CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ♦ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

DREPTATE, (rar) dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Din dreptătate (înv. „dreptate” < drept + suf. -ătate).

CEDA vb. I. 1. tr. A lăsa, a abandona cuiva un bun, renunțînd la dreptul de posesiune. 2. intr. A da cuiva dreptate; a se supune. ♦ (Sport) A se recunoaște învins, a înceta întrecerea, lupta. 3. intr. (Despre boli, dureri etc.) A se ameliora, a descrește, a scădea. 4. intr. (Despre lucruri) A se încovoia, a nu rezista la apăsare, a se rupe. [< fr. céder].

SATISFACȚIE s.f. Sentiment de mulțumire, de plăcere. ♦ Împlinire a unei dorințe, a unei aspirații. ♦ a cere (sau a da) satisfacție = a) a cere (sau a da cuiva) dreptate, cîștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. [Gen. -iei, var. satisfacțiune s.f. / cf. fr. satisfaction, lat. satisfactio].

CEDA vb. I. tr. a abandona cuiva un bun, renunțând la dreptul de posesiune. ◊ a face o cesiune. II. intr. 1. a da cuiva dreptate; a-i recunoaște superioritatea. ◊ (sport) a se recunoaște învins, a înceta întrecerea. 2. (despre boli, dureri) a se ameliora, a scădea în intensitate. 3. (despre lucruri, elemente de construcție) a nu rezista la apăsare, a se rupe. 4. (despre corpuri, medii) a transfera căldura unui alt corp sau mediu. (< fr. céder, lat. cedere)

SATISFACȚIE s. f. sentiment de mulțumire, de plăcere. ◊ împlinire a unei dorințe, aspirații. ♦ a cere (sau a da ~ = a) a cere (sau a da cuiva) dreptate, câștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. (< fr. satisfaction, lat. satisfactio)

CEDA, cedez, vb. I. 1. Tranz. A lăsa cuiva un bun (gratuit sau prin vînzare), renunțînd la dreptul de posesiune. 2. Intranz. A da cuiva dreptate într-o discuție, a nu se mai împotrivi; a se supune. ♦ (Sport) A se recunoaște învins (renunțînd la luptă). 3. Intranz. (Med.; despre manifestările unei boli) A scădea, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei presiuni; a se încovoia; a se rupe. – Fr. céder.

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen sau complex de fenomene care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, denumit efect, căruia îi servește ca punct de plecare; motiv. 2. Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Cauza păcii. Expr. În cunoștință de cauză = cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele (cu ale altuia). ♦ Motiv, rațiune. 3. (Jur.) Proces, pricină. ◊ Expr. A avea câștig de cauză = a i se da cuiva dreptate (într-o dispută etc.); a câștiga, a învinge. A da (cuiva) câștig de cauză = (despre un organ de jurisdicție) a se pronunța în favoarea uneia dintre părțile aflate în proces. (A fi) în cauză = (a fi) interesat, implicat într-o chestiune. A pleda cauza cuiva = a apăra interesele cuiva. [Pr.: ca-u-] – Din lat. causa, fr. cause.

DREPTATE, dreptăți, s. f. Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a acorda fiecăruia ceea ce i se cuvine. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = după lege, cum se cuvine, în mod just, pe drept, echitabil. Pe bună dreptate = pe drept cuvânt, în mod întemeiat. ◊ Expr. A face cuiva dreptate = a repara o nedreptate săvârșită cuiva; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. A da (cuiva) dreptate = a recunoaște că ceea ce spune sau face (cineva) este întemeiat, îndreptățit, just. ♦ (Pop.) Judecată. – Drept + suf. -ătate.

CEDA, cedez, vb. I. 1. Tranz. A lăsa ceva (un obiect, o proprietate etc.) cuiva, renunțînd la dreptul său. Îți cedez biletul meu de concert. ◊ Fig. Strigați, pe cei ce au rămas. Pînă la unul, nu cedăm un pas! Nainte! Nainte! BENIUC, V. 52. ◊ (Construit cu prep. «din») Nu cedez nimic din dreptul meu. ♦ (Mai ales în trecut) A trece ceva altuia prin vînzare. A ceda un fond de comerț. 2. Intranz. A da cuiva dreptate, a înceta de a-i. mai rezista (într-o discuție, într-o deosebire de păreri etc.), a nu se mai împotrivi; a se supune. ♦ (Sport) A se recunoaște învins, a renunța la luptă.3. Intranz. (Despre manifestările unei boli: temperatură, dureri etc.) A scădea, a se ameliora. 4. Intranz. (Despre lucruri) A nu rezista unei împingeri sau unei apăsări; a se încovoia; a se rupe. Am împins cu putere în ușă și ușa a cedat. Pereții galeriei au cedat.

DREPT⁴, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.

SATISFACȚIE, satisfacții, s. f. Sentiment de mulțumire, de plăcere. Istoricii literari... notează că știrea morții lui Pușkin, care a produs satisfacție în sînul societății căreia el îi aparținea prin naștere și în mijlocul căreia trăia, a impresionat profund și dureros poporul rus. STANCU, U.R.S.S. 146. ♦ Ceea ce produce mulțumire, motiv, prilej de a fi satisfăcut. Încearcă el însuși cele dintăi rime și găsește în ele primele satisfacții. SADOVEANU, E. 200. Te-ai gîndit dumneata cîte alte satisfacții îți oferă tinerețea dumitale? C. PETRESCU, C. V. 149. ◊ Expr. A cere (sau a da) satisfacție = a) a cere să i se facă (sau a-i da cuiva) dreptate, a cere să i se dea (sau a-i da cuiva) cîștig de cauză; b) a provoca (sau a accepta o provocare) la duel. Am văzut pe baron Spleny la Brown și mi-a zis că are să ceară satisfacție lui Eliad pentru pricina ce știi. GHICA, A. 418. – Variantă: satisfacțiune (C. PETRESCU, C. V. 103) s. f.

DREPTATE. Subst. Dreptate, justețe, echitate, adevăr, egalitate. Imparțialitate, obiectivitate, nepărtinire (pop.), justiție. Probitate (livr.), cinste, onestitate, corectitudine, cumsecădenie, franchețe, integritate. Moralitate, morală, virtute, onoare. Simțul dreptății. Inimă dreaptă, om drept. Adj. Drept, just, echitabil. Obiectiv, imparțial, nepărtinitor (pop.). Cinstit, integru, cumsecade, onest, franc, corect, îndreptat (rar), prob (livr.), curat (fig.), nepătat (fig.). Moral, virtuos, cu simțul dreptății. Vb. A fi drept, a fi imparțial. A avea dreptate, a avea drept. A face cuiva dreptate, a face un act de dreptate, a împărți dreptate, a face parte dreaptă, a judeca drept. A da dreptate (cuiva), a da drept (cuiva), a ține balanța dreaptă, a împărți ceva frățește. Adv. (În mod) drept, just, echitabil. Cu dreptate, fără părtinire. V. adevăr, cinste, lege, moralitate, omenie, principialitate, sinceritate.

cauză sf [At: DOSOFTEI, V. S., 216 / V: (înv) cavză / P: ca-u~ / Pl: ~ze / E: lat causa, it causa, fr cause] 1 (Flz) Fenomenul anterior, căruia îi urmează, în mod necesar, alt fenomen. 2 Tot ce produce un anumit efect. 3 Problemă socială care interesează o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. 4 (Îs) ~za păcii Problemă a dezarmării și combaterii războiului, violenței. 5 (Îlav) În cunoștință de ~ Cunoscând bine chestiunile despre care este vorba. 6 (Îe) A face ~ comună (cu cineva) A-și uni interesele (cu ale altuia). 7 Motiv. 8 Rațiune. 9 (Jur) Proces. 10 (Îe) A avea câștig de ~ A i se da cuiva dreptate (într-o dispută). 11 (Îae) A câștiga. 12 (D. un organ juridic; îe) A da (cuiva) câștig de ~ A se pronunța în favoarea uneia din părțile aflate în proces. 13-14 (Îe) (A fi) în ~ (A fi) interesat. 15-16 (Îae) (A fi) implicat. 17 (Îe) A pleda ~za cuiva A apăra interesele cuiva. 18 (Îs) ~ finală Scop. 19 (Îas) Sfârșit care determină desfășurarea unui fenomen. 20 (Îlpp) Din ~za sau din ~ de Pentru. 21 (Îlc) Din ce (sau care) ~ Pentru ce. 22 Mobil. 23 (Pex) Vină. 24 Afacere. 25 Interes. 26 (Îe) A fi afară din ~ A fi în afară de urmărire. 27 (Îae) A nu fi implicat. 28 (Îae) A fi afară din discuție.

ceda [At: NEGRUZZI, S. I. 331 / Pzi: ~dez (înv; nob) (1) ced, (2) cezi, (3) cedă / E: fr céder] 1 vt A renunța, în favoarea altcuiva, la dreptul de posesiune asupra unui obiect, asupra unei proprietăți. 2 A da cuiva dreptate. 3 vi A se supune. 4 vi A înceta să mai reziste. 5-6 vt A oferi (locul său ori) prioritate la trecere. 7 vt (Spt) A abandona întrecerea, recunoscându-se învins. 8 vi (D. boli) A se ameliora. 9 vi (D. dureri) A descrește în intensitate. 10-11 vi (Frm; d. obiecte) A se încovoia sau a se rupe, nerezistând unei presiuni. 12-13 vi (D. uși, obstacole) A nu rezista unei forțări sau a permite trecerea.

parte sf [At: COD. VOR. 10/5 / Pl: părți, (înv) parți / E: ml pars, -tis] 1 (Csn; udp „de”, „din”) Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., ca rezultat al unei fragmentări, în raport cu întregul Si: bucată, fragment, porțiune, (pop) partal (1). 2 Cantitate oarecare, nedeterminată precis, din ceva Si: (pop) partal (2), (îrg) părtenie. 3 (Înv; îla) În ~ Personal. 4 (Îlav) În ~ Separat. 5 (Îal) Pe rând. 6 (Îal; îoc în general) În special. 7 (Îal) Parțial¹. 8 (Îal) Reciproc. 9 (Îal) Și de-o parte și de alta. 10 (Îe) A vorbi în ~ A vorbi făcând abstracție de unii dintre cei de față. 11 (Îae) Aparte. 12 (Îae) Confidențial. 13-14 (Îlav) În (cea mai) mare ~ sau (îvr) spre cea mai multă ~ În foarte mare măsură. 15-16 (Îla) (Cea mai) mare ~ (din... sau dintre...) Cei mai mulți din... sau dintre... 17-18 (Pop; îe) A (se) face (în) părți A (se) rupe în bucăți. 19-20 (Îae) A (se) împărți. 21-22 (Îae) A (se) risipi. 23 (Îcrî) Atât..., cât și... 24 (Îcrî) Unii oameni..., alți oameni... 25 (Îcrî) Unele lucruri..., alte lucruri... 26 Element care intră în structura unui tot, fiind precis delimitat în cadrul lui Si: element constitutiv. 27 Element legat de componența, de esența, de calitatea unui lucru. 28 (Pex) Compartiment. 29 (Grm; îs) ~ de vorbire (sau, înv, de cuvânt) Fiecare dintre clasele de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. 30-31 (Grm; îs) ~ de propoziție (Cuvânt sau) grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte, după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. 32 (Îe) A lua (sau, îvr, a avea) ~ la ceva A participa la ceva. 33 (Îae) A contribui la ceva. 34 (Îe) A face ~ din... (sau dintre...) A fi unul dintre elementele componente și principale ale unui tot. 35 (Îae) A fi membru al unei grupări, al unei organizații etc. 36 (Spc) Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează de obicei o unitate cu caracteristici proprii în cadrul întregului Vz regiune. 37 (Îvr; îs) ~ nobilă Viscere. 38 (Euf; îs) Părțile rușinoase (sau, rar, naturale) Organe genitale Si: sex. 39 (Îvr; euf; îs) Părțile bărbătești Organe genitale masculine. 40 (Îvr; euf; îs) Părțile femeiești Organe genitale feminine. 41 (Reg; îs) ~a albă Cornee. 42 (Spc) Diviziune a unei lucrări, a unei opere literare, muzicale etc. cu caracteristici bine precizate în cadrul ansamblului Si: secțiune. 43 (Pex) Capitol. 44 (Pex) Pasaj. 45 (Spc; Muz) Ceea ce revine fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. 46 (Spc; înv) Rol în teatru. 47 (Spc; îvr) Moleculă. 48 (Ggf; îvr) Grad de longitudine. 49 (îvp; lpl) Trăsătură caracteristică Si: particularitate. 50 (Spc) Defect. 51-52 Ceea ce (revine sau) urmează să-i revină cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Si: drept, (rar) părtășie, (reg) partal (5-6). 53 (Îe) A(-i) face (cuiva) ~ (de... sau din...) sau, înv, a scoate ~ (cuiva) A-i da cuiva ceva ce îi revine de drept. 54 (Îae) A-i face rost cuiva de ceva. 55 (Îae) A avea în vedere pe cineva cu... 56 (Îae) A hărăzi. 57-58 (Îe) A (nu) avea ~ A (nu) avea dreptul la... 59-60 (Îae) A (nu) primi. 61 (Îe) A-și face ~ (din...) A lua în mod abuziv ceva. 62 (Reg; îe) A căpăta ~ (din...) A moșteni. 63 (Îe) A-i cuveni (cuiva) ~a A-i da dreptate cuiva. 64 (Îe) A(-i) fi (sau a-i veni) (cuiva) ~a (sau, rar, ~) A-i reveni cuiva ceva. 65 (Îe) A lua ~a leului (sau, rar, a lupului) Cea mai mare cantitate dintr-un bun, arogată de cel mai puternic în calitate de stăpân. 66 (Îae) Cel mai de seamă folos sau câștig dintr-o afacere, dintr-o acțiune realizată în comun, pe care cineva și le rezervă fără să le merite, prin abuz. 67 (Înv; îs) ~a sufletului Mulțumire sufletească. 68 (Pop; îas) Ceea ce pune cineva deoparte, încă din timpul vieții, cu scopul de a fi folosit la îndeplinirea obiceiurilor și ritualurilor legate de înmormântare. 69 (Îvp) Zestre. 70-71 Contribuție egală (în bani sau) în muncă la o întreprindere, la o afacere, dând drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu. 72 Cotă care revine fiecărui participant. 73 (Pes; iuz; îs) ~a apei (sau a proprietății) Cotă sau sumă realizată prin vânzarea peștelui pescuit de o echipă de pescari, care revenea proprietarului bălții din care s-a scos peștele. 74 (Pes; iuz; îs) ~a năvodului Cotă din suma realizată prin vânzarea peștelui pescuit de o echipă de pescari, care revenea proprietarului uneltelor de pescuit. 75 (Pes; iuz; îs) ~a muncii Cotă din suma realizată din vânzarea peștelui pescuit de o echipă de pescari, care revenea membrilor echipei respective, proporțional cu rolul pe care-l avea fiecare în munca echipei. 76 (Iuz; îs) ~ socială Contribuție în bani, în unelte etc. pe care o aducea fiecare membru cooperatar la intrarea în cooperativa agricolă de producție. 77-78 (Îljv) În ~ (În mod) proporțional. 79-80 (Îal; în sistemul de arendare a pământurilor) (Care se face) în dijmă. 81-82 (Îljv) La ~ (În sistemul de retribuire a angajaților la un patron) (Care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat, mai mare decât cel mai ridicat salariu fix. 83 (Îs) ~ și ~ Contribuție egală în bani sau în muncă la o întreprindere, dând drept la cotă egală de beneficiu. 84 (Trs) Fiecare dintre acțiunile pe care le deține cineva la o întreprindere, la o mină etc. 85 (Îvr) Obligație de îndeplinit. 86-87 (Pop; îe) A (nu) avea ~ A (nu-)i fi sortit cuiva, în bine sau în rău. 88 (Pop) Destin. 89 (Pex) Șansă. 90 Bucurie. 91 Folos. 92-93 (Pfm; în urări, jurăminte sau imprecații; îe) A (nu) avea ~ de (sau, înv, cu) cineva A (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia, de tovărășia sau de existența cuiva. 94-95 (Îae) A (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. 96 (Pop) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soț sau soție cuiva. 97 (Reg; îe) A-și face pe ~ A face vrăji pentru a-și afla ursitul. 98 (Pop) Partidă. 99 (Cu sens spațial) Regiune geografică. 100 (Cu sens spațial) Loc. 101 (Cu sens spațial) Țară. 102 (Îla) Din (sau de prin) ~a (sau, rar părțile) locului Care este din sau de prin regiunea despre care se vorbește Si: băștinaș, originar. 103 (Îal) Care se află situat în regiunea despre care se vorbește. 104-105 (Îlav) În (sau din, prin) toate părțile sau (îrg) de toate părțile ori de toată ~a sau în toate părțile (De) pretutindeni. 106-107 (Îal) (În sau) din toate direcțiile. 108 (Îlav) În altă ~ Altundeva. 109 (Îlav) (Pe) de o ~...(pe) de altă ~ Într-un loc..., în altul. 110-111 (Îal) (Pe) aici..., (pe) dincolo. 112 Veche unitate teritorial-administrativă din epoca feudală, care servea la împărțirea pământurilor obștii Si: judecie, unghi. 113 Margine. 114 (Spc) Fiecare dintre cele două laturi, dreapta și stânga, ale corpului unei ființe sau ale unui lucru, ale unui drum etc., ori fiecare dintre fețele sau muchiile unui obiect. 115 (Îlav) Într-o (sau la o) ~ Pieziș. 116 (Îlav) La o (sau într-o) ~ La oarecare distanță. 117 (Îal) Deoparte. 118 (îal) Izolat. 119 (Îe) A se da la o (sau într-o, de-o) ~ A se da în lături. 120 (Îae) A se retrage din calea cuiva. 121 (Pex; îae) A se eschiva. 122 (Cu sens imperativ; îe) La o ~! Fă loc! 123 (Îae) Ferește-te! 124 (Îe) A da la o ~ A deplasa în lături pe cineva sau ceva. 125-126 (Fig; îae) A priva pe cineva (de un avantaj sau) de un drept. 127 (Îe) A lăsa la o ~ A nu mai face un lucru. 128 (Îae) A abandona. 129 (Îae) A nu mai vorbi despre... 130 (Îe) A pune la (sau de) o ~ A economisi. 131 (Îae) A strânge. 132 (Reg; îe) A da într-o ~ A ocoli. 133 (Reg; fam; îe) A pune mai (sau prea) mult într-o (sau de o, pe o) ~ sau a fi nea-tr-o ~, a-l atârna într-o ~ A se îmbăta foarte rău. 134 (Pop; îe) A se pune (sau a o apuca) într-o ~ (ca Uca) A nu asculta, a fi încăpățânat, a o lua razna. 135 (Îe) A fi (cam) într-o (sau pe o) ~ sau (reg) a fi nea-ntr-o ~, a alunea într-o ~, a fi hop, de o ~ A fi nebun. 136 (Îs) ~a aceea sau ceea ~ Mal¹. 137 (Îas) Țărm. 138 (Fig) Aspect pe care îl ia un anumit lucru Si: latură. 139-140 (Îcr alta) Direcție în spațiu. 141 (Fig) Punct de vedere. 142 (Îlav) (Pe) de o ~ (sau, îvp, pe o ~)..., (pe) de altă ~ (sau, îvp, pe altă ~) Într-o privință..., în altă privință... 143 (Îs) Din (sau dinspre, îvp, despre) ~a (cuiva sau a ceva) În ceea ce privește pe cineva sau ceva. 144 (Îas) Sub aspectul... 145 Tabără. 146 Partidă. 147-148 (Îla) Din (sau dinspre) ~a mamei (sau a tatălui) Care face parte din familia (mamei sau) a tatălui. 149 (Îs) Din (sau, înv, despre) ~a (cuiva) În numele cuiva. 150 (Îas) Trimis de cineva. 151 (Îas) De către cineva. 152 (Îe) A fi (sau a se declara) de ~a cuiva A fi alături de cineva susținându-l pe cel în cauză. 153 (Îe) A avea de ~a A fi susținut de... 154 (Îvp; îe) A trage (pe cineva) în (sau spre) ~a sa A face să adere la... 155 (Îe) A-i lua sau a(-i) ține cuiva ~a (sau ~ ori, înv, de ~) A apăra pe cineva. 156 (Îae) A susține. 157 (Îae) A favoriza. 158 (Pop; îe) A se arunca (sau a se da) în ~a cuiva A semăna cu cineva. 159 Categorie socială, profesională etc. Si: tagmă. 160 (Csc) Reprezentanți ai uneia dintre aceste categorii Si: breaslă. 161-162 (Pop; îls, îla) ~(a) bărbătească sau (reg) ~a bărbatului (Ființă) de sex masculin. 163 (Îal) Totalitate a bărbaților. 164-165 (Îs, îla) ~ femeiască (sau, îrg, muierească) (Ființă) de sex feminin. 166-167 (Îal) (Totalitate) a femeilor. 168-169 Fiecare (dintre persoanele sau) dintre grupurile de persoane angrenate, interesate într-o acțiune, în special într-o afacere sau într-un proces Vz părtaș. 170-171 (Jur; îs) ~ adversă (sau în proces, litigantă) Fiecare (dintre persoanele sau) dintre grupurile de persoane care valorifică un drept sau se apără în fața unui organ de jurisdicție, împotriva dreptului valorificat de altă (persoană sau) grup de persoane. 172 (Jur; îs) ~ civilă Persoană care, în cadrul procesului penal, exercită acțiunea civilă. 173 (Jur; îs) ~ responsabilă civilmente Persoană care, în cadrul procesului penal, răspunde de pagubele pricinuite prin infracțiunea săvârșită de o altă persoană, aflată sub tutela sa sau pe care o reprezintă. 174 (Jur; îs) ~ vătămată Persoană căreia, prin săvârșirea unei infracțiuni, i s-a cauzat o vătămare, pe care încearcă să o recupereze printr-un proces penal. 175 (Jur; îs) ~ contractantă Fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord etc.

îndreptăți vt [At: AMIRAS, ap. LET. III, 111/16 / Pzi: ~țesc / E: în- + dreptate] 1 A da cuiva dreptul la ceva Si: a autoriza, (înv) a îndreptai, a îndritui. 2 A justifica ceva. 3 A face dreptate. 4 (Rar) A declara nevinovăția cuiva.

CAUZĂ, cauze, s. f. 1. Fenomen care precedă și, în condiții determinate, provoacă apariția altui fenomen, căruia îi servește ca punct de plecare, între cele două fenomene stabilindu-se un raport strîns de interdependență; pricină. Căldura este cauza dilatării corpurilor. ▭ Dezvoltînd genialele teze ale lui Marx și Engels, Lenin și Stalin au analizat în profunzime și au scos la iveală în mod concret cauzele războaielor în condițiile imperialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 215. Una din cauzele principale ale vieții îndelungate ale artei clasice este faptul că ea reflectă profund și just orînduirea socială, lupta de clasă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 334, 4/3. Această revoluție nu avu drept cauză turburările din Europa, ci numai drept ocazie. BOLINTINEANU, O. 311. ◊ Loc. conj. Din cauza... = datorită..., din pricina... Din cauza aceasta (sau din această cauză) = din pricina aceasta. Tata nu mai sosește. Din această cauză, mama devine din ce în ce mai tăcută. SAHIA, N. 48. Din cauză de... = din motiv de..., pentru. Am lipsit din cauză de boală. Din cauză că... = pentru că, fiindcă, deoarece. Din ce (sau din care) cauză? = pentru ce? 2. Problemă de mare amploare socială, care interesează și preocupă o colectivitate largă de oameni și pentru a cărei apărare și punere în valoare se duce o luptă susținută. Un artist... simte de. obicei mai profund și poate fi deci mai capabil să exprime și să servească o cauză. ANGHEL, PR. 186. Arta a servit întotdeauna marile cauze sociale... ea n-a putut rămîne în sfera nouroasă a frumosului în sine. IONESCU-RION, C. 105. Mai mulți juni patrioți și devotați cauzei naționale, avînd înfrunte unii pe d. Ipătescu, alții pe bravul cadet Andreescu, îi țin calea [colonelului Solomon] și acest din urmă îl face prizonier în numele poporului. BOLINTINEANU, O. 250. ◊ (De obicei urmat de determinări în genitiv) Pacea va fi menținută și consolidată dacă popoarele vor lua în propriile lor mîini cauza menținerii păcii și o vor apăra pînă la capăt. STALIN, I. PRAV. 1951, 14. Omenirea progresistă și iubitoare de pace privește cu drept cuvînt politica Partidului Comunist al Uniunii Sovietice – politică de întărire continuă a Statului sovietic, a economiei și culturii sale – drept un aport hotărîtor la cauza apărării păcii și libertății popoarelor. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Aplicarea întocmai și pînă la capăt a politicii partidului este cauza întregului popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2704. ◊ Expr. În cunoștință de cauză = cunoscînd bine chestiunile despre care este vorba. A face cauză comună (cu cineva) = a-și uni interesele cu ale altuia. Se vede treaba că și ceferiștii fac cauză comună cu ei [cu țăranii răsculați]. DUMITRIU, B. F. 86. 3. Afacere pentru care cineva se înfățișează înaintea judecății; pricină, proces. Am o cauză la judecătorie. ◊ (Azi mai ales în expr.) A avea cîștig de cauză (într-un proces, într-o discuție etc.) = a cîștiga, a învinge. A da (cuiva) cîștig de cauză = a se pronunța în favoarea cuiva, a-i da dreptate. A pune (pe cineva) în cauză = a implica pe cineva într-o afacere (judiciară). A scoate (pe cineva) din cauză = a recunoaște că cineva nu are nici un amestec într-o afacere (judiciară). (A fi) în cauză = (a fi) interesat într-o chestiune (judiciară). Cei în cauză s-au prezentat să-și spună cuvîntul. – Pronunțat: ca-u-.

dar¹ [At: PRAV. 39 / V: (îpf) da, (îvp) ~ă, ~î, (îvr) deară / E: nct] Exprimă: 1 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de subiecți diferiți Tu râzi, dar eu plâng. 2 c Opoziția dintre două stări, acțiuni etc. săvârșite sau suportate de același subiect în circumstanțe diferite Azi te bucuri, dar mâine vei plânge. 3 c Opoziția dintre o intenție și realitatea care o infirmă L-aș cumpăra, dar nu-mi ajung banii. 4 c Contrastul evidențiat prin raportare negativă la unul din elemente Lucrează nu repede, dar bine Si: ci. 5 c Opoziția dintre un obiect inaccesibil și un echivalent oferit în schimbul obținerii lui Cere-mi orice, dar mai dă-mi o șansă. 6 c Opoziția dintre ceea ce se simulează și ceea ce există în realitate Le făcea de se tocmeau, dar știa socoteala: cât cereau, atât le dădea. 7 c Opoziția dintre două eventualități ale unei alternative Dacă mă va ajuta, bine, dar dacă nu, mă voi descurca singur. 8 c Opoziția dintre două grade diferite de manifestare a unei acțiuni, a unei stări etc. în împrejurări diferite E frig, dar mai frig a fost ieri. 9 c Tratamentul diferențiat aplicat unor elemente distincte, în legătură cu săvârșirea aceleiași acțiuni, cu manifestarea aceleiași stări etc. Să plătească țăranii câte patru bani, dar nu boierii. 10 c Diferențierea unui element aparținând unui grup sau unei clase, prin evidențierea unei trăsături E la fel de înalt ca ceilalți, dar mai slab. 11 c Evidențierea unui element cu rol de catalizator în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Totul mergea bine și înainte, dar venirea ta ne-a dat mai mult curaj. 12 c Evidențierea unui element ca factor suplimentar, care se adaugă la altele de același fel Nu numai că e neplăcut, dar e și util. 13 c Evidențierea unui element ca factor de excepție față de celelalte elemente avute în vedere la un moment dat Fac orice, dar asta nu. 14 c Evidențierea unui element ca factor de excepție care fusese omis (neintenționat) Ai crezut că e destul, dar la ceilalți nu te-ai gândit. 15 c (Adesea urmat de și) Semnalarea voit distinctă a cumulării pe baza similitudinii relaționale la un mod de acționare, de manifestare etc. O fac pentru tine, dar și pentru ceilalți. 16 c Asocierea la o acțiune, la o stare etc. existente, deși greu de imaginat sau de admis, și, ca atare, deductibile pentru orice alt element comun Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om Si: (pfm) darămite. 17 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei însușiri, a unei perioade etc. prin evidențierea unui aspect advers E drăguță, dar cam proastă. 18 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei obiecții Era o izbândă mare, dar prea însângerată. 19 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. prin evidențierea unei precizări Se așază pe scaun, dar drept în mijlocul camerei. 20 c Restrângerea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei nuanțări Folosește-l, dar cu măsură. 21 c Restrângerea^[1] săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări, a unei circumstanțe etc. în urma unei specializări Era un cizmar vestit, dar numai pentru încălțăminte de iarnă. 22 c Întreruperea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Porni vesel, dar în prag se opri. 23 c Continuarea unei acțiuni printr-o acțiune cu caracter opus Pleacă hotărât, dar, pe la jumătatea drumului, întoarse. 24 c Evidențierea unui element advers care reprezintă ceea ce nu este permis Cu rudele petrece, dar afaceri nu face. 25 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect negativ Cafeaua e plăcută, dar provoacă insomnii. 26 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un efect sub așteptările scontate Planul a fost bun, dar isprava mică. 27 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă un impediment în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări etc. Vrea să doarmă, dar e prea mult zgomot. 28 c Inhibiția în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vroiam să plâng, dar nu puteam. 29 c Reticența în legătură cu săvârșirea unei stări etc. I-aș spune, dar mă tem să nu-l jignesc. 30 c Incapacitatea^[2] în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Vrea, dar nu poate. 31 c Schimbarea unei decizii în urma manifestării unei stări etc. Am vrut să vin dar, chibzuind mai bine, m-am răzgândit. 32 c Manifestarea unei reticențe care reprezintă o condiție de a cărei acceptare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Vreau să-ți spun ceva, dar să nu te superi. 33 c Impunerea unei condiții de a cărei realizare depinde săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. Fă ce-oi face, dar vino azi la mine. 34 c Impunerea unei anumite clauze în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, unei manifestări etc. O vei primi, dar nu înainte de majorat. 35 c Impunerea unei anumite interdicții în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. Privește, dar nu atinge nimic. 36 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un ultimatum Ți-l împrumut, dar pentru ultima dată. 37 c Condiționarea săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. printr-un avertisment Fă cum vrei, dar ai s-o pățești. 38 c Impunerea unei condiții ce reprezintă o răsplată pentru săvârșirea unei acțiuni, pentru manifestarea unei stări etc. Du-te și caută, dar să merite osteneala. 39 c Manifestarea satisfacției în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. A durat cam mult, dar măcar am făcut un lucru bun. 40 c Motivarea nerealizării a unei acțiuni, a unei intenții etc. Ar mai fi rămas, clar se grăbea să ajungă la gară. 41 c Prezentarea unei explicații pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Scuză-mă, dar ți-am adus o carte de la prietena ta. 42 c Invocarea unei scuze pentru înlăturarea unei anumite stări de spirit, a unei atitudini, a unui sentiment etc. Cred că ești supărat, dar nu sunt eu de vină. 43 c Opoziția dintre două elemente din care unul reprezintă consecința săvârșirii unei acțiuni, a manifestării unei stări etc. Văd ce frumos se prăvălește apa în cascadă, dar mi-e tare frică. 44 c Enunțarea unei restricții concesive care compensează un aspect, o apreciere (de obicei negative), în legătură cu săvârșirea unei acțiuni, cu manifestarea unei stări etc. E tânără, dar deșteaptă Si: cu toate acestea. 45 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi trebuit să declanșeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le declanșează S-a înnorat, dar nu a plouat Si: cu toate acestea, totuși. 46 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să favorizeze săvârșirea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc., nu le favorizează Ne cunoșteam, dar nu ne vorbeam. 47 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice săvârșirea unei acțiuni, nu o împiedică Cetatea a fost distrusă, dar, în mai puțin de două decenii, a renăscut. 48 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși ar fi putut să împiedice constatarea unei stări, nu o împiedică E o zi senină de toamnă, dar cât de trist e totul! 49 c Enunțarea unei restricții concesive reprezentând factorul care, deși cunoscut, nu este luat în considerare Mi-ai spus de atâtea ori, dar nu te-am crezut. 50 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o hotărâre care, deși luată, nu este respectată Am stabilit așa, dar vom face altfel. 51 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un resentiment care, deși există, nu poate împiedica manifestarea unei stări de spirit contrare Se teme de el, dar nu-l urăște. 52 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o interdicție care, deși exprimată, nu este respectată Ți-am spus să taci, dar tu n-ai ascultat. 53 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă o consecință negativă care apare în ciuda desfiderii ei Ție îți arde să glumești, dar nu-i de glumit. 54 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă manifestarea unei atitudini de indiferență, în ciuda evidenței care ar trebui să o împiedice Ai dreptate, dar te-ascultă cineva? 55 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un factor care, deși favorabil, este, totuși salutar Au fost înfrânți, dar înfrângerea i-a ferit de alte nenorociri. 56 c Enunțarea unei restricții concesive ce reprezintă un impediment care, deși luat în considerare, este sau trebuie să fie depășit Mi-e greu, dar voi rezista. 57 c Enunțarea unei restricții concesive ce privește un impediment care va fi depășit prin resemnare sau acceptare Scrâșni din dinți, dar n-avea încotro. 58 c Enunțarea unei concesii ce privește imposibilitatea atingerii unui grad maxim de manifestare a unei stări, a unei însușiri etc., în ciuda oricărei comparații Am mai văzut femei frumoase, dar ca asta niciodată. 59 c Imposibilitatea obținerii unui lucru în ciuda oricărei concesii Cere-mi orice, dar asta nu se poate. 60 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza ineficienței oricărui efort în acest sens L-am dojenit, dar în zadar. 61 c Imposibilitatea realizării unui scop propus, din cauza inutilității oricărui efort depus în acest sens Căută din nou, dar nu găsi nimic. 62 c (În legătură cu un imperativ) Evidențierea manifestării unei stări de nerăbdare Dar deschideți odată! 63 c Evidențierea manifestării unei stări de admirație Măi, da’ frumos mai cânți! 64 c Evidențierea unei mustrări Da’ nu ți-e rușine? 65 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui aspect nou Știu că s-a accidentat, dar cum s-a întâmplat asta? 66 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui subiect nou Eu plec la mare, dar tu ce vei face? 67 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea către un interlocutor nou Voi puteți pleca, dar tu mai rămâi. 68 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin completarea unei relatări cu noi elemente, explicații etc. Asta era situația cumpărărilor, dar, în privința vânzărilor, lucrurile nu mai erau atât de bune. 69 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei dorințe Am auzit, dar aș vrea să văd cu ochii mei. 70 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei rugăminți Am greșit, dar nu te supăra, căci voi rezolva problema. 71 a Schimbarea ideii într-o comunicare prin exprimarea unei aprecieri E un om așa voinic, dar cât de blânde îi sunt privirile! 72 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de entuziasm Mai întârziem puțin, dar ce bine că plecăm! 73 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui îndemn Unii reușesc, alții nu, dar încearcă și tu. 74 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin adresarea unui ordin Operațiunea a eșuat; dar să lăsăm asta, căci avem altele de făcut. 75 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unui avertisment Pleacă dacă vrei, dar o să ai necazuri. 76 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin enunțarea unei amenințări Nu va păți nimeni nimic, dacă faceți ce spun eu, dar vai de cei ce n-ascultă. 77 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de indignare Dar cum îndrăznești să faci așa ceva? 78 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de iritare Am așteptat o lună, două, un an, dar cât să mai aștept? 79 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de regret Eram tânăr și viața mi se părea un joc, dar s-au dus acele vremuri. 80 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de surprindere Dar e cu neputință ceea ce spui! 81 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de incertitudine Au sosit cumpărătorii casei; dar oare-s cumpărători sau doar vor s-o vadă? 82 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestare unei stări de nehotărâre Știu că nu prea am timp de pierdut, dar dacă aș merge și eu cu voi? 83 c Schimbarea ideii într-o comunicare prin manifestarea unei stări de nedumerire Sunt bune fructele, dar de unde să mai iau acuma? 84 c (Adesea cu caracter deictic) Concentrarea unei comunicări afirmative sau interogative într-o concluzie Să facem, dar, așa cum ni se spune Si: așadar. 85 c (Îvp; îcs) ~ însă Manifestarea unei atitudini cu nuanță emfatică Dar însă și eu am crescut pe câmpul Bărăganului. 86 c Enunțarea unei concluzii cu caracter opozițional față de ceea ce a fost anterior exprimat Mie dar prea puțin îmi pasă dacă se va întâmpla așa. 87 c Enunțarea unei concluzii cu caracter concesiv față de ceea ce a fost anterior exprimat Să-ți povestesc eu dar, deși n-am fost acolo. 88 c Enunțarea unei concluzii care reprezintă o replică dată cuiva într-o comunicare Dar, ia spune, mâine ce ai de gând să faci? întrebă el Si: așadar, deci. 89 c (Îf da) Introducerea unui comentariu incident (conținând o anumită apreciere) S-a întâmplat odată – da-i mult de atunci – să lipsească nemotivat. 90 c (Înaintea unui termen care se repetă) Insistența asupra unei idei într-o comunicare Mă apuc serios de lucru, dar serios! 91 c Întărirea unui răspuns afirmativ Da’ sigur că da! 92 c (Îe) D’apoi (bine) sau ~ cum să nu Răspunsul negativ la o propunere. 93 c (Îe) ~ aș! Nici gând! 94 c (Înv) Afirmație categorică în cadrul unui dialog El ți-a dat scrisoarea? – Dar; l-am întâlnit la poartă. 95 av (Pop; îs) Păi ~! Bineînțeles. 96 av (Pop; îas) Desigur. corectat(ă)

DREPTATE, (3, 4) dreptăți, s. f. 1. Principiu care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să se respecte drepturile fiecăruia; echitate; faptul de a recunoaște drepturile fiecăruia și de a-i acorda ceea ce i se cuvine în mod legitim. Act de dreptate. Simțul dreptății. ▭ Și inima noastră Sub arme cînd bate, E tot pentru pace Și pentru dreptate. BANUȘ, B. 66. S-au ridicat cu toții pentru dreptate. PAS, Z. I 193. Nici sabia, nici mărirea nu prețuiesc cît dreptatea. SADOVEANU, D. P. 22. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Loc. adv. Cu (sau după) dreptate = pe drept, după lege, cum se cuvine, în mod just, echitabil. [Bacii] își vor împărți cu dreptate mana pămîntului. CAMILAR, T. 43. Neamurile mele au plătit totdeauna cu dreptate. Au plătit nu numai cu bani și rod; au plătit cu sînge. SADOVEANU, Z. C. 234. Pe bună dreptate = cu drept cuvînt, în mod întemeiat. Pe bună dreptate s-a așteptat să fie răsplătit. ▭ Pe bună dreptate ar mai avea de luat, iar nu de dat. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A face dreptate (cuiva) = a repara o nedreptate (făcută cuiva), a face un act de justiție; a recunoaște dreptul cuiva într-o chestiune oarecare. Partidul a venit să le facă și lor dreptate. VINTILĂ, O. 27. Ți se va face și ție dreptate... deplină dreptate. CAMIL PETRESCU, T. III 39. Bată-vă crucea ciocoi, De-aș mai scăpa de la voi, Să mă trag la codru iară Și să fac dreptate-n țară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A avea dreptate = a fi întemeiat în ceea ce spune sau în ceea ce face. Grigoriță are dreptate și s-a gîndit bine, a început cuvînt ascuțit gospodina. SADOVEANU, N. F. 39. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul, și ai dreptate. NEGRUZZI, S. I 63. A da (sau a găsi) dreptate (cuiva) = a) a recunoaște că ceea ce spune sau face cineva este întemeiat, îndreptățit, just. Nu se putea să nu dai dreptate obșteștii păreri care-l decretase nebun. M. I. CARAGIALE, C. 47. El se întrista, dar totdauna le da și dreptate. MACEDONSKI, O. III 51; b) (popular) a face dreptate (cuiva). Domnul Mircea greu ofta, Pe bătrîna o scula Mina dreaptă-i săruta Și pe loc dreptate-i da. ALECSANDRI, P. P. 199. ♦ Stabilire a justiției; judecată. Ziua dreptății se apropie... toate popoarele s-au mișcat... căci furtuna mîntuirei au început. RUSSO, S. 148. 2. (Numai în locuțiunea) Cu dreptate = (loc. adv.) cu devotament, cu cinste; (loc. adj.) devotat, fidel, cinstit. Nu putea pune pan-Valerie pe de altă parte nemți să prindă ori să prade solul, – cunoscînd noi prea bine pe pan-Valerie ca un șleahtic cu credință și dreptate. SADOVEANU, Z. C. 83. Și dacă-i apuca o dată a te deprinde cu mine, știu bine că n-am să pot scăpa ușor de d-ta, căci așa sînt eu în feliul mieu, știu una și bună: să-mi slujesc stăpînul cu dreptate. CREANGĂ, P. 203. Te-am iubit cu dreptate, M-ai lăsat cu strîmbătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. 3. (La pl.) Drepturi³ (3). Buciumă-n mine toate răscoalele țării! Toate obidele răzvrătite, Toate dreptățile jecmănite. DEȘLIU, G. 23. Vecinii, îndeobște colonizați, aveau scutirile și dreptățile lor. EMINESCU, N. 154. ◊ (La sg., învechit, în expr.) A avea dreptate să... = a avea dreptul să facă ceva, v. drept³ (3). Fieștecare moldovan are dreptate să călătorească unde-i place? KOGĂLNICEANU, S. 190. 4. (La pl.; regional) Acte justificative. Eu îs doftor, și anume care vindecă coarnele de la oameni, vin la înălțatul împărat să-i arăt dreptățile. RETEGANUL, P. II 78. N-avuși măcar un frate... Să îmble cu cărțile, Să-ți scoață dreptățile. ALECSANDRI, P. P. 238.

SPIRIT, (2, 3, 5, 10, 11) spirite, s. n. 1. Minte, rațiune, intelect. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului. SADOVEANU, E. 62. Știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, experiență, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Expr. (A avea) prezență de spirit v. prezență. 2. (Urmat de diverse determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punct de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. Fiind un spirit tiranic, ținea să facă după cum voia el. ANGHEL, PR. 82. Această dezvoltare intelectuală a dat naștere unor spirite alese, unor talente mari. GHEREA, ST. CR. II 218. Lucrul nou, neuzitat, deșteaptă totdeauna răutatea spiritelor mici. ALECSANDRI, S. 38. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii ale cunoașterii. Pe atunci era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare, în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. Spiritele erau ațîțate. SADOVEANU, O. I 419. În Moldova... apăsarea spiritelor fu mai blîndă. KOGĂLNICEANU, la IBRĂILEANU, SP. CR. 17. 4. Inteligență, deșteptăciune, agerime intelectuală; istețime; capacitate de imaginație, fantezie. M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o discuție. CAMIL PETRESCU, U. N. 17. Nimeni, după dînsa, ca dînsa nu a avut frumusețe, spirit, talente. BOLINTINEANU, O. 271. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, deștept, inteligent; (om) spiritual, cu humor, cu haz. N-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit. CAMIL PETRESCU, U. N. 148. Egumenul era un om cu spirit. BOLINTINEANU, O. 434. Era un tînăr de spirit, avînd toate calitățile și toate defectele juneții. NEGRUZZI, S. I 110. 5. Glumă, anecdotă; ironie. Vai ce tip afectat și cum ține să facă spirite cu orice preț. VLAHUȚĂ, la CADE. 6. Mod, fel de a gîndi, de a se manifesta, de a acționa; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. Greșeli care nu au nimic comun cu spiritul dialectic de critică. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11/6. Spiritul milităresc i-a pătruns atît de adînc în fire, încît dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată. REBREANU, P. S. 84. În orașele mari... spiritul public e veșnic pus în mișcare de o noutate emoționantă. VLAHUȚĂ, O. A. 245. Grecii și latinii... prefac [civilizația egipteană] după spiritul lor. RUSSO, O. 66. ◊ Spirit de partid (sau partinic) = conștiința apartenenței politice la partidul clasei muncitoare, conformitate cu linia, cu teoria, cu ideologia partidului; disciplină de partid. Spirit de partid... înseamnă luarea unei atitudini clare, hotărîte, fără echivoc, de partea proletariatului, de partea cauzei sale. LUPTA DE CLASĂ, 1949, nr. 4, 53. Spiritul de partid în arta realismului socialist ne ajută să alegem și să redăm acel material luat din viață care duce la dezvăluirea tipicului. V. ROM. mai 1953, 200. Spirit de clasă = conștiința apartenenței la o anumită clasă socială. Spirit de grup (sau de castă, de cerc, de gașcă etc.) = tendință de a acționa pe ascuns, în grup restrîns, în afara intereselor colectivității (și împotriva lor), pentru realizarea unor interese strict personale sau de grup. ◊ Loc. adv. În spiritul... = în concordanță cu..., conform cu... Nu numai masa membrilor de partid, dar întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă. REZ. HOT. I 23. În spiritul vremii = în conformitate cu modul de a gîndi, cu concepția unei colectivități sociale într-un moment istoric dat. În spirit critic și autocritic = ținînd seama de critică și de autocritică. 7. Caracter particular, specific, trăsătură caracteristică a ceva. Spiritul unei limbi. ♦ Conținutul, sensul real a ceva. Spiritul legilor. ▭ A te adăpa din izvorul artei populare înseamnă a-ți însuși spiritul însuși al creației populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 2/4. 8. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gîndi, de a se manifesta al cuiva. Spiritul de omenie și de dreptate. SADOVEANU, E. 24. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător. C. PETRESCU, Î. II 67. Spiritul lui de observație... îl făcu să înțeleagă cît e de greu să răzbați și să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd ești atît de sărac. VLAHUȚĂ, O. A. 101. A fi un bun ministru... se cere... S-ai spiritul de cîrmă: prin mare socotire Să-ntîmpini orice rele, orice nemulțumire. BOLINTINEANU, O. 135. 9. (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase; adesea urmat de determinarea «absolut») Element considerat ca factor de bază al universului (opus materiei), identificat cu divinitatea. [După Platon] în afară de lumea noastră există o lume ideală, transcendentă, lumea esențelor pure și ideale ale lucrurilor. Omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. Din această lume ideală a spiritului pur, omul cade pe pămînt. GHEREA, ST. CR. II 19. 10. (În concepțiile mistico-religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, arătare, fantomă. Nu pot să-mi închipui că a venit un spirit, o fantomă, a intrat noaptea în casa de fier a laboratorului. BARANGA, I. 207. 11. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației.

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Răz- + bun.

RĂZBUNA, răzbun, vb. I. I. 1. Refl. și intranz. A-și face singur dreptate, pedepsind pe cel de la care a suferit un rău, o nedreptate. ♦ A-și vărsa focul, mânia, necazul pe cineva. 2. Tranz. A da satisfacție cuiva care nu este în măsură să-și facă singur dreptate, pedepsind în numele lui pe cel de la care a suferit un rău. ♦ A răscumpăra (4). II. (Pop.) 1. Refl. (La pers. 3) A se face vreme bună, a se lumina, a se însenina. ♦ (Despre nori) A se împrăștia. 2. Tranz. (În expr.) A răzbuna (pe cineva) de inimă sau (refl.) a i se răzbuna (cuiva) inima = a (se) înveseli. – Pref. răz- + bun.

căuta [At: CORESI, ap. C P 4-5 / P: că-u~ / V: căota, călta, capta, căta, cota / Pzi: caut / E: ml *cautare] 1 vi (Cu pp. „de”) A se interesa. 2 vi A se ocupa (de sau cu ceva). 3 vi A se preocupa. 4 vi A avea mereu gândul la ceva. 5-6 vt (Îe) A-și ~ treaba (sau de treabă) A-și vedea de treburile sale (fară a se interesa de ale altora). 7-8 vt (Îe) A-și ~ calea (sau de cale, de drum, de ducă) A se ocupa numai de drumul său (fără a se interesa de altceva). 9 vt (Îae) A-și continua drumul. 10 vt (Îae) A pleca. 11 vi (Îe; nob) A-și ~ de seamă A-și vedea de drum. 12 vi (Îe) A-și ~ de sănătate A se trata. 13-14 vi (Îe) A-și ~ de obiele A-și vedea de interese (descurcându-se fără ajutor). 15 vi (Îe) A-și ~ de suflet A fi cu gândul la cele recomandate de biserică pentru viața sufletească. 16 vt (Îe) A ~ unui mort de suflet A face cele recomandate de credința religioasă pentru mântuirea sufletului mortului. 17 vi (Îe) A-i ~ cuiva de dreptate A se interesa de cauza cuiva, ajutându-l să i se facă dreptate. 18 vi A se îngriji de ceva. 19 vt A îngriji pe cineva. 20 vi A purta grijă cuiva. 21 vt (Spc) A îngriji un bolnav. 22 vt (Înv; d. medici) A face unui bolnav vizita medicală. 23 vt (Înv; d. medici) A trata. 24 vi (Îe; gmț) Du-te și te ~ Ai nevoie de medic. 25 vt (Spc; d. deocheați) A descânta. 26 vt (D. copii mici, pui) A supraveghea. 27 vt (D. vite) A păzi. 28 vt (D. străini) A primi cu ospitalitate. 29 vt (D. călători) A adăposti. 30 vt (D. moșii) A îngriji cu atenție. 31 vt (Pex) A administra. 32 vi (Construit cu conjunctivul sau imperativul) A fi atent. 33 vi A băga de seamă. 34 vt A vrea cu tot dinadinsul. 35 vt A-și da silința sau osteneala să... 36 vi A tinde. 37 vt A examina. 38 vt A observa. 39 vt A iscodi. 40 vt (Îe) A ~ pasăre de ou A examina, spre a vedea dacă are ou în ea. 41-42 vt (Îe) A ~ ouăle A examina ouăle, spre a vedea dacă sunt proaspete (sau au plod). 43 vt A studia o afacere. 44-45 vt (Jur; înv) A cerceta (11-12). 46 vti (Îe) A-și ~ (cu) judecata cu cineva A se răfui cu cineva la judecată. 47 vt (Îe) A ~ pe cineva cu legea (sau la judecată) A da pe cineva în judecată. 48 vr (Îe) A se ~ A-și căuta dreptatea. 49 vt (Șîe A ~ cu ochii) A îndrepta privirea spre ceva. 50 vi (Pex) A privi la ceva. 51 vr (Îe) A-și ~ în ochi A se privi reciproc. 52 vi (Îe) A ~ la cineva cu ochi buni A privi cu bunăvoință, cu dragoste pe cineva. 53 vi (Îe) A ~ rău (sau nu bine) cuiva A se uita urât, cu dușmănie la cineva. 54 vi (Îe) A ~ în coarnele cuiva (sau a-i ~ cuiva în coarne) A asculta cu supunere pe cineva, fucându-i toate voile. 55 vi (Îe) A ~ la mâna altuia A aștepta să-i dea alții ce-i trebuie. 56 vt A ținti (cu pușca). 57 vi (împreună cu adverbe sau adjective predicative) A avea înfățișarea... 58 vi (Îe) Caută a... Are înfățișarea, expresia, ca și când ar fi... 59 vi (Îe) Caută a băț Dorește bătaie. 60 vi (Fig) A fi îndreptat cu fața spre (ca și cum ar privi într-acolo). 61 vi (Pan; înv; d. obiecte) A fi situat (sau așezat) spre... 62 vi A se îndrepta într-o direcție. 63 vt A avea legătură cu... 64 vi (Înv) A se referi (la ceva). 65 vt A lua în considerare. 66 vi A ține seamă de... 67 vi A se lua după... 68 vi A se lăsa influențat de... 69 vt (Adesea îoc „a găsi”, „a pierde”) A încerca să găsești pe cineva (sau ceva) pierdut Si: (înv) a cerca (22), a cerceta (9). 70 vt (D. vânători) A umbla singuri (sau cu câinii) după vânat. 71 vt (Îe) A ~ ziua de ieri A căuta inutil ceva ce nu se mai poate găsi. 72 vt (Îe) A ~ ceva cu lumânarea A urmări cu tot dinadinsul. 73 vti (Îe) A ~ (cuiva) ceartă (nob de ceartă sau pricină vrajbă) cu lumânarea A urmări motiv de ceartă. 74 vt (Îe) A ~ (cuiva) nod în papură A se strădui să găsească vinovat pe cel fără vină, să-i găsească cusururi pe care nu le are, ca să-l poată certa, pedepsi. 75 vi (Îe) A ~ cu gândul A încerca să-ți aduci aminte. 76 vt (C. este omul și îmbrăcămintea lui) A percheziționa. 77 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) prin cap A vedea dacă nu are păduchi (sau lindini). 78 vt (Îae) A bate. 79 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) de lindină A-i căuta cuiva ceartă. 80 vt (Cu determinare locală, cu complementul „ce”, în interogații și negații; îs) Ce cauți acolo? sau N-ai ce ~ acolo! A nu avea dreptul să faci ceva. 81 vt (Îas) A nu avea nici un interes să... 82 vi (Spc; cu determinarea „în palmă”, „în cărți”, „în bobi” etc.; complementul este „soarta”, „viitorul”) A ghici din palmă, din cărți, din bobi etc. trecutul și viitorul cuiva. 83 vt A încerca să procuri ceva, a te strădui să ajungi în posesia unui lucru. 84 vr (D. un lucru de preț) A avea succes. 85 vr (D. o marfa) A se vinde. 86 vt (Înv; d. impozite) A încasa. 87 vr (D. oameni) A se vizita. 88 vt (Nob) A cere. 89 vim (Urmat de infinitiv sau de conjunctiv) A fi în interesul cuiva Si: a trebui. 90 vim A fi obligatoriu să... 91 vt (Impersonal) A-i veni vremea să...

IZMENI, izmenesc, vb. IV. Refl. (Familiar) 1. A se purta nenatural, afectat, a se fandosi, a se sclifosi. Izmenindu-se puțin cu un gest ca și cum ar fi ochit, dădu un bobîrnac fișicului de napoleoni care se împrăștiară pe jos. CAMIL PETRESCU, O. I 583. 2. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A se uita urît, a se strîmba (la cineva). Aveai dreptate, Marine... Eu de-aia mă supăram și mă izmeneam la tine, că-mi dădeam seama că tu ai dreptate, nu eu. DUMITRIU, V. L. 139.

CREDINȚĂ (pl. -țe) sf. 1 Faptul de a crede ¶ ¶ C. NECREDINȚĂ ¶ 2 Statornicie în dragoste, în prietenie, în făgăduiala dată, etc.: ~ conjugală, păstrarea în mod cinstit, statornicia legăturilor dintre soți; a jura ~, a jura că-l va iubi, că-l va sluji în mod cinstit, cu trup și suflet ¶ 3 Bună ~, sinceritate, convingerea pe care o are cineva că are dreptate, că judecă sau lucrează cinstit: era, cum aș zice, șiret la chip, dar la suflet de bună ~ (GN.); rea ~, lipsă de cinste, de sinceritate ¶ 4 ⛪ Sentimentul adînc religios, convingere deplină religioasă: credința ta te va mîntui ¶ 5 ⛪ Religie, lege: oameni de altă ~; a-și păstra credința strămoșească ¶ 6 Ⓕ Opiniune: ~ politică ¶ 7 Profesiune de ~, expunerea credințelor religioase și politice ¶ 8 Ceea ce crede cineva: credințele populare ale Românilor ¶ 9 Încredere: vrednic de ~; se va vădi și se va arăta cu oameni de ~ cum au jurat strîmb (PRV.-MB.); își pusese credința în Dumnezeu (ISP.); F : și-a mîncat credința (ca Țiganul biserica), nu mai are nimeni încredere într’însul ¶ 10 ‡ Încredințare ¶ 11 Tr.-Carp. Logodnă: cum vorbesc fetele mari înainte de ~ (SLV.); a face ~, a-și da ~, a se logodi ¶ 12 Olten. Trans. ⚚ Credit, datorie: a da pe ~; a vinde pe ~ (PȘC.) (CIAUȘ.) [lat. credentia].

ACT, acte, s. n. 1. (Urmat de diverse determinări) Manifestare a activității umane; acțiune, fapt. Semnarea tratatului de prietenie cu Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste cît și încheierea de tratate de prietenie cu alte țări democratice și doritoare de pace din vecinătatea noastră sînt acte de întărire a păcii generale și a independenței noastre, acte de asigurare a condițiilor externe favorabile pentru nestingherita continuare a operei de dezvoltare democratică și de ridicare economică a Romîniei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 140. ◊ Act istoric = acțiune, realizare, înfăptuire de importanță istorică pentru stat, pentru societate. Adînca nepotrivire în viața interioară a statului nostru, pricinuită de existența monarhiei, a fost lichidată prin actul istoric al înlăturării monarhiei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 137. Act de autoritate = dispoziție, decizie, hotărîre care emană de la o autoritate. ◊ Expr. A face act de autoritate = a face uz (uneori abuz) de autoritatea pe care ți-o dă o anumită calitate sau situație. A face un act de dreptate = a recunoaște meritele sau drepturile cuiva, neluate în seamă pînă atunci. A lua act (de ceva) = a) a înregistra, a nota (ceva); b) a declara în mod formal că a luat cunoștință de ceva. A face act de prezență = a apărea undeva pentru scurt timp, din datorie sau din politețe. 2. Rezultat al unei activități conștiente sau instinctive individuale, care are un scop sau care tinde spre realizarea unui scop; faptă, acțiune, lucrare. ◊ Act reflex v. reflex. 3. Diviziune mai mare în desfășurarea acțiunii unei opere dramatice (marcată pe scenă prin coborîrea cortinei). Piesa «O scrisoare pierdută» de I. L. Caragiale are 4 acte. 4. Document emanat de la o autoritate, prin care se atestă un fapt, o obligație, o învoială sau care reprezintă o încheiere, o concluzie etc. Act de stare civilă. Cu acte în regulă, infractorii au fost deferiți justiției. ▭ Îl cheamă Ion C. Tudoran, dar acesta e un nume pentru actele de la primărie. BOGZA, C. O. 361. Din zilele principilor războinici, sau curînd după dînșii, se găsesc cele mai multe acte prin care moșnenii își vînd moșiile. BĂLCESCU, O. I 138. ◊ Act de acuzare = încheiere scrisă, întocmită de autoritatea care a anchetat o cauză penală, și care servește ca bază de dezbateri la proces. ◊ (Fig.) Viața nouă a femeii muncitoare din țara noastră se deosebește fundamental de viața înrobită a femeilor din țările capitaliste și constituie un adevărat ac de acuzare împotriva putredei și fățarnicei «civilizații» imperialiste. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2575. ♦ (La pl.) Documente prin care se legitimează cineva. Ai acte? – Pl. și: (3, învechit) acturi (ALECSANDRI, S. 176).

ÎNȚELEGE, înțeleg, vb. III. 1. Tranz. A pătrunde cu mintea, a prinde sensul, înțelesul unei idei, al unei noțiuni, al unei situații etc.; a pricepe. Biruiții înțelegeau ce mînă-i lovește. SADOVEANU, O. VII 12. O clătinătură și un duruit stîmpărat se simte în vagon; după asta înțelege și Moș Gheorghe că sînt plecați. SP. POPESCU, M. G. 31. Dar cum ai vrea să mă cobor? Au nu-nțelegi tu oare Cum că eu sînt nemuritor Și tu ești muritoare? EMINESCU, O. I 172. Cînd am început a înțelege cele ce se petrec în lume, intrase de curînd, în cursul timpului, un secol nou, secolul al XIX-lea. GHICA, S. A. 27. ◊ (În forma interogativă, însoțind o poruncă, pentru a o întări) Dacă pînă mîne demineață n-a fi podul gata, moșnege, are să-ți steie capul unde-ți stau talpele. Înțelesu-m-ai? CREANGĂ, P. 84. Luați un nevod și o pușcă cu voi și mergeți la lucru; iar dacă le veți zări cumva, zvîr și poc!... M-ați înțeles? ALECSANDRI, T. I 251. ◊ (La perf. c., ca răspuns la o poruncă, în semn că se va executa) Am înțeles = da. ◊ Expr. Mă-nțelegi! se folosește cînd vorbitorul vrea să atragă atenția interlocutorului asupra celor spuse sau cînd presupune că interlocutorul pricepe o aluzie sau o insinuare. A da (cuiva) să înțeleagă (sau a înțelege, de înțeles) că... = a face (pe cineva) să priceapă ceva prin aluzii sau gesturi, fără a se exprima explicit. Dă a înțălege că dreptățile politice... erau a se întinde preste tot. RUSSO, S. 121. Așa ceva înțeleg și eu = așa da, admit, aprob, găsesc pe placul meu. ◊ Absol. Stătu o clipă fără să înțeleagă. DUMITRIU, N. 104. (Expr.) Bate șaua (ca) să-nțeleagă iapa v. iapă. ◊ Refl. pas. (în expr.) Se înțelege (de la sine) = este evident, natural, limpede, lămurit; firește, bineînțeles. Ce privești zîmbind în unde? Ești frumoasă, se-nțelege. EMINESCU, O. I 210. ♦ A fi de acord, a accepta, a primi. Eu înțeleg să vă apăr viața, onoarea. C. PETRESCU, C. V. 101. Iartă-mă, zic; înțeleg să combați pe haimanale, dar să susții că sînt ale mele... CARAGIALE, M. 179. ◊ Expr. A nu înțelege de glumă = a lua în nume de rău o glumă, a nu o primi cu bunăvoință. ♦ A interpreta. Cum trebuie înțeles acest lucru? ♦ A avea un anumit punct de vedere cu privire la ceva. Cum înțelegi să rezolvi această problemă? ♦ A pricepe o limbă străină. Voi vă ziceți romîni, ș-apoi vorbiți o limbă pe care eu n-o înțeleg. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Refl. pas. Intru în vorbă cu maiorul negru; dar mă înțeleg foarte greu căci abia știe vreo două cuvinte franceze. BART, S. M. 27. ◊ Refl. reciproc. Van den Vandel se înțelege destul de bine romînește cu mine. C. PETRESCU, A. 452. (Fig.) Și paserile se înțeleg între ele. Dumneavoastră poate nu mă veți crede. GÎRLEANU, L. 12. 2. Tranz. (Cu privire la persoane) A-și face o idee justă despre mentalitatea, ideile, sentimentele, caracterul, intențiile sau activitatea cuiva; a-și da seama de motivele care determină comportarea cuiva (transpunîndu-se în situația lui). Nu te înțeleg, tovarășe Filip. – Ei, nu mă înțelegi... SAHIA, N. 31. Țe-nțeleg, te simt aproape... Cu ochii gînditori și galeși. VLAHUȚĂ, O. A. 49. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi, Aș simți-o că-i aproape și ar ști c-o înțeleg. EMINESCU, O. I 157. ◊ Refl. reciproc. Își întorceau privirile unul către altul, înțelegîndu-se fără cuvinte. SADOVEANU, M. C. 88. ♦ Refl. reciproc. A trăi în bună înțelegere, în armonie. 3. Tranz. (De obicei urmat de o completivă directă) A constata, a vedea, a observa. A! Nu mă vrea țara? Nu mă vreți voi, cum înțeleg? NEGRUZZI, S. I 139. (Cu pronunțare regională) Judecata și gustul se vor isca în ziua aceea în care vom înțălege că literatura este pîinea zilnică a unui neam. RUSSO, S. 91. ◊ Refl. pas. Cînd s-a înțeles din cerdac că sosește oaspete de devale, jupîneasa Marușca a dat glas. SADOVEANU, F. J. 614. ♦ (Regional) A afla, a auzi. A fi vai de capul tău de-oi mai înțelege eu ceva despre tine. SBIERA, P. 241. 4. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A ajunge la învoială, a cădea de acord, a se învoi, a conveni, a se împăca (cu cineva). Ințelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= îngrășate) ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Se înțelese cu el la cuvinte. ISPIRESCU, M. V. 55. ◊ Refl. reciproc. Nădăjduiesc că ne vom înțelege amîndoi. NEGRUZZI, S. I 7. 5. Tranz. (Mai ales în propoziții negative, complementul fiind «nimic») A se alege sau a rămîne cu ceva, a cîștiga, a profita; a simți. Nu ia banii cu țîrîita, că nu înțelege nimic așa. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. – Forme gramaticale: perf. s. înțelesei, part. înțeles.

CĂUTA (caut), CĂTA (cat) I. vb. tr. 1 A umbla să afle, să găsească ceva pierdut sau rătăcit: îmi caut pălăria; (P): cine caută, găsește, a) cine stăruește, izbutește: b) cine lucrează, agonisește; (P): caută ziua de ieri, caută fără să știe ce, caută un lucru ce nu se poate găsi; 👉 AC, IAPĂ, PAPURĂ ¶ 2 A umbla să găsească pe cineva: s’a dus să-l caute pe frate-său ¶ 3 A umbla după ceva, a se sili să afle, să capete sau să descopere ceva: ~ o slujbă; ~ să se însoare; ~ bătaie; ~ ceartă; ~ soluțiunea unei probleme ¶ 4 A scotoci: ~ prin buzunare ¶ 5 A încerca, a se sili: ~ să scape; conștiința lui vinovată căută să se apere (VLAH.) ¶ 6 A cerceta un bolnav și a-l îngriji: căuta bolnavii din sat și mîngiia pe săraci (ODOB.) ¶ 7 A îngriji, a administra: își caută singur moșia ¶ 8 A ținea seama, a lua în considerație: Nu-i căuta chipul, nu-i căuta anii (PANN) ¶ 9 A veni într’un loc (cu intențiuni bune sau rele), a se duce într’un loc spre a face ceva: n’ai ce~ în casa mea ¶ 10 A-și îndrepta privirile spre a vedea sau cerceta ceva, a privi, a se uita: cînd o căutai, era cu ochii scăldați în lacrămi (ISP.); 👉 CAL. II. vb. intr. 1 A privi, a-și îndrepta privirile, a se uita: copilul, cîndu-l botezi, trebue să caute cu fața cătră răsărit (PRV.-MB.); cătă într’o parte și într’alta și nu văzu nicăiri lumină (ISP.) ¶ 2 A ținea seamă, a lua în considerație: nu caut la preț; judecătorii ... să nu-l caute căci e sărac, ci să-l judece pe dreptate (PRV.-MB.); cît sînt eu de blînd și cît ești de bătrînă, nu-ți caut, te cotonogesc! (CAR.) ¶ 3 A se îngriji, a avea grijă: ~ de casă; a-și ~ de drum, a-și urma drumul, fără a se ocupa de alții sau de altele; a-și~ de treabă, a sta de-o parte, fără a se amesteca în treburile altora ¶ 4 ~ la (sau în) stele, ~ în cărți, a umbla să ghicească norocul cuiva prin cercetarea stelelor, prin așezarea cărților de joc. III. vb. refl. A se îngriji (vorb. de un bolnav), a-și vedea de sănătate: s’a căutat cu doctori și cu babe, dar nimic nu i-a folosit; F: ai dreptate, numai nu te cauți, se zice, în ironie, cuiva care se plînge de o nedreptate (într’o chestiune de puțină importanță). IV. vb. unipers. CAUTĂ (mai adesea cată , trebue: cată să-l asculți, dacă-ți poruncește ceva [lat. *cautare < cautus; forma căta a rezultat din căuta < căota, întocmai ca făreca < făureca].

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric. Măi copii, măi, nu uitați cartea. Mai citiți, mai scrieți, mai faceți socoteli. STANCU, D. 108. Moș Gheorghe are acum de făcut alte socoteli... Numără roatele mașinii, apoi șirul de vagoane. SP. POPESCU, M. G. 29. Își face iar socoteala; i se pare ciudat de tot; pe bună dreptate, ar mai avea de luat, iar nu de dat. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. ◊ Expr. A face (sau a da) cuiva socoteala = a plăti cuiva ceea ce are de primit. Fă bine și-mi dă socoteala. ISPIRESCU, L. 231. Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din tîrg = evenimentele se desfășoară adesea altfel decît s-a prevăzut. A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări, a-i eșua sau a-i ieși cuiva planurile pe dos. A pune (ceva) la socoteală = a ține cont (de ceva), a lua în considerație (ceva). Mai pune la socoteală că și Trăsnea era înaintat în vîrstă, bucher de frunte și tîmp în feliul său. CREANGĂ, A. 89. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a o scoate la capăt (cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească o sumă de bani (pentru o pagubă), a-l considera răspunzător (de ceva), a-i imputa ceva. ♦ (Precedat de verbul «a ține») Cont, situație (de venituri și cheltuieli). De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine. CREANGĂ, A. 18. ♦ (Familiar) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. Frate-meu mă mai învățase cele patru socoteli și fracțiile. DELAVRANCEA, H. TUD. 34. ♦ Sumă datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. Vreu să-mi plătești socoteala cucoanei d-tale. ALECSANDRI, T. I 80. ♦ (Precedat de verbul «a face») Privire asupra faptelor din trecut; bilanț. Se cuvine să încep prin a-mi face socoteala: las în urmă cîteva cărți, o dragoste. BARANGA, V. A. 8. Ia să stau și să-mi fac socoteală cu ce m-am ales eu, cît am trăit pe lumea asta. CREANGĂ, P. 320. 2. Proiect, plan, gînd, idee. Își face socoteală în minte cum să spuie cu vorbe mai potrivite, întîmplarea. SADOVEANU, B. 77. Bucureștii îi strică lui moș Gheorghe o mulțime de socoteli și-i stîrnesc altele în loc. SP. POPESCU, M. G. 67. ◊ Expr. A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere (că)..., a crede (că)... A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i conveni, a-i fi pe plac. Moș Nichifor era și geambaș de cai și, cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Oleacă ce nu-i venea mamei la socoteală căutătura mea, îndată pregătea, cu degetul îmbălat, puțină tină... și-mi făcea apoi cîte-un benchi boghet în frunte. id. A. 35. Ce poate s-o supere șederea ta aici? – Poate să nu-i vie la socoteală, pentru că... plănuiește ca să te mărite. ALECSANDRI, T. I 188. 3. (În concurență cu seamă, mai ales în expr.) A da socoteală (cuiva, de ceva) = a da seama, a răspunde (de ceva). Trebuia... să ajungi la poarta de fier, unde ai fi fost dator să dai socoteală portarului. PAS, Z. I 267. A-și da socoteala (de ceva) = a-și da seama (de ceva), a se lămuri (asupra unui lucru), a fi conștient (de ceva). Îmi dădeam socoteala că cedasem unor legi sufletești, care nu se pot înfrînge. GALACTION, O. I 104. [Copiii] au privit mai întîi pe fereastra sofrageriei, să-și dea socoteală dacă nu cîntă degeaba. C. PETRESCU, O. P. II 117. A ține socoteală de... = a ține seamă de..., a ține cont de..., a lua în considerație. Auzite și știute mi-erau toate; dar ea nu ținea socoteală de asta, – ci-i da înainte cu vorba. VLAHUȚĂ, N. 125. Pe socoteala cuiva = pe seama cuiva, în legătură cu cineva. Am auzit... multe povești pe socoteala cuviosului meu prietin. GALACTION, O. I 207. Fetele... numa-și dau ghiont una alteia și chicoteau pe socoteala mea. CREANGĂ, A. 66. 4. Rost, rațiune; măsură. Toată treaba cu socoteala ei. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau fără) socoteală = cu (sau fără) măsură, cu (sau fără) chibzuială, cu (sau fără) rost, rațiune. Hangiii în toate veacurile sînt oameni cu socoteală. SADOVEANU, O. VII 45. Înțelegi, frate, că lucrul trebuie făcut, însă cu socoteală. ARGHEZI, P. T. 132. Tanti Matilda mestecă din gură fără socoteală. SAHIA, N. 50. 5. Treabă, lucru. Unde nu e socotință, socoteala merge rău. PANN, P. V. II 49. Cînd a văzut împăratul cum îi socoteala, nu mai știa ce să facă de bucurie. ȘEZ. IX 23. – Pl. și: socotele (ALECSANDRI, T. I 343).

îndreptățire sf [At: DA ms / Pl: ~ri / E: îndreptăți] 1 Autorizare a dreptului cuiva la ceva Si: îndrituire. 2 (Rar) Declarare a nevinovăției cuiva. 3 Justificare. 4 Dreptate.

GĂSI, găsesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte) A vedea, a întîlni, a descoperi ceva, din întîmplare sau căutînd intenționat, a da de (sau peste) ceva; a afla. Într-o seară, Domițian și-aduse aminte de piculină. O găsi în fundul cufărului și începu să cînte. BASSARABESCU, V. 20. Făt-Frumos, după ce rescoli trei zile și trei nopți, găsi în sfîrșit... armele și hainele tătîne-său. ISPIRESCU, L. 3. De unde-a fi, de unde n-a fi, dacă l-oi găsi, al mieu să fie. CREANGĂ, P. 194. La etatea de douăzeci de ani, citise tot ce putuse găsi pe ici, pe colea, despre istoria noastră națională. GHICA, S. A. 142. Ce-ai căutat ai găsit. ◊ (Complementul indică un abstract; uneori construit cu dativul pronumelui reflexiv) Toată lumea asta aleargă, țipă, nu-și mai găsește astîmpăr. SAHIA, N. 54. ◊ Expr. A găsi pricină (sau motiv) = a descoperi motiv de gîlceavă; a căuta nod în papură. A nu-și găsi loc(u!) v. loc. A găsi ac de cojocul cuiva v. ac. A nu găsi cuvinte v. cuvînt. A-și găsi mormîntul (sau moartea) = a muri, a fi omorît. (Familiar) A-și găsi beleaua (bacăul, mai rar mantaua) (cu cineva) = a o păți, a da de necaz, a da de bucluc, a da de dracu (cu cineva). Are să se afle la curte, să-și găsească și el beleaua cu boierii. REBREANU, R. I 136. Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine, zise Gerilă. Apoi nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. Eu nu voi să-mi găsesc beleaua, dîndu-ți drumul. NEGRUZZI, S. I 93. Și-a găsit sacul peticul v. petic. (Intranz.) Ți-ai găsit = aș! de unde! nici gînd! nici prin gînd să nu-ți treacă! Ș-apoi chitiți că numai în arc se încheia tot meșteșugul... omului aceluia? Ți-ai găsit! CREANGĂ, P. 245. (În întrebări retorice, care exprimă mirarea sau indignarea) A-și găsi (sau, refl., a se găsi) să... (sau, mai rar, de...) = a-i veni să..., a se apuca să... Tocmai acum la masă v-ați găsit și voi să vorbiți secături? ISPIRESCU, L. 213. Cu mine v-ați găsit de jucat? CREANGĂ, P. 304. Din toți caii tocmai tu te-ai găsit să mănînci jăratic? id. ib. 195. ♦ A descoperi ceea ce este ascuns, neștiut, necunoscut, nepus în valoare. Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă, Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?... vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I 134. În orice frază, găseau o espresie a doamnei B. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Expr. A(-i) găsi (cuiva) leacul v. leac. A(-i) găsi (cuiva) dreptate = a-i face cuiva dreptate, a se pronunța în favoarea cuiva. Cred că și judecata are să-mi găsească dreptate. CREANGĂ, A. 145. ♦ (Cu privire la persoane) A întîlni (pe cineva) din întîmplare sau umblînd anume pentru a-l întîlni; a da (de cineva). A găsi pe cineva acasă. ▭ O luase înainte către sat. Îl găsiră în fața primăriei, în ulița pustie. DUMITRIU, N. 123. Iată și domnul Franț prietinul nostru. Unde nu gîndești, acolo-l găsești. ALECSANDRI, T. I 42. ◊ (Adesea determinat printr-un adverb sau printr-un nume predicativ, spre a indica situația în care se află cineva) Crai-nou strălucite! Plînsă m-ai găsit, Cu gînduri mihnite, Cu chipul cernit. ALECSANDRI, P. I 21. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ Expr. A-și găsi omul = a găsi persoana potrivită într-o împrejurare dată. A-și găsi omul (sau nașul, popa) = a da de cineva pe care nu-l poți înșela, birui sau amăgi ușor. Las’ că și-au găsit ei omul. CREANGĂ, P. 250. Bine v-am găsit! v. bine. Să te găsesc sănătos! formulă de salut la despărțire. ♦ Refl. reciproc. A se întîlni cu cineva. Pe seară te ducea la plimbare... la grădina Breslei sau a lui Deșliu, unde se găsea cu alți greci. GHICA, S. A. 110. Cînd cu mîndra m-oi găsi, Zău, iar voi întineri! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 2. Tranz. (Despre o boală sau despre moarte) A surprinde, a cuprinde, a nimeri. Pe Bălcescu moartea l-a găsit departe de țară. ◊ Expr. Ce te-a găsit (de...)? = ce ai? ce ți s-a întîmplat (de...)? ce te-a apucat? ce ți-a venit? Nu știa baba lui ce l-a găsit, de-i așa de cu chef. CREANGĂ, P. 136. 3. Refl. A se afla undeva, a fi. Mă găseam în primăvara anului în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase, la o țigară. ARGHEZI, P. T. 93. Cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. CREANGĂ, O. A. 226. ♦ A se pomeni într-un loc, într-o situație, într-o împrejurare. Directorul general, cînd s-a găsit față în față cu Bozan, a scuturat scrumul țigării, absent. SAHIA, N. 35. ♦ A fi într-un anumit fel, a se prezenta într-un anumit mod. Ar fi mers cu el, dar tocmai atunci se găseau mai rău ca oricînd cu banii. BASSARABESCU, V. 14. Încep a cărăbăni la cireșe în sîn, crude, coapte, cum se găseau. CREANGĂ, A. 48. Alelei! fecior de om viclean ce te găsești. id. P. 206. ♦ A fi în ființă, a exista, a dăinui, a se păstra (încă). Unde s-a fi găsind acel Împărat-Roș și fata lui... numai cel de pe comoară a fi știind. CREANGĂ, P. 234. 4. Tranz. A fi de părere că..., a socoti. Mai ales această actriță, pe care lumea o găsea frumoasă, mi se părea fără gust. CAMIL PETRESCU, U. N. 164. Filozofii au găsit Că n-ar fi urmă de fiară. TEODORESCU, P. P. 179. ◊ Expr. (Urmat de obicei de conjunctiv sau infinitiv) A găsi cu cale (sau de cuviință) = a socoti nimerit, potrivit. Am găsit de cuviință să te poftesc și pe d-ta. CREANGĂ, P. 30. Încep a spune... cum le-a dat [drumețul] cinci lei, drept mulțumită și cum cel cu trei pîini a găsit cu cale să-i împartă. id. O. A. 267. – Part. și: (regional) găst (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52).

CERE (cer) I. vb. tr. 1 A exprima cuiva dorința de a i se da, de a i se acorda, de a i se îngădui ceva: cere și ți se va da; ~ dreptate; ~ un sfat; (P): de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere; ~ voie; ~ iertare; ~ cuvîntul ¶ 2 A arăta prețul cît voește să capete, să i se dea pe un lucru: cît ceri pe mîrțoaga asta? ¶ 3 A se ruga să i se dea de pomană, a cerși: ~ de pomană; (P): cine cere nu piere, dar nici nume bun nu are ¶ 4 A se adresa cuiva spre a lua în căsătorie: ~ o fată de la părinți, ~ de nevastă ¶ 5 A dori, a pofti; (P): ochii văd, inima cere; 👉 ACRU ¶ 6 A căuta ca un lucru de trebuință: grînele au început să se ceară ¶ 7 A avea nevoie, a fi de lipsă: boii cer multă îngrijire. II. vb. refl. 1 A se ruga să i se dea voie să facă ceva: găinăreasa se ceru... să o lase și pe dînsa să se ducă la preumblare (ISP.) ¶ 2 A fi cu tragere de inimă, a dori tare: băiatul se cere la carte ¶ 3 A fi de nevoie, a fi de lipsă: se cere să fim și noi acolo ¶ 4 unipers. se cere, se cuvine, se cade, trebue [lat. quaerĕre].

DA¹ (dau; perf. dădui, detei, ❍ dedei; part. dat) I. vb. tr. 1 A întinde cuiva să ia ceea ce cere, ceea ce-i trebue sau ceea ce i se cuvine (în opoziție cu a lua): cere și ți se va da; ~ de pomană, a dărui; Ⓕ: ~ dreptate; ~ voie; ~ un sfat; ~ pace, a lăsa în pace ¶ 2 A oferi un preț: i-am dat un milion pe casă și n’a primit ¶ 3 A oferi în dar: cei ce dau la mese și la ospețe cunoscuților și prietenilor lor (ISP.) ¶ 4 A vinde: cum dai trandafirii, mamă, o întrebai eu tare? (DLVR.); ~ pe bani; ~ pe datorie ¶ 5 A jertfi: a-și ~ viața pentru patrie ¶ 6 A însărcina, a pune să facă ceva: ~ de lucru; ~ să-și facă haine ¶ 7 A produce, a face: ~ poame; ~ iarba, a încolți; ~ frunze ¶ 8 A scoate: ~ un țipăt; ~ un miros plăcut ¶ 9 A înmîna, a preda, a încredința: ~ în seama cuiva; ~ în primire; a-și ~ fata după cineva, a o mărita ¶ 10 A pune, a așeza: ~ la o parte ¶ 11 A duce, a purta, a plimba: pe borfași îi da prin tîrg, bătîndu-i la spete (I.-GH.) ¶ 12 A împărți: ~ cărțile ¶ 13 A lovi cu, a trage: ~ pe cineva cu capul de pereți; ~ o palmă; ~ pinteni; dete o săgeată, dete două, și nu-l nimeri (ISP.) ¶ 14 A arunca: ia cucoșul ist obraznic și-l dă în fîntîna ceea (CRG.); ~ pe fereastră; ~ pe scări, ~ jos, a arunca jos; a coborî; ~ afară, a alunga, a izgoni din casă, etc; a vărsa, a borî; Ⓕ: ~ vina pe cineva ¶ 15 A împinge: ~ ușa de perete ¶ 16 ~ cu ..., a unge, a mînji, a spoi: ~ ghetele cu vacs; ~ cu ceară ¶ 17 A hotărî, a orîndui (vorb. de soartă): așa i-a fost dat; a face să se întîmple: Dar’ar Domnul Dumnezeu ... ¶ 18 A ura: ~ bună ziua ¶ 19 A căuta, a încerca, a se pregăti: a dat să plîngă, dar ochii lui nu mai aveau lăcrămi (VLAH.); ¶ 20 Urmat de un substantiv, e întrebuințat perifrastic în locul verbului: ~ ajutor, a ajuta; ~ ascultare, a asculta; ~ brînci, a îmbrînci; ~ fuga, a fugi; ~ gata, a găti, a isprăvi; ~ greș, a greși; ~ naștere, a naște; ~năvală, ~ busna, a năvăli; ~ vina, a învinui ¶ 21 Formează diferite locuțiuni: ~ dosul, a fugi; ~ drumul, a lăsa să plece; ~ foc, a aprinde; ~ loc, a produce; ~ ochii, a zări, a vedea; ~ tîrcoale, a umbla de jur împrejur; ~ țîță, a alăpta; ~ de rușine; ~ ureche (MAR.), a asculta. II. vb. intr. 1 A umbla, a merge: ~ înainte; ~ înapoi; ~ îndărăt ca racul; tată-său dete pe altă parte și-i ieși înainte (ISP.); nimeni nu se încumenta să dea dincolo cu piciorul (S.-ALD.) ¶ 2 A trece: deteră prin foc și prin apă, și după dînșii! (ISP.) ¶ 3 A mișca, a clătina: cine dă din mîini, nu se ’nneacă; m’am adăpostit la spatele trăsurii, dînd din mîini și din picioare (I.-GH.); ~ din cap ¶ 4 A veni: cînd mai dai pe la noi? de trei zile n’a mai dat pe-acasă; mai în toată ziua da pe la școală (CRG.); a-i ~ în gînd ¶ 5 A ieși: a dat sufletul din mine; dă lapte din piatră; îi dete rînjitul prin piele (ISP.); i-a dat sîngele pe nas ¶ 6 A intra: îi dă apa în gură; îi dete un fier ars prin inimă; de se va prileji să dea lupii în vii (PRV.-MB.) ¶ 7 A (se) atinge, a se lovi: a dat cu capul de tavan; ~ cu capul de prag, de zid; ~ de fund; a ~ cu nasul de pămînt, a cădea ¶ 8 A întîlni, a găsi: în pragul dealului, dai de casele boierului Dinu (D.-ZAMF.); căutînd într’o ladă ... dau peste o gazetă de cele mari (I.-GH.) ¶ 9 A ajunge: ~ de capăt, de căpătîiu ¶ 10 A lovi, a bate: ce dai în mine? deteră în păgîni de-i svîntară (ISP.); ~ cu sabia; ~ cu piciorul; ~ pestenas; slujitorii deteră în tîmpine și în surle (ISP.); Ⓟ: nici cît ai da în cremene; unde dai și unde crapă 👉 CRĂPA ¶ 11 A arunca: ~ cu pietre într’un pom; toată lumea dă în pomul cu roade (ZNN.) ¶ 12 A trage, a descărca: ~ cu pușca, cu praștia în cineva; ~ la semn; ~ din tunuri ¶ 13 A cădea: ~ în (sau pe) brînci; ~ în apă; dedeau în gropi de proști ce erau (ISP.); cărturarul ... dădu în genunchi, cerînd iertare (DLVR.); Ⓕ: a dat păcatul peste mine ¶ 14 A se face, a se produce: dete un îngheț de nu se mai puteau mișca din loc (ISP.) ¶ 15 A avea vederea spre: ferestrele odăii mele dau în curte, în grădină ¶ 16 Urmat de o prepoziție însoțită de un substantiv, formează locuțiuni perifrastice în locul verbului simplu: ~ în copt, a se coace; ~ în genunchi, a îngenunchia; ~ în spor, a spori; ~ de știre, a înștiința; ~ de veste, a vesti; ~ înainte, a continua. a urma ¶ 17 Formează numeroase locuțiuni: ~ de gol; ~ de hac; a-i ~ mîna; a-și ~ în petic; ~ de urmă, etc. (👉 cuvintele respective). III. vb. refl. 1 A se duce, a se pune, a se așeza: se dete în lături; dă-te la o parte; a se ~ mai încolo; a se ~ înapoi; îi venea să se dea la umbră sub cîte un copac nalt și stufos (ISP.) ¶ 2 A se lăsa: a se ~ rămas, prins, învins; a se ~ spre odihnă; a se ~ somnului ¶ 3 A intra: a se ~ în vorbă ¶ 4 A trece: se dete în partea ei (ISP.) ¶ 5 A se atinge, a se apropia: lupul se dă la oi, uneori și la oameni ¶ 6 A se deda: a se ~ la băutură ¶ 7 Formează numeroase locuțiuni: a se ~ afund, a se afunda, a se cufunda; a se ~ pe ghiață; a se ~ jos, a se coborî; a se ~ peste cap, a se rostogoli (peste cap); a se ~ drept, a vrea să treacă drept ..., a face să creadă lumea că e ...; a se ~ în vorbă, etc. [lat. dare].

CÎRPI, cîrpesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la un obiect de îmbrăcăminte rupt sau descusut) A petici, a repara, a coase. Omul... umbla cu mîinile în buzunarul unor pantaloni cu genunchii cîrpiți. DUMITRIU, N. 234. Plugarul, într-un cojoc cîrpit, cu cușmă împănată de răsuflători, sta în car, lîngă plugul lui de lemn. CAMILAR, TEM. 47. Știi ce-am auzit?... Că-ți cîrpești singur ciorapii. SEBASTIAN, T. 282. ◊ (Poetic) Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri; Noi cîrpim cerul cu stele, noi mînjim marea cu valuri. EMINESCU, O. I 35. ◊ (Cu privire la o persoană) Nevasta mă premenește, Mă spală și mă cîrpește. TEODORESCU, P. P. 294. 2. Tranz. (Cu privire la obiecte sparte sau crăpate) A drege, a repara. Nu mai izbutea să cîrpească sticla de lampă. CAMILAR, N. I 83. Se lipeau de ferestruici strîmbe cîrpite cu hîrtie... se uitau lung-lung, la pruncii lăsați singuri. CAMILAR, N. I 67. În căsuța babei tot mai lucea o lumină roșiatică prin geamurile cîrpite cu hîrtie. DUNĂREANU, N. 22. ◊ Fig. Nu ți-ai prăsit un ban, să-ți poți cîrpi o nevoie la o vreme grea. VLAHUȚĂ, N. 129. Giudecă tu singură, Măriuco, dacă-mi mai este iertat a hrăni visuri de căsătorie... A zice lumea că m-am uitat la banii tăi, pentru ca să-mi cîrpesc sărăcia. ALECSANDRI, T. 1579. ◊ Expr. A-ți cîrpi viața (sau traiul) = a trăi greu. Vatra în jurul căreia și-au cîrpit zi cu zi traiul, indrugînd povești și basme. DELAVRANCEA, S. 203. Cu ochii cîrpiți de somn = nemaiputîndu-și ține ochii deschiși de somn. Copiii, cu ochii cîrpiți de somn, se duceau la culcare. PAS, Z. IV 28. Ea se sfiește să-i iasă înainte, cu ochii cîrpiți de somn. VLAHUȚĂ, O. AL. II 125. 3. Tranz. (Cu privire la oameni) A lovi, a bate. Și tu îi mai dai și dreptate, în loc s-o cîrpești. DUMITRIU, B. F. 41. Grădinarul voind să-l cîrpească, fu oprit de fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 152. ♦ Fig. (Determinat prin «o palmă») A trage, a da (cuiva) o palmă. S-a apropiat de Miai și i-a cîrpit o palmă peste urechi. PREDA, Î. 122. 4. Tranz. Fig. A născoci, a inventa. Ajunge în sat la frate-său, și pe loc cîrpește o minciună, care se potrivea ca nuca în părete. CREANGĂ, P. 47. 5. Refl. Fig. A se ajuta, a-și împlini lipsurile, a se alege cu ceva.

zice vb. III. tr. 1 (despre oameni; compl. indică silabe, cuvinte, grupuri de cuvinte etc.) A exprima prin viu grai; a spune, a rosti cu voce tare. Robul, văzînd că nu capătă răspuns, a zis iar (CAR.). ♦ A se adresa cuiva (pentru comunicare, cu o întrebare etc.). Dar d-ta, moșule, n-o să ne spui ceva? am zis cătră bătrînul pădurar (c. NEGR.). ◊ expr. Mai zi o dată = repetă. (fam.) A-i zice cuiva una = a se exprima dezagreabil față de cineva. A-i zice cuiva (un lucru) de la obraz v. obraz. A-i zice (cuiva) cîteva să-i trosnească urechile (sau fălcile) v. trosni. ♦ A cere cu insistență; ext. a ruga. Ți-am zis eu să-mi dai fragi? (COȘB.). ♦ A promite. Mi-a zis că o să ne căsătorim. ◊ expr. Zis și făcut = pus în aplicare cu promptitudine. ♦ (compl. indică sunete, silabe, cuvinte) A emite cu ajutorul organelor vorbirii; a articula, a pronunța. A zis cuvîntul de „venetic” (ALECS.). ◊ expr. A zice nu = a refuza; a nega, a tăgădui, a se opune, a rezista. Nu zi ba de te-oi cuprinde, Nime-n lume nu ne vede (EMIN.). A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Domițian se mulțumea să zică da (BASS.). Mai bine zis (sau a zice, zicînd) = mai exact, mai precis exprimat. Nu l-au cunoscut pe adevăratul Bălcescu; mai bine zis n-au voit să-l cunoască (SADOV.). Ca să zic așa = (adesea în constr. incidente, fără val. semantică) dacă îmi este permis să mă exprim astfel. Lirismul există, ca să zic așa, în substructură, ca ceva natural (CONST.). În treacăt fie zis = fară a insista; tangențial. A nu zice nici da, nici ba v. ba. A nu zice bob v. bob. A nu (mai) zice (nici) cîrc v. cîrc. A nu zice (nici) două v. doi. A nu (putea) zice nici mac v. mac. Să nu zici (sau nu zi) vorbă mare v. mare. Cît ai zice mei v. mei. A nu zice nici mîc v. mîc. Cît ai zice pește v. pește. A nu (sau fără a) zice (nici) pis v. pis. A nu zice nici vorbă, nici poveste v. poveste. A zice (la sau cîte) verzi și uscate v. verde. 2 (compl. indică gînduri, idei, judecăți, opinii, știri etc.) A aduce la cunoștința cuiva sau a face cunoscut prin cuvinte; a comunica, a exprima. Duduca mi-a zis că-i trebuie un fecior (FIL.). ♦ A menționa, a relata, a scrie. Basarab, după cum zice istoricul... la a șaptea carte a istoriei lui, fost-au pe vremea lui Sultan Murat (BIBLIA 1688). ♦ (compl. indică fapte, întîmplări reale ori prezentate ca basme, anecdote etc.) A expune, a istorisi. P-aici, ziceau bătrînii, o boltă arătînd, Intră o jună doamnă, frumoasă și fugînd De cetele tatare (ALEX.). ◊ (în constr. incidente, pentru redarea limbii vorbite, adesea cu intenția de a sublinia ideea exprimată) Sufeream, zic, amarnic (BLA.). ◊ (impers.; ca formulă inițială în basm) Zice că odată, acu vreo sută și nu știu cîți ani, a dat poruncă Dardarat, împăratul iadului, să s-adune dinainte-i diavolii (CAR.). 3 A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. Spune, zise foarte binevoitor, deși cu oarecare nerăbdare, prefăcutul (CAR.). 4 (compl. indică păreri, aserțiuni etc.; de obicei determ. de compliniri introduse prin conj. „ca”) A afirma, a declara, a face cunoscut (public); a susține, a pretinde. Dacă toți ceilalți zic că trei și cu patru fac cinci, zi și dumneata la fel cu ei (CA. PETR.). ◊ expr. Tu ai zis-o, se spune pentru a marca părerea sau aprobarea cuiva. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? A zice că este așa v. așa. A zice că nu este (sau nu-i) așa v. așa. ♦ (cupron. în dat.) A face reflecții (în gînd); a gîndi. Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe (MINUL.). ♦ (înv., pop.) A dovedi. Mișca și el picioarele alene unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă (ISP.). 5 (compl. indică gînduri, sentimente, intenții etc. ascunse sau fapte, întîmplări, situații la care cineva a luat parte) A destăinui, a mărturisi, a divulga. Taina aceasta vecinic la om nu va fi zisă (HEL.). ◊ expr. Între noi fie zis = în mod confidențial. ♦ (înv., pop.) A întreba. Da ce-ai uitat, dragul tatei, de te-ai întors înapoi, zise craiul cu mirare (CR.). ♦ (pop., fam.) A răspunde. Să fi scris el?... N-aș ști ce să zic (DELAVR.). 6 (înv., pop.) A recita. Să pună pe Apostol să zică „ Tatăl nostru” (REBR.). ♦ ext. A citi. De suflet să-mi grijesc La un popă creștinesc, Care zice din psaltire, în cea sfîntă monastire (POP.). 7 (înv.) A însemna. ◊ Loc.conj. (Care) va (sau vrea, vra) să zică v. vrea. ◊ expr. Cum s-ar zice sau ce se zice = a) adică, va să zică. Dînsul este băiatul cucoanei noastre, cum s-ar zice, prințul cel tînăr (CĂL.); b) de exemplu. (Ce) vrea (sau va, vra) să zică sau, refl., ce se zice v. vrea. Va (sau vrea, vra) să zică v. vrea. 8 A pune (cuiva) un nume; a da (cuiva sau la ceva) o denumire, un titlu, un calificativ; a i se adresa cuiva cu un nume, cu un titlu, cu un calificativ. Fane Chiriac nu e tocmai un gazetar: Zi-i eseist, zi-i filozof, dar nu ziarist (VIN.). ♦ spec. A porecli. Lumea îi zicea Ion Prostălaul (CĂL.). ♦ A se adresa cuiva cu termenul de... M-am trezit pe nesimțite că-mi zice satul: „dumneata” (GOGA). ◊ expr. A zice cuiva sau la ceva pe nume v. nume. Zi-i pe nume! v. nume. 9 A reproșa, a obiecta. Dacă nu fac curat, îmi zice că sînt leneș. ◊ expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... Dacă o pățești, să nu zici că nu ți-am spus! A nu-i zice cuiva negri ți-s ochii v. negru. ♦ (în forma neg.) A tăgădui, a contesta. Frumos ești, n-am ce zice! 10 A avea sau a-și exprima o părere, a se pronunța într-o chestiune; a gîndi, a socoti, a crede. Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mergem și-acasă (SOR.). ◊ expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Că bine mai zici tu, nevastă (CR.). Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice... ? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem (că) = a) să presupunem, să admitem (că). Să zicem că n-a căzut (CAR.); b) de exemplu. Mîine, să zicem că nu poți, dar poimîine, trebuie să fii acolo (PRED.). (Așa mai) zic și eu = (așa) e bine; (așa) e convenabil. Bravo, o lăudă ironic comisarul, așa elevă zic și eu (CĂL.). Ba că bine zici! v. ba. ♦ A face comentarii; a critica. ◊ (refl. pas.) Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș (CR.). ◊ expr. A nu (mai) avea ce zice v. avea. 11 expr. S-a zis cu (cineva) = nu mai are nici o scăpare. 12 (la optat, sau la conjunct.) A avea sau a lăsa impresia că... Numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISP.). 13 (pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. Își puse și el puterile și zicea din fluier niște doine de te adormea (ISP.). ◊ expr. A zice pe o (sau din) strună v. strună. • prez.ind. zic; perf. smp. zisei; part. zis. /lat. dicĕre.

UȘĂ, uși, s. f. 1. Deschizătură de formă regulată, de obicei dreptunghiulară, lăsată în peretele unei clădiri, la un vehicul, la o mobilă etc., pentru a permite accesul, pătrunderea (și ieșirea); ansamblu format dintr-un cadru fix (v. toc) de care se prinde, prin balamale, un panou vertical de lemn, de metal etc. mobil, care închide sau deschide această deschizătură; (prin restricție) panoul de lemn, de metal etc. din acest ansamblu. Cînd opri trenul, un băiețandru se repezi la vagonul în ușa căruia se arătase Grigore Iuga. REBREANU, R. I 69. Ușa e scoasă din țîțîna de jos. CARAGIALE, P. 48. Și cum vorbeau ei, numai iaca intră și Chirică pe ușă. CREANGĂ, P. 177. ◊ Ușa băii = locul pe unde se coboară în mină. Ușă domnească (sau împărătească) sau ușa raiului = intrare principală în altar. Preotul... se arată în «ușa raiului» sau «ușa domnească» ori iesă lîngă tetrapod și de-aice apoi «strigă vestirile». MARIAN, NU. 203. ◊ Loc. adv. La ușa... sau la ușă = foarte aproape (de...). În curînd înțelese că Stavrat într-adevăr are dreptate și că primejdia e la ușă. REBREANU, R. II 100. În curînd tiranul se văzu la ușa mormîntului. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Expr. (Despre evenimente, fenomene) A bate la ușă = a fi foarte aproape, a fi iminent. Acest program cuprinde... desființarea clăcii și emanciparea proprietății și toate celelalte reforme care băteau la ușă. KOGĂLNICEANU, S. A. 205. Ca-la-ușa-cortului v. cort. A(-și) deschide (larg) ușile = a lăsa intrarea liberă, a da acces liber. Revoluția a organizat Ermitajul și a deschis larg ușile acestui muzeu poporului sovietic. STANCU, U.R.S.S. 119. A deschide cuiva amîndouă ușile = a primi pe cineva cu bucurie, cu brațele deschise. A lăsa (pe cineva) după ușă = a nesocoti, a desconsidera, a disprețui (pe cineva), a nu da nici o atenție (cuiva). Acei cari nu se bucură de un nume bun sînt lăsați după ușă, cum se zice. GHICA, la TDRG. A sta după ușă = a fi nesocotit, nebăgat în seamă; a se ține izolat, a sta deoparte în societate. A da (mai rar a arunca) sau a fi dat (mai rar aruncat) pe ușă afară = a goni sau a fi gonit de undeva. I se răspunse că va fi aruncat pe ușă afară cu sergentul. CĂLINESCU, E. O. II 308. (Rar) A primi (pe cineva) între două uși = a sta (cu cineva) de vorbă în fugă, căutînd să scape cît mai repede. Traian Arsen mi-a povestit că ministrul l-a primit între două uși, neliniștit, grăbit să-și expedieze musafirii. EFTIMIU, N. 93. A strînge (pe cineva) cu ușa = a forța (pe cineva) să facă sau să recunoască un lucru. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. A lua ușa-n spate = a pleca, a ieși. A arăta (cuiva) ușa v. arăta (2). A forța ușa v. forța (2). A intra pe (sau prin) ușa din dos v. dos (1). A scăpa pe (sau prin) ușa din dos v. dos (1). A trînti (sau a închide) cuiva ușa în nas v. nas (1). A da ușa de perete v. da³ (I 9). A fi ușă de biserică v. biserică (1). 2. Fig. Casă, locuință. Care s-a întors de la ușa mea fără să cîștige dreptate și mîngîiere? NEGRUZZI, S. I 140. ◊ Expr. (A bate, a cere, a crește etc.) pe la ușile oamenilor (sau pe la ușile străine) = a munci pe la alții, a trăi din mila altora, a cere de pomană. Eu sînt Stoicea... care crescui pe la ușile străine. GALACTION, O. I 51. Nu m-ar fi lăsat el pe la ușile oamenilor dacă nu l-ar fi luat în oaste. CONTEMPORANUL, IV 391.

MĂNUȘĂ, mănuși, s. f. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele, lînă, cauciuc etc., care acoperă mîna, ferind-o de frig, de murdărie etc. Își scoase mănușile și își apropie palmele să le dezmorțească. C. PETRESCU, A. 280. În cea țară de păpuși Tîlharii poartă mănuși, Și se jură pe dreptate, Că le-s mînile curate! ALECSANDRI, T. I 96. Dă-mi, Marițo, un fulg de lînă Să-mi fac o mănușă-n mînă. BIBICESCU, P. P. 365. ◊ Expr. A umbla (sau a se purta) cu mănuși (cu cineva) = a se purta cu menajamente (față de cineva). A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel; p. ext. a provoca (pe cineva). A ridica mănușa = a primi provocarea cuiva (la duel). 2. (Regional și ca termen tehnic în arheologie) Toartă. Mănușile unei amfore. Olarul unde voiește, acolo pune mănușa. 3. Cantitate de fire de cînepă, in, grîu etc. cît poți cuprinde cu mîna. V. mănunchi. – Variantă: mînușă (CAMIL PETRESCU, N. 55, I. BOTEZ, ȘC. 124) s. f.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

PLURAL s. n. (< lat. pluralis, cf. it. plurale, fr. pluriel, germ. Plural): unul din cele două aspecte (valori) ale categoriei gramaticale flexionare de număr, care indică două sau mai multe exemplare dintr-o categorie de ființe, de obiecte sau de fenomene. El include toate variantele substantivelor admise de unul din contextele-tip: mulți oameni, multe case (multe becuri), oameni, case (becuri) etc. ◊ ~ al modestiei: p. folosit spontan, mai ales în limba populară, în locul singularului, atunci când vorbitorul evită, din modestie, să vorbească despre sine la persoana I singular, cu un interlocutor căruia îi acordă considerație sau socotit de el superior, ca în exemplele „Ce vrei tu? – Noi? Bună pace!...” (M. Eminescu); „Moș Ioane, vezi colo, în ogradă la mine, bolovanul cel mare? – Îl vedem, cucoane” (Ion Creangă). ◊ ~ al autorului: p. folosit deliberat în locul singularului, în operele științifice, publicistice și oratorice, ca în exemplul „Noi credem că această singură doină plătește cât Rossi întreg al D-lui N. Blaremberg” (B. P. Hasdeu). ◊ ~ al autorității (al majestății): p. folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele, sau în noile acte oficiale, când autoritățile vorbesc tot în numele lor, ca în exemplele „Noi, comisarul secției 55... constatând următoarele...” (I. L. Caragiale); „Noi, primarul municipiului București.... decidem...”. ◊ ~ al solidarității: p. folosit în locul singularului, în adresarea părinților către copii, ca în exemplul „Noi suntem copii cuminți și nu ne ducem la fereastră!”. ◊ ~ al politeții (al reverenței): p. folosit în locul singularului, într-o adresare respectuoasă către cineva, ca în exemplele „Sunteți un om cumsecade”, „Dumneavoastră aveți dreptate”. ◊ ~ poetic: p. folosit de poeți în operele lor pentru a sugera un anumit lucru, pentru a sublinia o anumită idee. Este frecvent în poezia latină, dar nu lipsește nici din cea românească: „Priami... regna” („regatele lui Priam”); „...cineres... animae... umbrae paternae” („...cenușile... sufletele... umbrele părintești”) în Eneida lui Virgiliu; încântări, în poezia lui Al. Macedonski, amurguri, în poezia lui O. Goga etc. Îl întâlnim magistral ilustrat și în proza lui M. Sadoveanu: „Pădurea avea în răstimpuri înfiorări rare, după care urmau alinări, liniști ca din alte lumi”.

părere sf [At: CORESI, EV. 3 / Pl: ~ri / G-D: ~ii și (rar) ~ei / E: părea¹] 1-2 (Înv) Fel în care (se prezintă sau) dă impresia că este ceva sau cineva Si: aparență, aspect, înfățișare. 3 (Îlav) La ~ În aparență. 4 (Îal) La prima vedere. 5 (Îlc) Cu ~ că Sub pretext că. 6 (Îal) Pe motiv că. 7 Convingere. 8 Credință. 9 Impresie neîntemeiată, care nu corespunde realității sau logicii faptelor Vz amăgire, înșelare, rătăcire. 10 Ceea ce înșeală simțurile sau mintea Vz iluzie, impresie, închipuire. 11 (Înv; îla) Fără (de) ~ Neîndoielnic. 12 (Îlav) Într-o ~ Într-o doară. 13 (Îal) Insistent. 14 (Îlav) Pe ~ Pe bază de simple impresii. 15 (Îal) Din auzite. 16 (Îls) O ~ de O cantitate infimă, abia perceptibilă din ceva. 17 (Reg; îlv) A-și ieși din ~ri A se convinge că nu avea dreptate. 18 (Ccr) Nălucire. 19 (Înv) Deșertăciune. 20 Ceea ce gândește, crede sau afirmă cineva asupra unui subiect. 21 Fel de a gândi. 22 Punct de vedere. 23 Opinie. 24 Concepție. 25 (Îlv) A fi de (sau, înv, întru) ~ A crede. 26 (Îlv) A(-și) da (sau, rar) a se da) (cu) ~a (ori câte o ~) A opina. 27 (Îe) A fi de aceeași ~ (cu cineva) sau a fi de (sau, reg, la) ~a cuiva A fi de acord cu cineva. 28 (Îe) A fi de altă ~ A crede altceva. 29 (Îae) A considera altfel un anumit lucru. 30 (Îae) A nu fi de acord cu cineva. 31 (Îls) ~ de bine sau (îrg) ~ bună (înv) bună ~ Sentiment de satisfacție, de bucurie. 32 (Îal; pex) Ceea ce provoacă satisfacție, bucurie. 33-34 (Îls) ~ de rău sau (îrg) ~ rea, (înv) ~ rău Sentiment (de regret sau) de remușcare. 35 (Îal) Sentiment de supărare. 36 Mimică, atitudine care exprimă sau trădează părerea (20) cuiva. corectat(ă)

Nemesis – Zeița răzbunării și dreptății la greci. Spre deosebire de Themis, zeița justiției, Nemesis nu e legată la ochi și n-are balanță, ci compas. Nu cîntărește, ci măsoară; măsoară și răul și binele, și plata și răsplata. Dacă cineva – spune Plutarh – e fericit fără să merite, Nemesis îl lovește. E severă, dar dreaptă, pedepsind în genere orice abatere, orice exces. E zeița la care ținea cel mai mult Eschil, căci răzbună spre a face dreptate. O întîlnim deseori în scrierile clasicilor ruși, unde numele Nemesis apare și ca simplu substantiv cu înțeles de justițiară, întrucît scriind sub cenzură, ei preferau să recurgă la antonomază. Expresia „răzbunarea lui Nemesis” înseamnă deci un act de dreptate bazat nu pe lege și drept, ci pe echitate morală. „Ca și antica «Nemesis» – scria Proudhon – pe care nici rugile, nici amenințările n-o impresionau, Revoluția pășește înainte”… Bolintineanu, în dialogul satiric Banul Flenderiță și Nemesis, pune în gura zeiței însăși misiunea ei: „Primim în templul nostru pe cei ce se căiesc; Combatem împreună pe cei ce rătăcesc”. (Opere alese, B.P.T., vol I, pag. 379). MIT.

De minimis non curat praetor (lat. „Pretorul nu se ocupă de lucruri mărunte”). Pretorul era în Roma antică magistratul care împărțea dreptatea. Și adagiul acesta latin (la început juridic) era și un sfat ca oamenii să nu vină cu fleacuri în fața justiției. În zilele noastre el este folosit de către cineva care nu vrea să judece pricini și certuri mărunte. Dar adagiul a mai căpătat cu timpul o semnificație în plus, și anume că un om ajuns la un post de seamă sau la o situație socială deosebită (considerînd că pretorul era a doua funcție înaltă în stat la Roma) nu trebuie să se ocupe de bagatele. (Vezi și: Aquila non capit muscas). IST.

LUPTA, lupt, vb. I. 1. Refl. A se prinde corp la corp cu cineva pentru a-l învinge, pentru a-l doborî; a se lua la trîntă cu cineva; a se bate (pe viață și pe moarte) cu cineva. Învăță Ercule de la un alt dascăl cum să se lupte cu tot felul de arme. ISPIRESCU, U. 20. Greu m-am luptat... dar i-am venit de hac zmeului. ALECSANDRI, T. I 391. ◊ Refl. reciproc. Noi ne-om lupta Luptă cu dreptate, Fără strîmbătate... Și zicînd cuvîntul Brațele-ntindea, Pe turc cuprindea. ANT. LIT. POP. I 394. Din luptă să ne luptăm, din pușcă să ne pușcăm. ȘEZ. I 53. ◊ Intranz. (Rar) Ian așteapt-așteapt-așteaptă Să luptăm la luptă dreaptă. ALECSANDRI, P. P. 59. 2. Refl. A se război, a purta război. Amazoanele acestea erau niște muieri viteze... Ele se luptau cu oricine se scula asupra țării lor. ISPIRESCU, U. 50. (În personificări) Eu țin ca un frate la tine! Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. ◊ Fig. Se cunoștea că se lupta în sine mustrarea cugetului și presimțirea. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. Se luptă ziua cu noaptea = se crapă de ziuă. ◊ Intranz. Prin foc... Prin mii de baionete, Urcăm, luptăm. ALECSANDRI, O. 241. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Luptă-ți lupta cu dreptate. ȘEZ. II 6. 3. Refl. Fig. (Adesea construit cu prep. «cu») A se apăra împotriva a ceva, a se strădui să învingă o greutate, un obstacol, o nevoie. Se luptase cu sărăcia, și dăduse cu pieptul înainte prin toate greutățile. DUMITRIU, N. 166. Este el, cum îl arată sabia lui și armura... Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura? ALEXANDRESCU, P. 133. Singur era să rămîie în corabie să se lupte cu valurile mării. DRĂGHICI, R. 11. ◊ Fig. Frenetic și dezlănțuit... [Oltul] se luptă cu munții. BOGZA, C. O. 163. ◊ Intranz. Crîngașu își aduse aminte de Cîrlig, și-l închipui luptînd cu apele crescute, îndiguind ogorul. CAMILAR, TEM. 198. Omul e dator să lupte cît a putea cu valurile vieții. CREANGĂ, P. 235. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ♦ Intranz. (Construit cu prep. «cu», «contra», «împotriva») A combate. A lupta cu prejudecățile. A lupta contra abuzurilor. 4. Intranz. (Construit cu prep. «pentru») A se strădui, a depune toate eforturile pentru a obține ceva. Popoarele luptă pentru pace.

RĂMAS¹ ~uri n. 1) v. A RĂMÂNE. ◊ ~ bun (sau bun ~) formulă de salut adresată de cel care pleacă. A-și lua ~ bun a) a se despărți de cineva sau de ceva; b) a saluta la despărțire pe cei care rămân. De ajuns și de ~ din belșug; (foarte) mult. 2) reg. Întelegere între persoane care susțin lucruri contrare și care se obligă să dea o compensație materială celui ce va avea dreptate; rămășag; pariu; prinsoare. /v. a rămâne

De omni re scibili et quibusdam aliis (lat. „Despre tot ce se poate ști și despre multe altele”) – Această vorbă este, după împrejurări, luată în parte sau în întregime. De omni re scibili – atotștiutor – adică un om de mare cultură, cu cunoștințe enciclopedice. Dar de îndată ce i se adaugă et quibusdam aliis, adică „și încă multe altele”, evident că vorba capătă o nuanță ironică; și atunci ea e aplicată unui om care se crede atotștiutor, care face pe savantul și e prezumțios. De altfel expresia a și apărut în două etape. Prima parte de omni re scibili a fost deviza savantului italian Pico della Mirandola (1463-1494) care pretindea, la o vîrstă destul de tînără, că nu există domeniu care să-i fie necunoscut și nu există întrebare la care să nu poată răspunde. A spune deci cuiva că e un Pico della Mirandola sau de omni re scibili e unul și același lucru. A doua parte a expresiei: et quibusdam aliis este atribuită lui Voltaire care persifla astfel afirmațiile exagerate ale învățatului italian. Timpul a dat și dă dreptate lui Voltaire. Într-adevăr, cu cît știința înaintează mai mult, cu atît ne dăm mai bine seama că un singur om nu poate fi o enciclopedie universală. De altiel numele lui Pico della Mirandola a ajuns o poreclă ce se aplică, în mod serios, unui om bine instruit, care în orice materie se dovedește stăpîn pe probleme, sau, în zeflemea, altuia care numai se pretinde atotștiutor. Născut în 1463, Pico a început încă de copil să se inițieze în toate ramurile științei și literaturii, devenind la o vîrstă tînără un erudit cu renume universal. Învățase 22 de limbi. La 24 de ani a cerut savanților din lumea întreagă să angajeze cu el o dispută în public, în care scop a întocmit o listă cu 900 de teze din toate domeniile: filozofie, teologie, matematică, lingvistică, jurisprudență, ocultism etc. N-a trăit decît 31 ani.

LIBERTATE. Subst. Libertate, slobozenie (pop.), volnicie (înv.); independență, suveranitate, autonomie, neatîrnare (înv.). Drepturi, privilegii; libertate de conștiință, libertate de gîndire, libertatea cuvîntului; libertatea presei; libertate individuală. Eliberare, liberare (pop.), slobozire (pop.), dezrobire, descătușare, emancipare, emancipație (înv.). Eliberator, liberator (înv.), dezrobitor. Adj. Liber, slobod (pop.), volnic (înv.); independent, suveran, autonom, neatîrnat (înv.).; de-sine-stătător; eliberat, slobozit (pop.), volnicit (înv.), dezrobit, descătușat, emancipat. Eliberator, dezrobitor. Vb. A fi liber, a se simți liber, a trăi în libertate, a avea cîmp liber. A se elibera, a deveni (om) liber, a se dezrobi, a se descătușa, a-și căpăta (a-și cîștiga, a-și cuceri) libertatea, a-și cîștiga independența, a se elibera din iobăgie (din robie, din sclavie), a rupe lanțurile, a scutura jugul, a se emancipa. A elibera, a slobozi (pop.), a volnici (înv.), a da libertate, a da cuiva frîu slobod, a pune în libertate, a lăsa liber, a lăsa în voia lui, a dezrobi, a descătușa, a emancipa. Adv. În libertate, în mod liber, slobod, în voie, voinicește (înv.), de-sine-stătător, de bună voie, nesilit de nimeni. V. dreptate, independență, salvare.

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

lege¹ sf [At: COD. VOR. 60/14 / V: (Trs) lejă / Pl: legi / E: ml lex, legis] 1 (Bis) Precept divin. 2 (Bis) Normă religioasă. 3 (Bis) Ansamblu de norme religioase consemnate în scris, considerate ca emanând de la divinitate. 4 (Îs) ~a veche, ~a lui Moise Vechiul Testament. 5 (Îas) Religie mozaică. 6 (Îs) ~a nouă, ~a vieții Noul Testament. 7 (Îas) Religie creștină. 8 (Îs) ~a lui Mahomed Religie mahomedană. 9 (Îs) Tablele (sau, rar, tabla) legii Fiecare dintre cele două lespezi de piatră pe care era săpat decalogul care, potrivit Vechiului Testament, i-a fost dat de către Dumnezeu lui Moise pe Muntele Sinai. 10-11 (Pop; îljv) Fără de ~ (Într-un mod) care contravine normelor religioase, etice, juridice. 12 (D. oameni; îla) Fără de ~ Păcătos. 13 (D. oameni; îal) Mișel. 14 (Înv; îla) Pre (sau cu, după) ~ Care corespunde normelor religioase, etice, juridice Si: just. 15 (Înv; îlav) Cu (sau spre) ~ (dreaptă), cu ~ așezată În conformitate cu normele religioase, etice, juridice. 16 (Înv; d. divinitate sau d. persoane considerate ca purtătoare ale grației divine; îe) A pune ~, a da ~ A fixa normele de conduită, în conformitate cu preceptele religioase. 17 Doctrină religioasă. 18 Confesiune religioasă. 19 (Îe) Pe (îvr, pre) ~a mea, (înv) pre (a) me(a) ~ Se spune, adesea în exclamații, pentru a întări o afirmație sau un jurământ. 20 (Înv) Datină. 21 Practică religioasă. 22 Uzanță. 23 Normă de conduită. 24 (Îs) ~a pământului, (rar) ~a țării, ~ nescrisă Totalitate a normelor de viață necodificate, stabilite în decursul timpului între membrii unei colectivități și transmise prin tradiție, din generație în generație. 25 (Pex; îas) Obicei specific unei țări, unei regiuni etc. păstrat din vechime. 26 (Îvr; îlav) De ~ Care este conform uzanței. 27 (Îlav) După ~ În conformitate cu datinile religioase. 28 (Înv; îe) A avea ~ A avea obicei. 29-30 (Îljv) În (toată) ~a De-a binelea. 31-32 (Îal) Cu totul. 33-34 (Îal) (Care este) în adevăratul înțeles. 35 (Trs; îe) Cum e ~a Cum se cuvine. 36 (Îs) ~a junglei Luptă acerbă, fără scrupule pentru existență, determinată de anumite conjuncturi sociale. 37 Normă cu caracter obligatoriu stabilită și apărată de puterea de stat. 38 Totalitate a normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 39 (Îs) ~ fundamentală, (sau, îvr, ~ constituțională) Constituție. 40 (Îs) ~ marțială Lege (35) care autorizează în unele state folosirea forței armate pentru represiune internă. 41 (Îs) ~ salică Culegere fundamentală de norme de drept bazate pe obiceiul pământului, aparținând francilor de pe teritoriul Galiei. 42 (Îs) ~a talionului Lege (35) penală la unele popoare din vechime, prin care se aplica vinovatului o pedeapsă identică cu fapta de care se făcea culpabil. 43 (Îs) Om de ~ Jurist. 44 (Îas; reg, șîs doctor de ~) Avocat. 45 (Îs) Omul legii, (sau, rar, legilor), om al legii (sau, îvr, de ~) Reprezentant al autorității de stat. 46 (Îas) Persoană care respectă cu strictețe normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 47 (Îlav) După (sau, îvr, cu, pe) ~ În conformitate cu prevederile normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 48 (Îe) Vorba (sau cuvântul cuiva) e ~ Vorba cuiva se respectă cu strictețe. 49 (Înv; d. soți; îla) Cu ~, după ~ Legitim (7). 50 (Înv; îe) A pune (sau a da, a face, a tocmi) ~a, a da (sau a dicta, a face) legi A statua. (Înv; îae) A statornici. 51 (Înv; îae) A hotărî. 52 (Înv; îae) A porunci. 53 (D. oameni; îe) A pune (sau a scoate) în afara ~gii A decreta că o persoană încetează de a mai fi sub ocrotirea normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat, devenind pasibilă de execuție fără judecată. 54 (Îae) A declara ceva ca fiind incompatibil cu normele de drept. 55 (Îe) În numele legii Formulă care se utilizează atunci când se invocă autoritatea legală și cu care încep anumite acte sau hotărâri judecătorești. 56 (Îlav) În baza ~gii Potrivit prevederilor normelor cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 57 (Îal) În conformitate cu normele cu caracter obligatoriu stabilite și apărate de puterea de stat. 58 (Rar; îe) A fi în ~ A avea împuternicire legală. 59-60 (Îe) (Nu) e ~ (Nu) este neapărat așa. 61 (Lpl) Știință a dreptului. 62 (Îvr) Dreptate. 63 (Îvr) Justificare. 64 (Îs) ~a celui mai tare, ~a pumnului Se spune în cazul în care cineva, în baza forței, își realizează interesele după bunul său plac, în dauna altcuiva. 65 (Înv) Hotărâre judecătorească dată în favoarea sau în defavoarea cuiva. 66 (Îrg; îe) A face ~, a da ~, a rupe ~ A soluționa în favoarea sau în defavoarea cuiva o cauză juridică sau un litigiu. 67 (Îrg; îae) A decide în urma unei dezbateri judiciare. 68 (Pop; îe) A citi ~a A pronunța o sentință. 69 Pedeapsă. 70 (Îe) A pune ~a A pedepsi. 71 (Îrg) Judecată. 72 (Îrg) Proces. 73 (Înv; îe) A face (sau, îvr, a ține) ~a A cerceta dovezile aflate într-un proces în calitate de judecător. 74 (Trs; îe) A duce (sau a băga, îvr, a chema, a scotoci) la ~ A da în judecată. 75 (Trs; îe) A fi sub ~ A fi inculpat. 76 (Înv; îe) A rămâne de ~ A pierde un proces. 77 (Înv) Litigiu. 78 (Trs; îe) A-și face de ~, a-și face (sau a sta de) ~gi A chibzui. 79 (Trs; îs) În (sau după) ~a cuiva După părerea cuiva. 80 (Îal) În felul cuiva. 81 (Îrg; îs) Scaun de ~ Judecătorie. 82 (Îrg; îas) Tribunal. 83 (Îs) ~ naturală, (înv) ~a firii În concepția unor reprezentanți ai optimismului filosofic, tendință naturală a omului de a discerne binele de rău, de a manifesta în relațiile interumane bunăvoință și solicititudine, constituite în norme de conduită. 84 (Lpl) Ansamblu de reguli, principii, criterii, condiții etc. impuse de rațiune sau de intuiție manifestărilor dintr-un anumit domeniu de activitate spirituală. 85 Raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 86 Enunț sau formulă prin care se exprimă un raport esențial, necesar, general, relativ stabil și repetabil, între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 87 Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, proces etc., exprimând esența lui. 88 Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile în și între obiectele și fenomenele realității sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. 89 Însușire inerentă și determinantă. 90 Factor director. 91 Fel de a fi, de a se manifesta, de a-și duce viața, considerat ca inerent cuiva. 92 Ceea ce constituie menirea cuiva. corectat(ă)

ALEGE (-eg, pf. -esei, part. -es) I. vb. tr. 1 A lua un lucru dintre mai multe, socotindu-l mai potrivit pentru un anumit scop: ai ales ce e mai bun; proverb: cine alege culege sau alege pînă culege, se zice despre cineva care așteaptă mereu ceva mai bun și pe urmă se mulțumește cu ori-ce ¶ 2 A deosebi, a lua pe cineva dintre mai mulți: l-a ales de bărbat; 👉 SPRÎNCEANĂ ¶ 3 A arăta pe cineva cum este din fire; proverb: vinul alege pe om (ZNN.), la beție se vede firea fie-căruia ¶ 4 A despărți: am ales părul în două; își alegea cărarea la oglindă (VLAH.) ¶ 5 A despărți un lucru de altul, a curăți: cum alege păstorul oile din capre (BIBL.); am ales mazărea; proverb: a ~ neghina din grîu, a despărți un lucru bun de altul rău, a deosebi pe cei vrednici de cei nevrednici ¶ 6 Din două, ori mai multe lucruri, a se hotărî pentru unul: alege-ți: în săbii să ne tăiem, în buzdugane să ne lovim ori în luptă dreaptă să ne luptăm (ISP.); ~ din două una, a se hotărî într’un chip ¶ 7 A hotărî într’un fel, a decide: Numai sabia va alege (TEOD.) ¶ 8 A da cuiva prin simplu consimțîmînt sau prin vot anumite drepturi, o distincțiune: l-au ales Domn; ~ deputat ¶ 9 A înțelege: Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit (CRG.) ¶ 10 ‡A despărți o moșie de alta, a o hotărnici ¶ 11 ‡A întrebuința la ceva, a folosi ¶ 12 ⚖️ ~ dreptatea, a arăta de partea cui e dreptatea ¶ 13 proverb: Urma alege, la sfîrșit are să se vadă, are să se hotărască ¶ 14 A țese desenuri sau flori pe o scoarță, etc.: țese, alege, coase și aruncă flori pe gherghef (SLV.). II. vb. refl. 1 A se desface din ceva, a ieși la iveală; proverb: bate apa să s’aleagă unt, muncește în sec; proverb: s’alege brînza (sau urda) din zer (ZNN.), s’alege binele din rău ¶ 2 A se desface dintr’o mulțime: din toți lupii, se alege unul cu o gură cît un braț de mare (GR.-N.) ¶ 3 A se deosebi de alt cineva, a se distinge: Să m’alegi dintre toate celelalte fete, Cum se alege păunul din pene (R.-COD.) ¶ 4 A se găsi: tocmai tu te-ai ales să-mi vorbești? ¶ 5 A se arăta limpede, a se desluși: nu știu ce este că nu mi se alege, fiind prea departe (ISP.) ¶ 6 A ieși, a rezulta: să vedem ce se va alege și din aceasta; el nu vede nici un spor să s’aleagă din toată vrednicia lui (VLAH.) ¶ 7 A rămînea cu ceva, a avea un cîștig, a profita: din două miișoare de lei, m’am ales numai cu două sute (FIL.) ¶ 8 A fi hotărît, a fi menit: Arde-mi-te-ai, codru des, Văd bine că s’a ales, Din tine să nu mai ies (ALECS.) ¶ 9 A ajunge, a deveni: ai noștri s’au ales tot oameni harnici și de ispravă (VLAH.) ¶ 10 A-i veni cuiva poftă de ceva, a avea gust de ceva: nu i se alegea nici de mîncare nici de odihnă (ISP.) ¶ 11 ‡A se hotărî (o luptă, etc.): și s’au lovit în vre-o două trii rînduri și nu s’au putut alege (NEC.) ¶ 12 ‡A hotărî: ale cîtor vecini hotare se vor amesteca, să se aleagă și să se descopere cu cărțile lor de hotărnicii (LEG.-CAR.) ¶ 13 ‡A se întîmpla să fie, a veni pe lume: să-i fie lui direaptă ocină... lui și cuconilor săi și a tot rodul său cine să va alege (GAST.) ¶ 14 proverb: A se ~ praf și pulbere (praf și cenușă, fum și scrum, sau numai praf, pulbere), a nu mai rămînea urme; de aci, dese-ori, în blesteme: zice că-i negustor, alege-s’ar praful! (CAR.) ¶ 15 proverb: Nu se alege cîștigul din pagubă, se zice cînd nu iese nici un profit dintr’o afacere [lat. allegěre].

PUNCT, puncte, s. n. I 1. Semn mic și rotund, folosit în scrierea de mînă și de tipar ca: a) semn de punctuație folosit la sfîrșitul unei expuneri care are înțeles deplin (și după care vorbirea nu mai continuă) sau marcînd pauza care se face între propoziții sau fraze independente. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! s-a isprăvit! Cu asta, punct! hotărî el. V. ROM. mai 1954, 73. Două puncte = semn de punctuație constînd din două puncte așezate unul deasupra altuia și folosite pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constînd dintr-un punct așezat deasupra unei virgule și folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constînd din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta o întrerupere a gîndirii sau o omisiune într-o frază; b) semn grafic folosit după un cuvînt prescurtat printr-o literă sau prin mai multe;semn grafic deasupra literelor «i» și «j». Expr. A pune punctul pe i = a preciza, a sublinia ceea ce e esențial, a spune exact ceea ce trebuie într-o chestiune. 2. (Rar, în expr.) Punct de întrebare = semn de întrebare (v. întrebare); fig. întrebare rămasă fără răspuns. Ca și cum ar fi lunecat înadins pe lîngă punctul meu de întrebare, se plecă în mod firesc și... rupse un mare și frumos fir de romaniță. HOGAȘ, M. N. 102. 3. Semn convențional care marchează pe o hartă așezările omenești. Ca punctele pe hartă colorate. Sînt porturi și orașe populate. D. BOTEZ, F. S. 20. 3. Semn convențional desenat pe zaruri. ♦ (Muz.) Semn mic și rotund pus la dreapta unei note spre a-i prelungi durata cu încă jumătate din valoarea ei. 4. Model de cusătură; broderie, împletitură etc. Covor lucrat în punct de chelim. 5. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. Jucătorii romîni au avut trei puncte avans. ♦ Unitate de măsură pentru cîștiguri sau pierderi la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). La unele jocuri asul valorează unsprezece puncte. ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. Acțiunile fabricilor de celuloză au sărit cu o mie de puncte. BARANGA, V. A. 15. Sînt sătul de opțiuni și puncte de redevență. C. PETRESCU, R. DR. 201. ♦ (Ieșit din uz) Fiecare din diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = în baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat. Pantofi – pe puncte, ciorapi – pe puncte, haine – pe puncte. GALAN, B. I 6. ♦ Punct (tipografic) = unitate de măsură a lungimii, egală cu 0,376 mm, folosită pentru materialul tipografic (literă, linie, spațiu etc.). II. Figură geometrică fără dimensiuni care poate fi reprezentată, de exemplu, prin partea comună a două curbe care se întîlnesc. Printr-un punct exterior unei drepte se poate duce o paralelă la acea dreaptă. GEOMETRIA 21. ♦ Loc determinat pe o lungime sau pe o suprafață mai mare. Examinînd punctul de creștere la un microscop puternic, se vede că el este format dintr-o mulțime de celule cu pereții subțiri. BOTANICA 64. ◊ (Neobișnuit) Puncte de foc = procedeu terapeutic în anumite afecțiuni, constînd din aplicarea vîrfului incandescent al termocauterului pe locul bolnav; ardere, cauterizare. Ploua subțire, pieziș, o ploaie rece ce-ți înțepa obrazul ca punctele de foc. BRĂESCU, V. A. 102. 2. Loc, parte în cadrul unei acțiuni mai largi, al unui plan, al unei discuții, al unei probleme, al unei scrieri etc. Cu părere de rău, nu pot să lămuresc acest punct întunecat al discuției. SADOVEANU, O. VIII 183. Despre toate aceste puncte mă rog să dai deslușiri cum vrei să se urmeze. BĂLCESCU, la GHICA, A. 512. Încă un punct al criticii nu înțeleg. RUSSO, O. 93. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru care interesează onoarea cuiva; obligație care angajează prestigiul, autoritatea, reputația cuiva. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Punct de plecare (sau de pornire) = locul de unde pleacă cineva; fig. începutul unei lucrări, al unei acțiuni. Sosit din nou în punctul de plecare, îmi plimb privirea tristă împrejur. BENIUC, V. 28. Drepturile omului au fost punctul de plecare al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. ♦ Punct nevralgic v. nevralgic. A fi pe punctul de a... (sau, învechit, în punct de...) = a fi gata de..., a fi pregătit să... Eram în punct de plecare, cînd aflarăm că și munții aceia erau coprinși de vrăjmași. GHICA, A. 631. Punct de vedere = unghiul din care privește cineva o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; chip, fel, mod de gîndire. Acesta e un punct de vedere superior, pe care trebuie să-l sprijinim. VORNIC, P. 224. Recunoscui ușor aceste două puncte de vedere și asta aduse o trecătoare mîngîiere. SADOVEANU, E. 126. Înțelegea prea bine «punctul de vedere» al doamnei colonel, dar n-avea ce face. Adevărul e adevăr! C. PETRESCU, Î. I 18. Din punct de vedere = în privința, sub raportul. Industrie multilateral dezvoltată din punct de vedere tehnic. Din punctul de vedere (al cuiva) = după felul cum privește cineva lucrurile. Din punctul lui de vedere, Nae... a avut dreptate. CAMIL PETRESCU, U. N. 73. Înfățișaserăm cauza noastră din punctul său adevărat de vedere. GHICA, A. 801. Din punct în punct sau punct cu punct = din fir în păr, pe larg; amănunțit, detaliat, dezvoltat. Și totuși, muierea aceasta care-l urmărește a arătat întocmai lucrurile, punct cu punct, pas cu pas. SADOVEANU, E. 281. A pune (un aparat) la punct = a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a putea funcționa în condițiile dorite; fig. a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nimic, a face să meargă bine, a aranja. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. Am așadar dungă [la pantaloni], sînt pus la punct. SAHIA, N. 20. A pune (pe cineva) la punct = a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință, a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu; a pune (pe cineva) la locul lui. ♦ (Adverbial) Tocmai, precis, exact, fix. Pleacă înainte ca să ducă vestea că la 12 punct, Zapis se va pogori cu Șoimul, împreună cu prinții, în curtea palatului său. VISSARION, B. 321. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) La punct = la momentul potrivit; la țanc. Ai venit la punct. 3. Corp, porțiune dintr-o materie, avînd dimensiuni neglijabile. Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din chaos face mumă, iară el devine tatăl. EMINESCU, O. I 132 ♦ Ceea ce se vede foarte mic, din cauza depărtării. Din depărtare... se ivi întîi un punct negru, apoi încă unul. Erau căruțele. DUMITRIU, P. F. 33. Spre ostrovul cu sălcii aplecate și desfrunzite pluteau puncte negre și mărunte: erau rațele sălbatice. SADOVEANU, O. VII 164. În fund, pe cer albastru... un negru punct s-arată! E cocostîrcul tainic, în lume călător. ALECSANDRI, P. A. 118. ♦ Pată mică, detașată pe un fond de altă culoare. Pe strada întunecată aproape, cîteva puncte de lumină au lucit. ANGHEL, PR. 38. 4. Loc determinat în spațiu (avînd anumite caracteristici). Îl tîrî pe toate străzile și bulevardele principale, să-i fixeze cîteva puncte de reper în orașul necunoscut. C. PETRESCU, C. V. 48. O clipă, animalul se oprește înghețat E pierdut!... Ochii turburi caută încotrova un punct de scăpare. CARAGIALE, O. II 14. ◊ Punct mort v. mort. Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, servind Ia orientarea în spațiu (v. răsărit, apus, miazănoapte, miazăzi). Pentru a ajunge aici, de la nord, de la răsărit sau din orice parte a punctelor cardinale, trebuie să mergi cîte o sută de kilometri printr-un defileu îngust de munți stîncoși. BOGZA, Ț. 12. (Fig.) Proclamarea unei constituții era punctul cardinal al revoluției [din 1789]. CAMIL PETRESCU, T. II 562. Unul preface toată limba în «iune» altul în «ție»... de nu știi cum să te întorci între aceste patru puncte cardinale a gramaticilor. RUSSO, O. 54. Punct de ochire = locul în țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. Punct de agitație v. agitație. 5. Temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de fierbere. Punct de topire. 6. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. Încet cîte încet neamul se priface în popol sau nație... istoria... stă un minut la punctul acela unde viața tradițiilor se priface în viața istorică. RUSSO, S. 97. ◊ Loc. adv. Pînă la un (sau la acest) punct = pînă la o anumită limită, etapă; într-un anumit grad, într-o anumită măsură. (Atestat în forma punt) Pînă la acest punt, sîntem încredințați că toți bărbații de stat ai Romîniei stau într-un perfect acord. ODOBESCU, S. III 380. ◊ Expr. Pînă la ce punct = în ce măsură, pînă unde... – Pl. și: (învechit) puncturi (FILIMON, C. 263). – Variantă: (învechit) punt, punturi (ODOBESCU, S. A. 479, KOGĂLNICEANU, S. 117), s. n.

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I i). Ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară și fără convingere. GALACTION, O. I 152. ◊ Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care își dau viața cei care luptă pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare și m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi șoptea patima. GALACTION, O. I 104. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de ghid să se mai întîlnească. GHICA, A. 630; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare. ▭ Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. IBRĂILEANU, A. 53. ◊ Expr. De cuvîntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmații sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar și om, nu v-am dat? BRĂESCU, V. A. 41. În momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIALE, O. I 136. A-și da cuvîntul de onoare v. cuvînt. 2. Reputație bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră. MACEDONSKI, O. I 38. Trădează interesele și onoarea, familiei sale. CARAGIALE, O. I 160. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-l onora. ♦ Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. – Cred; ai dreptate; îți cerem iertare. – Eu am onoarea mea. SADOVEANU, P. M. 27. 3. Considerație, respect, prețuire, stimă. Nu ne așteptam la atîta onoare. CARAGIALE, O. III 159. Am luat-o [broșura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva). Prînz în onoarea oaspeților sportivi, cm Cu ea-n onoarea ta închin. MACEDONSKI, O. I 186. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, ești de ispravă precum te și credeam; Deci intră și la locul de-onoare te așază. MACEDONSKI, O. I 166. Îi dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. CARAGIALE, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt..? ALEXANDRESCU, M. 89. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și deosebită prețuire și care nu comportă obligații efective. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei instituții sau întreprinderi care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă și constituie un exemplu pentru ceilalți tovarăși. Gardă de onoare = pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnități. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoțește în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune (= relație) cu un om învățat cum sînt eu. ALECSANDRI, T. I 254. ◊ (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = -a avea cinstea să... Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Vreun oaspe îmi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, S. I 96. (Familiar, eliptic) Am onoarea (să vă salut)! formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu știu.

CREDE, cred, vb. III. 1. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. Cum o văzură ei, crezînd că este un voinic, unul îi zise... ISPIRESCU, L. 19. Crede și d-ta, mătușă, că, de-i face pe treabă, n-are să-ți fie degeaba. CREANGĂ, P. 172. Cred că ne vom putea înțelege ușor împreună. ALECSANDRI, T. I 283. Maică... Ești bătrînă și nu crezi... Că dintr-o sută ș-o mie Numai una-mi place mie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (Cu privire la spusele cuiva, p. ext. la persoana care spune) Și, văzînd că nu o crede, îi dete înscris cu sîngele său. ISPIRESCU, L. 5. Te crede moșul, nepoate. CREANGĂ, P. 211. Spune, bade, spune verde, Că minciună eu n-oi crede! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ Absol. Vedea cu ochelarii și tot nu vrea să creadă. MACEDONSKI, O. I 49. În sfîrșit, i-am căzut la genunchi... Am plîns chiar, crezi tu? ALECSANDRI, T. I 423. (Foarte des în basme) Mai mincinos cine nu crede. ISPIRESCU, L. 1. (La imperativ, ca scuză către un cerșitoi căruia nu i se dă nimic) Crede, moșule, crede... Mîine,. babo, mîine... Au fost și ieri aci și tot așa li s-a spus; să creadă că nu li se poate da un bănuț. PAS, Z. I 51. ◊ Expr. Cred și eu = se înțelege de la sine, nu-i de mirare că-i așa. Ce (sau cum) crezi? se zice pentru a exprima o amenințare sau o afirmare sigură. 2. Intranz. (Urmat de determinări în dativ sau introduse prin prep. «la») A recunoaște dreptatea cuiva, a fi înțelegător (pentru durerea sau suferința cuiva). Baia, acum cred eu frăține-meu. CREANGĂ, P. 188. Cine a iubit ca mine va crede durerii mele. CONACHI, P. 100. L-așa oameni pătimași Poate crede cinevași... PANN, P. V. III 12. Frunză verde-a mărului, Nu crede feciorului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 276. ◊ Loc. adj. și adv. De necrezut = cum nu-ți poți închipui, de neînchipuit. Nu știa carte, însă ținea cu o rînduială de necrezut socotelile gospodăriei. CAMILAR, TEM. 63. ◊ Expr. A nu-î crede (cuiva) = a nu-i fi milă (de cineva). Iată moartea vine, Vine, se răpede, Și nime nu-mi crede! ALECSANDRI, P. P. 118. A nu-i veni (cuiva) să creadă sau a nu-și crede ochilor (sau urechilor), exprimă mirarea față de un lucru de necrezut. Nu-i venea să-și creadă urechilor, și totuși Vasile nu rostise nici un neadevăr. C. PETRESCU, A. 387. Să giudece și cucoana Chirița ca d-ta... dar parcă nu-mi vine a crede. ALECSANDRI, T. I 156. 4. Tranz. (Urmat de o completivă directă) A socoti, a fi de părere, a-și închipui, a i se părea. A crezut Că moare-n cîmp aci. COȘBUC, P. I 231. Eu cred că tot ce-i a mămucăi e și al nostru. CREANGĂ, P. 9. Nu crede că în lume, singurel și rătăcit, Nu-i găsi un suflet tînăr ce de tine-i îndrăgit. EMINESCU, O. I 80. Și tu, bade, crezi că eu Mă topesc de dorul tău? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ Expr. Îmi vine a crede că... v. veni. ◊ (Complementul indică o persoană) Îl cred în stare de orice. DAVIDOGLU, M. 15. ♦ A considera pe cineva altfel decît este în realitate. Tot mă crezi copil! DAVIDOGLU, M. 8. Nu te-aș fi crezut așa slab de înger. CREANGĂ, P. 222. ♦ Refl. A avea despre sine o părere exagerată în bine, a se socoti mai mult decît este în realitate; a fi îngîmfat. Vezi, ăsta e cusurul tău – prea te crezi! CARAGIALE, O. II 125. ♦ A spera. Ai îndrăznit a crede că iar mă vei putea înșela. NEGRUZZI, S. 141. 4. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «tra») A avea încredere deplină în cineva «au în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva. Cred în dimineața acestui început Și-n flamura întinsă spre luminosul mîine. TULBURE, V. R. 26. De crezi în poezie... De crezi în tinereță... De crezi în al tău frate... ALECSANDRI, P. I 130. Nici vorba le asculta, Nici în vorba lor credea. TEODORESCU, P. P. 432. 5. Intranz. (În concepțiile mistico-religioase) A admite existenți lui dumnezeu și a primi dogmele bisericii; a avea o credință religioasă, (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Grecii antici credeați în zei. – Prez. ind. și: (regional) crez (CARAGIALE, O. VII 11).