreț prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. La dracu măriile, cnutul, zăbrelele... La dracu pungașii, călăii, lichelele! DEȘLIU, G. 54. Al dracului! sau ptiu, drace! exclamații exprimînd uimire sau enervare. Ptiu, drace! minunați-vă, creștinilor. SADOVEANU, P. M. 46. Ptiu! drace, iaca în ce încurcătură am intrat. CREANGĂ, P. 201. N-am (sau n-ai etc.) nici pe dracul = n-am (sau n-ai etc.) suferit nici o vătămare, nici o durere; nu sînt (sau ești etc.) atins de nici o infirmitate, de nici o boală; sînt (sau ești etc.) sănătos. Nu ești lovit pe dinăuntru?... – N-am nici pe dracu. DAVIDOGLU, M. 25. Pe dracul, formulă de negație; nimic. N-ai bani, creștine?... – Am pe dracu. La TDRG. Bagă bine de seamă, să poți scăpa, că de nu – mîne mîncăm pe dracul, vezi că sîntem hămesite de foame? RETEGANUL, P. III 51. ◊ (În imprecații; uneori cu sens atenuat) Să fiu al dracului dacă înțeleg. SADOVEANU, P. M. 65. Dă-te jos de-acolo, măi băiete, că-mi dărîmi portița, fire-ai al dracului! REBREANU, R. I 146. (În formule impersonale) Ei, să fie al dracului, pe ce stradă, nene? C. PETRESCU, Î. II 171. ◊ (În formule de generalizare extremă, cu sensul de «orice», «oriunde», «fie cine-o fi») Face și pe dracul. Se duce și la dracul. ▭ Cînd își pune în gînd să facă ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap. ISPIRESCU, L. 102. De nime nu-mi pasă! Nici de vornic, nici de dracul. ALECSANDRI, P. A. 58. ◊ Expr. La dracu-n praznic sau la mama dracului, unde și-a înțărcat dracul copiii, unde și-a spart dracul opincile, sau unde și-a pierdut dracul potcoavele = foarte departe, într-un loc pe care nu-l cunoaște nimeni. Vă duc și pînă la măru-roș, dacă vreți și pînă la calea-ntoarsă... – Și pînă la dracu-n praznic. ALECSANDRI, T. I 398. ◊ (Ca atribut genitival imprimă substantivului pe care-l determină un sens peiorativ, injurios, disprețuitor) Hi, gloaba dracului! ◊ Loc. adj. și adv. Al dracului (de... ), formează expresii cu nuanțe superlative: a) foarte, tare, afară din cale, peste măsură de..., grozav. Primejdia are să fie... a dracului de grea. CAMILAR, N. I. 247. Drumul ăsta... e lung al dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 231. Cînd bate vîntul mai a dracului. La TDRG; b) care dă de furcă, afurisit, incomod. Poziția e cam a dracului. CAMIL PETRESCU, U. N. 281. (Cu sens atenuat) Fugea șchiopătînd după niște ale dracului de vaci. PREDA, Î. 16; c) energic, capabil. Mic și al dracului; d) (admirativ) strașnic, extraordinar. Mă! da al dracului cucoș i-aista! CREANGĂ, P. 65; e) foarte rău, păcătos. Sturza era cel mai al dracului [boier]. CAMILAR, T. 203. Ai să vezi și dumneata, al dracului ce e... De ce-i zice lui «Titircă Inimă-Rea»? CARAGIALE, O. I 80. Pentru boala urîtului, care-i boala cea mai a dracului din lume... ascultați. ALECSANDRI, T. I 107. ◊ Expr. (Așa,) de-al dracului = fără nici un motiv, fiindcă așa vreau! Lucrul dracului = poznă, pătăranie. Mai știi, lucru dracului, să nu se întîmple să ne ia nevestele noastre pe unul drept altul! MACEDONSKI, O. II 407. ◊ (Glumeț și ironic) Buruiana (sau iarba sau tămîia) dracului = tutun. ◊ (Ca element stilistic exprimînd nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. ◊ (Mai ales în propoziții interogative, exprimînd nedumerire, surpriză, mirare, uimire) Prefectul își drese glasul și zise: Ce dracu au oamenii azi, măi? DUMITRIU, N. 32. Unde dracul am mai auzit eu despre doi corbi? CAMILAR, N. I 126. Ce dracu cauți aice? NEGRUZZI, S. I 88. ◊ (În construcție cu verbele «a ști», «a asculta», «a face», «a înțelege» etc., exprimă nedumerire sau negație) Dracul știe ce are, cică a prins niște iepuroi. CREANGĂ, P. 304. Se uita, dracu știe, cu interes ori așa numai, la un portret. EMINESCU, N. 37. Măi bădiță, pentru tine Multe dau cu lemnu-n mine, Multe dau și mulți mă-nfruntă, Dar cine dracu-i ascultă? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. 2. Fig. Om plin de păcate, rău, crud; (cu sens atenuat și cu nuanță afectivă) nebunatic, șturlubatic. Nu era același drac zvăpăiat care își arunca cartea în pridvor cînd se întorcea de la școală și mă prindea de gît cu amîndouă mîinile pentru ca să o duc în cîrcă? DELAVRANCEA, la TDRG. E și drac, dar e și sfîntă. MACEDONSKI, O. I 57. Olio, tu leică, Ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, P. I 97. ◊ (La vocativ, fără a se adresa cuiva anume) Haide, drace, haide! să intri tu pe strada lui Marcu Aoleriu ori Catilina, și lasă! CARAGIALE, O. I 47.

NAIBA s. f. art. (Familiar) Dracul. Strigoii, stihiile urzitoare de rele, naiba... îi umplea de spaimă deopotrivă pe amîndoi. RUSSO, S. 103. ◊ (Mai ales în imprecații) Fire-ar al naibii sau du-te (fugi) la naiba, lua-te-ar naiba. Să vă dau, cioroilor, fire-ați ai naibii! REBREANU, I. 21. Fugi la naiba, ghiuj bătrîn. ALECSANDRI, P. P. 326. Du-te la naiba și nu mă necăji! NEGRUZZI, S. III 32. ◊ (Mai ales în expr., în concurență cu dracul, v. c.) A da de (sau a vedea pe) naiba = a-și găsi beleaua, a o păți. Dacă se atingea cineva de un cîine al Cazangiilor... da de naiba cu ei. PAS, Z. I 149. A da (sau a lăsa pe cineva sau ceva) naibii (sau la naiba) = a părăsi, a neglija, a nu se mai interesa (de cineva sau de ceva). Să lași la naiba și zmeu și tot. ISPIRESCU, L. 259. Te las naibii, sărăcie, Și mă duc la vitejie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Naiba de... = afurisitul, blestematul de... Ei, iaca naiba de părău, Mi-l puse focu-n drumul tău! COȘBUC, P. I 170. La naiba! formulă (de dispreț) prin care se exprimă dorința de a renunța la ceva, de a se lepăda de ceva. Dar la naiba frunza verde! Ce să mai tocăm degeabă? HASDEU, R. V. 15. N-am (n-ai etc.) nici pe naiba = n-am (n-ai etc.) nimic, nici o durere. Jucăm, zău, toată ziua, Și n-avem nici pe naiba! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ◊ (Ca atribut genitival, cu nuanță afectivă de întărire) Ghiujul naibii, ticălosul de bărbatu-meu, s-a îmbătat. SADOVEANU, O. I 365. Golanul naibii scoate din traistă ceva. RETEGANUL, P. I 21. Dorul naibii tare strică Pe mîndruța ocheșică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ◊ Loc. adj. și adv. Al naibii = (familiar) excelent, grozav. Al naibii copil. ▭ Șampania era rece și bună, al naibii de bună. SLAVICI, N. II 310. ◊ (Ca element cu valoare stilistică, mai ales în propoziții exclamative și interogative, exprimă mirarea, nemulțumirea, reproșul, supărarea, indignarea) Mîine ce naiba o să mai ardeți? PAS, Z. I 133. Cum naiba dor să nu-mi fie? Cînd și muntele că-i munte Și-ncă are doruri multe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144.

ȘTI, știu, vb. IV. I. Tranz. (Urmat de un complement direct sau de o propoziție completivă; folosit și absolut) 1. A avea cunoștință (despre ceva), a cunoaște (ceva). De-ar ști mama! Vai, să știe Ce-i fac azi, mi-ar da ea mie! COȘBUC, P. I 105. Era odată un boier tare bogat, care nici nu știa sama bogăției sale. SBIERA, P. 139. Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Nu știai sau ai uitat cum că la vînătorie, ca și la multe altele, eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III 9. ◊ (Familiar, în construcții negative, urmat mai ales de «ce», la prez. ind. pers. 1 sg. în forma redusă -ș) Dacă nu era cocoana să sară pentru mine... mă rupea, că nu-ș’ ce-avea, era turbat rău de tot. CARAGIALE, O. I 55. Inimioară cu suspin Mult mai plîngi și-mi faci venin, Nu-ș cînd te-oi vedea rîzînd. ȘEZ. XXI 50. ♦ Expr. Nu știu, n-am văzut = sînt cu totul străin (de ceva), nu cunosc nimic, nu am idee ție nimic. A ști ce știi sau las’ că știu eu = a cunoaște foarte bine situația, a avea toate motivele să..., a avea motivele sale pentru... Se vede că știa ea ce știa. ISPIRESCU, U. 5. Ia lasă-mă, jupîneasă, cu cărțile cele a d-voastre în pace, că eu știu ce știu eu. CREANGĂ, P. 118. Rămîneți voi cu-mpăratul, Ostași, dragii mei, Că eu știu ce știu. TEODORESCU, P. P. 112. Tu știi una, eu știu mai multe = eu cunosc mai multe în legătură cu aceasta, am mai multe motive decît tine să... A ști în ce apă se scaldă cineva v. apă (I 2). A ști ce-i (sau cît îi) face sau plătește (cuiva) pielea = a ști ce fel de om este cineva, a avea idee de ce poate cineva. Taci că știu cît îți face pielea. CĂLINESCU, E. O. II 246. Știi ce? (sau știi ceva, știi una?)= fii atent la ce-ți spun. Stăpîne, știi ce? Culcă-te și te odihnește și mîni demineață vom vorbi amîndoi. CREANGĂ, P. 158. Florico, știi una? ALECSANDRI, T. II 896. ◊ Intranz. De aceasta nu știa altul nime, fără numai cerbul. SBIERA, P. 175. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap. CREANGĂ, P. 25. (Poetic) Numai luna și c-o stea Știe de durerea mea. MARIAN, Î. 44. (Expr.) A-i ști cuiva de știre v. știre (1). A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Nu-ți mai știu de urmă ție. ȘEZ. V 89. Pe cît (sau după cît) știu = după informațiile pe care le am, după cunoștința mea. Aista nu-i semn bun, după cît știu eu. CREANGĂ, P. 186. ♦ A avea cunoștință de existența unui lucru; a se orienta bine într-un anumit loc, a cunoaște bine ceva. Eu știu munții, dar mai bine Mă știu ei întregi pe mine. COȘBUC, P. II 169. Acolo eu știu o viță care face niște struguri gustoși. ISPIRESCU, U. 96. Trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. CREANGĂ, P. 203. Haideți, copii, după mine, Că știu calea-n codru bine. ALECSANDRI, P. P. 156. ♦ Refl. A se considera, a se crede. Eu mă știam că sînt legată numai cu prietenie. CONACHI, P. 82. 2. A lua cunoștință de ceva, a prinde de veste, a afla, a auzi. Să știi că pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea. ISPIRESCU, L. 5. Mătușă, de mi-i face acest bine, atunci să știi că ai să ai și mai mult de la mine. CREANGĂ, P. 171. Și să știi că-s sănătos. EMINESCU, O. I 149. La una i-am zis să vie, Ceialaltă să nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 73. ◊ Expr. (Așa) să știi (sau să știți)! = formulă prin care i se spune cuiva ceva cu toată hotărîrea, pe un ton aproape poruncitor. Așa, să știți. Nu mai dau pe datorie. STANCU, D. 121. Numai cînd veți vîrî tot pămîntul în buzunar, numai atunci veți fura și banii mei. Așa să știți! Așa! DELAVRANCEA, la TDRG. 3. A cunoaște pe cineva, a avea cunoștință unde se află, ce face, ce fel de om este. Ești vulpe bătrînă, las’ că te știu eu. CĂLINESCU, E. O. II 178. Ciobănaș la oi am fost, Fetele nu mă cunosc; Iar la vară de-oi mai fi, Nici atîta nu m-or ști. ȘEZ. I 212. Pînă cînd nu te știam, Unde mă culcam, dormeam. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 88. ◊ (Urmat de un nume predicativ sau de o propoziție predicativă) O știau cît de bună este la inimă. RETEGANUL, P. II 30. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că demult îți făceam feliul. CREANGĂ, P. 236. Crezi că te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Mă știai om cinstit Și cu bani agonisit, De simbrie neplătit. TEODORESCU, P. P. 598. Pînă nu stai cu omul în casă, nu-l știi cum este. ♦ Refl. (Uneori urmat de un nume predicativ) A se cunoaște pe sine, a avea conștiința că este într-un anumit fel. Aleodor se știa vinovat. ISPIRESCU, L. 43. Codre, vei avea păcat Cumva de mă-i da legat, Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. A se ști cu musca pe căciulă v. căciulă. ♦ Refl. A se pomeni, a se vedea (într-un anumit fel). Numai cu chef să mă știu. ȘEZ. IV 231. Decît cu drăguța proastă, Mai bine la oi pe coastă, C-oi tăia cîte-o nuia Și m-oi ști fără de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 453. ♦ Refl. reciproc. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. Noi de copii ne știm, și-am fost Ca frații, ba mai bine. COȘBUC, P. I 77. Se știau de tinerei, De pe cînd erau copii. PĂUN-PINCIO, P. 51. II. Intranz. 1. A ține seamă de ceva, a lua în seamă, a băga de seamă. Părinte, te-am așteptat destul, iacă o trecut vadeaua și mie-mi trebuiesc numaidecît banii, eu nu știu, dau hîrtie la judecată. VLAHUȚĂ, la TDRG. De descîntece rîia nu știe. ȘEZ. II 70. A venit o grea urgie Ce de dragoste nu știe. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ♦ A asculta, a avea teamă sau respect de cineva. Șoimuleț, pui de romîn, Ce nu știe de stăpîn, Nici nu bei, nici nu mănînci. Ce stai pe gînduri adînci? ALECSANDRI, P. P. 149. ◊ Expr. (Rar) A ști de dragul cuiva = a iubi pe cineva, a face pe placul cuiva. De dragul dumitale Știe chiar și sfîntul soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. A ști de frică (sau de frica cuiva) v. frică. ◊ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept. Necruțînd nimica-n lume, neștiind nimica sfînt, Uităm că viața-i o punte dintre leagăn și mormînt. HASDEU, R. V. 167. Lumea de stăpîn îl știe. VĂCĂRESCU, P. 6. ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva, a se înfrupta din ceva, a duce grija cuiva sau a ceva. N-au mai știut de vrun năcaz ori supărare. RETEGANUL, P. II 35. Și să nu mai știu de rău. HODOȘ, P. P. 78. Să nu știu de scîrbă-n lume. ȘEZ. II 46. Zile bune n-am avut, De dulceață n-am știut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22. 2. A se interesa (de cineva sau de ceva), a avea grija cuiva (sau a ceva), a se îngriji de... Nu mai știi de mine. EMINESCU, O. I 128. Dar de murgu cin’ să-mi știe? ȘEZ. I 288. ◊ Tranz. Că-ți vine, lele, bărbatul! – Las’ să vie, naiba-l știe, Fi-i-ar calea tot pustie! TEODORESCU, P. P. 341. III. Tranz. (Folosit și absolut) 1. A poseda cunoștințe speciale într-un domeniu, a stăpîni o știință, o artă, a fi instruit într-o anumită ramură, într-o anumită tehnică. [Tată-său] o învăța tot ce trebuia să știe un viteaz. ISPIRESCU, L. 13. Fiindcă știa bine treaba moșitului, lă purcelul, îl scaldă. CREANGĂ, P. 76. Ș-a strîns... Vro trei babe bătrîne Care știu rîndul la pîne. ALECSANDRI, P. P. 388. ◊ (Urmat de verbe la infinitiv, precedate de obicei de prep. «a») Știți toarce, coase, țese. ISPIRESCU, L. 12. Păcat că nu știu a ceti. NEGRUZZI, S. I 59. Din cîți ne aflăm aice, nu știe a cîrmi unul macar. DRĂGHICI, R. 25. Vai de min’ ce-mi place mie. Badea care știe-a scrie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 25. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un anumit domeniu, a fi foarte învățat. S-a împrumutat iarna cealaltă la Toma Ocî. Știe carte. I-a dat poliță iscălită la mînă cîrciumarului. STANCU, D. 100. I-adevărat, domnule Gheorghidiu, că d-ta știi atît de multă carte? CAMIL PETRESCU, U. N. 63. Pe acesta l-a chemat Și așa l-a întrebat: Știi carte, Cumnate? TEODORESCU, P. P. 263. Cine știe carte are patru ochi. A nu ști buche (bechi sau boabă) v. c. A ști și toaca în cer = a fi atoatecunoscător, a fi foarte învățat. Îmi scrie că știe și toaca-n cer. DELAVRANCEA, O. II 36. A ști lecția (sau rolul) = a cunoaște bine lecția (sau rolul). A ști (ceva) pe degete v. deget. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa) = a putea reproduce întocmai, din memorie. Știa pe dinafară strofe întregi din Alecsandri, poetul lui favorit. CĂLINESCU, E. 113. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Învățase carte la dascălul Pascal... ce știa toată Alexandria pe de rost. NEGRUZZI, S. I 246. (Fig.) Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunsă cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ♦ (Urmat de determinări indicînd o anumită limbă) A vorbi și a înțelege (o anumită limbă). Oare știe franțuzește? EMINESCU, N. 43. Parcă nu prea știe franțuzește. ALECSANDRI, T. I 47. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie într-o anumită. împrejurare. Acum fă ce știi, eu nu mă mai amestec. RETEGANUL, P. II 10. El nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. Nu știu cum să fac. CREANGĂ, P. 203. Neștiind cum s-o mingii, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) (mai) facă = a nu mai găsi nici o soluție (după ce au fost încercate mai multe) pentru a ieși dintr-o încurcătură. Nu mai știa ce să facă, ca să mulțumească lui Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 19. Ce să știu (știi etc.) sau (refl.) (să) mă știu (știi etc.) face = cum să fac (faci etc.), cum să procedez? Umblă feciorii mei toată ziulița, fără să afle undeva capătul pădurii, iar cînd fu seară, erau chiar în locul de unde plecase dimineața. Ce să știe face? RETEGANUL, P. II 71. Ce mă știu eu face și de unde să-ți aduc eu herghelia? ISPIRESCU, L. 27. Ce o să mă știu eu face cînd va veni tristul timp ca ele să se vestejească. NEGRUZZI, S. I 99. (Cu o topică mai puțin obișnuită) El... s-a logodit și d-atunci n-am pace, Nu mă știu ce face. TEODORESCU, P. P. 661. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... Cînd a văzut pe Maica, nu mai știa ce să facă de bucurie, CREANGĂ, P. 135. A nu ști de unde s-o apuci = a nu te pricepe de unde să începi un lucru. Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. Apoi dă... știu eu? Dac’ a vini bărbatu-meu? ALECSANDRI, T. I 264. 2. A putea, a fi în stare (să facă ceva). Am întîrziat? – Nu, dar eu nu știu să aștept. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic. DELAVRANCEA, O. II 184. De-a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți, Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți. EMINESCU, O. I 133. Căpitane, căpitane, Pe drum nu le duce tare Că-s răgute tinerele Și pe drum nu prea știu mere. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 302. ◊ (Cu repetarea complementului) De ce m-ai știut tu minți pe mine? RETEGANUL, P. I 44. ♦ A fi hotărît (a face ceva). Nu știu la care voi merge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 33. Nu știu ce l-oi face, Ca să-l las acas’ nu-mi place. id. ib. 53. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărîre; a fi nedecis, șovăitor. A ști una și bună v. bun⁴ (III 5). 3. A ține minte, a-și aduce aminte; a-și aminti. Știi c-am mai mîncat eu odată de la unul ca acesta o chelfăneală. CREANGĂ, P. 298. ◊ Expr. A nu-i mai ști (cuiva) de nume v. nume. Cine (mai) știe v. cine. ♦ A avea în minte, a păstra în amintire. Acea culme înverzită O revăd precum o știu... Mi-a văzut copilăria... Mînă, mînă, surugiu. MACEDONSKI, O. I 8. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. Dintr-o dată am știut cu cine am de-a face. GALACTION, O. I 94. Mergea Ivan fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. Nu știu, mîndră, ce-i asta: Ori iubesc alta ori ba, Pe tin’ nu te pot uita. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a nu suferi provocarea cuiva, a riposta îndată. Așa e țăranul: nu prea știe multe. CREANGĂ, A. 151. A nu (mai) ști unde-i e capul (sau a nu-și mai ști capului) = a fi copleșit (de preocupări, de senzații). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi = se prea poate, nu poți fi sigur (că nu e așa). De frica ocnei s-a răznit Și-i dus de-atunci. Mai știu și eu! Așa i-a fost menit. COȘBUC, P. I 230. Mai știu eu!... Poate ori dumnezeu, ori dracul i-a dat în gînd, ieri noapte, de una ca asta. CREANGĂ, P. 75. Mai știi păcatul, poate să-ți iasă înainte vrun iepure, ceva. id. ib. 187. Spune babei ce te chinuiește; că de unde știi, poate să-ți ajute și ea ceva. id. ib. 189. (Pronumele personal purtînd accentul în frază) El (ea etc.) știe (cum sau ce face), exprimă mirarea (sau admirația) față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. Și acela, el știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa, cîte puține, de poftă. CREANGĂ, P. 211. [Scaraoschi] se vîră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan. id. ib. 303. Nu știu cum = cumva, în mod inexplicabil. A fost Cuminte om, dar nu știu cum Așa i-a mers de prost! COȘBUC, P. I 229. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum, îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. ◊ (Despre persoane) A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar, inexplicabil, curios. A-i fi (cuiva) nu știu cum = a-i fi (cuiva) greu să... Dar sufletele aceste... mi-e nu știu cum să le primesc. NEGRUZZI, S. I 93. A nu ști ce = a fi nelămurit, a nu-ți da bine seama de situație. Parcă se petrecea nu știu ce. CREANGĂ, P. 276. A nu ști cît v. cît⁵ (III). Cine știe ce (sau unde) v. cine. Nu știu cine = cineva, oarecare. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios, a nu înțelege glumele; a nu glumi niciodată. (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. Simți un nu știu ce colea la inimioară. ISPIRESCU, L. 35. În toată-a ei făptură e-un «nu știu cum» și-un «nu știu ce». EMINESCU, O. I 208. ◊ (Intercalat în frază, la pers. 2, fără sens precis) Plecă și el, știi, cam în dorul lelii. ISPIRESCU, L. 34. (Expr.) Știi, colea v. colea. Știi cine (sau ce), se zice cînd nu voim să numim persoana (sau lucrul) de care e vorba. ◊ Refl. Unde-aud cucul chitind Și mierlița șuierînd, Nu mă țiu om pre pămînt, Nici nu mă știu unde sînt. TEODORESCU, P. P. 345. 5. (Uneori determinat prin «dinainte») A prevedea. Trecu podul mulțumind lui dumnezeu și neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. Știu dinainte ceea ce au de gînd să izvodească puternicii pămîntului. CREANGĂ, P. 190. Cine știe oare și cine îmi va spune Ce o să aducă ziua și anul viitor? ALEXANDRESCU, M. 3. De-aș ști, maică, că m-ai da, Mai bine m-aș spînzura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 274. ♦ A bănui. Bietul Dionis, de unde să știe el că eu am în sîn o pungă cu aur! GALACTION, O. I 89. Ne-am iubit cu multă frică, Și-ai noști n-au știut nimică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. 6. (Determinat adesea prin «bine») A avea certitudine, a fi sigur de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine. COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că mă duc la mînăstire, pîine și sare nu mai mănînc cu el. CARAGIALE, O. I 50. Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. De aș ști că mă vei și omorî, nu pot să tac. NEGRUZZI, S. I 147. ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut, sigur. Se știe că anotimpurile au o durată neegală. – Forme gramaticale: perf. s. știui, part. știut.

apologetic, ~ă [At: DA / Pl: ~ici, ~ice / E: fr apologetique, lat apologeticus] 1-2 a Care constituie o apologie a ceva (sau a cuiva). 3 a De laudă. 4 sf Ramură a teologiei care are ca scop apărarea creștinismului împotriva atacurilor ce i se aduc acesteia. 5-8 sf (Fig) Glorificare (servilă și interesată) a cuiva (sau a ceva).

lăsa [At: PSALT. 46 / Pzi: las / E: ml laxare] 1 vt (C. i. persoane, rude, prieteni) A părăsi. 2 vt (Fam) A divorța. 3-4 vtr (Îvp; îe) A(-și) ~ (sau a se ~ de) legea sa sau creștinească ori a ~ (pe) Dumnezeu(l) (său) etc. A trece de la religia creștină la o altă religie. 5 vt A părăsi pe cineva într-un moment dificil Si: a abandona, (îvp) a se lepăda, a trăda. 6 vt A părăsi pe cineva într-o stare fizică sau psihică proastă. 7 vt (Pfm; îe) Te (vă) las cu bine (sau sănătos, cu sănătate, cu Domnul, cu Dumnezeu), ori a ~ (cuiva) ziua bună (sau sănătate) Formulă de salut la despărțire sau de încheiere a unei scrisori. 8 vt (Îae) Formulă prin care un muribund se desparte de cei apropiați. 9-10 vtr A renunța de bunăvoie sau forțat la o îndeletnicire, o funcție, o profesie, un proiect etc. 11-12 vtr (Îvp; îe) A nu-și ~ vorba (sau cuvântul jos) sau a nu se ~ de cuvânt A-și ține o promisiune. 13 vt (Îvp; îe) A ~ viața, (lumea sau ortul popii) A muri. 14 vt (Îvp; îe) A nu ~ (pierzării) A sări în ajutorul cuiva. 15 vt A da dramul la ceva sau la cineva ținut strâns Si: a elibera, (înv) a slobozi. 16 vt A pleca dintr-un anumit spațiu, dintr-o anumită zonă geografică etc. 17 vt A ceda un spațiu, un loc sau o zonă geografică în urma unui război sau a unui pact politic. 18 vt A provoca cuiva o stare fizică sau psihică. 19-20 vr (Înv; îe) A se ~ de dulceața lumii A deveni (călugăr sau) pustnic. 21 vt (Îvp; îe) A-și ~ lumea sa A-și părăsi universul existențial. 22 vt (Îvp) A pierde nădejdea. 23 vt (Înv; îe) A ~ sânge A face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sânge de la cineva, în scop terapeutic sau pentru analize. 24 vt (Îae) A răni. 25 vt (Îae) A ucide. 26 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) gura apă A pofti foarte tare la ceva. 27 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) gura apă (după cineva) A dori să aibă relații sexuale cu cineva. 28-31 vt (Pfm; îe) Lasă-mă să te las Se spune despre un om (indiferent,) (lipsit de energie,) (neglijent sau) comod. 32 vt A elibera un animal. 33 vt (Pop; îe) A ~ la vatră A elibera din stagiul militar un soldat. 34 vt (Spc) A da drumul să cadă Si: (pop) a lepăda. 35-36 vt A (de)pune. 37 vt A preda. 38 vt A permite. 39 vt (Spc) A accepta ca ceva sau cineva să rămână într-o anumită stare, situație. 40 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) viu, cu viață, cu zile sau (a-i ~ cuiva zilele) A cruța (7). 41 vt(Pfm; șîe) A ~ (pe cineva) în pace sau (pop) încolo (sau în odihnă) A nu supăra pe cineva. 42 vt (Pfm; îae) A nu mai fi interesat de cineva. 43 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui A nu se amesteca în treburile cuiva. 44 vt (Pfm; îae) A nu contraria pe cineva. 45 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) oltean sau în sapă de lemn ori la papuci, la tinichea, cu scândura, (reg) la lemn, cu mâna la burtă, cu (ori în) pielea goală sau gol ori cu buzele umflate sau cu buza umflată ori pe drumuri A sărăci pe cineva. 46 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva cu buzele umflate A frustra pe cineva. 47 vt (Pfm; îae) A indispune. 48 vt (Pfm; îae) A dezamăgi. 49 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva în voie A da cuiva multă sau întreaga libertate. 50 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) rece A nu impresiona. 51 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) de (sau în) râsul cuiva (ori de râs, de batjocură, înv, în sfârlă sau de ori în rușine) A face de râs. 52 vt (Pfm; îe) A ~ ceva sau pe cineva (ori a o ~) baltă (ori încurcată) sau (reg) a o ~ moartă (în păpușoi ori, rar, în cânepă) A renunța să se mai preocupe de ceva. 53 vt (Pfm; îe) A ~ (pe cineva) cu gura căscată (sau praf, interzis, țuț, fleașcă, pop, brebenel, mut, mască) A uimi foarte tare. 54 vr (Pfm; îe) A nu se ~ (mai) pe (sau pre) jos A nu mai îngădui să fie întrecut de cineva. 55 vr (Pfm; îe) A nu se ~ cu una, cu două (sau o dată cu capul) A nu ceda cu ușurință. 56 vr (Pfm; îe) A se ~ păgubaș A renunța la ceva. 57 vr (Înv) A-și îngădui o ținută nepotrivită. 58 vt (Pfm; îe) A ~ de azi pe mâine A amâna. 59 vt A pleca de lângă cineva sau ceva. 60-61 vtr (Îfm; îe) A (se) ~ în (ori pe) seama (sau în grija, voia) A (se) da în seama sau în grija, voia cuiva Si: a (se) încredința. 62 vt (Pfm; îe) Las’(ă) (sau lasă-te) pe mine! Exprimă îndemnul de a avea încredere în sprijinul celui care vorbește. 63 vt (Pfm; îe) A ~ la naiba A trata cu indiferență. 64 vt (Îae) A nu se mai gândi la ceva. 65 vt (Înv) A nesocoti. 66 vt A omite. 67 vt A elimina. 68 vt (Șîe) A ~ la o parte sau (înv) într-o parte A trece cu vederea. 69-70 vt (Pfm; îe) Las' dacă Sigur (că nu). 71 vt (Pfm; îe) Lasă că... În afară de faptul că... 72 vt (Subiectul sunt facultăți fizice sau intelectuale, organe sau obiecte, c. i. posesorul) A se degrada. 73 vt (Subiectul sunt facultăți fizice sau intelectuale, organe sau obiecte, c. i. posesorul) A nu mai funcționa. 74 vt (D. dureri) A înceta. 75-76 vt ( Șfg; îe) A ~ în urmă A trece înaintea cuiva sau a ceva Si: a depăși, a întrece. 77 vr A renunța la un obicei. 78 vt A ceda un bun cuiva prin moștenire. 79 vt A face să persiste o imagine, o impresie, o amintire. 80 (Ccr) vt A degaja fum, miros, gaze etc. 81 vt A da o dispoziție în momentul plecării, la despărțire. 82 vt (C. i. o divinitate, un conducător) A statornici. 83 vt (Îe) A ~ cu limbă de moarte (sau cu jurământ) A da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 84 vr A ateriza. 85 vr (Bis; îe) A se ~ sec(ul) A începe zilele de post. 86 vt (Bis; îae) A petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea unui post. 87 vt A coborî. 88-89 vtr A (se) îndoi sub o greutate. 90-91 vtr A (se) așeza. 92-93 vtr A (se) culca. 94 vr (Pfm; îe) A se ~ greu A apăsa cu toată greutatea corpului. 95 vr (Pfm; îae) A consimți cu mare greutate să facă ceva. 96 vt (Pfm; asr; îe) A ~ pe cineva mare și devreme A uimi. 97 vt (Euf; îe) A ~ grea, îngreunată sau (înv) îngrecată, (pfm) borțoasă, cu burta mare, cu burta la gură A fecunda o femeie. 98 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva mort A ucide. 99 vt (Îe) A ~ rece pe cineva A nu impresiona. 100 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) cu izmenele dezlegate A părăsi pe cineva într-un moment nepotrivit. 101 vt (Pfm; îe) A ~ (pe) jos (sau lat, pe coaste) A lovi pe cineva făcându-l să se prăbușească. 102 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva stârvul (pradă) ciorilor (sau corbilor) A nu îndeplini ritualul înmormântării. 103 vt A ~ ceva sau pe cineva la bunul plac (sau la discreția, la cheremul, pe ori la mâna cuiva) sau A-i ~ cuiva ceva sau pe cineva la discreție (ori pe mână) A pune la dispoziția cuiva ceva sau pe cineva. 104 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) (tocmai când e) la aman A părăsi pe cineva atunci când are mare nevoie. 105 vt (Pop; îe) A ~ (pe cineva) sub masă A batjocori. 106 vt (Îae) A nu băga în seamă. 107 vt (Pfm; îe) A ~ la latitudinea sau aprecierea, (înv), chibzuința, arbitrul, (rar) propunerea cuiva A accepta libera decizie a cuiva. 108 vt (Îe) A ~ în suspensie A abandona o idee, o acțiune etc. înainte de a o fi dus până la capăt. 109 vt (C. i. inanimate) A face să rămână într-o anumită poziție, stare, într-un anumit mod etc. 110 vt (Pfm; îe) A ~ tabără A părăsi diferite obiecte în dezordine. 111 vt (D. așezări, construcții; îe) A nu (mai) ~ nici piatră pe (sau peste) piatră A distruge complet. 112 vt (Pfm; îe) A ~ (rar în) afară sau pe din afară A nu include. 113 vt (Pfm; îe) A nu ~ din vedere (sau ochi) A urmări. 114 (Pfm; îae) A omite. 115 vt (Pfm; îe) A ~ ceva la spate A nu ține seama de un anumit lucru, de un anumit fapt. 116 vt (Pfm; îae) A ascunde intenționat Si: a piti. 117 vt (Șîe a ~ înapoi sau în urmă) A depăși o idee, o teorie, un argument etc. 118 vt (Pfm; îe) A ~ pe planul al doilea A considera ceva sau pe cineva ca având o importanță secundară. 119 vt (Pfm; îe) A ~ (ceva sau pe cineva) pe ultim(ul) plan A desconsidera. 120 vt (Pfm; îe) A ~ la o parte, sau (înv) în lături A nu folosi, fiind necorespunzător. 121 vt (Îae) A înlătura. 122 vt (Îae) A da deoparte. 123 vt (Pfm; îe) A nu ~ cartea din mână A citi continuu, pentru a se instrui. 124 vt A ~ armele A se preda. 125 vt (Pfm; îe) A ~ toate sau tot(ul) jos ori la sau în pământ (sau a ~ jos) A întrerupe brusc o acțiune, un proces de gândire etc. 126 vt A nu mai acționa fizic sau psihic asupra cuiva. 127 vt (Pfm; îe) A nu ~ pe cineva sau ceva din mână A ține cu autoritate lângă sine. 128 vt (Pfm; îae) A nu pierde o ocazie favorabilă. 129 vt (Pfm; îe) A ~ în bună pace sau, înv, în odihnă, ori a ~ în pacea lui A nu strica starea de liniște sau de repaos a cuiva. 130-131 vtr (Îe) A (se) ~ la (sau în) voia întâmplării (ori sorții, valurilor) sau a ~ în plata (sau în mila) Domnului, ori a (se) ~ în seama (sau în plata, în știrea, înv, în mâna, în judecata) lui Dumnezeu, ori a (se) ~ la Dumnezeu sau a (se) ~ în plata Sfântului (sau în paza Celui de Sus, în știrea Tatălui), ori, (înv) a se ~ la mila Cerescului împărat A nu mai fi interesat de ceva sau de cineva. 132 vr (Înv; îal) A nu mai fi interesat de ceea ce i se întâmplă. 133-134 vt (În imprecații, exclamativ; îe) A ~ ceva (sau pe cineva) la dracu (ori) naibii, boii, pustiei, pârdalnicii, sau dracului, (ori focului, morții, păcatelor sau, euf, încolo) ori (îrg) în năpust (sau năpustului) ori în trudă Exprimă îndemnul (de a întrerupe o acțiune, o stare etc. percepută ca fiind dăunătoare, malefică sau) de a nu se mai preocupa de cineva nedemn. 135 vt A nu lua cuiva ceea ce-i aparține. 136 vt (Îlv) A ~ amanet A amaneta. 137 vt (Îlv) A ~ cuiva cuvântul A înscrie pe cineva la cuvânt. 138 vt A părăsi pe cineva în compania unei persoane. 139 vt A face pe cineva să rămână undeva, într-un loc anumit. 140 vt (Îlv) A ~ pe cineva la examen A nu da nota de promovare cuiva. 141 vt (Îe) A ~ în loc(ul) A substitui. 142 vt (D. mijloace de transport) A transporta până la un punct din drum. 143 vt (Pfm; îe) A-și ~ pielea undeva A trece printr-un mare pericol. 144 (Îae) A muri. 145 vt A depăși, în mișcare, un punct dat. 146 vt (Arg; îe) ~ trompa (sau gura)! Exprimă îndemnul de a tăcea. 147 vr (D. drumuri, cursuri de ape, căi de acces etc.) A se desfășura, întinzându-se într-o anumită direcție. 148 vt A ~ ceva sau pe cineva în umbră A întrece performanțele cuiva. 149 vt (Îvp) A ierta. 150-151 vrt (D. lichide) (A se scurge sau) a face să se scurgă. 152 vt (C. i. urme, semne) A face. 153 vt (Îe) A nu mai ~ (cuiva) nici o (sau vreo) îndoială A da certitudinea. 154 vt (D. persoane; îe) A ~ un gol A reprezenta o mare pierdere prin dispariția fizică. 155 vt A transmite generațiilor următoare rezultatul unei munci deosebite, o realizare valoroasă, o însemnare, o scriere etc. 156 vt (Îe) A ~ un nume A face să rămână în urma sa o anumită faimă sau un anumit prestigiu. 157 vt (Șîe a ~ cu jurământ, sau cu legământ, cu blestem, cuvânt) A face pe cineva să îndeplinească un ordin, o obligație, o dorință etc. 158 vt (Îlv) A ~ poruncă A porunci. 159 vt (Îe) A ~ cuiva ceva în (sau, înv, la) vedere A atrage atenția. 160 vt A face să aparțină. 161 vt A face să existe. 162 vt (Pop; îe) ~-ți-ai oasele picioarelor și pielea vameșului Formulă de blestem. 163 vt (Pop; îe) A ~ să-și (mai) joace calul A lăsa să creadă că avantajul este de partea lui. 164 vt (Imt; precedând verbe la Cj; îf las') Exprimă nepăsarea. 165-166 (Imt, urmat de „că”; îaf) Exprimă un îndemn demobilizator sau liniștitor, o concesie, o amenințare. 167 vt (Pfm; îe) A ~ de capul lui (sau în doaga sau dodiile, frâul, treburile, banii, salba, apele, moarea, râul, sucul) A permite unei ființe, unui lucru, fenomen etc. să acționeze, să se desfășoare etc. conform propriei voințe, tendințe etc., fără a-l mai supraveghea. 168 vt (Pfm; îlv) A ~ pe cineva inima A se îndura. 169 vt (Îe) A ~ câmp (liber sau întins) A permite desfășurarea unor aspecte noi. 170 vi (Îe) A ~ de dorit A avea lipsuri sau defecte. 171 vt (Îrg; îe) A ~ la mas A primi în gazdă. 172 vt A păstra. 173-174 vtr (Îe) A(-și) ~ (o) portiță de scăpare A avea o soluție pentru ieșirea dintr-o încurcătură. 175 vt A face posibilă desfășurarea unei acțiuni, a unui gest, a unui fenomen etc. 176 vt (Pfm; îe) A ~ loc A permite să ocupe un spațiu. 177 vt (Îae) A permite în cadrul unui discurs, a unei atitudini etc., pătrunderea unei noțiuni, a unei interpretări etc. 178 vt (Urmat de v „a crede”, „a înțelege”, „a deduce” la Cj) A insinua. 179 vr (Pfm; îe) A se ~ moale A se așeza, lipsit de vlagă, de putere. 180 vr (Îae) A se relaxa fizic. 181 vr (Îae) A leșina. 182 vr (Îae) A nu mai avea voință. 183 vr (Îae) A-i scădea voința. 184 vr (Îae) A fi indecis. 185 vr (Pop; îe) A se ~ mai mic A-și recunoaște greșelile. 186 vr (Îae) A accepta o stare, o condiție de inferioritate. 187 vr A se așeza modificându-și centrul de greutate pe una din părțile propriului trup. 188-189 vr (Pfm; îe) A se ~ pe-o rână sau într-o dungă (A se culca sau) a se apleca pe o parte. 190 vr (Pfm; îe) A se ~ pe dreapta A se culca. 191 (Pfm; îe) vr A se ~ pe o ureche (sau, reg, pe urechea aia) A neglija. 192 vr A se baza pe ceva. 193 vr A se sprijini fizic. 194 vr (Pfm; d. animale de tracțiune) A se ~ pe tânjală A trage foarte încet, sprijinindu-se pe tânjală. 195 vr (Pfm; d. oameni; îae) A se lenevi. 196 vr (D. persoane) A deveni mai blând, mai calm, mai îngăduitor. 197 vt A ceda în fața unei acțiuni insistente sau agresive, fizice ori psihice, exterioare. 198 vt A nu insista. 199 vi (Înv) A renunța la o convingere sau la o pretenție. 200 vr (Pfm; îe) A nu ~ (pe cineva sau ceva) nici în ruptul capului (ori) nici mort A nu ceda sub nici o formă. 201 vr (Îe) A se ~ pradă (ori prada) cuiva A (se) abandona. 202 vr (Reg; îe) A nu se ~ deolaltă A nu dori să se despartă. 203 vr A nu mai opune rezistență cuiva. 204 vr (Pop; îe) A se ~ de nevoie (sau nevoii) A se neglija. 205 vt (Pop; îe) A ~ buza A-și manifesta vizibil nemulțumirea prin mimică. 206 vt (Pfm; îe) A ~ nasul în jos A nu mai fi îngâmfat. 207 vt A ~ bărbie A se îmbogăți. 208 vr (Șîe a ~ în brațe, la piept) A îmbrățișa pe cineva. 209 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva mână (sau mâna) liberă (ori, rar, mâinile slobode) A-i permite cuiva realizarea unei anumite acțiuni. 210 vt (Îe) A ~ (toată) libertatea (de sau de a...) A permite. 211 vt (C. i. trăsături fizice sau psihice) A se transmite la urmași. 212 vt (C. i. urmași, moștenitori, copii etc.) A avea. 213 vt (C. i. prozeliți) A forma. 214 vt (Îvp; c. i. urechile) A nu mai ciuli. 215-216 vtr (D. trape, obloane, supape etc.) A (se) închide. 217 vt A readuce un obiect sau o parte a acestuia în poziția inițială, de relaxare, de repaos. 218 vt (C. i. oameni) A elibera. 219 vt (Pfm; îe) A ~ (cuiva) frâu liber sau (pop) a ~ (pe cineva) în frâul său A permite cuiva să acționeze după propria voință. 220 vt (Pfm; îe) A mai ~ din cataramă A renunța la o serie din pretențiile sale. 221 vr (Rar; cf fr lâcher) A lansa. 222-223 vtr (D. legături) A (se) slăbi. 224 vr (D. organe, țesuturi etc.) A ieși din structura inițială. 225 vr (D. îmbrăcăminte) A atârna pe anumite porțiuni, modificându-și forma normală. 226 vr (D. îmbrăcăminte sau încălțăminte) A se lărgi. 227 vr (D. construcții) A se nărui. 228 vt (Pfm; îe) A ~ din preț A ieftini. 229-230 vt (Pfm; îe) A o ~ (ori a ~ ceva) mai ieftin (sau mai moale, mai domol, mai încet, înv, mai slab) (A nu exagera sau) a reduce din pretenții. 231 vr (Îae) A nu se pripi. 232 vt (Înv) A micșora durata unei pedepse. 233 vt (Îe) A ~ timp A amâna. 234 vt (C. i. vocea) A reduce din intensitate. 235 vt (Pfm; îlv) A ~ ancora A ancora. 236 (Îe) A ~ la apă A da drumul unui obiect plutitor pe suprafața apei. 237 vr A se scufunda. 238 vr (Pfm; îe) A se ~ la fund A nu se mai evidenția într-o activitate, într-o acțiune. 239 vr (D. aștri) A coborî spre linia orizontului. 240 vr (D. particule, substanțe etc.) A se depune. 241 vr (D. grupuri de oameni, armate etc. udp „asupra”) A se repezi. 242 vr A descinde. 243 vr (Îlv) A se ~ seara A se însera. 244 vr (Îlv) A se ~ întunericul A se întuneca. 245 vr (Îlv) A se ~ amurgul A amurgi. 246 vr (D. fenomene sau stări atmosferice) A se produce. corectat(ă)

naiba sfa [At: RUSSO, S. 103 / V: (reg) ~ima / Pl: (rar) ~be / G-D: ~bei, ~bii, năibii / E: ns cf rrm naibah] (Fam) 1 Drac. 2-3 (Îljv) Al ~bii (de...) (Care este) peste măsură de... Si: foarte, grozav, teribil. 4 (Îe) A da de (sau a vedea pe) ~ A o păți. 5 (Îe) A da (sau a lăsa) la ~ (sau naibii) A renunța la ... 6 (Îae) A nu mai ține seama de... 7 (Îae) A nu se mai interesa de ceva sau de cineva Si: a abandona, a părăsi. 8 (Îe) A nu avea nici pe ~ A fi perfect sănătos. 9 (Îae) A se simți bine. 10 (Îae) A nu se resimți în urma unui efort.

părăsi [At: PSALT. HUR. 16^r/2 / Pzi: ~sesc / E: ngr παρεάσω (Viit lui παρεάω] 1 vt A pleca fără a se mai interesa de cineva sau de ceva. 2 vt A se despărți, lăsând singur pe cineva Si: a abandona. 3 vt (Pgn) A se despărți, plecând în altă parte. 4 vt (Rar; ccd) A lăsa la bunul plac al cuiva. 5 vr (Înv) A se debarasa de cineva sau de ceva. 6 vt A lăsa pe cineva, de bună voie sau silit de împrejurări, plecând în altă parte. 7 vi (Pex) A se evapora. 8 vi (Fig) A trece. 9 vt (Îe) A ~ lumea A muri. 10 vt (Îe) A ~ patul A se scula din pat¹ după o boală mai lungă. 11 vt (Pex; îae) A se însănătoși. 12 vt (Reg) A ~ ulița A nu mai bate drumurile. 13 vt A pleca de lângă cineva, ducându-se mai încolo. 14 vt (C. i. obiecte) A omite din cercul interesului, al preocupărilor Si: a da uitării, a neglija. 15 vt (C. i. abstracte) A respinge. 16 vt (C. i. abstracte) A nu ține seamă de ceva. 17 vt (C. i. acțiuni) A înceta de a mai face Si: a conteni, a întrerupe, a opri. 18 vtr (Îvp) A (se) lăsa de ceva. 19 vr (Îvr) A se codi.

tudășli vi [At: PAȘCA, GL. / V: (reg) ~dujli / Pzi: ~lesc / E: ns cf mg tudakoz, tudakol] (Trs) A se interesa despre ceva (de la cineva) Si: a iscodi.

báltă s.f. 1 (hidrol.) Porțiune largă din luncă, în care apa din inundare stagnează mult, uneori tot anul, cu lacuri temporare sau permanente, cu gîrle, avînd o vegetație acvatică bogată și o faună specifică; ext. lac. ◇ Expr. A rămîne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a nu fi dus pînă la capăt; a fi întrerupt; a fi nerezolvat; a stagna, a nu mai înainta. A da cu bîta în baltă = a face o gafă. A lăsa (ceva sau pe cineva) baltă = a abandona; a nu se mai ocupa, a nu se mai interesa de cineva sau de ceva. Voi să răspundă ceva, dar se răzgîndi, lăsă totul baltă (SADOV.). A o lăsa baltă = a renunța la... A arunca (sau a azvîrli, a zvîrli) (cu) banii în baltă = a) a cheltui fară socoteală, a fi risipitor; b) a cheltui banii pe lucruri nefolositoare și de proastă calitate. Cît papură în baltă v. papură. Cînd o cînta știuca în baltă v. știucă. Trosc cu bîta-n baltă! v. trosc. A vinde peștele din baltă v. vinde. 2 Întindere de apă stătătoare; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa. 3 Groapă cu apă sau cu mocirlă; apa (de ploaie) dintr-o groapă. Mașina a trecut printr-o baltă și l-a stropit pe haine. 4 Exager. Cantitate mare de lichid vărsat (pe jos). Baltă de sînge. • pl. bălți. /probabil sl. veche балта; cf. alb. baltë.

INTERESARE s. f. Faptul de a avea interes pentru ceva sau de a interesa pe cineva. Tipic burgheză, această căsătorie, e bazată doar pe reciproca interesare a partenerilor. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 162, 2/2.

interes sn [At: (a. 1779) BUL. COM. IST. V, 270 / V: en~ / Pl: ~e și ~uri / E: fr intérêt] 1 Preocupare de a obține un avantaj, un succes, un profit. 2 Efort depus pentru atingerea anumitor scopuri. 3 Avantaj (2). 4 Succes. 5 Profit. 6 (Îlaj) De ~ general (sau public) De importanță socială. 7 (Lpl; îe) A-și face ~ele A fi preocupat numai de rezolvarea problemelor personale. 8 (Îe) A fi în ~ul cuiva A fi spre binele cuiva. 9 (Îe) A fi de mare ~ A fi de mare folos sau importanță. 10 (Îs) ~ economic Categorie a materialismului istoric, care desemnează interesul (1) drept stimul fundamental al activității umane. 11 (Rar) Dobândă. 12 (Jur; îs) Daune ~e Despăgubire bănească pentru repararea unui prejudiciu. 13 (Psh) Orientare activă și durabilă a cuiva spre anumite lucruri, din dorința de a le cunoaște sau înțelege. 14 Înțelegere sau simpatie față de cineva sau ceva. Si: grijă, solicitudine. 15 (Înv; îe) A purta cuiva ~ A avea grijă de cineva. 16 (Îae) A se interesa de cineva. 17 Plăcere provocată de ceva care atrage atenția sau stârnește curiozitatea Si: atracție. 18 (Îlv) A-și da ~ul A se preocupa.

UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătacire morală. 2. Fig. Neființă, neant. – V. uita.

OCUPA vb. I. I. tr. 1. A lua în stăpînire, în posesiune; a pune mîna pe..., a pune stăpînire (pe o poziție, pe o țară etc.). 2. A avea un loc, a deține un post (undeva). ♦ A locui (o casă). ♦ A stăpîni gîndurile cuiva, a preocupa. II. refl. 1. A se îndeletnici cu ceva, a exercita o meserie. 2. A se interesa, a se îngriji de cineva, de ceva. [P.i. ocup. / < fr. occuper, it., lat. occupare].

PREOCUPA vb. I. tr. 1. (despre idei, probleme etc.) a stărui neîntrerupt în minte, a obseda. ◊ a îngrijora, a neliniști. 2. a face să fie în centrul atenției, a trezi interesul, curiozitatea. II. refl. a se interesa în mod deosebit de cineva sau ceva. (< fr. préoccuper, lat. praeoccupare)

UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și (mai) aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătăcire morală. 2. Fig. Neființă, neant. – V. uita.

UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita¹ și rezultatul lui; lipsa oricărei amintiri. Uitarea este leac al multor dureri pe pămînt. SADOVEANU, O. VII 117. Au cine-a spus că depărtarea E soră dreaptă cu uitarea? CERNA, P. 120. Acei ce vă-nălțară pieiră în uitare. BOLINTINEANU, O. 186. ◊ (Poetic) Ca mîini, pe urma ta, uitarea crește, Ușor ca liniștea de fulgi cînd ninge. PĂUN-PINCIO, V. 86. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie. Așa-și petrecu... vacanția aceasta, Arareori frigurile îl biruiau și-l smulgeau de tot din această fericită uitare de sine. VLAHUȚĂ, N. 24; b) nepăsare față de interesele proprii. În această uitare de sine... stă moralitatea artei. GHEREA, ST. CR. II 58. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și mai amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite; a uita. Generația lui însă l-a lăsat uitării. SADOVEANU, E. 104. Las întunecatei uitări durerile și bucuriile mele de pînă acum. VLAHUȚĂ, O. A. 224. O! gondolă iubită! noi lumii dăm uitare! ALECSANDRI, P. I 165. ♦ Rătăcire morală. Toate aceste cîștiguri ale momentelor ei de uitare îi făcură groază. GANE, N. I 110. 2. Neant, neființă. Generații după generații s-au perindat ca frunzele toamnelor, căzînd în uitarea morții. SADOVEANU, E. 76. Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării. EMINESCU, O. I 175.

baltă sf [At: PSALT. SCH. 336 / Pl: bălți, (înv) balte și (reg) belți / E: pbl vsl блато cf alb baltë] 1 Întindere (mai mare) de apă stătătoare, naturală geologic, cu adâncime mică, cu vegetație și faună acvatică specifică Cf băltoacă (1). 2 (Pex) Lac. 3 (Pfm; d. persoane; îe) Are ~ta pește Are de unde să dea (sau să plătească). 4 (Pop; îe) A râde vârșa de ~ A râde de cusururile altora, fără să le vadă pe ale sale. 5 (Pfm; îe) A da cu bâta (sau cu bățul) în ~ A face o muncă zadarnică, fără folos. 6-7 (Îae) A face un gest (sau a spune o vorbă) care deranjează prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 8 (Îae) A face o gafă. 9 (Pfm; îe) A sta (sau a rămâne, rar, a zăcea) ~ A lăsa ceva în părăsire. 10 (Pfm; îae) A stagna. 11 (Pfm; îae) A sta pe loc. 12-13 (Pfm; îe) A lăsa ~ (pe cineva sau ceva) A nu (se mai interesa sau a nu) se mai ocupa (de cineva sau ceva). 14 Zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa. 15 (Pop; îs) Ăl din ~ Diavolul. 16 (Pex) Lac. 17 (Bot; reg; îc) Iarba-bălții Iarba-vulpii (Alopecuruspratensis). 18 (Bot; reg; îae) Păiuș (Agostis tenius). 19 (Ent; reg; îc) Bou-de-~ sau boul bălții ori buhai-de-~ Insecta Bombinator igneus. 20 (Orn; reg; îc) Bou-de-~ Bâtlan de stuh (Botaurus stellaris). 21 (Orn; reg; îae) Bufniță (Bubo bubo). 22 Întindere de apă stătătoare, rămasă după revărsarea râurilor, în special a Dunării. 23 Apă de ploaie strânsă într-o adâncitură de pământ. 24-25 Groapă cu (apă sau cu) mocirlă. 26 (Prin exagerare) Cantitate mare de lichid vărsat pe jos Si: băltoacă (3).

pustiu, ~ie [At: PSALT. HUR. 45^v/9 / V: (reg) ~tân a, ~teiu sn, ~iiu a, puștiu sn, (îvr) ~in a, (înv) postine sn, ~tâniu a, ~ii a, ~iniu a, sn / Pl: (1-6, 10-13, 17-19, 30-32) ~uri, (14-20, 22,24-43) ~ii, ~ie / E: slv поустыни, bg пустиня] 1 sn (Îvp) Regiune sălbatică fără vegetație și nepopulată de oameni Si: pustietate (1), (reg) pustieșag (1), (înv) pustiiciune, pustiire (1). 2 sn (Îvp; spc) Deșert (23). 3 sn (Îlav) În ~ sau (pop) în ~ie Zadarnic. 4 sn (Îlav) A ~ Prevestind moartea sau o altă mare nenorocire. 5 sn (Îe) A fluiera în (sau a) ~ A fluiera în semn de pagubă. 6 sn (Reg; îe) A puți a ~ A fi gol. 7 av (Reg; îe) A vorbi ~ (sau ~tii) A vorbi prostii, lucruri neadevărate. 8 av (Reg; pex; îae) A aiura. 9 av (Reg; îae) A vorbi obscen. 10 sn (Reg; îe) A arunca (pe cineva) în ~ie A distruge pe cineva. 11 sn (Înv; îe) A lua munții și ~iile-n cap A pleca fără nici o țintă precisă. 12 sn Pustietate (4). 13 sn (Înv) Teren între sate sau în afara hotarelor unui sat, care nu e în proprietatea cuiva Si: (îvr) pustietate (6). 14 a (D. locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și nepopulat de oameni. 15 a (Spc; d. locuri, ținuturi) Care formează un deșert (23). 16 a (Îvp; d. locuri cultivate) Lăsat în paragină. 17 snf (Îvp) Pustietate (7). 18 snf (Îvp; pex) Liniște. 19 snf (Îvp) Loc în care cineva nu se poate adapta. 20-21 a, av (D. așezări omenești) (Care este) nepopulat. 22-23 a, av (Pex) (Care este) lipsit de viață. 24 a (D. străzi, drumuri etc.) Puțin circulat. 25 a (Rar; d. recipiente, spații, obiecte) Care nu conține nimic înăuntru Si: gol (23). 26 a (D. copaci) Lipsit de frunze, de flori. 27 a (D. ochi, pex, d. privire) Lipsit de expresie. 28 a (Îrg; fig; d. manifestări ale oamenilor) Care este fără sens. 29 a (Udp „de”) Care este lipsit de... 30-31 a, snf (Fig) (Care este cuprins de o) senzație de singurătate apăsătoare. 32-33 a, snf (Fig; pex) (Care este cuprins de o) stare de tristețe apăsătoare. 34 snf (Fig) Liniște absolută de după moarte. 35 a (Îvp; d. oameni, ființe) Părăsit (1). 36 a (Îvp; pex) Nesupravegheat. 37 a (Îvp; pex) Neîngrijit. 38 sm (Reg; îe) ~tânu de mine! Nenorocitul de mine! 39 a (Îvr; d. oameni) Care este fără ocupație. 40 smf (Pop; lsg; art) Drac (1). 41 smf (Pfm; îe) Ducă-se (sau duce-te-ai, duce-s-ar etc.) pe (sau la ori în) ~ii sau ~, ~ia Se spune pentru a exprima enervarea, nemulțumirea față de cineva sau de ceva. 42 smf (Pfm; îe) A lăsa (la) ~ia sau la -ii, ~iei, în -ie A nu se mai interesa în continuare de cineva sau de ceva. 43-44 smf, a (Îvp; lsg) (Persoană, sentiment, dorință) care macină, chinuie. corectat(ă)

veghea [At: COD. VOR². 16^r/9 / V: (înv) veghi / Pzi: ~ez, (înv) veghi / Cj și: (înv) să veghi / C-o și: 3 (îvr) vegheare / E: ml vigilare] 1 vt A ține sub observație Si: a păzi, a străjui. 2 vi A sta de pază. 3 vt (Îvr) A reține pe cineva. 4 vt (Îrg; d. Dumnezeu sau d. sfinți; adesea cu determinări introduse prin pp „de”) A apăra (de un rău, de o primejdie). 5 vt (Îrg; d. Dumnezeu sau d. sfinți; adesea cu determinări introduse prin pp „de”) A lua sub ocrotirea sa Si: a ocroti, a proteja. 6 vr (Înv; adesea cu determinări introduse prin pp „de”) A se feri¹ (de un rău, de o primejdie). 7-8 vtr(p) A fi (sau a face să fie) cu luare aminte (la ...). 9-10 vtr(p) A (se) învăța minte. 11 vt (Înv) A ține seama de ... 12-13 vtrm (Înv; îe) A(-i) (se) ~ voia (sau voie) (cuiva) A favoriza (pe cineva). 14-15 vtrm (Înv; îae) A avea (față de cineva) atitudine părtinitoare Si: a părtini. 16-17 vtr (Îvr; în construcții negative) A avea milă de... 18 vt (Înv) A respecta un precept religios. 19 vt (Îvr) A menține (în aceeași stare, în aceeași situație etc.) Si: a păstra. 20 vi A rămâne treaz (în mod intenționat) noaptea sau în orele în general consacrate somnului Si: (îvp ) a priveghea. 21 vt (Rar) A priveghea (un mort). 22 vt(a) A avea grijă de un bolnav, de un copil (mai ales în timpul nopții). 23 vi (Udp „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A fi atent la... 24 vi (Udp „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A se interesa în mod stăruitor de ceva sau cineva. 25 vi (Udp „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A fi vigilent.

veghetor, ~oare [At: PSALT. HUR. 67^r/18 / V: (îrg) vighit~ / Pl: ~i, ~oare / E: veghea + -ător] 1 smf Persoană (sau ființă) care stă de pază Si: păzitor, paznic², străjer. 2 sm (Spc; îs) ~ (de) încărcare Muncitor feroviar care supraveghează încărcarea sau descărcarea în termen a vagoanelor de marfă. 3 sm (Trs; spc) Paznic² (la vie). 4 sm (Îvr) Ocrotitor. 5 sm (Îvr) Cel care respectă un precept religios. 6 sf (Îvr) Spațiu destinat păstrării proviziilor. 7 sm (Rar) Persoană care rămâne trează (în mod intenționat) noaptea. 8 sm (Rar) Persoană care nu poate dormi noaptea. 9 sf (Nob) Veioză. 10 a Care este atent la .... 11 Care se interesează în mod stăruitor de ceva sau cineva Si: (liv) vigil (6). 12 a Vigilent (1).

strict, ~ă a [At: URICARIUL, VI, 309/23 / Pl: ~cți, ~e / E: fr strict, lat strictus] 1 Care trebuie, impune să fie ori este respectat întocmai, care nu admite abateri (de la normele stabilite) Si: aspru² (20), riguros, sever, strașnic (9). 2 Care se conformează (unui model, unei reguli, unei situații, realizări etc.) Si: exact (7), precis, riguros. 3 (Rar; d. oameni) Sever² (1). 4 (Rar) Exclusivist (2). 5 Care reprezintă cea mai mică cantitate, valoare, intensitate etc. permisă, cerută, indispensabilă etc. Vz minimum. 6 (Îs) Sensul (sau înțelesul) ~ (al unui cuvânt) Sensul (unui cuvânt) care are cea mai mică extensiune. 7 (Pex; îas) Sensul propriu (al unui cuvânt). 8 Care interesează, privește, caracterizează exclusiv pe cineva sau ceva. 9 Care este limitat (sau circumscris) exclusiv la cineva sau ceva.

OCUPA, ocup, vb. I. I. Tranz. 1. A pune stăpânire pe..., a lua în stăpânire cu forța armată un teritoriu, un oraș etc.; a cuceri. 2. A lua (temporar) în stăpânire, a avea în folosință un imobil, un spațiu locativ. ♦ A se întinde pe o suprafață, a se situa. ♦ A reține, a rezerva. 3. A lua în primire, a deține un post, o funcție etc. ♦ Fig. A deține un loc într-o ierarhie. II. Refl. 1. A lucra într-un anumit domeniu, a avea drept ocupație sau profesiune; a se îndeletnici cu... ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) A se consacra unei preocupări temporare. ♦ Tranz. (Înv.) A preocupa, a absorbi. 2. A se interesa, a se îngriji de cineva sau de ceva; a acorda atenție deosebită. – Din lat. occupare, fr. occuper.

OCUPA, ocup, vb. I. I. Tranz. 1. A pune stăpânire pe..., a lua în stăpânire cu forța armată un teritoriu, un oraș etc.; a cuceri. 2. A lua (temporar) în stăpânire, a avea în folosință un imobil, un spațiu locativ. ♦ A se întinde pe o suprafață, a se situa. ♦ A reține, a rezerva. 3. A lua în primire, a deține un post, o funcție etc. ♦ Fig. A deține un loc într-o ierarhie. II. Refl. 1. A lucra într-un anumit domeniu, a avea drept ocupație sau profesie; a se îndeletnici cu... ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) A se consacra unei preocupări temporare. ♦ Tranz. (Înv.) A preocupa, a absorbi. 2. A se interesa, a se îngriji de cineva sau de ceva; a acorda atenție deosebită. – Din lat. occupare, fr. occuper.

DUCE², duc, vb. III. I. Tranz. 1. (Subiectul este mai ales o ființă) A purta, a transporta ceva dintr-un loc în altul, ținînd în mînă, în brațe, în spinare etc. [Pachetul] l-a luat Ionuț să-l ducă înapoi. DAVIDOGLU, M. 20. Trebuie să ducem bucatele de pe cîmp acas'? CAMIL PETRESCU, B. 9. Calu-i... spre munți încet pornește, Ducînd lin și nesimțit Pe stăpînul lui iubit. ALECSANDRI, P. II 20. ◊ Fig. Toți cei ce trec... duc în ranițe și-n suflete numai geamăt. CAMILAR, N. I 215. Pașii mei erau ușori căci duceau greutatea fericirii. ISAC, O. 230. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă (sau la ultima locuință etc.) = a conduce la locul de înmormîntare. Am dus la ultima-i locuință pe un june... plin de speranțe și de viitor. MACEDONSKI, O. IV 11. Se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul e vîntul, o apă curgătoare etc.) Vîntul băltăreț plutea pe deasupra pomilor, ducînd spre pădure mirosurile molipsitoare ale apelor stătute. MACEDONSKI, O. III 6. (Poetic) Pe marea vieții, cînd te duce vîntul, Fie-ți cîrma cugetarea de ți-e pînză simțimîntul. DAVILA, V. V. 143. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce sau introduce undeva; a conduce, a îndrepta. Costea fu dus de escorte. CAMILAR, N. I 364. Îi pregătiră un cufăr, un geamantan și-l duseră la gară. BASSARABESCU, S. N. 32. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. ◊ Expr. A duce (pe cineva) de nas v. nas. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a promite mereu, amînînd îndeplinirea promisiunii. Îi promisese Filică plugul și caii lui; dar uite așa îl dusese cu vorba, zi de zi, pînă ce căzuse neaua. MIHALE, O. 56. (Familiar) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau cu cobza, cu preșul) = a prosti (pe cineva), a amăgi. ◊ Fig. Și mugurii, tainicii... Cu mîna lor dulce De puf și nălucă, Pe căile soarelui Vor să ne ducă. BANUȘ, B. 63. Chemam noaptea să mă ducă în brațele fericirii. ISAC, O. 237. (Rar) A cîrmui, a conduce. Patruzeci și șapte de ani am dus țara cu noroc. DELAVRANCEA, A. 75. ♦ Intranz. (Subiectul e un drum, o cale etc.) A conduce într-un loc anumit, a da în... Pe malul apei se-mpletesc Cărări ce duc la moară. COȘBUC, P. I 191. Dau între hudiți, pe drumul care ducea la noi acasă. CREANGĂ, A. 67. ♦ Intranz. Fig. A avea ca rezultat. Practica ne-a arătat că munca colectivă duce la creșterea exigenței în îndeplinirea sarcinilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2762. ♦ (Subiectul e simțirea, ochii etc.) A călăuzi, a îndrepta. Află și tu acum de ce-am fost pornit încotro ne-or duce ochii. CAMILAR, N. I 328. Nebuniile mele, pentru care am fost certat destul, nu mă pot duce pînă la orbire. SADOVEANU, Z. C. 117. Simțirea lui era atît de... bolnăvicioasă, încît, dacă mintea nu i-ar fi fost puternică, această simțire l-ar fi dus la nebunie. MACEDONSKI, O. III 24. ◊ Expr. A se lăsa dus (de gînduri, de visare etc.) = a se lăsa copleșit de gînduri, a se cufunda în gînduri, în visare. În fața munților noștri sufletul se lasă dus de visare: ca într-o elegie fără sfîrșit. RUSSO, O. 100. A-l duce capul (sau gîndul, mintea) sau a-l tăia capul (pe cineva) v. cap. ♦ A mîna (vitele, oile). Sînt vreo cinci-șase zile de cînd a fost să ducă vițeii la suhat. CREANGĂ, P. 14. 3. A apropia ceva de o parte a corpului. A duce mîncarea la gură. ▭ Am simțit... răspunse căpitanul, ducîndu-și degetul arătător la buze, în semn de taină. CAMILAR, N. I 143. Duce într-una mîna la gît, ca și cum și-ar căuta cravata absentă. SEBASTIAN, T. 81. 4. (Cu privire la vești, vorbe, răspunsuri, salutări) A transmite. Și-acum dă-mi mîna! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I 79. Greuceanu... dete fratelui său [un cal], ca să ducă Împăratului-Roșu vestea cea bună. ISPIRESCU, L. 226. Prea bine: mergi la doamna să-i duci această veste. ALECSANDRI, T. II 88. 5. (Cu complementul «viața», «zilele» etc.) A trăi, a petrece. Duceau trai de cîne, după ce grofii și baronii îi alungaseră din moștenirea obștească. CAMILAR, T. 12. Cum ți se pare viața asta de prefăcătorie, de minciună grosolană pe care o duci de o săptămînă? CAMIL PETRESCU, T. I 138. M-a dojenit pentru obscuritatea și trîndăvia în care îmi duc viața. GALACTION, O. I 26. ◊ Expr. A duce casă bună (cu cineva sau cu ceva) v. casă. A o duce în... = a nu mai înceta din..., a o ține în... Eu mă cunosc; sînt păcătos, Că prea am dus-o-n rîs și glume. Prea drag mi-a fost să fiu în lume, Și-am prea iubit ce-a fost frumos! COȘBUC, P. I 198. Într-o bătălie o duse cît trăi. ISPIRESCU, U. 20. O ducea tot într-un cîntec, de parcă era toată lumea a lui. CREANGĂ, P. 299. A o duce (bine, rău etc.) (cu cineva) = a trăi (bine, rău etc.) (cu cineva). În companie la mine vei duce-o bine. CAMILAR, N. I 268. Cum o duci, bre Mînecuță? SADOVEANU, P. M. 186. A mai dus-o așa cîteva luni și a mers să-și ia locul de veci lîngă mama. M. I. CARAGIALE, C. 83. Să ai femeie cum trebuie și s-o duci cu dînsa pînă la adînci bătrînețe. CREANGĂ, P. 169. A n-o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi gata să se prăpădească. Socotea că de-acuma n-a mai duce-o mult și a muri. SBIERA, P. 287. A (o) duce la tăvăleală v. tăvăleală. ♦ A face, a se ține de... Într-una răsunau în tabără viersurile săltărețe și repezi ale lăutarilor și voinicii duceau jocuri și chefuri zile întregi. SADOVEANU, O. I 176. 6. (Subiectul e o ființă; cu privire la suferință etc.) A îndura, a suporta, a suferi, a răbda. Cine-n pace duce greul bogăției și luminii? Și-n război cine-i viteazul fără slavă, fără nume? VLAHUȚĂ, O. A. 51. ◊ Expr. A duce grija (unei ființe sau a unui lucru) = a) a fi îngrijorat să nu i se întîmple (cuiva) vreun rău. Ia las’moșule, nu-i duce grija. CREANGĂ, P. 211. Maică-sa grija-i ducea. ALECSANDRI, P. P. 38; b) a se interesa, a se ocupa (de cineva sau de ceva). După moartea lui tată-său, el singur a trebuit să ducă grija casei. DUNĂREANU, CH. 9. Mărită-te, mîndra mea, După mine nu ședea, Că eu nu-ți mai duc grija! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 261. A duce dorul = a) (complementul indirect indică o persoană) a-i fi dor de cineva. Bărbate, leagă vornicia de gard, că eu nu mai am parte de tine și-ți duc doru. ALECSANDRI, T. I 245; b) (complementul indirect indică un lucru) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. Cutii cu rahat, șiraguri de smochine... și cîte și mai cîte de care duceam dorul la școală. La TDRG. 7. (Cu privire la războaie, lupte, tratative etc.) A purta. Poporul... E altul acum decît a fost atunci Împins sub jugul străinei porunci Să ducă războaie nedrepte. BOUREANU, S. P. 30. Crima asta au făcut-o jandarmii, ei care duc războiul lor. CAMILAR, N. I 162. ♦ (Cu privire la o muncă) A depune, a presta. A duce o muncă de răspundere. ♦ (Determinat prin «la capăt», «la îndeplinire», «la bun sfîrșit» etc.) A îndeplini. Ce nu putură scoate la cale domnii cei mari și învățați, o fată de țăran o să ducă la îndeplinire! RETEGANUL, P. IV 30. 8. (Cu privire la linii) A trage, a desena. Duc o tangentă la cerc. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a trece (dintr-un loc în altul, pe o distanță de obicei mică). De sfîntu-Vasile s-a dus cu flăcăii la urat. SADOVEANU, O. I 354. Mă întrebă o dată unde mă duceam. Îi spusei că la Academie. M. I. CARAGIALE, C. 113. Se ducea adesea prin grădină. ISPIRESCU, L. 83. ♦ (Mai ales în opoziție cu rămîne și veni) A pleca (departe, într-o călătorie lungă). Mîni dimineață ne ducem la Piatră. SADOVEANU, B. 65. Vezi, rindunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc. EMINESCU, O. I 235. Eu, mîndruță, plec, mă duc... Pleacă-te să te sărut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge de-a dreptul undeva, repede, fără ocol. S-a dus glonț la el, pînă a ajuns în răscrucea blestemată. POPA, V. 333. Neagu, cum scăpa de la vapor, se ducea întins la Evantia. BART, E. 167. Se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie. CREANGĂ, P. 44. A se duce în treaba lui (sau întreabă-și sau într-ale sale) = a pleca, a-și vedea de drum. Se duse fiecare într-ale sale. ISPIRESCU, L. 99. După ce s-a sfîrșit nunta, feciorii s-au dus în treaba lor. CREANGĂ, P. 5. A se duce pe aci încolo = a pleca, a o șterge, a se cărăbăni. A se duce ca vîntul (și ca gîndul) = a se duce foarte repede. A se duce în lume (sau în toată lumea sau în lumea largă) v. lume. Du-te-ncolo! exclamație prin care se exprimă neîncredere față de ceea ce spune cineva (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă încoace și încolo, alergătură. Deasupra celor patru terase largi e un neîntrerupt du-te-vino de vagonete. BOGZA, C. O. 184. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului (sau la dracul, focului, la păcatele, pe urlați, în boală etc.). Vorbăria pudrată, domoală... Prea îmbuibată, măcar că-i goală, Nici o scofală, Ducă-se dracului! DEȘLIU, G. 9. Ba mai du-te și dracului. RETEGANUL, P. I 23. A lăsat și bani și tot și s-a dus pe urlați, după ceilalți. CREANGĂ, P. 60. Ducă-se-pe-pustii (cu valoare de substantiv) = a) dracul; b) epilepsie. Li se sperie copiii și li se bolnăvesc de ducă-se-pe-pustii. SADOVEANU, P. M. 265. A se duce pe copcă v. copcă. A Se duce de rîpă = a se prăpădi, a se nărui, a decădea. Cînd eu strig în conferință că se duce școala de rîpă, d-ta taci. SEBASTIAN, T. 213. (Despre fete sau femei) A se duce după cineva = a se mărita. Eu, Costane, după el nu mă duc... că-i colțat și hîd. CAMILAR, N. I 29. După ciobănel m-oi duce, Că gurița lui e dulce! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 75. A i se duce ochii (sau inima) după cineva = a se uita cu drag la cineva sau la ceva, a se îndrăgosti de cineva. [Fetele erau] așa de frumoase și de drăgălașe, că ți se ducea inima după dînsele. SBIERA, P. 150. A se tot duce = a merge mereu, fără a se opri. S-a tot dus cale de trei zile. RETEGANUL, P. V 29. Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 299. Se tot duc, se duc mereu. EMINESCU, O. I 104. A se duce cu dumnezeu (sau în plata, în știrea lui dumnezeu sau în plata domnului) = a merge în drumul lui, a se duce în treaba lui. Apoi te du-n știrea lui d-zeu. RETEGANUL, P. III 54. Să se ducă în plata lui dumnezeu. CREANGĂ, P. 292. ♦ A merge, a umbla (fără o anumită țintă); a colinda, a cutreiera. Mă duc, mă duc mereu pe-un drum Ce se pierde-n depărtări de fum. BENIUC, V. 20. Se duse așa, în neștire, în ograda cu pruni. DELAVRANCEA, H. T. 150. Mergea Ivan... fără să știe unde se duce. CREANGĂ, P. 297. ♦ A pluti, a fi purtat de apă. Se duse butoiul pe Dunăre. ISPIRESCU, L. 354. ◊ Expr. A se duce pe apa sîmbetei (sau pe gîrlă) v. apă. 2. (Despre «veste», «zvon», «nume» etc.) A se răspîndi, a se lăți. Ușor se duce nume De-un lucru bun în lume, Dar mai ușor de-un lucru Frumos cu-adevărat. COȘBUC, P. I 277. Asemene pietre fac podoaba împărăției mele; nu se găsesc altele mai mari și mai frumoase decît aceste la nici o împărăție, și de aceea s-a dus vestea în toată lumea. CREANGĂ, P. 218. 3. Fig. A trece. Numai de s-ar duce noaptea asta blestemată mai repede. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 328. Ia acuși se duce noaptea, și vai! de odihna noastră. CREANGĂ, P. 253. ♦ A eșua. Va să zică afacerea cu mahorca s-a dus. CAMILAR, N. I 147. ♦ A dispărea. S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele babei și nopțile vegherii. ALECSANDRI, O. 174. 4. Fig. (Despre ființe, uneori urmat de determinări ca «din lume», «de pe fața pămîntului») A muri. Cei ce s-au dus, nimica nu mai vor. JEBELEANU, C. 34. Noroc de trăgători... că altfel mă duceam și eu. CAMILAR, N. I 286. Să n-avem noi un copil măcar care... să ne închiză ochii cînd o fi să ne ducem! DELAVRANCEA, S. 241. Și nu cumva să faci de altfel, că te-ai dus de pe fața pămîntului. CREANGĂ, P. 233. ◊ Fig. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora. EMINESCU, O. I 184. ♦ (Despre lucruri) A se sfîrși. Mă gîndesc la trecut... toate s-au dus, s-au scufundat în neștiut. SADOVEANU, O. VII 191. III. Intranz. A rezista, a ține la... Era singurul care nu ducea la băutură. M. I. CARAGIALE, C. 16. [Bradul] sănătos din fire, și-a împletit inima și a dus la necazuri ca un sfînt. BASSARABESCU, V. 49. Cum puteți duce fără pîne? RETEGANUL, P. IV 41.

SPECIFIC², -Ă, specifici, -e, adj. Care este propriu, caracteristic pentru cineva sau ceva. Pe cercetătorii literaturilor nu-i interesează și nu-i vor interesa decît literaturi cu caractere specifice ale neamurilor. SADOVEANU, E. 12. Sînt florile specifice ale toamnei. GALACTION, O. I 324. ◊ (Adverbial) Leningradul e un oraș specific rusesc. STANCU, U.R.S.S. 111. ♦ Care se raportă la o unitate. Greutate specifică.

durea vt(a) [At: PSALT. 324/13 / V: dor~ / Pzi: 3 doare / E: ml dolere] 1 (Înv; d. persoane) A avea dureri. 2 (Înv; pex; d. persoane) A suferi. 3 (Înv; d. persoane) A face să simtă o durere fizică. 4 (Înv; d. persoane) A fi supărat de (sau din cauza). 5 (În poezie; adesea complinit de „cu”) A mâhni pe cineva cu ceva. 6-7 A face să resimtă o durere fizică sau morală. 8 (Îe) A atinge (sau a lovi) pe cineva (pe) unde-l ~ A spune cuiva intenționat ceva neplăcut. 9 (Îae) A aduce în discuție un subiect neplăcut pentru interlocutor. 10-11 A resimți o durere fizică (sau morală). 12 (D. părți ale corpului, răni, lovituri etc.) A produce cuiva o suferință fizică. 13 (Îe) Nu-l doare nici capul (sau Nici capul nu-l doare) A nu-i păsa de ceva. 14 (Complinit cu în inimă, în suflet) A compătimi pe cineva. 15 A-i părea rău de ceva. 16 A se interesa (de sau pentru sau după ceva sau cineva). 17 (Îe) A-l durea (pe cineva) inima (sau sufletul, gândul) A fi mâhnit.

preocupa [At: I. GOLESCU, C / P: pre-o~ / Pzi: preocup / E: fr préoccuper] 1 vt (D. idei, sentimente etc.) A pune stăpânire pe cineva Si: a absorbi, a domina, a obseda, a stăpâni. 2 vt (Pex; d. idei, sentimente etc.) A produce o stare de încordare Si: a frământa, a îngrijora, a neliniști, a tulbura. 3 vt A reține atenția. 4 vt (Înv) A atrage de partea sa Si: a câștiga. 5 vt A deștepta interesul, în vederea unei rezolvări adecvate. 6 vr A se interesa în mod deosebit de cineva sau de ceva Si: a păsa¹, a se sinchisi. 7 vt (Spc) A deștepta interesul, curiozitatea de a pătrunde înțelesul unei probleme.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

DUCE¹, duc, vb. III. I. Tranz. 1. A transporta ceva sau pe cineva într-un anumit loc, a lua ceva sau pe cineva dintr-un loc și a-l pune într-altul. ◊ Expr. A duce (pe cineva) la groapă = a conduce un mort la locul de înmormântare. 2. A lua pe cineva cu sine spre a-l conduce, a-l îndruma, a-l introduce undeva; a conduce. ◊ Expr. A duce (pe cineva) cu vorba (sau cu minciuna) = a-i promite (cuiva) mereu ceva, amânând îndeplinirea promisiunii; a înșela (pe cineva) făcându-i promisiuni mincinoase. (Fam.) A duce (pe cineva) cu zăhărelul (sau de nas, cu cobza, cu preșul) = a înșela, a amăgi (cu promisiuni mincinoase). A se lăsa dus (de gânduri, de visare etc.) = a se lăsa cuprins, copleșit de gânduri. A-l duce pe cineva gândul (sau mintea, capul) la ceva = a-i veni cuiva ceva în minte; a se pricepe (să facă ceva); a face ceva. ♦ Intranz. (Despre un drum) A conduce sau a ajunge într-un anumit loc, a da în... ♦ Intranz. Fig. A avea drept rezultat. 3. A deplasa pentru a apropia de cineva sau ceva; p. ext. a apropia de cineva sau ceva. Duce lingura la gură. 4. A transmite vești, vorbe, răspunsuri, salutări etc. 5. A-și petrece viața, zilele etc. într-un anumit fel; a trăi. ◊ Expr. A o duce în... = a nu mai înceta cu..., a o ține în... A nu o (mai) duce (mult) = a nu mai avea mult de trăit, a fi pe moarte. 6. A îndura, a suporta, a răbda, a suferi. ◊ Expr. A duce grija (cuiva sau a ceva) = a) a fi îngrijorat să nu (i) se întâmple ceva rău; b) a se interesa, a se ocupa îndeaproape (de cineva sau de ceva). A(-i) duce dorul = a) a-i fi dor de cineva; b) a fi dornic de ceva, a simți lipsa unui lucru. 7. A purta războaie, lupte, tratative etc. 8. A depune, a presta o muncă. ◊ Expr. A (o) duce la capăt (sau la îndeplinire, la bun sfârșit) = a îndeplini (în bune condiții) ceva. 9. A trage, a trasa linii. II. Refl. 1. A merge, a se deplasa, a se mișca, a pleca undeva sau către cineva. ◊ Expr. A se duce drept (sau într-un suflet, glonț, pușcă, întins) = a merge undeva repede, fără ocol. (Pop.) A se duce după cineva = a se mărita. A se tot duce = a merge fără încetare. A se duce cu Dumnezeu (sau în plata, în știrea lui Dumnezeu, în plata Domnului) = a merge unde vrea, unde poate, oriunde. A se duce de râpă = a se prăpădi, a se distruge; a se cheltui; a decădea. Du-te-ncolo! = exclamație prin care se exprimă neîncrederea față de ceea ce spune cineva. (În imprecații) Du-te (sau ducă-se) dracului! (Substantivat) Du-te-vino = mișcare continuă (și intensă) încoace și încolo. (Pop.) Ducă-se pe pustii = a) dracul; b) epilepsie. ♦ A colinda, a cutreiera (fără țintă). ♦ A pluti pe apă sau a zbura în aer. 2. (Despre vești, zvonuri etc.) A se răspândi, a se împrăștia. 3. Fig. A trece; a dispărea. 4. A muri; a se sfârși. III. Intranz. A rezista la... – Lat. ducere.

CĂUTA, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsești pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumînarea) = a căuta prilej de ceartă cu orice preț. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gîndul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întîlnești privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obții ceva, a urmări ceva. Du-te de caută nouă piei de bivol (ISPIRESCU). ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, e interzis să te afli sau să vii (undeva).** Refl. (Despre mărfuri) A avea trecere, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a-și vedea de ocupațiile sale, fără a se amesteca în treburile altora. A-și căuta de drum (sau de cale) = a-și continua drumul, a-și vedea de treburile sale. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. Pe mine căutați să nu mă smintiți (CREANGĂ). 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui (ISPIRESCU). 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună (SADOVEANU). III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a examina o pasăre pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie (DELAVRANCEA). 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic (CREANGĂ). 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Var.: căta vb. I] – Lat. *cautare.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (Înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenere.