CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei. ◊ Țap ispășitor = a) (în Biblie) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, scr. cap.

CAPRĂ s. 1. (ZOOL.) capră de munte v. capră-neagră; capră-neagră (Rupicapra rupicapra) = capră de munte, capră-sălbatică; capră-sălbatică v. capră-neagră. 2. (art.) (pop.) brezaia (art.), turca (art.). (~ este un joc popular tradițional dansat de Anul Nou.) 3. (reg.) măgar, (Mold. și Bucov.) crăcană. (~ de tăiat lemne.) 4. căprior. (~ este un suport de lemn.) 5. v. clește. 6. v. cumpănă.

capră-neagră (specie sălbatică) s. f., g.-d. art. caprei-negre; pl. capre-negre

ȘAMOA m. 1) Mamifer rumegător de talie medie, cu blană brun-neagră, având coarne scurte și curbate; capră-neagră; capră de munte. 2) Piele tăbăcită a acestui animal. /<fr. chamois

budur s.n. (reg.) stâncă mare, adăpost pentru capra neagră.

ciridoană adj. f. (reg.; despre capră) neagră și pe obraz roșie.

colări s.m. pl. (reg.) poienițe pe deasupra stâncilor prăpăstioase, unde pasc doar caprele negre.^[1]

cărbune (cărbuni), s. m. – 1. Mangal, jar. – 2. Antrax, dalac. – 3. Rubin (roșu închis). – Mr. cărbuni, istr. cărbur(e). Lat. carbōnem (Pușcariu 289; Candrea-Dens., 260; REW 1676; DAR); cf. it. carbone, prov. carbó, fr. charbon, sp. carbón, port. carvão. Cf. cărbunar. Der. cărbuna, s. f. (nume specific al caprei negre); cărbunicios, adj. (care conține cărbune); cărbunească, s. f. (dans tipic); cărbuna (var. încărbuna), vb. (a carboniza; a înnegri). Din rom. pare a veni gr. ϰαρβούνι.

ARGEȘ 1. Rîu, afl. stg. al Dunării, la Oltenița; 344 km. Izv. din culmea principală a M-ților Făgăraș prin doi afl. (Buda și Capra) și trece prin Curtea de Argeș și Pitești. În cursul superior s-a construit un sistem hidroenergetic constituit din 16 hidrocentrale, cu o putere instalată totală de 467 MW; în cadrul acestui ansamblu se remarcă barajul (166,6 lățime) și lacul de acumulare Vidraru (14 km lung.). În cursul inf., în aval de Mihăilești, s-au efectuat lucrări de amenajare complexă. Afl. pr.: Vîlsan, Rîul Doamnei, Dîmbovița, Sabar (pe stg.), Neajlov (pe dr.). Denumit în antichitate Ordessos. 2. Cetate atestată documentar în 1330, situată pe rîul Argeș, pe locul actualului oraș Curtea de Argeș. 3. Jud. în partea central-sudică a României, în bazinul superior al rîului cu același nume; 6.801 km² (2,86 la sută din supr. țării); 681.735 loc. (1991), din care 43,3 la sută în mediul urban; densitate: 92,5 loc./km². Reșed.: municipiul Pitești. Orașe: Cîmpulung, Colibași, Costești, Curtea de Argeș, Topoloveni. Comune: 93. Relief variat: în N o zonă muntoasă (versantul meridional al M-ților Făgăraș, masivele Frunți, Ghițu, Iezer-Păpușa și prelungirile M-ților Leaota și Piatra Craiului), în centru o reg. deluroasă, cunoscută sub numele de Muscelele Argeșului (Subcarpații Getici) formate dintr-o serie de dealuri înalte (Mățău, Ciocanu, Chicera ș.a.) – ce alternează cu depr. subcarpatice Cîmpulung, Brădetu, Arefu ș.a. și partea de E a Pod. Getic (platformele A., Cîndești și Cotmeana cu alt. de 400-600 m), iar în S o zonă de cîmpie (Cîmpia Înaltă a Piteștiului și Cîmpia Găvanu-Burdea). Climă temperat-continentală cu temp. medii anuale ce prezintă diferențieri altitudinale (-2 °C pe crestele M-ților Făgăraș, 6 °C în zona deluroasă și de podiș și 10 °C în cîmpie). Precipitații medii anuale variabile în funcție de alt. (600 mm în cîmpie, 700-800 mm în reg. deluroasă și de podiș și peste 1.400 mm în zona montană). Vînturi dominante dinspre NV și NE. Rețeaua hidrografică este reprezentată în principal de cursul superior al A, care colectează majoritatea rîurilor de pe terit. jud. A. (Vîlsan, Rîul Doamnei, Rîncăciov, Bascov, Glimbocel ș.a.), iar pe cursul superior al Argeșului s-a amenajat un sistem de lacuri de acumulare (cel mai mare fiind Vidraru) pentru valorificarea potențialului hidroenergetic. Resurse naturale: țiței (Moșoaia, Leordeni, Vedea, Miroși, Merișani, Bogați etc.), lignit (Poienarii de Muscel, Berevoiești, Jugur, Godeni, Boteni, Schitu Goești), sare (Slătioarele), calcare ornamentale (Albeștii de Muscel), calcare pentru ciment (Mateiaș, Dragoslavele), argile (Budeasa, Cîmpulung, Leordeni), gips (Stănești, Corbșori, Oești), ape minerale clorurate, slab iodurate, sulfuroase etc. (Brădetu, Bughea de Sus ș.a.), păduri. Economia. Pr. produse ins. realizate în jud. A. sînt: energie electrică (termocentralele Pitești, Schitu Golești și salba celor 16 hidrocentrale de pe rîul Argeș; Cumpănița, Arefu-Căpățîneni, Oești, Albești, Cerbureni, Valea Iașului, Curtea de Argeș ș.a.), autoturisme de oraș – „Dacia” Colibași) și de teren – „ARO” (Cîmpulung), motoare electrice și produse petrochimice (Pitești), mat. de constr. (Pitești, Cîmpulung, Costești, Valea Mare-Pravăț), stofe și conf. (Pitești, Curtea de Argeș), încălț. (Pitești), mobilă, parchete, cherestea (Pitești, Stîlpeni, Curtea de Argeș, Cîmpulung, Rucăr), tananți (Pitești), articole de porțelan și electrotehnice (Curtea de Argeș), produse alim. diverse (Pitești, Curtea de Argeș, Băiculești, Topoloveni, Ștefănești, Costești). Agricultura are o structură variată. În 1989, în structura culturilor de cîmp predominau supr. cultivate cu porumb (54.583 ha), urmate de cele de grîu și secară (41.765 ha), plante de nutreț (35.746 ha), plante uleioase, orz și orzoaică, cartofi, legume etc. Pomicultură (predominant meri și pruni); viticultură (podgoriile Ștefănești și Leordeni sprecializate în producția de struguri pentru vinuri albe). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea: 348,5 mii capete ovine, 178,9 mii capete bovine, 222 mii capete porcine, 2.921 mii capete păsări; apicultură. Căi de comunicație (1990): 225 km căi ferate și 2.660 km drumuri publice, dintre care 555 km modernizate. În cadrul traficului rutier o însemnătate deosebită o au șoseaua transfăgărășană și autostrada Pitești-București. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 482 școli generale, 33 licee, un institut de învățămînt superior (Pitești), un teatru de stat (Pitești), 189 cinematografe, muzee, case memoriale (ale poetului George Topîrceanu la Nămești, compozitorului George Ștefănescu la Căpățîneni și dramaturgului Tudor Mușatescu la Cîmpulung), 823 biblioteci etc. Turism. Prin peisajul variat (vf. semețe ale M-ților Făgăraș, peștera și cheile Dîmbovicioarei, lacurile glaciare, lacul de acumulare Vidraru etc.), cu frecvente specii rare de floră și faună, declarate monumente ale naturii (floarea de colți, garofița Pietrii Craiului, capra neagră, zăganul etc.), prin vestigii istorice (cetatea Poienari) și monumentele arhitectonice (bisericile din Pitești, Cîmpulung și Curtea de Argeș, culele de la Retevoiești și Țițești, conacul din Golești, mănăstirea Negru-Vodă din Cîmpulung), prin rezervațiile paleontologice (Suslănești) și geologice (Albești), prin originalitatea și varietatea elementelor folclorice și etnografice, prin baza materială diversă (hoteluri, moteluri, cabane etc.), jud. A. se înscrie printre jud. țării cu un ridicat potențial turistic. Indicativ auto: AG.

BUCUȚA, Emanoil (1887-1946, n. Bolintin-Deal, jud. Giurgiu), scriitor și bibliolog român. M. coresp. al Acad. (1941). Lirică a universului casnic („Florile inimii”); romane poetice („Fuga lui Șefki”, „Capra neagră”); eseuri („Pietre de vad”); lucrări etnografice („Românii dintre Vidin și Timok”).

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Animal domestic cornut din familia rumegătoarelor, cu părul lung; e crescut mai cu seamă pentru lapte; (prin restricție) femela acestei specii. ◊ Expr. A împăca și capra și varza = a mulțumi și pe unul și pe altul, a împăca două interese opuse. Capră rîioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalului descris mai sus (prelucrată pentru încălțăminte). ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = animal rumegător din genul antilopei, cu părul cafeniu pînă la negru, cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Obicei practicat (la țară) în seara de anul nou, constînd în jocuri executate de un flăcău mascat în chip de capră cu clopoței la gît; p. ext. flăcăul mascat astfel. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mîinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate cu care se întărește o construcție, pe care se înfășoară odgoane etc. 3. Scaun (sau ladă) în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței, pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică peste care se fac sărituri. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

cápră f., pl. e (lat. capra; it. capra, pv. cat. sp. pg. cabra, fr. chèvre). O mică vită rumegătoare, femeĭa țapuluĭ (capra hírcus). Scaunu vizitiuluĭ la trăsura. Suport de pus lemne ca să le curmĭ cu ferăstrău. Suport (doŭă) pe care se pun scîndurile uneĭ lavițe saŭ unuĭ pat primitiv. Arșic de capră saŭ de oaĭe (V. mĭală). Pĭesa groasă a arcușuluĭ, aceĭa pe care o țiĭ între degete. Poreclă dată unuĭ Grec din cauza fuduliiĭ luĭ. Baba-turca, V. babă. Capră neagră, un fel de capră sălbatică (antilopă) care trăĭește pin munțĭ (rupicapra) și a căreĭ pele galbenă e foarte căutată (fr. chamois). A împăca și capra și varza, a împăca doŭă interese opuse. Tîța capreĭ (saŭ a vaciĭ), un fel de strugurĭ de poamă cu bobițele lungĭ.

búdur n., pl. e (cp. cu ung. bódor, vagabond). Sud. Stîncă inaccesibilă pe care hălăduĭește capra neagră. Nord. (budúră, f., pl. ĭ). Loc depărtat și pustiŭ (coclaurĭ).

PIATRA CRAIULUI, masiv muntos în E Carpaților meridionali, în SV depr. Brașov, între valea Bârsei la N, culoarul Bran-Rucăr la E și valea Dâmboviței la V; alcătuit din calcare jurasice și conglomerate cretatice. Alt. max.: 2.238 m (vf. La Om sau Piscul Baciului). Are aspectul unei creste înalte, orientată NE-SV, lungă de 25 km. Forme carstice (peșteri, chei, doline, lapiezuri ș.a.); o mare suprafață de grohotiș pe latura de E. Prezintă mai multe vârfuri ascuțite (La Om, Țimbalu Mic 2.198 m, Turnu 1.923 m ș.a.), forme insolite, rezultate în urma acțiunii de eroziune (hornuri, trene deluvio-proluviale) și o suită de trepte numite „brâie” sau „polițe” structurale. Inclusă în Parcul național P.C. (14.800 ha), care cuprinde și un complex de chei din culoarul Rucăr-Bran (cheile Brusturelui, cheile Dâmboviței, cheile Dâmbovicioarei, cheile Ghimbavului ș.a.). În cadrul parcului se află o rezervație naturală complexă, floristică și faunistică, cuprinzând diverse rarități floristice, printre care garofița Pietrii Craiului (Dianthus callizonus), endemism strict local, omagul, macul galben, sângele voinicului ș.a. Tot aici se găsesc numeroase plante ocrotite, ca de pildă floarea de colți, smirdarul, bulbucul de munte ș.a., relicte glaciare (Ligularia sibirica) și alte plante rare. Fauna este abundentă, specialiștii considerând că aici se află una dintre cele mai mari concentrări de urs brun, lup și râs din Europa, ceea de a determinat includerea Parcului național P.C. în programe speciale de cercetare. Se mai întâlnesc și cocoșul de munte, capra neagră, acvila de stâncă ș.a., specii ocrotite de lege. Printre formele carstice se remarcă Cerdacul Stanciului (o arcadă cu diametrul de 8 m), avenul Vlădușca, avenul de sub vârful Grind. Alpinism; importanță turistică.

RODNA 1. Munții Rodnei, masiv muntos în N Carpaților Orientali, situat între văile râurilor Vișeu și Bistrița Aurie (N și NE), Someșu Mare (E și SE) și Sălăuța (V) și dealurile Năsăudului (S). Extins pe o supr. de c. 1.300 km², prezintă o creastă principală, orientată E-V, între pasurile Rodna și Șetref, cu o lungime de 52 km și o lățime max. de 25 km, dominată de mai multe vârfuri de peste 2.000 m alt.: Pietrosu Mare (2.303 m, cel mai înalt din Carpații Orientali), Ineu (2.279 m), Rebra (2.221 m), Puzdrele (2.189 m) ș.a. Alcătuit predominant din șisturi și calcare cristaline, intens faliate în N (falia Dragoș Vodă) și în S (falia Rodnei). Marginile cristalinului sunt acoperite, transgresiv, cu gresii, marne, conglomerate și calcare numulitice, străpunse pe alocuri de formațiuni eruptive (andezite, riolite, dacite), care apar în relief sub formă de măguri, mai frecvente pe versantul de S (Măgura Porcului, Măgura Sângeorz, Măgura Mare). Masivul R. are aspectul unui horst asimetric, înalt și cu pereții abrupți în N și mai scund și cu înclinare accentuată spre S. Prezintă un relief puternic fragmentat, cu forme semețe (creste ascuțite, versanți abrupți), niveluri de eroziune etajate, forme structurale, fenomene carstice (peșterile Izvorul Tăușoarelor, Zânelor), pe versantul SV și pe cel N (izbucul Albastru al Izei), văi adânci ș.a. Frecvente urme ale glaciației cuaternare (lacurile glaciare Buhăescu, Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosului ș.a, circuri glaciare etc.). Important nod hidrografic din care izvorăsc râurile Someșu Mare, Vișeu, Iza, Bistrița Aurie, Arieș, Cormaia, Rebra ș.a. Stație meteorologică de altitudine. Acoperit cu păduri de molid și de fag și brad. La peste 1.800 m alt. se află domeniul subalpin cu tufărișuri de jneapăn, pâlcuri de smârdar (Rhododendron myrtifolium) și exemplare rare de zâmbru (Pinus cembra), iar pe culmi pajiști alpine în care sunt dominante Carex curvula, Juncus trifidus și Oreochloa disticha. În cadrul florei M-ților Rodnei se remarcă o specie înrudită cu gușa porumbelului (Silene nivalis), endemit al R., precum și o serie de endemite ale Carpaților Orientali ca de ex. Centaurea carpatica, Silene zawadzkii ș.a. Pe muntele Saca poiană cu narcise. Faună bogată (urși, mistreți, cerbi, râși, jderi, cocoși de munte și de mesteacăn, ieruncă, capră neagră – reintrodusă în rezervația Pietrosu Rodnei ș.a.). Începând din 1973 a fost colonizată cu succes marmota. Incluși în cea mai mare parte în Parcul Național Munții Rodnei, în cadrul căruia se individualizează. Rezervația naturală complexă Pietro Rodnei (900 ha), înființată în 1932 și rezervația Ineu-Lala. Turism. 2. Pas în N Carpaților Oriental, între culmile de E ale m-ților Rodnei și cele de NV ale m-ților Suhard, în zona de izvor a Someșului Mare, la 1.271 m alt., prin care se fac legături rutiere între Moldova și Transilvania. Cunoscut și sub numele de Rotunda. 3. Com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată la poalele SSE ale m-ților Bârgău, pe cursul superior al Someșului Mare; 6.354 loc. (2005). Punct terminus de c. f. Expl. de min. cuprifere și min. complexe. Expl. de prelucr. lemnului. Muzeu etnografic. În satul Valea Vinului sunt izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice. În satul R., atestat documentar în 1235, se află o biserica romano-catolică (sec. 18) și o biserică ortodoxă în stil neobizantin (1825). Ruinele unei mănăstiri dominicane din sec. 13-14.

PIRINEI (sp. PIRINÉOS, fr. PYRÉNÉES), sistem muntos în SV Europei, la granița dintre Franța și Spania, între G. Biscaya și M. Mediterană. Lungime: c. 450 km. Zoma centrală, alcătuită din șisturi cristaline, cuarțite și granite, este mărginită de calcare (cu numeroase fenomene carstice) și fliș. Versantul de N este abrupt, iar cel de S este format din creste stâncoase mai joase. Alt. max.: 3.404 m (vf. Pico de Aneto, în masivul Maladeta). Sunt masivi, străbătuți doar de câteva trecători (printre care Roncevaux, la 1.090 m alt., unde a avut loc vestita bătălie cunoscută din epopeea Chanson de Roland). După caracterele morfologice se împart în: P. vestici cu altitudini mijlocii, P. centrali, cei mai înalți cu forma alpine și ghețari actuali (care ocupă o suprafață totală de circa 40 km²) și P. estici cu culmi alungite, despărțite de depresiuni intramontane. Pe versantul sudic al P. estici se află micul principat independent Andorra. Climă montană temperată, mai umedă în N și V, cu influențe mediteraneene în S. Râuri cu debit bogat, utilizate în scop energetic. Păduri și pășuni alpine. Faună bogată (urși, capre, ibex, capre negre ș.a.). Expl. de min. de fier, mangan, cobalt, nichel, bismut, bauxită, marmură. Izvoare minerale în N. Rezervații naturale; parcurile naționale; francez, Pyrénées occidentales și spaniol, Monte Perdido (120 mii ha au fost declarate în patrimoniul mondial natural). – Tratatul de la ~, tratat încheiat (7 nov. 1659) în urma războiului dintre Franța și Spania (început în 1635), prin care Franța obține Roussillon, Artois și unele orașe din Flandra, Hainaut și Luxembourg. Marchează sfârșitul hegemoniei spaniole în Europa și începutul celei franceze.

PLEISTOCEN, prima epocă (serie) a Cuaternarului, desfășurată aproximativ între 2 (1,8) mil. și 10000 de ani în urmă, în care s-a produs o răcire accentuată a climei, însoțită de modificări importante ale florei și faunei globului. În această epocă s-au succedat mai multe perioade glaciare (v. glaciație) și interglaciare; în faza de maximă extensiune calota glaciară acoperea o mare parte a Americii de Nord și întinse teritorii din Europa, ajungând în S până la valea Tamisei și marginea Carpaților nord-vestici (la poalele Tatrei). Concomitent, au avut loc glaciații și în America de Sud, S Australiei și Noua Zeelandă, iar în zonele tropicale s-au succedat perioade pluviale și interpluviale. Ținuturile neacoperite de ghețari din Europa, Asia și America de Nord, cu vegetație de tundră și de stepe rece continentală, erau populate de specii care au dispărut din fauna actuală a globului, ca mastodontul, mamutul, rinocerul lânos, cerbul cu coarne uriașe, ursul de peșteră, tigrul cu colții de sabie; alte specii răspândite în P. s-au retras spre înălțimile munților (capra neagră, capra ibex) sau spre Arctica (boul moscat). În această epocă a luat o mare dezvoltare genul Homo – atât omul din Neanderthal cât și omul modern.

capră, capre, s.f. – 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei după 1964. 3. Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (la morile de apă, în Chioar) (Felecan 1983). 3. Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi 1925: 315; ALR 1969: XVI). – Lat. capra.

ciornă, adj. – (despre capre) Neagră la cap (Papahagi 1925). – Din ciornei.

țarcă, s.f. – 1. Sarcă, coțofană (Pica caudata). 2. (Ref. la capre) Negru cu alb (Precup 1926). – Din magh. szarka (< sl. svraka).

țap-negru (masculul caprei-negre) (-ne-gru) s. m., pl. țapi-negri

capră-neagră (capră sălbatică) (ca-pră-, nea-gră) s. f., g.-d. art. caprei-negre; pl. capre-negre

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

aninătoare f. în graiul vânătoresc: colțul unde copoiul închide capra neagră.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

capră f. 1. femeiușca țapului; 2. arșic scos din osatura piciorului caprelor; 3. poreclă ironică dată Grecilor in țară; 4. fig. scaunul vizitiului (la o trăsură); 5. unealtă pe care se taie lemnele cu ferestrăul; 6; Tr. crăcan pe care se pune ciubărul, cu rufe; 7. doi căpriori încheiați la vârf; 8. (în pod) Tr. coș de fum dea lungul podului casei țărănești; 9. nume de animale: capra dracului, lupul vrăbiilor; capră neagră (de munte), animal cornut de genul antilopei, trăiește în Alpi: pielea-i galbenă deschisă e foarte căutată (Capella rupicapra); 10. nume de plantă: capra nemțească, calcea calului. [Lat. CAPRA; sensurile; 4 – 8 prin analogie sumară cu fizicul animalului].

căprioară f. 1. capră mică; 2. femeiușcă căpriorului; 3. capră neagră. [Lat. KAPREOLA].

clonțan n. stâncă țuguiată; sare capra neagră din clonțan în clonțan PANN. [V. clonț].

ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei. ◊ Țap ispășitor = a) (în Vechiul Testament) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătoarea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, sb. cap.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un jucător stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu fierăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) amenajată în partea dinainte a trăsurii sau a căruței etc., pe care stă vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat montat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

BEHĂI, pers. 3 behăie, vb. IV. Intranz. (Despre capre și oi) A scoate strigătul caracteristic «behehe». Zile de-a rîndul au behăit jalnic turmele scoase din țarcuri și mînate spre vale. DUMITRIU, N. 199. O oaie mărginașă se opri... behăi și o luă la goană spre cîrdul străin. PREDA, Î. 144. [Iedul] behăia așa de jalnic, că-ți era mai mare mila de el. SADOVEANU, O. VI 103. O capră neagră... behăia și se da pe lîngă boi. VLAHUȚĂ, CL. 115. ◊ Tranz. Fig. (Peiorativ, despre oameni) A cînta urît, cu glas nearmonios, strident sau tărăgănat. Lăutarul a mai behăit fără curaj cîteva tangouri aduse de la oraș. SADOVEANU, M. C. 190.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Animal domestic din familia rumegătoarelor, cu păr lung și cu coarne, crescut mai cu seamă pentru lapte; (spre deosebire de țap) femela acestei specii. Ionel ciobănelu se întorcea cu caprele de la păscut. BUJOR, S. 59. Capra cu trei iezi [titlu], CREANGĂ. Laptele de capră îl mai ușură puțin [pe bolnav]. NEGRUZZI, S. II 154. Cine se naște cu barbă? (Capra). ȘEZ. I 63. Capra sare masa și iada sare casa (= copiii întrec pe părinți). ◊ Expr. A împăca (și) capra și varza = a mulțumi și pe unul și pe altul, a împăca două interese opuse. Capră rîioasă, se zice despre un om mîndru, îngîmfat. ♦ Pielea animalului descris mai sus, prelucrată pentru încălțăminte. Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ♦ Compuse: capră-de-munte sau capră neagră (sau sălbatică) = animal rumegător din genul antilopei, care trăiește prin regiunile alpine (Antilops rupicapra). Pe stînci albicioase ce se pierd în văzduh, s-arată sfiață capra-neagră, cu cornițele-i crescute în formă de cîrlig. ODOBESCU, S. III 164. 2. Obicei practicat în seara de anul-nou, mai ales la țară, constînd în jocuri executate pe la casele oamenilor de către un flăcău mascat în chip de capră cu clopoței la gît; p. ext. flăcăul mascat astfel. 3. (Și în expr. de-a capra) Numele unui joc de copii, în care unul stă aplecat cu mîinile sprijinite de genunchi, iar ceilalți sar peste el.1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două cîte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 4. Sistem de lemne încrucișate cu care se întărește o construcție sau pe care se înfășoară odgoane etc. Am văzut eu cum a lucrat Nae [la zăgazul morii]... trebuie să bați piloți la margini, să tragi pleter printre ei, să întărești pleterul cu capre și să mai faci și un gard în fața pleterului. SLAVICI, V. P. 51. ◊ Capra podului = două picioare unite sus cu o cosoroabă, în construcția unui pod). În caprele podului băteau talazuri amestecate cu bușteni furați de șuvoi. SADOVEANU, M. C. 11. L-a lăsat pe Manlache răzămat de capra podului și a pogorît spre postul fix. POPA, V. 120. Capra casei = grindă groasă care servește de bază și de legătură acoperișului unei construcții. ♦ Căprior (II 2). 3. Scaun (sau ladă) în partea de dinainte a trăsurii (sau, mai rar, a căruței), pe care șade vizitiul cînd mînă caii. V. leagăn. Omul lungea gîtul pe lîngă capra trăsurii. DUMITRIU, B. F. 58. Ciornea, de pe capră, ducea în galop caii ninși de spumă. SADOVEANU, M. C. 207. Într-o săritură a fost pe capră și a dat bici cailor. POPA, V. 257. Moș Nichifor se azvîrle pe capră, dă bici iepelor.. CREANGĂ, P. 117. 4. Aparat de gimnastică peste care se fac sărituri. 5. Arșic de miel. Ei, ce drăcos mai are arșice? întrebă domnul Vucea. Și copiii, unii răi, alții din prostie, începeau: cutare a spălat pe cutare de zece capre și o mială. DELAVRANCEA, H. T. 111.

DIAVOLESC, -EASCĂ, diavolești, adj. De diavol (1), ca de diavol, al diavolului. [Capra-neagră] întîlnindu-se în curînd cu cîteva dintre semenele ei... pornesc cu toate pe suprafața muntelui, într-un dans diavolesc, sărind din stîncă în stîncă. BOGZA, C. O. 351. Dar lațul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată, că acesta își sărea din minți. GALACTION, O. I 44. ♦ Provocat de diavol. Dară ei se mulțumiră a le rămînea oasele în sătuceanul în care se născuseră, și poftiră fiului lor o viață lină și fără de supărări diavolești. ISPIRESCU, L. 106. – Pronunțat; dia-.

DIBUIRE, dibuiri, s. f. Faptul de a dibui; căutare; cercetare (nesigură), încercare de a realiza ceva. Manevre calculate și dibuiri de tot soiul. CAMIL PETRESCU, T. III 493. Aceste feluri de scrieri ce au fost familiare celor de la «Convorbiri» sînt cel mult niște dibuiri în artă și în limbă. MACEDONSKI, O. IV 125. Abia dacă pînă acum s-au făcut la noi oarecare dibuiri, destul de puțin fericite, în domeniul epocelor preistorice. ODOBESCU, S. II 260. ♦ Găsire, aflare. Să străbat... și codrii umbroși, alergînd cu gîndul în goana cerbilor, și piscurile de stîncă, după urmele ideale ale caprei-negre, și vizuinele de prin munți, în prepusa dibuire a urșilor. ODOBESCU, S. III 77.

CORNIȚE s. n. pl. Coarne mici. Luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Pe stînci albicioase ce se pierd în văzduh, s-arată sfiață capra neagră cu cornițele-i crescute în formă de cîrlig. ODOBESCU, S. A. 420. Zărește-o căprioară... Cu steluță albă-n frunte Și cornițe mititele Și copile sprintenele. ALECSANDRI, P. P. 164. Dragi-mi sînt oițele Cînd le cresc cornițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76.

MUGUR, muguri, s. m. 1. Organ complex al plantelor, învelit cu solzi acoperitori și conținînd în interior un ax, frunzulițe sau flori în formație, apărate de uscăciune și de ger. Mugurii de ieri, tari ca mărgăritarele, s-au desfăcut și-n locul fiecăruia joacă o creangă nouă, gingașă, cu frunzele diafane. ARGHEZI, P. T. 21. [Frunza] s-a desfăcut din mugur într-o dimineață caldă a începutului de primăvară. GÎRLEANU, L. 40. Mugurii pe creangă se văd îmbobocind. ALECSANDRI, O. 174. ◊ Fig. Marele preot înjunghia un berbecuț alb și creț, cu mugurii cornițelor abia rotunzite sub blana frunții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ♦ Fig. Copil, progenitură. Pe mama o măritase repede bunica.. vrusese să rămînă numai cu băiatul cel mic, singurul care-i era drag dintre mugurii ei. STANCU, D. 6. 2. Excrescență mică, de natură patologică, pe unele organe. Muguri laringieni. 3. Partea pieptului dintre picioarele de dinainte la vînat (cerb, căprioară, capră neagră) și la cornutele domestice. – Variantă: mugure s. m.

SCĂRIȘOARA 1. Peșteră formată din calcare triasice, situată în ENE m-ților Bihor (m-ții Apuseni) la 1.165 m alt., pe cumpăna de ape dintre bazinele văilor Gârda Seacă și Valea Ocoale, în arealul com. Gârda de Sus. Pr. caracteristică a peșterii este dată de prezența, în interiorul ei, a unui ghețar cu o vechime de peste 3.000 de ani, cu o supr. de 5.500 m² și un volum de c. 55 mii m³. Grosimea stratului de gheață depășește pe alocuri 200 m. Avenul de la intrare, de formă circulară, adânc de 50 m și cu un diametru de 57 m, comunică cu o sală mare, circulară, prin intermediul căreia se asigură accesul în celelalte săli. Marginea estică a avenului este amenajată cu scări pentru a ușura accesul în peșteră. În faleza de gheață de-a lungul căreia se coboară în peșteră, se observă benzi orizontale de impurități, situate la niveluri diferite, pe baza cărora s-a putut stabili vechimea ghețarului. În peșteră există numeroase forme concreționare calcaroase, precum și formațiuni stalagmitice de gheață, înalte de c. 5 m. Faună cavernicolă săracă (Pholeuon proserpinae glaciale). În gheața din interiorul peșterii s-a descoperit un schelet de capră neagră. În 1938 S. a fost declarată monument la naturii și rezervație speologică. Obiectiv turistic. Inclusă în Parcul Natural al M. Apuseni. 2. Com. în jud. Alba, situată la poalele m-ților Bihor, pe cursul superior al Arieșului Mare; 1.796 loc. (2005). Satul S. este atestat documentar în 1733. 3. Com. în jud. Olt, în E C. Romanați, pe cursul inf. al Oltului; 3.305 loc. (2005). În satul S. se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1833).

POARTĂ, porți, s. f. 1. Deschidere într-un zid, gard, într-o împrejmuire etc., în formă de cadru în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier, cu scopul de a permite intrarea sau ieșirea cuiva, deschizătură; deschizătura împreună cu construcția de lemn, de fier, cu balamalele etc. Radianu m-a oprit înaintea unei porți verzi, închisă ca la o cetate. SADOVEANU, O. II 332. Poarta este bine închisă, cu o bîrnă grea d-a curmezișul. CARAGIALE, O. I 290. Nici una, nici două, odată începe a bate In poartă cît ce putea. CREANGĂ, O. A. 209. ◊ Fig. Era în vara 1916. Războiul bătea la poarta țării. PAS, Z. I 94. Multe flori sînt, dar puține Rod în lume o să poarte, Toate bat la poarta vieții, Dar se scutur multe moarte. EMINESCU, O. I 226. ◊ Expr. A bate la toate porțile = a se adresa tuturor, solicitînd sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. A sta, a rămîne (sau a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta, a rămîne (etc.) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate căreia nu-i poți face față). (A fi) poartă-n poartă cu cineva = (a locui) foarte aproape de cineva (alături sau peste drum). A căuta o poartă de scăpare = a căuta un mijloc pentru a ieși dintr-o situație dificilă. ♦ (Mai ales la pl.) Intrare într-o cetate sau într-un oraș (care în trecut putea fi închisă și ferecată). V. barieră. Cătră iarna anului 1614, căpitanul Tudor Șoimaru se înfățișă la porțile Iașilor cu călărime răzășască, ridicată de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 118. Crezîndu-le ajunse la porțile Bucureștilor, la Urziceni și la Afumați, părăsesc capitala. GHICA, A. 28. ◊ Poarta țarinii v. țarină. 2. Ușă mare, monumentală, la intrarea principală a unei clădiri. Pe la porți domnești n-am fost milog. BENIUC, V. 10. Înainte de a intra pe poarta casei la Paraschiva, se întîlni cu moș Șărban. BUJOR, S. 108. ♦ Casă, gospodărie. Pentru ținerea oștilor, se orîndui ca de fiecare casă sau poartă (cum se zice în Ardeal) să se dea cîte opt măsuri de făină și opt măsuri de ovăz sau orz. BĂLCESCU, O. II 264. 3. Cadru format din două bare (de lemn) verticale, unite la capătul de sus printr-o altă bară orizontală, și avînd o plasă în spate, instalat pe terenurile de sport și în care se marchează punctele la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 4. Vale îngustă, strîmtoare prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți. V. cheie, defileu. Pe la poarta munților, calul îi iese înainte. CREANGĂ, P. 273. Din porțile mîndre de munte, din stînci arcuite, Iese – uraganul bătrîn. EMINESCU, O. IV 197. ♦ Loc îngust între pereții de stîncă ai vîrfurilor de munți, prin care se poate trece pe alt versant. Vînătorii ațin porțile, prin care pot trece caprele negre. 5. (Învechit; în feudalism, în epoca suzeranității turcești asupra țărilor romînești; mai ales determinat prin «înalta»,«sublima» etc.) Sediul, scaunul, curtea, guvernul sultanului. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Planul lui Cantemir... izbutise numai a da prepusuri Porței. NEGRUZZI, S. I 179.

ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei. ◊ Expr. (A sta) ca un țap logodit = (a fi sau a sta) țeapăn, prostit, aiurit. Ce te uiți așa la mine, ca un țap logodit? Poate-i fi amorezat. SADOVEANU, P. S. 83. Și tu? Ce stai ca un țap logodit? DELAVRANCEA, O. II 12. Țap ispășitor v. ispășitor. ◊ Compuse: țap-roșu = masculul căprioarei; căprior; țap-negru = masculul caprei-negre. 2. Pahar special de bere, cu o toartă, avînd o capacitate de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. Numele unei constelații (între săgetător și vărsător).

SFIEȚ, -EAȚĂ, sfieți, -e, adj. (Învechit) Sfios. Pe stînci albicioase ce se pierd în văzduh, s-arată sfieață capra neagră cu cornițele-i crescute în formă de cîrlig. ODOBESCU, S. A. 420.

ciornă, adj. – (ref. la capre) Neagră la cap (Papahagi, 1925). ♦ (top.) Ciorna Vodă, izvor de apă minerală, pe valea Drahmirov, în localitatea Ruscova. – Din rus. černyǐ (pron. čiornyǐ) „negru” (Scriban, Șăineanu, MDA).

sarcă, (țarcă), s.f. – (reg.) 1. (ornit.) Coțofană (Pica pica). 2. (ref. la capre) Negru cu alb (Precup, 1926). ♦ (onom.) Sarca, nume de familie (159 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007); Sărci, poreclă pentru locuitorii din Bontăieni (AER, 2010) și Cărbunari. – Din magh. szarka „coțofană” (Șăineanu, Scriban; Miklosich, Cihac, Galdi, cf. DER; DEX, MDA) < sl. svraka (Scriban).

capră, capre, s.f. – 1. Mamifer rumegător, domestic. 2. (zool.) Capra neagră (Rupicapra rupicapra), specie sălbatică dispărută la începutul sec. XX și repopulată în Pietrosul Rodnei. Al. Ujfalvi, în 1854, stabilește existența caprei negre ca vânat autohton în Ineul Rodnei, iar E.A. Bieilz, în 1888, afirmă că efectivul de capre negre din Munții Rodnei era numeros. În anul 1893, Gh. Deutsch socotea Munții Rodnei principala stațiune de capre negre din Transilvania. După Primul Război Mondial, din pricina braconajului, efectivele de capre s-au diminuat. Din 1926, capra neagră nu a mai fost observată în acești munți. A fost repopulată începând cu anul 1962 (Monumente, 1976: 29). Acțiunea de recolonizare s-a realizat în 1970. Materialul biologic ce a servit la colonizare a fost adus din munții Bucegi și Piatra Craiului (Posea, 1980: 41). 3. (la morile de apă, în Chioar) Lemn lățit la un capăt, care se bagă în gârliciul pietrei alergătoare pentru a fi ridicată (Felecan, 1983). 4. (astr.) Capra (cu trei iezi), constelație (Capella). 5. Jocul caprei, obicei practicat în timpul sărbătorilor de iarnă. Nu este specific zonei; a pătruns în folclorul Maramureșului în perioada interbelică, dinspre Moldova și Bistrița-Năsăud. În satele de pe Valea Vișeului, jocul caprei era bazat doar pe acompaniament muzical, în timp ce pe Iza, Mara și Cosău jocul caprei este inclus într-un spectacol la baza căruia stă un text literar dialogat și care cuprinde mai multe personaje (Nistor, 1973: 13-15). ♦ (onom.) Capră, nume de familie în Maramureș; Capre, poreclă pentru locuitorii din Berbești (Papahagi, 1925; ALRRM, 1969) și Dumbrăvița; Capre șute, poreclă pentru locuitorii din Ferești (Bilțiu-Dăncuș, 2005). – Lat. capra (Pușcariu, CADE, DA, DLRM, MDA).

ANIMALE ERBIVORE. Subst. Erbivore. Animal erbivor, erbivor. Rasă cabalină, cabaline; cabalin, cal, căluț (dim.), călușel (dim.); armăsar, armăsăraș (dim.), armăsăruș, iat (înv.); iapă, iepușoară (dim.), cal sălbatic, tarpan, mustang. Catîr, mul (rar); catîrcă; măgar, măgăruș (dim.), asin (rar), colun (înv.); măgăriță, măgăreață (înv. și reg.). Rasă taurină, taurine; bivol, bivol sălbatic; bour, zimbru, taur, tăuraș (dim.), tăurean, tăureanc (reg.); bou, boulean (dim.), bourel (dim.), boușor, bouț; bivoliță, bouroaică, drigană (reg.); vacă, văcuță (dim.), văcușoară. Rasă ovină, ovine; ovin; oaie, oiță (dim.); oișoară (pop.), oițică (pop.); berbec, berbecuț (dim.), berbecel; oaie sălbatică, muflon; mosc. Capră, căpriță (dim.), căprișoară, căprioară; capră neagră, capră sălbatică, capră-de-stîncă, capră-de-munte; țap, țăpuc (dim., reg.), țăpulean (reg.); țap-negru, căprior, căprioraș (dim.). Cerb; cerboaică; ciută; ren; elan; antilopă; bubal; gnu; gazelă. Cămilă; cămilă-bactriană; dromader; lamă; lamă sălbatică, guanaco. Cangur. Elefant. Girafă. Hipopotam. Zebră. Adj. Erbivor; rumegător; cabalin, cavalin (rar); taurin; bourean, bouresc, bourel; ovin; oiesc (pop.); porcin; porcesc; căpresc. Vb. A paște; a rumega. V. cal, glasuri de animale, oaie, vite.

CAPRĂ s. 1. (ZOOL.) capră-de-munte (Rupicapra rupicapra) = capră-neagră, capră-sălbatică; capră-neagră (Rupicapra rupicapra) = capră-de-munte, capră-sălbatică; capră-sălbatică (Rupicapra rupicapra) = capră-de-munte, capră-neagră. 2. (art.) (pop.) brezaia (art.), turca (art.). (~ este un joc popular tradițional practicat de Anul nou.) 3. (reg.) măgar, (Moid. și Bucov.) crăcană. (~ de tăiat lemne.) 4. căprior. (~ este un suport de lemn.) 5. (TEHN.) clește, locaș, matcă, plăsele (pl.). (~ a dulgherului.) 6. (TEHN.) cumpănă. (~ la moară.)

budur sn [At: N. RUCĂREANU, ap. ODOBESCU, S. III, 93 / V: ~ă² sf / A și: budur / Pl: ? / E: nct] Stâncă mare pe care se urcă capra neagră.

ied sm [At: CORESI, EV. 1, ²/10 / V: (înv) ed / Pl: iezi / E: ml haedus] 1 Pui de sex bărbătesc al caprei, până la un an. 2 Pui de sex bărbătesc al căprioarei. 3 Pui de sex bărbătesc al caprei negre. 4 (Ast; pop; îs) Iezii caprei Grup de trei stele mici în jurul stelei principale din constelația Vizitiului. corectat(ă)

capră-neagră, capre-negre.

țap sm [At: PSALT. 314 / Pl: ~i / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb cap] 1 Masculul caprei. 2 (Îs) ~ ispășitor În textul biblic, țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert. 3 (Fig; îas) Persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. 4 (Fam; îe) Ca un ~ logodit Nemișcat. 5 (Îae) Aiurit. 6 (Îae) Dus pe gânduri Si: visător. 7 (Îae) Supărat fără motiv. 8 (Îe) Parcă ești un ~ logodit Se spune unui om îngâmfat și prost. 9 (Fam; îe) A jupui (sau a beli) ~ul (sau ~pii) A vomita la beție. 10 (Îae) A se juli într-o căzătură, la beție. 11 (Fam; îe) A ține ~ul de coarne A vomita la beție. 12 (Dep) Om (de obicei mai în vârstă) desfrânat, hain, îngâmfat etc. 13 (Dep) Denumire dată unui preot sau unui călugăr. 14 (Îs) ~ roșu, (reg) ~ sălbatic, ~ de pădure, ~ de căprioare, ~ de capră sălbatică Masculul căprioarei Si: căprior (1). 15 (Șîs ~ negru) Masculul caprei negre. 16 (Reg; șîs ~ sălbatic, ~ de pădure, ~ mistreț) Cerb. 17 Blană sau piele de țap (1). 18 (Mol) Brezaie (2). 19 (Mol) Butuc sprijinit pe două picioare pe care se leagă plutele. 20 (Reg) Fiecare dintre căpriorii de la colțurile acoperișului unei case. 21 (Reg) Căpriorul din mijlocul acoperișului unei case. 22 (Reg) Dispozitiv pentru ridicarea pietrei de moară. 23 (Reg) Par¹. 24 (Reg) Fiecare dintre parii care, la casele cu pereții din împletitură de nuiele, se bat în scobiturile din talpa casei și pe care se împletesc nuielele. 25 (Mol; la jocul de arșice) Ichi. 26 (Ent; Trs; șîs ~ de iarbă, ~ de câmp) Cosaș (Tettigonia viridissima). 27 (Ent; Trs) Cosaș mic Si: căluț (Locusta cantans). 28 (Ent; Trs) Călușel (Decticus verrucivorus). 29 (Ent; Trs) Greier de câmp (Gryllus campestris). 30 (Ast; pop) Numele unei constelații în care intră soarele la solstițiul de iarnă Si: Capricorn. 31-32 (Cdp ger Bock [bier]) (Conținutul unui) pahar special de bere, cu o toartă, având capacitatea de 300 ml.

MĂTRlCE s. f. I. 1. (Învechit) Mitră². Mitrece a lu Dumnezeu, maica lu Hristos (cca 1 580). CUV. D. BĂTR. II, 312/6. Din mătrice și din scăldătoare, Și din fașe m-ai pus pre picioare. DOSOFTEI, PS. 66/3, cf. 14/18, BUDAI-DELEANU, LEX. Doctorul Cihac. . . au adaos către acest dar o colecție de embrioane (ființe care după zămislire încep a să formarisi în mătrice), începînd de la o lună și jumătate pînă la cinci. CR (1 834), 342¹/22, cf. ARISTIA, PLUT. ◊ E x p r. Din mătrice = încă de cînd a fost conceput, înainte de a se naște. Un eschimos croit din mătrice a fi pescar. HASDEU, I. C. I, 247. 2. (Ban.) Oaie care a fătat și dă lapte. Acest vătav rînduiește care dintre păcurari are să păstorească mătricele, adecă oile cu lapte. LIUBA-IANA, M. 109, cf. BL I, 41, PUȘCARIU, L. R. I, 351, ALR I 1778/5, 18, 24, 26, 79. II. 1. (Regional) Nume dat unei presupuse boli interne (care se manifestă prin sterilitate). Multe femei sînt de părere că ele ar fi avînd un fel de morb lăuntric numit matrici, matrice sau mătrice și din cauza acestuia nu pot să nască copii. MARIAN, NA. 6. 2. (Popular) Colici intestinale (mai ales la nou-născuți) ; (regional) círcel. V. p l î n s u l – c e l – r ă u. Colica (matricea) din răceală. CALENDARIU (1814), 170/7, cf. LB. Copiii. . . sînt supuși durerilor de mătrice îndată după nașterea lor. PISCUPESCU, O. 226/13, cf. DDRF. Boii și vacile zac de felurite boale și anume. . . de mătrice sau pîntecărie. DAMÉ, T. 30, cf. N. LEON, MED. 137. Copilul bolnav de matrice are dureri strașnice la stomac, se zvîrcolește și icnește des. GRIGORIU-RIGO, M. P. I, .108. Pentru vindecarea altor boale (bubă-rea, mătrice, izdat, deochi etc.). CANDREA, F. 391, cf. 221, BIANU, D. S. Boala, la care este supus mai mult un copil după naștere, este mătricea sau durerile de stomac. ȘEZ. IV, 21, cf. PĂCALĂ, M. R. 262, BUJOREAN, B. L. 169. Capre negre se făcură, Sus la munte se suirâ, Lupii că le întîlnirâ. . . Pe (cutare) de mâtrice-l lăsară. TEODORESCU, P. P. 379, cf. ALR II/I h 116. ♦ E x p r. (Regional) A avea mătrici = (despre copii) a fi neastlmpărat. Cf. ALR I 1 568/268. 3. (Regional) Nume dat mai multor boli: a) apendicită. Cf. CV 1 950, nr. 4, 45 ; b) hemoroizi. Cf. ALRM II/I h 167 ; c) (mai ales la pl.) reumatism. Cf. BUJOREAN, B. L. 169, ȚIPLEA, P. P. 12, CANDREA, Ț. O. 50, CABA, SĂL. 90, BÎRLEA, C. P. 358, T. PAPAHAGI, M. 225. leș mătrice mătricatâ. . . La Ion nu te acolisî, Că la iel n-ai casă. ARH. FOLK. VI, 252, cf. com. din VAD-DIGHETUL MARMAȚIEI și din STRAJA-RĂDĂUȚI ; d) umflătură a vinelor de la mîini și de la picioare. V. v a r i c e. Com. MARIAN. Mătriciul este o umflătură pe picioare. Com. din ZAHAREȘTI-SUCEAVA, cf. ALR Il/l MN 58, 4189/260, 272, 284, LEXIC REG. 114. 4. (Prin nordul Transilv. ; la pl.) Furnicături (prin mîini sau prin picioare) provocate de amorțeală. M-o apucat mătrisi. ALR I 152/243, 247, 360, MAT. DIALECT, I, 285. M. III. (Bot. ; regional) 1. Paracherniță (Parietaria officinalis). Cf. I. GOLESCU, C., PANȚU, PL., BUJOREAN, B. L. 384. 2. Ventrilică (Veronica officinalis). Cf. PANȚU, PL. 3. Mușețel (Matricaria chamomilla). CADE. 4. Spilcuțe (Crysanthemum parthenium). Iarba-amară sau mătricea. . .crește sălbatecă primprejurul locuințelor. ȘEZ. XV, 43. Sub nume de poala-sfintei-Mării se mai indică și planta numită mătrice; granat, iarbă-amară, tarhon. ib. 107. – Pl.: mătrici și mătrice. – Și: matrice, (învechit) mitréce, (regional) mătrícă (CDDE, ALR I 1 778/18, 26), mătrície (H V 73, XRV 213), matrície (CV 1 950, nr. 4, 45), metrice (LB, GRAIUL, I, 22), metrície (MAT. FOLK. 551) s. f. ; mătrici subst. - Lat. matrix, -icis. – Mătrică: sg. refăcut după pl. – Pentru matrice, cf. m a t r i c e¹.

MĂTRICOS, -OASĂ adj. (Regional) 1. Bolnav de picioare (Sînmihaiu Almașului-Zălau). ALR II/I MN 55, 4178/284. 2. (Cu sens neprecizat; în descîntece) în mătrice mătricoasă, urîtă și veninoasă, capră neagră mă făcui. . . , fără picere-o gonii, fără mîini o prinsei. . . mătricea din inima (cutăruia) o secai. ȘEZ. VI, 98. ◊ (Substantivat) L-o tîlnit. . . D'eok’ etori cu d'eok' etoare, Cu frumoasă, Cu vîntoasă, Cu mătricoasă. În față i s-o uitat, în grele boal'e l-o băgat. T. PAPAHAGI, M. 130, cf. GR. S. VI, 151. - Pl.: mătricoși, -oase. – Mătrice + suf. -os.

țap-negru (masculul caprei-negre) (desp. -ne-gru) s. m., pl. țapi-negri

capră-neagră (capră sălbatică) (desp. ca-pră-nea-gră) s. f., g.-d. art. caprei-negre; pl. capre-negre corectat(ă)

ciornă, adj. (Capră) neagră la cap. ■ (top.) Ciorna Vodă, izvor de apă minerală, pe valea Drahmirov, în loc. Ruscova. – Din rus. černyǐ (pron. čiornyǐ) „negru” (Scriban, Șăineanu, MDA).

MINUNE s. f. 1. Fenomen supranatural fapt extraordinar atribuit forței divine, m i r a c o l, (învechit) c i u d ă, c i u d e s ă, d i v ă; p. e x t. lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, m i n u n ă ț i e (1), c i u d ă ț e n i e. Că mirure feace Domnul. PSALT. 202, cf. 76, 138. Că pentru noi multe și mari minuni fapt-au făcătoriul și Dumnezeul nostru. CORESI, EV. 64, cf. 84, GCR I, 84. Cu acea minune ne învață pre noi H[risto]s care oameni arată către alți oameni iubire striini oaspeților, călătorilor, streinilor, săracilor lor. CHEIA ÎN. 20^v/14, cf. 90^v/29, GCR I, 140/21. Minunea sf[î]ntului Neculae (a. 1675). GCR I 223/30. Și întinzînd mîna mea, voiu lovi pre eghipteani în toate minunile meale. BIBLIA (1 688). GCR I, 41²⁴ /24. Iară Ștefan plin de credință și de puteare făcea minuni și seamne mari întru norod (a. 1688). GCR I, 283/38, cf. 258/17. Dumnezeu iaste carele prin sfinții săi le face minunile (a. 1 775). id. ib, II 108/3. Cum poci socoti că Dumnezeu va face minuni? MARCOVICI, D. 11/14. Ce văzură?. . . Minune înspâimîntată ! Că suflînd o dată boarea Au căzut jos toată floarea. B[RAC, ap. GCR II, 174/32. Moartea [este]. . . minune, care vestește, a ceriului îngrijire. CONACHI, P. 292. Cunoscînd deci din minunea aceasta și. . . înfățișarea Mîntuitorului, se sculă de la masă, ca un nevrednic de-a mînca în asemine companie sfîntă. NEGRUZZI, S. I, 83. Minuni în vremea noastră nu văz a se mai face, Dar că vorbea odată lemne și dobitoace, Nu rămîne-ndoială. ALEXANDRESCU, O. I, 195. Văd trecînd în zbor fantastic a poveștilor minuni. ALECSANDRI, P. III, 19. Hiperion,. . . Nu cere semne și minuni Care n-au chip și nume. EMINESCU, O. I, 177. Lumea. . . alerga să vadă, ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 229. Icoană făcătoare de minuni. id. A. 73. Acea fantastică ființă a posomoritelor visuri păgîne, printr-o minune cerească, se prefăcu în blîndul și cuviosul episcop. ODOBESCU, S. III, 55. Tu ești sfînt, așa se spune, Faci minuni. COȘBUC, P. I, 71. Minunea sfîntului arhanghel Mihail. PAMFILE, S. T. 46. Mărie, a grăit el, minunile sînt ale nopții și, la lumina zilei, se dovedesc a nu mai fi minuni. SADOVEANU, N. P. 42. Oamenii de știință nu vor să recunoască minunile. id. O. IX, 463. Cînd bătea vîntul turbai, Cu zăpadă mestecat, Fluierul minuni făcea, Gerul că mi-l alunga ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 511. Un crai de prin locurile acele auzise și el de o așa minunie. I. CR. II, 176. ◊ (În construcții exclamative care exprimă uimire, neîncredere, de obicei însoțit de determinări) Mai știi, minunea dracului? BARONZI, L. 48. Minunea dracului, fă! n-ați auzit ce spunea inspectorul? Spunea că vezi ca-ntr-o panoramă. SP. POPESCU, M. G. 25. Ei, mare ți-e minunea ta, Doamne! PMAFILE, J. II, 154. ◊ L o c. a d v. (Ca) prin minune = în mod inexplicabil, uimitor, pe neașteptate, dintr-o dată; ca prin farmec. Și atunci ca prin minune, se și trezește Ivan la poarta raiului. CREANGĂ, P. 307. Un oraș nou răsare ca prin minune pe apă, alături de cel vechi de pe uscat. BART, E. 330. Niște buruieni oarecare, păstrate ca prin minune pe marginea drumurilor. GALAN, B. I, 84. Oboseala îi pieri ca prin minune. PREDA, D. 225. ◊ E x p r. E minune (sau ce minune) = e de mirare (că...). Mutară hotarul și munții apostolii, nu e minune. CORESI, EV. 277. E minune oare că pentru el visul era o viață? EMINESCU, N. 36. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, minunăție (2); p. g e n e r. lucru excepțional. Cît nu era nuntă, și era minune. NECULCE, L. 69. Azi minune mult mai mare o femeie ni arată. ASACHI, S. L. I, 143. Nu simțiți că-n proaste lucruri voi vedeți numai minuni? EMINESCU, O. I, 157. Și-n apa lor [a giuvaierelor] râspîndit-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I, 3. Minunile făcute însă de om – în curs de două, trei mii de ani. . . mă miră, dar nu mă amețesc. IONESCU-RION, C. 49. Da – trebuie să fie frumos, tată ! – spune ea mai departe – cum că nu vedem și noi așa minune? SP. POPESCU, M. G. 25. Ducînd în inimi cîntec și-nchinare Călătoresc în sfînt convoi pioșii. În drum i-adastă codrii vechi, pletoșii, Doinind minuni din vremuri legendare. CERNA, P. 35. Privește-n jurul tău – e marea vieței; pleacă și o-nfruntă, Îmbată-ți ochii-n contemplarea Minunilor ce te așteaptă. DENSUSIANU, L. A. 14. Un psihologism și o sociologie moderate, o detașare sceptică de propriile-ți idealuri. . . și un simț artistic extrem pot dărui minunea unei opere de artă perfectă. IBRĂILEANU, S. L. 64. Cîntăreț al suferinței, al minunilor trecute, Într-a îngerilor lume liniștit acuma du-te. EFTIMIU, Î. 178. Soarele și omul înfrățiți Din lumini vor împleti minuni. BENIUC, M. 42. Noi știm că-n lume i-o putere ce schimbă oameni și destin, Dezvăluind privirii noastre Minunea vremilor ce vin. FRUNZĂ, Z. 45. Din cîntece pierdute pînă astăzi Și din puterea visului vînjos Ai închegat, cu palme bătucite, Minunea de la Argeș mai în jos. LABIȘ, P. 19. Strada lui cea mare, cu minunea mulțimii îngrămădite și gălăgioase . . . îl amețise. BARBU, Ș. N. 9. ◊ Cele șapte minuni (ale lumii sau, rar, din lume) = nume sub care sînt cunoscute șapte monumente antice (majoritatea dispărute azi) impresionante prin dimensiune și prin realizare tehnică și artistică. Au fost rădicat un stîlp de piatră înaltu și minunat soarelui, carele să chiamă Colos, și acela-i unul din ceale 7 minuni din lume. N. TEST. (1648), 267^v/31. Una din cele 7 minuni,. . . Peste care stelele vechi, blestemate se sting. BOUREANU, S. P. 10. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Lumea privea pe postelnicul Zimbolici ca pe un model de bărbat, și pe dînsa ca pe o minune de soție. NEGRUZZI, S. I, 73. Vasîlca a născut o minune de fată. PAMFILE, J. II, 154. Un sătean. . . avea o singură fată frumoasă, frumoasă, minune de frumoasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 19. ◊ F i g. Dar mai gingașă minune decît tine, poezie, Este a copilăriei alintată bucurie. BELDICEANU, P. 124. ◊ Minunea minunilor, formulă care exprimă superlativul calității. Ține-te zdravăn, stăpîne că iar am să zbor . . . la crăiasa zînelor, Minunea minunilor Din ostrovul florilor. CREANGĂ, P. 221. Împăratul nu mai putu de bucurie, cînd văzu că fiul său îi aduce în casă minunea minunilor. ISPIRESCU, L. 38. ◊ E x p r. Mare minune sau minune mare v. m a r e¹ (VI 1). Mare minune să (nu). . . v. m a r e¹ (VI 1). ♦ Persoană care se distinge prin calități deosebite, întruchipare a perfecțiunii, a frumuseții. Tu să mori, dulce minune! ALECSANDRI, P. I, 16, cf. 125, 209, III, 5, 20. Tot mereu gîndesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari și mînă rece. EMINESCU, O. I, 120, cf. 55. Iacă, colo-n mijloc, o minune mîndră și mlădioasă, un chip frumos de femeie. REBREANU, N. 35. ♦ (Prin Bucov. și Maram.; prin antiteză) Lucru deosebit de rău; pacoste. Cf. ALR I 1 405/370, ALR II 3 116/362 , 3 542/386. ♦ (Regional, art.) Dracul (Filea-Reghin). Cf. COMAN, GL. 3. (Astăzi rar) Mirare (1), uimire. Nu numai Petru și Andrei prinse-i minune, ce și pre cei ce era cu unșii. CORESI, EV. 331, cf. 332. Îngerii sănt cuprinși de spaimă și de minune. VARLAAM, C. 70. Să mirară cu minune mare. N. TEST. (1648), 47^v/1. Sufletele lor în greutate Să topiia biați de răutate, Că-și ieșiră și di-nțălepciune, De te lua de dînșii minune. DOSOFTEI, PS. 376/8, cf. 30/14. Minune cuprinse pre cei adevărați. BIBLIA (1688), 370²/7. Cît de cu lesne. . . în nimica s-au întors, a toți muritorilor minune aduce. CANTEMIR, IST. 269. Frumos lucru și cu minuni era tuturor a privi atunce împărat creștin aice la noi. MUSTE, LET. III, 51/16. Văzură pe voinicul acela cu piatra de gît spînzurată și cum au văzut, cîte trei călugării, de mare minune, au rămas fără de glas (a. 1747). GCR II, 41/41. Să se întîmple aceasta oamenilor celor cu evlavie și carii au viață mai mult dreaptă decît slobodă, aceasta adevărat mă umple de minune. MAIOR, P. 35/6. Cu mirare și minune Precum au văzut tot spune. BĂRAC, A. 24/21. Trăia, spre minunea tuturor, numai prin puterea unei dorințe. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 21. ♦ De minune = a) l o c. a d j. admirabil, minunat extraordinar. Și bînd mult cu acel pahar, s-au îmbătat și fiind beți, au stricat un lucru scumpu domnescu și de minune ca acela. NECULCE, L. 9. S-au descoperit într-un rîu al ghianii o floare de o frumusețe de minune. CR (1838), 8³/6. De cîte ori fudulia, amoriul și uriciune Au născut fapte înalte de laudă, de minune. CONACHI, P. 283. Nu tăgăduiesc că în sara aceea ea era de minune. NEGRUZZI, S. I, 64, cf. 40. Zugrăvea. . . cîte o bibliotecă de minune. FILIMON, O. I, 122. Cum ai petrecut noaptea ? – . . . Cît se poate de bine . . . mai ales că am avut un vis de minune. ALECSANDRI, T. I, 199, cf. id. P. II, 176; b) l o c. a d v. în mod excepțional, grozav. Trebșoarele tale o să-ți meargă de minune. FILIMON, O. I, 130. Ieși în curînd, schimbată în hainele ei de totdeauna, și învălită într-o scurteică blănită, care-o prindea de minune. EMINESCU, G. P. 71. Îi picase lui moș Nichifor două iepușoare, care mergeau de minune la drum. CREANGĂ, P. 109. Ghetele sînt gata și-mi vin de minune; foarte potrivite. CARAGIALE, O. II, 137. Vîntul bate de minune ! ODOBESCU, S. III, 87. Privirea, gesturile, toată ființa ei aveau un aer ștrengăresc, care-o prindea de minune. VLAHUȚĂ, O. A. III, 34. La curte se petrecea de minune. MIRONESCU, S. A. 23. Toate-au avut preț și s-au vîndut de minune. GALACTION, O. 261. Haina albastră a tîmplarilor mecanici, cu guler soldățesc și mînecuțe de piele, mi-ar fi stat de minune. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 281. (Glumeț) O na- diceancă pe dricuri care scutura de minune, cu roțile galbene, coșul verde și capra neagră. GANE, N. II, 145. (Învechit; ca determinant al unui adjectiv, dă acestuia valoare de superlativ) Locul e frumos de minune. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 74. ◊ L o c. a d j. și a d v. (Învechit) Cu minune = (în chip) uimitor. Acesta iaste lucru mai cu minune. iOASAF, 165^r/12. Cu o nimfă să-ntălneaște care fuge cu minune. BĂRAC, A. 74/15. (Învechit) A minune = în mod uimitor, Îi tăiară și capul și-i a minune. DOSOFTEI, V. S. septembrie. cf. noiembrie 134^v/19. (Regional) D-a minune = numai așa, ca să vedem ce-o să se întîmple, din curiozitate, (familiar) ca chestie. Ia spune-mi d-a minune, ce are bărbatul meu, de este ziua porc și noaptea. . . este om? ISPIRESCU, L. 54, cf. 46. Urmărea și ea lucrurile, să vază d-a minune: unde are să ducă norocul pe cioban? RĂDULESCU-CODIN Î. 163, cf. 186, 203. ◊ E x p r. (Regional) A fi (sau a face pe cineva) de minune (sau de minunea lumii) = a fi (sau a face pe cineva) de rîs. Chiar azi am să-l reclam. . . De minunea lumii am să-l fac ! REBREANU, I. 361. Tu-i fi catană în țară, I-oiu fi fată de ocară, Tu-i fi cătană în lume, I-oiu fi fată de minune. MÎNDRESCU, L. P. 61. Mulți ostași s-auza Blăstămîndu-și mamele Pîn'ce i-a făcut în lume, De necaz ;i de minune. RETEGANUL, TR. 73. Fire-ai de minunea lumii să fii, blestematule ! MAT. DIALECT. I. 181. (Regional) A se duce minune = a se duce vestea. De la școală apoi, fiind june, și de vitejie Bătu în lobonți, cît să duse minune. BUDAI-DELEANU, T. V. 36. ♦ (Învechit) Admirație. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mării tale. BIBLIA (1688) [prefață] 7/20. - Pl.: minuni și (rar) minuniuri (BL III, 129). – Și: (învechit) minúine, (regional) minunie, menúne (DENSUSIANU, Ț. H. 25, BL V. 137) s. f. – Lat. * mirio, -onis.

BEHĂI, BEHĂHĂI (-ăesc, -ăiu) vb. intr. A sbiera (vorb. de oi sau de capre): cîrlănașul behăia pe lîngă casă (VOR.); o capră neagră behăia și se da pe lîngă boi (VLAH.) [behehe].

CAPRĂ (pl. -re) sf. 1 🐒 Animal domestic, din ord. rumegătoarelor, cu coarne lungi întoarse înapoi, cu coada scurtă și cu trupul acoperit de o lînă aspră numită „păr”; dă un lapte foarte bun și e numită adesea de economiști „vaca săracului” (Capra hircus) (🖼 486); proverb: a împăca și capra și varza, a mulțumi și pe unii și pe alții, a împăca două interese opuse; pe unde a sărit capra, sare și iada, copiii fac ce au văzut de la părinți, năravurile părinților trec și la copii; caprei îi cade coada de rîie, și ea tot sus o ține, se zice celor mîndri, înfumurați cari își păstrează îngîmfarea cu toate loviturile soartei, cu toată păcătoșia lor ¶ 🐒 CAPRĂ-NEAGRĂ, numită și CAPRĂ-SĂLBATICĂ, speță de antilopă, cu coarne mici, care trăește pe creștele cele mai înalte ale Alpilor și Pirineilor și sare din stîncă în stîncă cu o ușurință și o dibăcie fără pereche (Capella rupicapra) (🖼 847): se ducea tocmai pe Vulcan de împușca cîte un puiu de urs și o ~-neagră I. -GH. ¶ 3 🐦 CAPRA-DRACULUI LUPUL-VRĂBIILOR ¶ 4 🎲 Arșic scos din încheietura piciorului caprei: averea noastră în arșice se suia într’o vreme pînă la două mii, tot capre curățite în var I. -GH. ¶ 5 Fig. familiar Poreclă dată Grecilor de la noi din țară: ~ rîioasă, Grec înfumurat ¶ 6 Scaunul trăsurei pe care șade birjarul sau vizitiul (🖼 848): vezeteul să dă iute jos din capra trăsurii CRG. ¶ 7 Patru picioare de lemn dispuse cîte două cruciș și împreunate între ele, pe care se taie lemne cu ferestrăul (🖼 849); împreunate în alt chip, aceste patru picioare se întrebuințează ca suport al unei mese, al unei schele de zidari, etc. ¶ 8 💒 Doi căpriori (de la acoperișul casei) încheiați la vîrf (🖼 850) ¶ 9 🔧 Compasul dogarului, pas, pașnic ¶ 10 Trans, ⛓ Vîrtelniță de depănat tortul (🖼 851); ~ de țevi, un fel de vîrtelniță așezată pe trei crăcane, pentru depănat țevi (🖼 852) ¶ 11 Trans. Crăcană pe care se pune ciubărul cu rufe ¶ 12 Trans. Coșul cuptorului, hornul, făcut din nuiele {DENS.~} ¶ 12 Mold. Bucov. Maram. Om îmbrăcat cu un cojoc întors pe dos și deghizat ca o capră, care umblă jucînd și sărind în patru labe în ajunul sfîntului Vasile sau la petrecerile organizate la priveghiu (🖼 853): capra clămpănea în toate părțile, repezindu-se după fete SAD. ¶ 14 De-a capra, joc de copii în care unul sare peste unul sau mai mulți copii aplecați și sprijinindu-se cu mîinile de genunchi (🖼 854) ¶ 15 🎼 👉 ARCUȘ ¶ 16 🌿 BARBA-CAPREI, numele mai multor plante și ciuperci 👉 BARBĂ; – CAPRĂ-NEMȚEASCĂ = CALCEA-CALULUI; – PICIORUL-CAPREI¹, plantă erbacee cu tulpina groasă, cu flori albe sau roșietece întrebuințată odinioară ca leac contra podagrei (Aegopodium podagraria) (🖼 855 ; -PICIORUL-CAPREI² – SPANAC-SĂLBATIC; -ȚÎȚA-CAPREI¹, plantă erbacee cu flori galbene dispuse în capitule (Tragopogon pratensis) (🖼 856); – ȚÎȚA-CAPREI² – BARBA-CAPREI¹ [lat. capra].

sárcă, sărci, (țarcă), adj., s.f. (reg.) 1. Coțofană (Pica pica). 2. (Capră) neagră cu alb. ■ (top.) Sarca, cătun contopit cu Borșa. ■ (onom.) Sarca, nume de familie în jud. Maram.; Sărci, poreclă pentru locuitorii din Bontăieni și Cărbunari. – Din magh. szarka „coțofană” (Galdi, după DER; DEX, MDA).

afumat a. 1. pus sau ars la fum; 2. parfumat: odaie afumată cu smirnă; 3. acoperit cu fum, îngălbenit prin vechime: icoane afumate; 4. fumuriu: caprele sunt negre, roșcate, afumate; 5. pop. afumat (cu luleaua), beat: era afumat rău nenea Ghiță CAR.

ZĂBALĂ, zăbale, s. f. 1. (La sg. sau la pl. cu valoare de sg.) Parte a căpăstrului, constînd dintr-o bară subțire de metal cu două brațe care se introduce în gura calului, capetele frîului petrecîndu-se prin cîte un inel la capetele ei, pentru ca animalul să poată fi strunit. Prefectul... se depărtă repede spre trăsura prințului, care-l aștepta îndărătul gării, cu vizitiul țigan pe capră și caii negri, nervoși, scurmînd pămîntul și mesteeîndu-și zăbalele. DUMITRIU, B. F. 13. La doi pași de el, caii se opriră, iar el sări deodată drept în picioare, apucîndu-i de zăbale. BUJOR, S. 153. Tînărul îndeamnă calul, ținînd scurt zăbala. CARAGIALE, P. 44. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți Cu funii de grea mătasă Și cu zăbale alese. HODOȘ, P. P. 201. 2. (La pl.) Bubulițe albicioase, molipsitoare, care se ivesc la oameni (mai ales la copii) în colțurile gurii și la vite, pe buze. 3. (La pl.) Bale. Lelea-i cu brîu și cu zale Și la gură cu zăbale. Țipă-ți, lele, zalele Și-ți șterge zăbalele! ȘEZ. XII 151. 4. (Mai ales la pl.) Colțurile umflate, albicioase ale ciocului puilor de pasăre. – Pl. și: (Mold.) zăbăli (C. PETRESCU, Î. II 104) și zăbele (ȘEZ. I 77, ib. II 130).

barză sf [At: BIBLIA (1688), 137 / Pl: berze (rar) ~zi^[1] / E: cf alb bardhë] 1 (Orn) Pasăre migratoare din ordinul picioroangelor, cu ciocul, gâtul și picioarele foarte lungi (Ciconia ciconia) Si: cocostârc, (reg) stârc. 2 (Orn; îs) ~ grivă (sau cernită ori neagră) Varietate de barză (1) cu aripile negre. 3 (Îcs) De-a ~za Joc de copii. 4 (Zlg; pan) Capră bălțată cu negru.

bucălaie [At: JAHRESBER. XVI, 221 / V: ~col~, ~coliță / Pl: ~lăi / E: bucă + laie] 1 sf Oaie cu botul negru. 2 sf (Rar) Capră cu botul negru. 3 sf (Rar) Cățea cu botul negru. 4 a (D. ovine) Care are lâna albă și botul și extremitățile membrelor negre sau de culoare închisă.

ciornă [At: PANN, E. IV, 155 / V: cioar~ / Pl: ~ne / E: rs чорный „negru”] 1 sf Lucrare scrisă într-o primă redactare, care urmează a fi transcrisă după ce va fi corectată Si: bruion, concept. 2 sf Registru comercial din care se trec indicațiile în jurnal Cf strață, terfelor. 3 a (Reg; îs) Capră ~ Capră cu capul negru Cf bucălaie, cirnoglavă, laie.

ciornoglav, ~ă sn [At: H XIV, 436 / V: ~năglavă sf, ~af sn, ~oclav a / Pl: ~i, ~e / E: bg черноглава „cu capul negru”] (Reg) 1 sf Capră cu coarnele date pe spate. 2 sn Iarbă înaltă cu ghimpi Cf ciorgânlav (1). 3 a Bolnav.

muscur¹, ~ă [At: DR III, 210 / V: (înv) mos~ / Pl: ~i, ~e / E: nct] 1-2 sf, a (Pop) (Oaie sau capră) de culoare albă și cu pete negre pe bot. 3-4 sf, a (Pop) (Oaie sau capră) de culoare neagră și cu pete albe la urechi și pe bot. 5 a (Pop; d. cai) Sur. 6 a (Pop; d. câini) Vânăt înspicat, cu pete de culoare deschisă. 7 sf Oaie albă. 8 a (Reg; d. culori) Spălăcit.

MUSCUR¹, -Ă -adj. 1. (Popular; adesea substantivat) (Oaie sau capră) de culoare albă și cu pete negre pe bot (DR. III, 210, H IV 146, CIAUȘANU, V. 181, id. GL., A VI 9); (oaie sau capră) de culoare neagră și cu pete albe la urechi și pe bot (RĂDULESCU-CODIN, T. PAPAHAGI, M. 226); (despre cai) negru-alb, sur (H XVIII 803); (despre cîini) vînăt înspicat, cu pete de culoare deschisă (ib. I 7, XVIII 803, GLOSAR REG.). 2 epi: una roaibăși una moscură (a. 1834). IORGA, S. D. XXI, 436. Colorile (berbecului și oei) sînt: alb, negru, bălțat . . . , oacheșă, muscură. H IV 9. ♦ (Substantivat,f.) Oaie albă (Izvorul Alb-Piatra Neamț). A V 33. 2. (Regional; despre culori) „Spălăcit” (Roșia- Beiuș). ALR II 3 412/310. – Pl.: mascuri, -e. - Și: (învechit) moscur, -ă adj. – Etimologia necunoscută.

căciulă (-ci), s. f. – 1. Moț de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fîn. – Mr., megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moțată”, ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc”, cu coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămălie < măgălie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puțin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moțat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilință); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moț”, këculjer „ciocîrlan”, këculoń „a avea urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg. kačula „bonetă; moț”, kačulat „moțat”, kačulka „bonetă”, kačuljă se „a-și pune pe cap” (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie”; kacsulia „capră albă cu capul negru” (cf. căcior).

alaci, alace, adj. – (ref. la capre) Jumătate albă, jumătate neagră (Georgeoni 1936: 37). Neagră la cap și pestriță pe spate (Latiș 1993). Bălțat, amestecat. – Din tc. alaça (MDA).

RICHARD [riʃár], Pierre (pe numele adevărat Pierre Deloys) (n. 1934), actor și regizor francez de film. Creatorul unui personaj comic cu mare priză la public. Aiurit, timid, încurcă-lume, permanent agitat, provoacă buclucuri de proporții din care scapă neatins („Lunganul blond cu un pantof negru”, „Îmi sare țandăra”, „Capra”).

alaci, alace, adj. – (ref. la capre) Jumătate albă, jumătate neagră (Georgeoni, 1936: 37). Neagră la cap și pestriță pe spate (Latiș, 1993). Bălțat, amestecat. Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei, în var. alac, cu același sens (DRT, 2010). – Din tc. alaça „pestriț” (Șăineanu, Scriban, DER, MDA).

capră sf [At: CORESI, EV. 26/9 / Pl: ~re / E: ml capra] 1 Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu părul lung, cu coarne mai mari și diferențiate la masculi (Capra). 2 Animal care face parte din genul Capra (1). 3 (Pre) Femelă a unui mamifer din genul Capra (2). 4 (Îs) ~ de stâncă Capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coamele în formă de spadă (Capra ibex). 5 (Îs) ~ domestică Animal domestic rumegător crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). 6 (Îe) A împăca și ~ra și varza A împăca două interese opuse. 7 (Îe) ~ra sare masa și iada sare casa Copiii își întrec părinții. 8 (Mol; îe) Sare ca ~ra în zestre Se spune fetelor obraznice, când se produce o dezordine mare, un talmeș-balmeș. 9 (Pfm; îs) ~ râioasă Om înfumurat. 10 (Îe) ~ra râioasă poartă coada îmbârligată Se zice despre un om sărac și mândru. 11 (Îe) A merge ~ A umbla de-a bușilea. 12-15 Piele de capră (2-5). 16 (Înv) Păr de capră (5) tuns (folosit la urzeala hainelor de calitate inferioară). 17 (Îc) ~-neagră sau ~ de munte Capră sălbatică cu blana brună-neagră, cu coame scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 18 (Orn; îc) ~ra dracului Sfrâncioc mare (Lanius excubitor). 19 (Bot; reg; îc) ~ nemțească Calcea calului (Caltha palustris). 20 (Bot; reg; îae) Bulbuci (Trollius europaeus). 21 Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (2), care bate ritmic din falei Si: țurca. 22 Personajul mascat din jocul capra (21). 23 (Șîcs) De-a ~ra Joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. 24 Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 25 (Olt) Instrument pentru măsurat distanțe, asemănător compasului (format din două șipci așezate în unghi, unite printr-o a treia șipcă pentru susținere) și care are, de obicei, o deschidere de doi metri. 26 Sistem de lemne încrucișate, care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 27 (Îs) ~ra podului Element de construcție format din două picioare, unite sus cu o cosoroabă. 28 (Îs) ~ra casei Grindă groasă la acoperișul casei. 29 Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra Si: (reg) cumpănă. 30 Roată cu care se întoarce moara spre vânt. 31 (Teh) Piesă metalică de susținere pentru diferite organe ale unei mașini. 32 Mașină de ridicat greutăți. 33 Parte a unei viori. 34 Suport mobil cu picioare, utilizat în gospodăriile țărănești pentru susținerea albiei de rufe. 35 Lemn cu mai multe ramuri, utilizat în gospodăriile țărănești ca picior pentru vârtelnița de depănat sau ca suport pentru uscatul trifoiului. 36-39 Scaun sau ladă care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 40 Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patra picioare, cu înălțimea reglabilă. 41 Arșic de miel. 42 Clește. 43 Compasul dogarului. 44 (Reg) Hom de-a lungul podului casei, în lungime de aproximativ un metru, prin care iese fumul în pod Vz cahlă. 45 (Ast; pop) Steaua principală din constelația numită „Vizitiul”. 46 (Ast; pop; îs) Zodia ~rii Luna septembrie.

ciridoană af [At: PRECUP, P. 25 / Pl: ~ne / E: nct] (Reg; d. capră) Care are culoarea neagră, cu excepția obrazului, de culoare roșie.

rândunică sf [At: (a. 1661) GCR I, 179/12 / V: ~nea, (îrg) ~urică, (înv) răndunea, răndurea, ronduncă, rondunea, rundunea, rundurea / G-D: și ~ichii / Pl: ~ici, (rar) ~ice / E: rândunea css (ml hirundinella)] 1 (Șîs ~ de casă, ~ de cămine, ~ de câmp, ~ de coș, ~ de sad, ~ de sat, ~ de țară) Pasăre călătoare cu coada despicată, cu spatele albastru-închis, cu pântecele alb și cu fruntea și bărbia roșii Si: (înv) rândunelă, (reg) rânduniță (Hirundo rustica). 2 (Buc; îcs) De-a ~ca Joc de copii Si: țurcă. 3 (Îc) ~ca-Domnului Codobatură (1) (Motacilla alba). 4 (Îc) ~-de-apă (sau ~-de-lut, ~-de mal, ~-de-pământ, ~-de-pârâu, ~-de-ploaie) Lăstun-de-mal (Riparia riparia). 5 (Îc) ~-de-ploaie (sau ~-de-munte, ~-de-pădure, ~-de-turn, ~-de-ziduri) Drepnea (Cypselus opus). 6 (Îc) ~-de-noapte Păpăludă (Caprimulgus europaeus). 7 (Îc) ~-de-mare Pescăruș (Sterna hirundo). 8 (Îc) ~-de-stepă Ciovică¹ (4)-de-mare (Glareola pratineola). 9 (Reg; șîs ~nea de ploaie, ~ de casă, ~ de fereastră, ~ de oraș, ~nea puturoasă, ~ sălbatică) Lăstun (Delichon urbica). 10 (Reg; prin asemănare cu culoarea penelor) Nume dat unor animale: capră, oaie cu lâna neagră, dar pe pântec albă, vacă. 11 (Reg; prin asemănare cu forma cozii) Tăujer. 12 (Reg; prin asemănare cu forma cozii) Muche dințată făcută din șindrile la vârful acoperișului. 13 (Reg; îf rândunea; prin asemănare cu forma cozii) Scobitură făcută în butucul și în obada roții, pentru a fixa spița. 14 (Prin asemănare cu forma corpului) Ultima dintre cele cinci pânze ale unui catarg, așezată în vârful acestuia. 15 (Reg; prin asemănare cu forma corpului) Fâșie de carne de lângă șira spinării porcului. 16 (Prin asemănare cu forma corpului) „Talpa copitei, osul mort, în formă de unghi”. 17 (Șîs ~ de mare) Pește marin, lung de 40-80 cm, cu capul foarte mare, cu spinarea și aripile roșii și cu pântecele alb-trandafiriu (Trigla hirundo). 18 (Bot; reg; îf rândurică) Iarba-fiarelor (Cynachum vincetoxicum). 19-20 (Reg; art.) Dans popular (și melodia pe care se execută). 21 (Reg; art.) Constelație nedefinită mai îndeaproape.

alaci, alace, adj. (Capră) jumătate albă, jumătate neagră. ■ Atestat și în Maram. din dreapta Tisei, în var. alac, cu același sens. – Din tc. alaça „pestriț” (Scriban, DER, MDA).

TÂRSÂNĂ, târsâne, s. f. 1. Împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac băieri, frânghii, nojițe pentru opinci etc. 2. (Înv.) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct de piele. – Din bg. tărsina.

tîrsînă și (L. V.) -ínă f., pl. e și ĭ (vsl. trŭstĭnina, trŭsina, d. trŭstĭ, păr de animal, de unde și mrom. tîrșină, trușină). Vest. Șnur de păr negru de cal orĭ de capră cu care se leagă opincile pe picĭor. Sfoară, legătoare. V. nojiță, tîrsoacă.

TÂRSÂNĂ, târsâne, s. f. (Pop.) 1. Împletitură din păr negru de cal sau de capră, din care se fac băieri, frânghii, nojițe pentru opinci etc. 2. (Înv.) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct pe piele. – Din bg. tărsina.

TÎRSÎNĂ, tîrsîne, s. f. 1. Împletitură din păr (negru) de cal sau de capră, din care se fac frînghii, baiere, nojițe pentru opinci etc.; obiecte astfel împletite. Se pusese jos și-și lega tîrsînele de la opinci. HOGAȘ, M. N. 215. Rupse unu o tîrsînă, Legă vulpea la o vînă. MAT. FOLK. 99. El în brațe c-o lua, Cu tîrsînă mi-o lega, Spre Dunăre c-o ducea. TEODORESCU, P. P. 638. ♦ Parte a piciorului de care se leagă nojița; gambă. Botea doarme la stupină... Cu durda pe lîngă rînă, Cu flinta lîngă tîrsînă. TEODORESCU, P. P. 604. 2. (Învechit) Țesătură aspră de păr de capră, purtată de asceți sau de călugări direct pe piele. Pe urmă mă îmbracă cu o cămașă de tîrsînă pe pielea goală. GORJAN, H. I 75. – Pl. și: tîrsîni (PĂSCULESCU, L. P. 296).

muscur, -ă, muscuri, -e, adj. (reg.; despre oi, capre) 1. de culoare albă, cu pete negre pe bot. 2. spălăcit.

țigaie f. oaie cu lâna moale, mătăsoasă și creață: sunt țigăi negre, albe, roșii. [Cf. nemț. Ziege, capră].

gheușă sf [At: H II, 27, 28, IX, 60 / V: geușă / P: ghe-u~ / Pl: ~șe / E: nct] (Reg) Capră cu părul de pe cap alb cu negru.

MOHAIR s. n. Păr de capră angora, folosit în industria textilă pentru fabricarea stofelor, covoarelor, fetrului etc.; p. e x t. postav țesut din lînă amestecată cu păr de capră angora (sau cu fire de mătase). Muhair mijlociu, buc. 45 bani, prost 22 b. (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Starița se ocupa . . . cu facerea de șiacuri, mohairuri de lînă și mătasă etc. I. IONESCU, P. 336. Rasa largă de mohair cafeniu . . . se revărsa în falduri pînă la pămînt. VLAHUȚĂ, N. 138. Se pun la vopsit firele de lînă toarse subțiri, din care se fac postavuri subțiri (mohaiuri). PAMFILE-LUPESCU, CROM. 129. Să cumpere muhair sau alte lucruri migălite de mînă. STĂNOIU, C. I. 193, cf. 74. Mama plângea, în broboada ei de mohair. KLOPȘTOCK, F. 78, cf. 7, 281. Popa Neagu,. . . într-un anteriu pămîntiu de mohair, . . . ia cuvintul. CAMIL PETRESCU, O. II, 437, cf. I, 100. Haina largă de mohair negru. SADOVEANU, P. M. 58. Mohairul provine din părul caprei. . . zisă capră de Angora. IONESCU-MUSCEL, FIL. 408, cf. H IX 511. – PI.: mohairuri. - Și: (învechit) muhair, muhaiér (ȘIO II₁, 264), (regional) mohái, muhái (pl. muhaie L. ROM. 1959, nr. 3, 66 și muhaiuri COMAN, GL.) s. n. – Din fr. mohair. – Variantele cu mu- < tc. muhayer.

BUCĂLĂU, -LAIE adj. 🐑 Cu botul negru, cu una sau cu amîndouă fălcile negre (vorb. de berbeci sau de oi, ‼ de capre) [bucă + laiu].

BURETE s. 1. (ZOOL.; Spongia officinalis) spongie. 2. (ZOOL.) burete-de-mare (Spongiaria) = spongier. 3. (prin Ban.) spumă, (Transilv. și Ban.) șponghie. (~ de șters tabla.) 4. (BOT.) burete-de-casă v. ciupercă de pivniță; burete-de-conopidă = a) (Clavaria coralloides) = (reg.) crețișoară, curălice, meloșel, opintici (pl.), togmăgel, barba-caprei, burete-creț, laba-mâței; b) (Ramaria botrytis) rămurele (pl.); burete-de-mesteacăn (Cortinarius cinnamomeus) = (reg.) pâinișoare (pl.); burete-de-nuc (Polyporus squamosus) = (reg.) păstrăv; burete-flocos (Lactarius torminosus) = (reg.) flocoșel; burete-galben (Cantharellus cibarius) = (reg.) gălbinele (pl.), gălbiori (pl.), urechiușă, unghia-caprei; buretele cerbilor (Scleroderma vulgare) = (reg.) bășina-porcului; burete-negru (Pleurotus ostreatus) = păstrăv; burete-pestriț (Amanita muscaria) = (reg.) burete-șerpesc, (Mold.) pălăria-șarpelui; burete-șerpesc (Lepiota procera) = (Mold.) pălăria-șarpelui.

BURETE s. 1. (ZOOL.; Spongia officinalis) spongie. 2. (ZOOL.; burete-de-mare (Spongiaria) = spongier. 3. (prin Ban.) spumă, (Transilv. și Ban.) șponghie. (~ de șters tabla.) 4. (BOT.) burete-de-casă (Merulius lacrymans) = ciupercă de pivniță; burete-de-conopidă (Clavaria coralloides) = (reg.) crețișoară, curălice, meloșel, opintici (pl.), togmăgel, barba-caprei, burete-creț, laba-mîței; burete-de-mesteacăn (Cortinarius cinnamomeus) = (reg.) pîinișoare (pl.); burete-de-nuc (Polyporus squamosus) = (reg.) păstrăv; burete-flocos (Lactarius torminosus) = (reg.) flocoșel; burete-galben (Cantharellus cibarius) = (reg.) gălbinele (pl.), gălbiori (pl), urechiușă, unghia-caprei; buretele cerbilor (Scleroderma vulgare) = (reg.) bășina-porcului; burete-negru (Pleurotus ostreatus) = păstrăv; burete-pestriț (Amanita muscaria) = (reg.) burete-șerpesc, (Mold.) pălăria-șarpelui; burete-șerpesc (Lepiota procera) = (Mold.) pălăria-șarpelui.

lemn sn [At: COD. VOR.² 75^v/6 / Pl: ~e / E: ml lignum] 1 (Îvr) Arbore (1). 2 (Îvr) Arbust. 3 (Rel; cu determinările „vieții”, „cunoștinței binelui și răului”) Pom aflat în rai, din ale cărui fructe Dumnezeu le-a interzis lui Adam și Evei să mănânce. 4 (Înv; fig; îs) ~ul vieții Credință creștină. 5 (Trs; șîs ~ sălbatic) Portaltoi. 6 Trunchi sau ramuri ale unui arbore tăiat, care servește la construcții, drept combustibil etc. 7 Bucată ruptă sau tăiată din trunchiul sau ramurile unui arbore sau arbust. 8 (Prc) Trunchi de arbore tăiat și curățat de crengi Si: buștean (2). 9 (Îe) A crăpa ~ele de ger sau a fi (un) ger de crapă ~ele A fi foarte frig. 10 (Îe) A da ~e la cel de îngrădește A face lucruri inutile. 11 (Îe) A încurca ~ele degeaba A nu face nimic. 12 (Îe) A o pune de mămăligă cu ~e verzi A acționa ineficient. 13 (Îe) A intra în ~e de Crăciun A cădea pe gânduri. 14 (Mun; îs) ~ de ouă Bucățele de lemn, îmbibate cu o substanță roșie, care se folosesc la vopsitul ouălor de Paști. 15 (Mun; îlav) A ~e seci Foarte tare. 16 (Mun; pex; îal) Exagerat. 17 (Îe) A rămâne (de) ~ (sau ca de ~) A rămâne nemișcat din cauza surprizei, a unei emoții puternice etc. Si: a încremeni, a înlemni. 18 (Îe) A fi de ~ (sau ca ~ul) A nu simți nimic. 19 (Fig; îae) A fi insensibil la ceva. 20 (Îae) A rămâne imobil. 21 (Îe) A se face de ~ A înțepeni. 22 (Îae) A deveni dur. 23 (Fam; îe) A se face ~ A se îmbăta foarte tare. 24 (Îe) A îngheța ~ A îngheța foarte tare. 25 (Îe) A dormi ~ (sau ca ~ul) A dormi profund. 26 (Îe) A tăcea ~ A nu scoate nici o vorbă. 27 (Îe) A sta de ~ (Tănase) A sta degeaba. 28 (D. oameni; îe) A fi de ~ (Tănase) A fi lipsit de energie și de inițiativă. 29 (D. oameni; îae) A fi prost. 30 (Îe) A fi ~ de tufă A nu fi bun de nimic. 31 (Mol; d. oameni; îe) A sta (sau a ședea) ca găina (sau curca) în ~e A fi posac. 32 (Mol; d. oameni; îae) A fi tăcut. 33 (Îe) A fi ~ A fi foarte beat. 34 (Îe) A dormi de poți tăia ~e pe el Se spune despre cineva care doarme foarte adânc. 35 (Lsg; csc) Material compact, solid și fibros, provenit din prelucrarea trunchiului sau a ramurilor arborilor, care diferă ca rezistență, compoziție și culoare de la o specie la alta și care este folosit la construcții, la confecționarea mobilei, a unor obiecte decorative sau de uz casnic etc. 36 (Îs) ~ verde Lemn (35) abia tăiat, din care nu s-a evaporat apa. 37 (Îs) ~ alb Lemn (35) de brad. 38 (Îs) ~ rotund Tip de material lemnos constituit din trunchiuri nefasonate de arbori, care servesc în special la construirea podurilor și a acoperișurilor de la case. 39 (Ent; Trs; Olt; îc) Vierme-de-~ (sau, reg, codat-din-~, carete-de-~) Car-de-pădure (Bostryohus tipygraphus). 40 (Ent; reg; îc) Tăietor-de-~e Scripcar (Saperda carcharia). 41 (Ent; reg; îc) Stelniță-de-~ Vaca-domnului (Pyrrhocoris apterus). 42 (Ent; Trs; îs) Păduche-de-~ Ploșniță (Cimex lectularius). 43 (Îlv) A ajunge (ori a rămâne, a aduce, a lăsa pe cineva) în sapă de ~ A sărăci. 44 (Îe) A porni (sau a începe) de la lingură de ~ A porni în viață fără avere. 45 (D. diverse alimente, carne, etc.; îe) A sta ~ A rămâne tare în urma fierberii. 46 (Bot; lsg) Țesut conducător și mecanic dur, compact sau fîbros, format din trahee, parenchim și fibre de lignină, care alcătuiește tulpina, ramurile și rădăcina arborilor și arbuștilor. 47 (Pex) Structură vegetală lemnoasă. 48 Obiecte sau părți ale acestora confecționate din lemn (46). 49 (Reg) Unealtă cu vârf ascuțit cu care se fac găuri pentru implantarea semințelor în pământ Si: chitonag. 50 (Reg; îs) Cioc de ~ Ac mare folosit la confecționarea mănușilor. 51 (Reg) Bețișor cu care se împinge dopul la pușca de soc. 52 (Reg) Băț cu care se duce o greutate pe umăr Si: (reg) cobiliță. 53 (Trs; Mol) Butuc al nicovalei. 54 (Reg) Talpă la joagăr. 55 (Mol) Tălpi la războiul de țesut. 56 (Pop; mpl; șîs ~le scării) Carâmbi ai scării. 57 (Reg; lpl) Stâlpi care alcătuiesc stăvilarul la moară. 58 (Mar; Mun) Bârnă. 59 (Reg; lpl) Fiecare dintre prăjinile, lemnele sau crengile legate câte două cruciș, care se așează de o parte și de alta a unui acoperiș de paie, a unei clăi de fân, pentru a le face să reziste împotriva vântului, a furtunii etc. Si: (reg) păianjen, martac. 60 (Pop) Placă lemnoasă pe care sunt fixați colții greblei. 61 (Pop; șîs ~ de pisat) Pisău. 62 (Reg; îs) ~ cu ghiulea Mai². 63 (Reg) Schiuri rudimentare. 64 (Îvr; îs) ~ adâncat Barcă primitivă obținută prin scobirea unui trunchi de copac. 65 (Ban; Trs) Scaun al coșului de la moară. 66 (Trs) Strat de care este prinsă broasca la moară. 67 (Reg; îs) ~ul sobei Vătrai. 68 (Olt) Tindeche la plug. 69 (Trs) Pod la gealău. 70 (Reg) Jujeu. 71 (Reg; îs) Mâță de ~ Cursă pentru șoareci. 72 (Reg; îs) ~ de țigară Țigaret. 73 (Rel; înv) Crace ca instrument de tortură. 74 (Rel; înv; îs) ~ sfânt Cruce pe care a fost răstignit Iisus Hristos. 75 (Pop) Sicriu. 76 (Pop; fig) Moarte. 77 (Îc) ~-câinesc (sau ~ul câinelui, ~-de-câine) Arbust din familia oleaceelor, cu frunze mici și groase, cu flori albe, cultivat prin grădini ca gard viu Si: (reg) măliniță, mălin-negru (Ligustrum vulgare). 78 (Bot; îac) Tulichină (Daphne mezereum). 79 (Bot; reg; îac) Dafin (Daphne laureola). 80 (Reg; îac) Planta Daphne odora. 81 (Bot; reg; îac) Lămâiță (Daphne cneorum). 82 (Bot; reg; îac) Crușân (Rhamnus frangula). 83 (Bot; reg; îac) Verigar (Rhamnus cathartica). 84 (Bot; reg; îac) Salbă-moale (Evonymus europaeus). 85 (Reg; îac) Planta Evonymus latifolius. 86 (Bot; reg; îac) Scoruș (Sorbus aucuparia). 87 (Bot; reg; îac) Drimoc (Viburnum lantana). 88 (Bot; reg; îac) Caprifoi (Lonicera xylosteum). 89 (Îc) ~ul-Domnului (sau ~ul-lui-Dumnezeu, ~-domnesc) Arbust din familia compozitelor, cu flori galbene, dispuse în mici capitule sferice, cu miros de lămâie, cultivat prin grădini și folosit în medicina populară împotriva afecțiunilor digestive Si: lemnuș (12), (reg) rozmarin (Artemisia abrotanum). 90 (Bot; reg; îac) Pelin (Artemisia absinthium). 91 (Bot; reg; îac; șîc ~ul-Maicii- Domnului) Peliniță (Artemisia annua). 92 (Bot; reg; îac) Veninariță (Gratiola offîcinalis). 93 (Bot; reg; îac) Lumânărică (Verbascum thapsus). 94 (Bot; reg; îac) Cimișir (Buxus sempervirens). 95 (Bot; reg; îac) Levănțică (Lavandula angustifolia). 96 (Bot; reg; îac) Jneapăn (Pinus mugo). 97 (Îc) ~ul-Maicii-Domnului, ~-sfânt Plantă ornamentală, foarte aromată, din familia compozitelor, originară din regiunile mediteraneene, cu tulpină ramificată, înaltă până la un metru, cu frunze persistente, cu flori galbene sau albastre, dispuse în mici capitule Si: limbricariță (Santolina chamaecyparissus). 98 (Bot; reg; îc) ~-sfânt Guaiac (Guaiacum officinale). 99 (Îc) ~-dulce Plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu frunze imparipenate, cu flori mici liliachii, cu fructul legumă spinoasă Si: (reg) ciorâng, ciorângan, ciorânglav, fîruță, reglisă, zeliznec (Glycyrhiza echinata). 100 (Îac) Plantă erbacee cu flori albastre sau albe, a cărei rădăcină, cu gust dulce, se folosește în industria farmaceutică Si: (reg) dulcișor, reglisă (Glycyrrhiza glabra). 101 (Bot; reg; îac) Feriguță (Polypodium vulgare). 102 (Bot; reg; îac) Răculeț (Polygonum bistorta). 103 (Bot; îc) ~ galben Dracilă (Berberis vulgaris). 104 (Îc) ~-pucios Arbore mic din familia rozaceelor, cu frunze imparipenate, cu flori albe și frunze de mărimea unui bob de mazăre, roșii și astringente la gust Si: (reg) merișor, scoruj, sorb (Sorbus aucuparia). 105 (Îac) Arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunze, de obicei ovale, vara verzi și toamna roșii, cu flori albe și fructe drupe, negre Si: sânger (Cornus sanguinea). 106 (Reg; îc) ~-râios, ~u-caprei Arbust cu flori albe-verzui sau gălbui, cu fructul o capsulă cu semințe negre (Evonymus verrucosus). 107 (Îc) ~ul-vântului Arbust ornamental din familia oleaceelor, cu frunze ovale și cu flori violete Si: (reg) călin, iorgovan, liliac, melin, orgoian, scumpie (Syringa josikaea). 108 (Trs; îc) ~-pipărat Arbust originar din America a cărui rădăcină se folosește în industria farmaceutică (Lignum sassafras). 109 (Îc) ~ul-bobului Arbust din familia leguminoaselor, cu frunze trifoliate, cu flori galbene-aurii și fructe păstăi Si: drob (Cytisus nigricans). 110 (Reg; îac) Mic arbust cu ramuri lungi și subțiri acoperite cu peri aspri, cu frunze păroase pe partea inferioară și cu flori galbene Si: drob-de-munte (Cytisus hirsutus). 111 (Reg; îac) Mic arbust din familia leguminoaselor, cu frunze lanceolate și cu flori galbene, ale cărui ramuri, fierte în apă, dau o culoare galbenă, folosită la vopsit Si: drobiță (Genista tinctoria). 112 (Bot; reg; îac) Salcâm-galben (Liburnum anagyroides). 113 (Îc) ~-amar Arbore din familia simarubaceelor, care se folosește în industria farmaceutică (Quassia amara). 114 (Bot; reg; îc) ~ul-broaștei Siminoc (Helichrysum arenarium). 115 (Bot; Trs; îc) ~-tătărăsc Arțar (Acer tataricum). 116 (Bot; reg; îc) ~-cu-boabe-albe Hurmuz (Symphoricarpus albus). 117 (Bot; reg; îc) ~-tare Stejar-pufos (Quercus pubescens). 118 (Bot; reg; îc) ~-nelemn Fluierătoare (Tamus communis). 119 (Bot; reg; îc) ~-acru, ~-domestic Cenușar (Ailanthus altissima). 120 (Reg; îc) ~ul-lui-Avram Arbust decorativ, cu flori violete, frumos mirositoare Si: mielărea (Vitex agnus castus). 121 (Reg; îc) ~-de-cuișoare Plantă ornamentală, originară din America, cu flori galbene-aurii, cu fructul comestibil, galben sau negru, cultivată prin grădini Si: cuișor; (reg) angruz, bufte, (Ribes aureum). 122 (Reg; îc) ~-de-aloe Gențiană (Gentiana). 123 (Bot; reg; îc) ~-de-apă Cătină-mică (Myricaria germanica). 124 (Bot; reg; îac) Bucuria-casei (Impatiens balsamina). 125 (Reg; îc) ~-de-acăț, ~-alb Specie de salcâm folosită în medicina populară pentru tratarea unor afecțiuni pulmonare și digestive (Robinia pseudacacia). 126 (Bot; reg; îc) ~-alb Lămâiță (Philadelphus coronarius). 127 (Reg; îac) Arbore nedefinit mai îndeaproape. 128 (Îc) Burete-de-~ Planta Lobaria pulmonaria. 129 (Bot; îvr; îc) ~-de-oleu Măslin (Olea europaea).

muscuriu, ~ie a [At: H IX, 482 / Pl: ~ii / E: muscur¹ + -iu] (Reg; d. oi și d. capre) Cu blana de culoare deschisă și cu pete negre pe bot Si: muscur¹ (2).

MIEL s. m. I. 1. Puiul (de sex masculin al) oii, de la naștere pînă la doi ani. V. c î r l a n, c î r ț a r, n o a t e n. Ca intru ínturearece miei grași, așa se fie cu măndarea noastră între tire astădzi. PSALT. 328, cf. 314. Și săturâ ei de grîul satelor, supseră miarea den piatră . . . , unt de vacă și lapte de oaie cu grasul mieilor. CORESI, ap. GCR I, 15/21. Oi cu miei (a. 1 626). GCR I, 74/33. Ș-au spălat veșmintele sale și le-au înălbit în sîngele mielului. N. TEST. (1648), 309^r/9. Aducețî-i cu miei grași, Domnului și slavă. DOSOFTEI, PS. 86/13. Masa cea de taină iaste gata, mielul. . .pentru tine să junghe (a. 1691). GCR I, 293/25, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 187, MAN. GOTT. 132, BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Lupii și mieii nu vorbesc. HELIADE, O. II, 73. Cît sînt ele rușinate, Sărmănelele femei, La bărbați ele sînt date Spre jertfire, ca pe mei. MILLO, în PR. DRAM. 333. Mieii sprinteni pe colnice fug grămadă-n râpigiune. ALECSANDRI, P. III, 33, cf. JIPESCU, O. 48. Îi aducea pe cel mai frumos dintre mieii priori. SLAVICI, N. I, 36. A fost odată ca niciodată, . . . de cînd se luau de gît lupii cu mieii. ISPIRESCU, L. 1, cf. 208, LIUBA-IANA, M. 110. Cînd fată oile, partea bărbătească se cheamă miel. ȘEZ. VII, 192. Carnea de miel (între 6 luni) este plăcută la gust. BIANU, D. S. 516. Mieii bolnavi se freacă la foaie cu oloiu de sămînță. PĂCALĂ, M. R. 271. Mieii fătați. . . sînt lăsați pînă în săptămînă moșilor cu mamele lor. DIACONU, P. 12, cf. 37. Oile cu miei sînt băgate în strungă, GR. S. VI, 53. Lupul, mielul, leul. . . Stau în fabulă, de sfadă, ca la teatru, cîte doi. ARGHEZI, S. P. 9. Partea bărbătească se zice mei, cîrlan, berbec. H III 96. Măi mocane, oaia mea a fătat trei miei. ib. XIII 348, cf. I, II, III, IV, V, VIII₂, IX, XIII, XV, XVI, XVIII. Uște-mi-se cununa Ca cîmpu primăvara, Cînd oile sînt cu miei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 243. Ușurelu-s ușurel, C-am mîncat carne de miel. id. ib. 364, cf. ALR I 377, 1772, 1773, 1775, 1776, 1778, 1 780, 1849, ALR SN I h 251, A I, II, III. Mielul blînd suge la două oi (sau mume). PAMFILE, J. II, 154. Între lup și între miel, credință nu se păzește. ZANNE, P. I, 513. Nici oaia cu doi miei, nici lupul flâmînd. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 513. Lupul, unde a mîncat mielul, nouă ani cearcă a-și găsi hrana. ZANNE, P. I, 517. Tot mielul pe piciorul lui se spînzură (= fiecare pasăre pe limba ei piere, v. p a s ă r e), id. ib. 554. Mielul, după ce e slab, are și coada lată. id. ib. Am luat un miel și m-am văzut chel, se spune despre copiii care sînt tunși pînă la piele. Cf. id. ib. II, 518. Și mielul bine fript și frigarea să nu arză. id. ib. III, 663. Am un ocolaș Plin de miei albi (Dinții). GOROVEI, C. 132. ◊ (Ca termen de comparație) Munții giucară ca berbecii oilor și dealurile ca mieii oilor. PSALT. HUR. 99^r/9, cf. PSALT. 242, 243, CORESI, PS. 321/5. Ca un miel de giungheat pentru păcatele noastre. VARLAAM, ap. GCR I, 104/37. Iorgachi visternicul venisă. . . de bună voie, ca un miel spre giunghere. M. COSTIN, LET. I, 326/22. Acestu Dosofteiu mitropolit. . . multe limbi știe . . . și altă adîncă carte și-nvățătură. . . și blînd ca un miel. NECULCE, L. 98, cf. PAMFILE, J. I, 127, H XIV 106. ◊ (Regional) Miel sugărel v. s u g ă r e l. De-a mielul = numele unui joc de copii, care constă în azvîrlirea unui băț astfel ca acesta să atingă pe rînd pămîntul cu cele două capete. Cf. PAMFILE, J. I, 53. (Regional) Zăpada (sau omătul, neaua) mieilor sau zăpada la miel = mielușei. V. m i e l u ș e l (II). Ș-au să ne mai bată viscole, căci trebuie să vie asupra lumii omătul mieilor. SADOVEANU, 92, cf. ALR II 2440/64, 102. ◊ E x p r. A umbla ca mielul orbului = a) a umbla neîngrijit. Cf. ZANNE, P. IX, 663; b) a umbla fără rost. Cf. id. ib. A avea somnul mieilor = a dormi mult. Cf. PAMFILE, j. II, 154. A se face miel de ghindă = a fi lipsit de caracter. ZANNE, P. IX, 663. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. LM, DDRF, ZANNE, P. VI, 684. ◊ (În limbajul bisericesc) Mielul lui Dumnezeu (sau Domnului) - Isus Hristos. Iată mielul lui Dumnezeu carele ridică păcatul lumei. ANTIM, P. 27, cf. LM. ♦ Carne de miel (II). Ospătarul le dete borș cu miel. NEGRUZZI, S. I, 280. ♦ Blană de miel (I 1). Cf. LB. Un cap cu plete de o sălbătăcită neregularitate, înfundat într-o căciulă de miel. EMINESCU, N. 33. S-a ivit un voinicel. . . Cu cușmă creață de miel. ȘEZ. I, 10. 2. P. g e n e r. (Rar) Puiul (de sex masculin al) altor animale decît oaia. Această lamă fiind parte femeiască și întimplîndu-să a ave doi mei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99/19. Mielul caprei. GL. V. J. II. 1. (Regional, în sintagma) Miel negru = motiv decorativ cusut cu lînă neagră pe gulerul și pe mînecile cojocului. Pe guler se coase mielul negru din lînă măruntă. PĂCALĂ, M. R. 513. Tot cu miel negru și cu umplutură se provăd și brațele și mînecile. id. ib. 2. (Neobișnuit, în sintagma) Mielul cel de aur = numele unei decorații spaniole; lîna de aur. Filip II craiul Ispaniei. . . au dăruit pe Sigismund Batori cu mielul cel de aur. . . și i l-au și acățat pre piept cu mare pompă. ȘINCAI, HR. II, 265/21. – Pl.: miei. – Lat. agnellus.

MUSCURIU, -IE adj.. (Regional; despre oi și despre capre) Cu blana de culoare deschisă și cu pete negre pe bot; muscur¹ (1). Oaie muscurie. H IX 482, cf. CHEST. V 75/39, 76/94, DR. III, 210, L. ROM. 1959, nr. 2, 53. – Pl.: mascurii. – Muscur¹ suf. -iu. .

căpríŭ, -íe (est) și căprúĭ, -úĭe (vest) adj. (d. capră, adică „ca de capră, de căprioară, de gazelă”). Ochĭ căpruĭ, ochĭ castaniĭ, nu chear negri.

căpruiu a. negru bătând în galben, vorbind de ochi. [Lit. ca ochii de capră].

BUCĂLAIE, bucălăi, s. f., adj. (Oaie, capră, cățea) cu lâna albă și cu botul și extremitățile membrelor negre sau castaniu-închis. – Bucă + laie.

mărăcinar sm [At: MARIAN, O. I, 261 / Pl: ~i / E: mărăcine + -ar] 1 Specii de păsări mici, migratoare, insectivore, care trăiesc prin mărăcinișuri, în apropierea apelor. 2 (Șîc ~-mare, ~-cu-gât-negru, ~cu-cap-negru) Pasăre cu capul, spatele și gâtul negre, cu pântecele alb și părțile inferioare roșii-gălbui Si: pietroșel, (reg) capra dracului, tâitoare (Saxicola torquata rubicola). 3 (Șîc ~-mic, ~-cu-gât-roșu, ~-de-Iuncă) Urzicar (Saxicola rubetra). 4 (Șîc ~-mic-dalmatin, ~-de-luncă) Pasăre asemănătoare cu urzicând, dar cu pete ruginii mai deschise (Saxicola rubetra spatzi). 5 (Șîc ~-caucazic) Pasăre de culoare mai deschisă decât speciile amintite mai sus, cu dungi gălbui și late pe spate (Saxicola torquata maura).

MĂRĂCINAR s. m. Nume dat mai multor păsări mici, migratoare, insectivore, care trăiesc prin mărăcinișuri, în apropierea apelor: a) (și în sintagmele mărăcinar mare. MARIAN, O. I, 261, DOMBROWSKI, P. 385, mărăcinar cu gît negru, DOMBROWSKI, P. 385, mărăcinar cu cap negru, id. ib.) pasăre cu capul, spatele și gîtul negre, cu pîntecele alb și părțile inferioare roșii-gălbui ; pietroșel, (regional) țîitoare, capra-dracului (Saxicola țorquata rubicola). Cf. BĂCESCU, PĂS. 307 ; b) (și în sintagmele mărăcinar mic, MARIAN, O. I. 261, BARCIANU, DOMBROWSKI, P. 381, mărăcinar cu gît roșu, DOMBROWSKI, P. 382, mărăcinar de luncă, id. ib. 384) urzicar (Saxicola rubetra). BĂCESCU, PĂS. 307 ; c) (și în sintagmele mărăcinar mic dalmatin, DOMBROWSKI, P. 383, mărăcinar de luncă, id. ib. 384) pasăre asemănătoare cu urzicarul, dar cu pete ruginii mai deschise (Saxicola rubetra spatzi). id. ib. ; d) (și în sintagma mărăcinar caucazic, id. ib. 389) pasăre de culoare mai deschisă decît speciile amintite mai sus, cu dungi gălbui și late pe spate (Saxicola torquata maura), id. ib. Locul de petrecere al mărăcinarilor sînt fînațele percurse de rîuri, sau în apropierea cărora se află alte ape. MARIAN, O.I, 262. - Pl.: mărăcinari. – Mărăcine + suf. -ar.

corb, corbă, coarbă, adj. – 1. Negru: „Cucule, pasăre coarbă, / Spune la mândru că-s roabă” (Papahagi, 1925: 182; Vadu Izei). „Capră corbă” (Papahagi, 1925; loc. Mara). 2. Negricios, bărnace; brunet: „M-o lăsat că nu i-s dragă / Ș-o cuprins o coarbă neagră” (Papahagi, 1925: 192; Săcel). – Cf. corb „pasăre cu penaj negru” (< lat. corvus) (MDA).

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor, a hoților. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi în largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada de culoare neagră; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

lup sm [At: CORESI, EV. 195/24 / Pl: ~i / E: ml lupus] 1 Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). 2 (Pop; îe) ~ îmbrăcat în piele de oaie sau ~ în pielea oii Se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. 3 (Pop; îe) A intrat ~ul în coșar Se spune cuiva ca îndemn pentru a se feri de hoți. 4 (Pop; îe) A da oile în paza ~ului A lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. 5 (Pop; îe) A trăi ca ~ul în (sau la) stână A trăi rău. 6 (Pop; îe) A trăi ca ~ul în pădure A trăi fericit. 7 (Reg; îe) A se arunca cum se aruncă ~ii la miei A se repezi la cineva cu toată puterea și cu toată cruzimea. 8 (Pop; îe) A avea urechi de ~ A auzi bine. 9 (Pop; îe) A avea peri de ~ A fi dușmănit de toți. 10 (Pop; îe) A închide ~ul în stână A-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. 11-12 (Pfm; îe) A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) ~ul A înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. 13 (Pop; îe) A avea foamea ~ului sau a fi (a veni) cu nouă (sau cu șapte) ~i A fi înfometat. 14 (Pfm; îe) A se bate ~ii la gura cuiva Se spune despre cineva care mănâncă cu multă lăcomie. 15 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa) ca din gura ~ului A salva un lucru aproape pierdut. 16-17 (Îae) A (se) salva dintr-o situație foarte grea. 18 (Pop; îe) A se duce (ca) pe gura ~ului A dispărea cu repeziciune. 19 (Pop; îe) A-i mirosi a urmă de ~ A bănui. 20 (Pop; îe) A se arunca în gura ~ului A se expune primejdiilor. 21 (Pop; îe) A se linge ~ul pe bot A fi frig afară într-un anotimp nepotrivit. 22 (Îe) Vorbești de ~ și ~ul la ușă Se spune atunci când se vorbește despre cineva care tocmai sosește. 23 (Pfm; îlav) De când era ~ul cățel (și măgarul vițel) sau de când ~ii albi Foarte demult. 24 (Îs) Foame de ~ Foame foarte mare. 25 (Îcs) De-a ~ul (și sau cu) oile Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 26 Blană de lup (1) lucrată de argăsitor. 27 (Fig) Om hrăpăreț și crud. 28 (Îc) Câine-~ Câine ciobănesc german. 29 (Pop) Flăcău mascat cu un cap de lup (1). 30 (Fig; îs) ~ bătrân Om cu experiență. 31 (Îas) Om șiret și răutăcios. 32 (Iht; îc) ~ul-bălții Știucă (Esox lucius). 33 (Zlg; îc) ~-de-mare Specie de focă. 34 (Fig; îac) Marinar cu experiență. 35 (Îae) Pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus). 36 (Iht; îae) Lavrac (Morone labrax). 37 (Îae) Pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinții puternici (Anarchichas lupus). 38 (Orn; îc) ~ul-vrăbiilor Sfrâncioc (Lanius excubitor). 39 (Ent; îc) ~ul-albinelor Gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 40 Buștean susținut de o capră (24) deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 41 (Tex; îs) ~ amestecător Mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. 42 (Tex; îs) ~ bătător Mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. 43 (Tex; îs) ~ destrămător Mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesuturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. corectat(ă)

caprifoi sm [At: PANȚU, PL. / V: ~raf~, ~oaie sf, catrafoi / Pl: ~ / E: ml caprifolium] 1 (Șîf -oaie) Arbust cu flori roșietice, gălbui sau albe, foarte mirositoare, cu fructele boabe eliptice, portocaliu-brune, cultivat ca plantă ornamentală Si: cașie, căpriță, curpen, frunza-caprei, ghiară, stânjenită (3) (Lonicera caprifolium). 2 Arbust cu flori roșii-purpurii sau alburii, cu fructele boabe negre, concrescute în partea inferioară, care crește în pădurile muntoase Si: cașie, căpriță, cununiță (Lonicera nigra). 3 Arbust cu flori gălbui-păroase, cu fructele boabe roșii, concrescute în partea inferioară, care crește în pădurile muntoase Si: cașie, căpriță, curpen, cununiță, lemnul câinelui (Lonicera xylosteum). 4-6 Fructul caprifoiului (1-3). 7 (Bot; reg) Cununiță (Spiraea ulmifolia). 8 (Îf căprăfoi) Plantă din familia rozacee (Spiraea media). 9 (Bot; reg) Lemn câinesc (Ligustrum vulgare). 10 (Bot; reg) Saschiu (Vinca minor). 11 Plantă din familia celastracee (Euonymus europaeus). 12 (Bot; îf ~oaie) Crețușcă (Filipendula ulmaria).

mestecă², mesteci, s.f. (reg.) 1. boală contagioasă a oilor și caprelor, care le oprește secreția laptelui; răsfugă. 2. boală contagioasă la om și animale; răsfugă, dalac, bubă-neagră, cărbune, antrax. 3. plantă erbacee cu flori galbene folosită ca medicament împotriva bolilor amintite; răsfug.

sfrâncioc sm [At: MARIAN, O. II, 77 / V: ~ran~, (reg) ~oagă sf, ~og, sfranciog, sfranșcioc, sfranțog, sfercioc, sfecioc, sfircioc, sfârcioc, sprăc~, sprin~, spr~, stranciog, fran~, franciog, frân~ / Pl: ~oci / E: srb svračak] 1 (Șîc ~-mare, ~og-coțofănesc, sferc~-gheoș, ~-popesc, ~-păsăresc) Pasăre răpitoare cenușie pe spate, alburie pe pântece, cu pete negre pe coadă, pe aripi și în dreptul ochilor Si: (pop) lupul vrăbiilor, berbecel, șoimuț, țăcăitoare, capra dracului, (reg) supăsărel (Lanius excubitor). 2 (Șîc ~-roșu, ~-roșietic) Pasăre cu pene ruginii pe aripi și pe spate, cu capul cenușiu și pieptul alb-roșiatic Si: (pop) berbecel, codălbiță, șoimuț, (reg) șofran² (Lanius collurio). 3 (Îc) ~-mic Pasăre mică, cenușie pe spate și alburie-roșiatică pe pântece Si: (pop) berbecel mic, lupul vrăbiilor mic (Lanius minor). 4 (Îc) ~-cu-cap-roșu Pasăre brună-negricioasă pe spate, cu partea inferioară a corpului de culoare albă și având o pată mare de culoare roșie-ruginie pe creștetul capului (Lanius senator). 5 (Îc) ~-coțofenesc sau ~ul-lui-Homeyer Pasăre cu pete mari albe pe aripi și cu coada alburie (Lanius exubitor homeyeri). 6 (Reg; șîc ~-gheoș) Ciocănitoare pestriță mare (Dendrocopus majos pinetorum).

farbă, farbe, fărburi, s.f. – (reg.) Culoare, vopsea. Termen specific subdialectului bănățean (Tratat, 1984). ♦ În societatea tradițională maramureșeană, femeile vopseau cergile (și, în general, țesăturile) cu pigmenți / coloranți obținuți din plante. Abia în secolul XX au apărut coloranții sintetici. Culoarea galbenă se obține din coajă de alun, coajă de nuc, păducel, salcie, frunză de urzică, frunze de măr sălbatic, flori de sânzâiene, flori de soc, flori de sunătoare etc. Culoarea neagră se obține din scoarță de nuc, arin roșu, păducel, stejar. Verdele se obține din brândușă, sunătoare, țâța-caprei. Culoarea maro se obține din frunze maronii de ceapă, fructe de trandafir sălbatic. Vișiniu / roșu se obține din fructe de afin, fructe de soc. Se fixează cu oțet de mere sau pere pădurețe sau zer de lapte. Aceeași plantă dă mai multe culori în funcție de tehnica folosită la vopsire sau perioada recoltării (Memoria, 2001: 53-54). – Din germ. Farbe „culoare, vopsea” (Trans., sec. XVII) (Scriban, DER, DLRM, DEX, MDA).

țâță^[1] sf [At: PSALT. HUR. 17r/10 / V: (îrg) țiță, (reg) țâț sn (Pl: ~uri) / Pl: ~țe, (reg) ~ți / E: ml titia] 1 (Pop) Organ al secreției lactate la femei sau la unele animale mamifere femele Si: mamelă, sân, piept. 2 (Pop; prc) Mamelon. 3 (Pop; spc) Fiecare dintre prelungirile ugerului la animalele femele mulgătoare, prin care se scurge laptele. 4 (Pop; pex) Lapte secretat de țâță (3). 5 (Pop; d. copii; îla) De (sau, reg, la, de la ) ~ (sau ~țe) Sugar. 6 (Pop; îlav) La ~ La piept. 7 (Pop; d. o femeie; îla) Cu ~ Care alăpteză. 8 (Pop; îe) A da ~ A alăpta. 9 (Pop; d. o femeie; îe) A avea ~ A avea suficient lapte pentru a-și alăpta copilul. 10 (Pop; d. o femeie; îe) A-i pieri ~ța A nu mai putea alăpta. 11 (Pop; d. copii; îe) A-i fi de ~ A dori să sugă. 12 (Pop; îe) A secat ~ța caprei A se termina cu foloasele ușor obținute. 13 (Pop; îe) A fi cum îi ~ța A fi bun. 14 (Pop; îe) (A fi) ca copilul cu două ~țe A trăi în belșug. 15 (Pop; îe) (A fi) ca un copil cu ~ța în gură (sau ca un copil la ~) (A fi) fericit. 16 (Pop; îe) Parcă tot suge la ~ Se spune despre un om prost, fără judecată. 17 (Pop; în credințele populare; îe) (A fi) întors de la ~ Se spune despre un copil care, deși a fost înțărcat, este alăptat din nou și care, la maturitate, devine o piază rea pentru semenii săi. 18 (Pop; îc) ~ța-vacii, (reg) ~ța-oii, ~ța-caprei Soi românesc de viță de vie care produce struguri (de masă) cu boabe mari, albe, roșii sau negre, lunguiețe și foarte cărnoase Si: razachie. 19 (Pop; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (18)-vacii Si: razachie. 20 (Bot; reg; îac) Ciuboțica-cucului (Primula veris, officinalis și elatior). 21 (Reg; îc) ~ța-vacii Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 22 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopogon dubius). 23 (Bot; reg; îac) Cupa-oii (Campanula patula). 24 (Bot; reg; îac) Coada-cocoșului (Polygonatum multiflorum). 25 (Bot; reg; îac) Lupoaie (Orobanche purpurea). 26 (Bot; reg; îac) Mierea-ursului (Pulmonaria rubra). 27 (Bot; reg; îac) Ochii-broaștei (Primula farinosa). 28 (Bot; reg; îac) Numele unei plante erbacee nedefinite mai îndeaproape. 29 (Bot; reg; îac) Numele unei ciuperci comestibile, de culoare albă, cu piciorul scurt și pălăria de formă lunguiață și care crește prin locuri nisipoase. 30 (Bot; reg; îc) ~ța-vacii, ~ța-oii Degetar (Digitalis grandiflora). 31 (Bot; reg; îc) ~ța-oii Plantă erbacee perenă, înaltă până la 70 de cm, în partea superioară lânoasă, cu frunze lanceolate și cu flori ca un degetar, de culoare albă-gălbuie, folosită ca plantă medicinală Si: degetar lânos (Digitalis lanata). 32 (Bot; Mol; îac) Degețel-roșu (Digitalis purpurea). 33 (Bot; reg; îac) Mierea-ursului (Pulmonaria angustifolia, Pulmonaria officinalis). 34 (Bot; reg; îac) Numele unei plante nedefinite mai îndeaproape. 35 (Bot; reg; îac) Nume dat unei specii de plante din familia campanulaceelor. 36 (Bot; reg; îc) ~ța-oii, ~ța-oilor Floarea trifoiului Si: arnică (Arnica montana). 37 (Bot; reg; îc) ~ța-caprei Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 38 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopon dubius, pratensis și orientalis). 39 (Bot; reg; îac) Surguci (Consolida ajacis). 40 (Bot; reg; îac) Curpen de munte (Clematis alpina). 41 (Bot; reg; îae) Caprifoi (Lonicera caprifolium). 42 (Bot; reg; îac) Numele unei ciuperci de culoare galbenă, care crește prin păduri, pe tmnehiurile de brad (Clavaria viscosa). 43 (Reg; îac) Roșcovă. 44 (Reg; îac) Numele unui soi de prune nedefinit mai îndeaproape. 45 (Reg; îc) ~ța-pisicii Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, de culoare neagră, brumate, lunguiețe și cu pielița subțire. 46 (Reg; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (45)-pisicii. 47 (Olt; îc) ~ța-iepurelui Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe de mărime mijlocie, lunguiețe și de culoare neagră. 48 (Olt; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (47)-iepurelui. 49 (Ban; îc) ~ța-fetei Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, lunguiețe și de culoare albă. 50 (Ban; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (49)-fetei. 51 (Trs; Mar; îc) ~ța-viei Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe mărunte, alungite și de culoare albă-verzuie. 52 (Trs; Mar; îac) Strugure produs de vița de vie țâța (51)-viei. 53 (Bot; reg; îc) ~ța-cățelii Alior (Euphorbia). 54 (Bot; reg; îc) ~ța-mielului Urechelniță (Sempervivum tectorum). 55 (Buc; îc) ~ța-fiului Plantă de munte cu rizom scurt și gros, tulpină înaltă, frunze ovale și flori roșii Si: răculeț (Polygonum bistorta). 56 (Mun; îc) ~ța-cucoanei Numele unei flori de grădină nedefinite mai îndeaproape. 57 (Pop; șîs strugure țâță, poamă țâță) Soi de viță de vie care produce struguri cu boabe lunguiețe, de obicei mari, cu pielița subțire, brumată, de culoare albă, neagră sau roșie. 58 (Pop; șîs strugure țâță, poamă țâță) Strugure produs de vița de vie țâță (57). 59 (Olt) Ardei iute Si: (reg) țâțoc (2) (Capsicum annuum). 60 (Îvp) Organ atrofiat funcțional și fizic la masculi Si: mamelă. 61 (Mol; îc) ~ța-cățelii, ~-de-cățea Inflamație a ganglionilor limfatici (de la gât și de la subsuori) Si: (pop) uimă. 62 (Mol; îc) ~ța-cățelii Furuncul. 63 (Pop) Parte mai strâmtă în formă de cioc, de la gura unui vas prin care se toarnă, se scurge sau se bea un lichid Si: gurgui (1), țâțână (19), țuțuroi (6). 64 Proeminență în formă de mamelon de pe toarta unui urcior, prin care se bea apă Si: țâțână (20), țuțuroi (5), (reg) țuțurcă. 65 (Reg) Deschizătură în capacul doniței sau al altui vas din doage de lemn cu care se transportă apa la câmp. 66 (Reg; îf țâț) Vas de mici dimensiuni în care se păstrează apa de băut (pentru copii). 67 (Reg; îaf) Bucată mică de lemn rotunjită în partea de deasupra, folosită în loc de minge într-un joc de copii. 68 Jgheab prin care curge mustul de la teasc. 69 (Trs) Parte a sobei sau a vetrei prin care iese fumul. 70 (Reg) Partea de la marginea unei pâini formată din aluatul scurs în timpul coacerii Si: răsunoi. 71 (Reg) Ridicătură de pământ Si: movilă. 72 (Îrg) Țâțână (18). corectat(ă)

BRUSTUR(E) sm. 🌿 1 Plantă cu înfățișarea unui mic arbust, înaltă de 60-120 cm., cu foile foarte mari și late, care crește pe locurile inculte și pe marginea drumurilor; florile ei, purpurii sau violete, alcătuite din niște capitule rotunde, prevăzute de jur împrejur cu mici cîrlige, se agață ușor de hainele trecătorilor și de lîna oilor; e întrebuințată contra durerilor reumatismale și la unele boale de piele (Lappa major, L. minor, L. tomentosa) (🖼 624): muncitorii, desculți, cu frunze de brusturi pe cap (VLAH.) ¶ 2 ~ sau ~ -DULCE CAPTALAN ¶ 3 ~-NEGRU, plantă ierboasă, cu flori galbene care crește mai ales pe munți în pădurile umbroase și umede (Symphytum cordatum) ¶ 4 BRUSTURUL-CAPREI, BRUSTURUL-OII = LĂPTUCUL-OII.

brusture sm [At: PANȚU, PL. / V: (reg) ~scan, ~scălan, ~stan, brostan, brustur / Pl: ~ri / E: nct] 1 Plantă erbacee, din familia compozite, cu frunze foarte mari și late, cu flori roșii sau violete, dispuse în inflorescențe sferice și țepoase, folosite pentru proprietățile lor medicinale Si: lapuc, lipan (Lappa maior sau Lappa minor). 2 (Reg; îc) ~rul-caprei Plantă de pădure care înflorește în iulie și care are florile foarte dulci Si: urechea-porcului (Salvia verticillata). 3 (Reg; îc) ~ negru Plantă erbacee cu flori galben-deschise (Symphytum cordatum). 4 (Reg; îc) ~rul-oii Lăptucul oii (Telekia speciosa). 5 (Reg; îc) ~rul-dulce Captalan (Petasites officinalis). 6 (Reg) Bobovnic (Veronica beccabunga). 7 (Pan; reg) Frunza cea mai mare care învelește varza.

ȚÎNC, țînci, s. m. 1. (Învechit și popular) Puiul anumitor animale (mai ales puiul de cîine, v. cățel). ◊ Compus: țîncul-pămîntului = cățelul-pămîntului, v. cățel (3). 2. (Uneori cu sens depreciativ) Copil (mai ales băiat) mic; plod. La noi se uită curios, mușcînd dintr-un măr, un țînc numai de-o șchioapă. SADOVEANU, O. VII 200. Pe-o mîrțoagă, dintr-o gură de dăsagă Atîrnată de oblînc, Fără scîncet, cu sfială Iese negru la iveală, Numai cît o portocală, Un căpșor mirat de țînc. TOPÎRCEANU, P. O. 37. Un țînc de vreo șapte ani, un țăran în miniatură, scobora niște capre devale. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ (Urmat de determinări arătînd ființa la care se referă) Da’ frați mai ai? – Am. Iaca, țîncul ista de soră. SADOVEANU, O. VII 218.

BURETE sm. 1 🐙 Animal zoofit alcătuit dintr’un fel de sac lipit la bază de stîncile din mare; acest sac are o deschizătură la partea superioară și un mare număr de găuri pe toată întinderea pereților lui; corpul lui e format dintr’un schelet compus din țesătura mai multor firicele elastice; trăește în colonii și se pescuește cu deosebire în marea Mediterană, pe țărmurile Greciei, Siriei și Tunisiei (🖼 655) ¶ 2 Scheletul elastic al acestui animal (sau mai bine al unei colonii din aceste animale), curățat de materiile organice și lăsat cîtva timp într’o soluțiune de acid sulfuric amestecat cu multă apă, e întrebuințat pentru spălat corpul, pentru șters tabla, etc.; Fig. a stoarce ca pe-un ~; bea sau suge ca un ~, e un mare bețiv ¶ 3 pr. ext. Burete artificial, de cauciuc, întrebuințat la toaletă ¶ 4 🌿 Nume generic dat unor plante dintr’o clasă specială de criptogame care trăesc în locurile gunoioase, grase și umede, sau ca paraziți, pe arbori sau pe alte plante; unele din ele sînt bune de mîncare (ciuperca, mănătarca, etc,), iar altele sînt foarte otrăvitoare: muierea ... fripse niște bureți ce aflase prin pădure (RET.); proverb: doar n’am mîncat bureți! (ZNN.), n’am înnebunit; a tăia dracului bureți (ZNN.), a sta fără nici o treabă, a sta cu gura căscată. – Dintre speciile cunoscute la noi în țară, cităm următoarele; ~ -ACRU (sau ~-ALB, ~ -GALBEN, ~ -IUTE, ~ -LĂPTOS, ~ -PIPERAT, ~ -USTUROS) = IUȚARI; -~ BĂLOS¹, ciupercă comestibilă albă, cu miros și gust plăcut; crește pe pămînt în pădurile de fag și de brad (Hygrophorus eburneus) (🖼 656); – ~ BĂLOS² – BĂLOȘEL; – BUREȚI-CĂLUGĂREȘTI, ciuperci foarte mari, comestibile, cu pălăria brună-cenușie, cu carnea albă; cresc toamna pe rădăcinile și trunchiul stejarilor bătrîni; o singură ciupercă cîntărește uneori pînă la 15 kgr. (Polyporus frondosus) (🖼 657); – BURETELE-CALULUI, ciupercă cu pălăria cenușie, verzuie sau roșiatică, cu miros plăcut; crește pe pămînt gras și pe bălegar (Coprinus fimetarius); (🖼 658); – BURETELE-CERBILOR, ciupercă veninoasă, de formă sferică, de coloare galbenă ca lămîia sau galben-brună; carnea e albă la început, apoi devine albăstrie, marmorată și în urmă brună, cu un miros tare și neplăcut; crește prin păduri, vara și toamna; numită în Mold. și „bășina-porcului” (Scleroderma vulgare) (🖼 659); – ~ -CRĂIESC = BURETE-DOMNESC; – ~ -CREȚ¹, ciupercă comestibilă, cu gust plăcut, foarte ramificată, la început albă, apoi gălbuie, crește toamna pe trunchiul copacilor bătrîni din păduri; numită și „burete-de conopidă” (Hydnum coralloides); – ~ -CREȚ² RĂMURELE; – ~ -CREȚ³ – BUREȚI-DE-CONOPIDE²; – ~ -CREȚ⁴ = TOGMĂGEL 1; – Olten. ~ DE-BUBĂ- ~-PUCIOS; – ~-DE-CASĂ CIUPERCĂ; – ~ -DE-CONOPIDĂ¹= ~ -CREȚ¹; – BURETE-DE-CONOPIDĂ² , ciupercă comestibilă, de coloare albă, cu tulpina groasă, din care pornesc rămurele dese și ascuțite, goale înăuntru și fragile; crește prin pădurile umbroase și umede, mai cu seamă în păduri de brad; numită și „barba-caprei”, „burete-creț”, „crețișoară”, „curălice”, „laba-mîței”, „meloșel”, „opintici” sau „togmăgel” (Clavaria coralloides) (🖼 660); – ~-DE-IARBĂ (PĂC.) VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DE-MESTEACĂN, ciupercă comestibilă, cu miros aromatic, cu pălăria cărnoasă de coloarea scorțișoarei, cu piciorul, gol înăuntru, de coloare gălbuie; crește pe pămînt, în păduri, în grămezi mai mari; numită și „pîinișoare” (Cortinarius cinnamomeus); – ~-DE-NUC, ciupercă, cu carnea albă, cu miros pătrunzător și cu gust plăcut; pălăria, galbenă-roșiatică, și prevăzută cu solzi bruni, are forma unui evantaliu; crește pe trunchiul nucilor, fagilor și ulmilor din păduri; numit și „(burete-) păstrăv” sau „păstrăv-de nuc” (Polyporus squamosus); (🖼 661); – ~-DE-PRUND, ciupercă comestibilă, cu gust amar, cu miros foarte aromatic, cu pălăria galbenă-cafenie; crește în grupuri prin păduri, de la primăvară pînă la toamnă; numită (în Bucov.) și „burete-de rouă” (Collybia esculenta); – ~-DE-ROUĂ¹, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare roșie-cafenie; crește pe bălegar și pe lemn putred (Coprinus micaceus); (🖼 662); – ~-DE-ROUĂ², = BURETE-DE-PRUND; – ~-DE-SOC, ciupercă moale, gelatinoasă, concavă, în formă de scoică, de coloare brună-roșiatică; crește pe trunchiurile bătrîne de soc (Hirneola auricula Judae) (🖼 663); – ~-DE-SPIN¹, ciupercă comestibilă, dulce la gust și fără nici un miros, cu pălăria cenușie, purpurie pe margini și verzuie sau gălbuie la centru; crește pe pămînt, prin păduri (Russula grisea); – ~-DE-SPIN², NICORETE; – ~-DE-STEJAR¹, ciupercă cu pălăria bombată, de coloare purpurie, puțin catifelată; crește prin păduri (Boletus purpureus); – ~-DE-STEJAR², ciupercă roșie ca sîngele ce crește pe trunchiul copacilor, mai ales pe stejar; din ea se extrage așa numitul „cleiu de stejar” (Fistulina hepatica) (🖼 664); – ~-DE-VEVERIȚĂ = RĂMURELE; – ~-DOMNESC, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare galbenă; crește pe drumurile de la cîmp; numită (în Trans.) și „burete-crăiesc” (Bolbitius fragilis); – ~-DULCE¹ = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DULCE² = RÎȘCOV; – ~- FLOCOS, ciupercă cu pălăria gălbuie-roșiatică, a cărei carne conține un suc lăptos alb și foarte acru; crește pe pămînt, mai ales prin pădurile de mesteacăn; numită (în Mold.) și „flocoșel” (Lactarius torminosus) (🖼 665); – ~-GALBEN¹, una din cele mai bune ciuperci comestibile cu carnea albă, spre periferie gălbuie, cu miros plăcut și gust puțin piperat; crește în grupuri mici prin pădurile umbroase de fag, de brad și de mesteacăn; numită și „gălbinele”, „gălbiori”, „unghia-caprei” sau „urechiușă” (Cantharellus cibarius) (🖼 666); – ~-GALBEN² = IUȚARI; – ~-GĂLBIȘOR, ciupercă a cărei carne conține un suc lăptos care devine mai tîrziu acru; crește toamna prin pădurile umbroase (Lactarius aurantiacus); – ~-NEGRU = PĂSTRĂV 2; – BURETELE-OILOR, ciupercă comestibilă cu carnea albicioasă, puțin amară și cu miros plăcut; e compusă din mai multe pălării neregulate și legate între ele, de coloare brună gălbuie; crește pe sub brazi și pini, prin mușchi, în grupuri mari, mai ales toamna (Polyporus confluens) (🖼 667); – ~-PESTRIȚ, ~-ȘERPESC, BURETELE-ȘARPELUI, BURETE-DOMNESC-NEBUN (PĂC.), ciupercă foarte veninoasă, cu pălăria de o coloare roșie, frumoasă, acoperită mai adesea de pete albe; crește pe pămînt, în păduri; numită (în Mold.) și „pălăria-șarpelui” (Amanita muscaria) (🖼 668); – ~-PUCIOS, ~-PUTUROS, ciupercă de o formă ciudată, cu piciorul lung de 12-14 cm., de coloare alburie, în vîrful căruia e așezată pălăria conică, foarte scurtă; mirosul puternic, foarte urît, al acestei ciuperci face ca să fie descoperită de la distanță, atrăgînd în același timp muștele și alte insecte, cari mănîncă pulpa conținută în alveole; numită și „burete-de-bubă”, „boțiți” sau „bozuz” (Phallus impudicus) (🖼 669); – ~-ROȘU¹, ciupercă roșie, cu pălăria cărnoasă și piciorul vîrtos; crește prin foile căzute din pădurile de fag și pe cucuruzii de pin (Mycena strobilina); (🖼 670) – ~-ROȘU² = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~ȘERPESC¹, ciupercă comestibilă, cu carnea albă și moale, cu gust și miros plăcut; numită și „pălăria-șarpelui” (Agaricus procerus, Lepiota procera) (🖼 671); – ~-ȘERPESC² = BURETE-PESTRIȚ; – ~ȚEPOS – FLOCOȘEL 1; – BURETELE-VACII, ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, de coloare galbenă-roșiatică; crește pe pămînt, în pădurile de brad și de fag (Lactarius subdulcis); – ~-VÎNĂT, ciupercă comestibilă, de coloare violetă-închisă, cu carnea moale, fără nici un miros; crește izolat printre frunzele uscate din pădure (Cortinarius violaceus) ¶ 5 🔧 Capetele umflate ale butucului de la roțile carului în care sînt vîrîte capetele spițelor (👉 ROATĂ) [lat. vulg. *boletis = clas. boletus].

BARBĂ, bărbi, s. f. 1. Părul care crește la bărbați pe bărbie și pe obraji. Bărbile le crescuseră mari. DUMITRIU, B. F. 154. Așa vă treceți, bieți bătrîni, Cu rugi la preacurata, Și plînge mama pe ceaslov Și-n barbă plînge tata. GOGA, P. 12. Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrînă, Iar pumnii-n loc de aur strîngeau în ei țărînă. COȘBUC, P. II 79. Drept în fața lui Dan se ivi un om înalt, cu barba lungă și sură. EMINESCU, N. 51. ◊ (Lungimea bărbii indica odinioară ierarhia boierească) Văzîndu-mă cu barbă, m-au cunoscut că sînt de treapta divanului. GOLESCU, Î. 146. ◊ Expr. A trage nădejde ca spînul de barbă = a nădăjdui ceva ce nu se poate realiza. A rîde în barbă = a rîde în sine. A șopti în barbă = a spune ceva încet, numai pentru sine. Cu o ură ne-mpăcată mi-am șoptit atunci în barbă... EMINESCU, O. I 147. ◊ (Urmat de atribute ca: «lungă», «lată», «deasă», «sură» etc. și formînd locuțiuni atributive, întrebuințate uneori ca porecle) Irina zări o barbă stufoasă și neagră ca fundul ceaunului. BUJOR, S. 83. Spune, spune, barbă-sură, Căișorii cum se fură. TEODORESCU, P. P. 299. Cînd de-acasă am plecat, Eram tinerel băiat, Tinerel fără mustață, Și acum barbă stufoasă... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Compuse: barba-caprei = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene-deschis (Tragopogon major); barba-împăratului = plantă erbacee cu flori de diferite culori, care se deschid seara și se închid dimineața și a cărei rădăcină are proprietăți purgative; se cultivă ca plantă de ornament (Mirabilis Jalepa); barba-lupului = plantă erbacee din familia compozeelor, cu flori galbene (Crispis biensis); barba-ursului = plantă erbacee a cărei tulpină, conținînd silice, se întrebuințează în medicină, precum și în industrie la lustruitul mobilelor (Equisetum arvense). 2. Bărbie. Uracu, încăpățînat, ședea împietrit... cu barba-n pumni. DUMITRIU, B. F. 104. Se frecă la ochi... și ce să vază? O sfrijită de lighioaie, mai urîtă decît ciuma, cu barba adusă, de părea că sta să o apuce de nasu-i. ISPIRESCU, L. 206. 3. Țepii sau țepușele de la spicele cerealelor. Barba grîului.

iarbă sf [At: COD. VOR. 144/15 / Pl: (înv) ierbi, ~be, ierburi / E: ml herba] 1 Nume generic dat plantelor erbacee, anuale sau perene, cu părțile aeriene verzi, subțiri și mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. 2 (Îe) Paște murgule, ~ verde Va trebui să aștepți mult și bine până ți se va întâmpla ceea ce îți dorești. 3 (Îe) Din pământ, din ~ verde Cu orice preț Si: neapărat. 4 Nutreț verde, proaspăt cosit. 5 (Lpl) Buruieni de tot felul. 6 Pajiște. 7 (Bot; reg; îc) ~-rea Plantă otrăvitoare nedefinită mai îndeaproape. 8 (Pfm; îs) ~ rea Om rău, primejdios. 9 (Reg; îe) A fi de-o ~ cu cineva A fi de aceeași vârstă sau de același neam cu cineva. 10 (Îe) Când mi-o crește ~ba-n barbă Niciodată. 11 (Îe) A crește ~ba pe sub cineva A fi leneș. 12 (Pop; îs) Ierburi de leac Plante medicinale. 13 (Îas) Plante cu care se condimentează mâncărurile. 14 (Arg) Nume dat marihuanei sau hașișului. 15 (Îe) A merge la ~ verde A merge la picnic. 16 (Reg; îc) ~-albă, ~ba-boierului, ~ba-canarului, ~ba-cănărașului, ~ba lui Timofte, ~ba-mâței, ~ba-popilor, ~ba-preoților, ~ba-șarpelui, ~ba-șerpii, ~ba-șiertească, ~-bălaie, ~-boierească, ~-crestată, ~-dalbă, ~-de-mătase, ~-ghilană, ~-neagră și mare, ~-sură, ~-șerpească, ~-șierțească, ~-tărcată, ~-tărcățică, ~-vărgată Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze vărgate cu linii albe-roșiatice, cultivată mai ales prin grădini Si: ierbăluță, panglicuță (Phalaris arundinacea). 17 (Bot; reg; îc) ~ba-albinei, ~ba-albinelor, ~ba-ciutei Dumbravnic (Melittis melisophyllum) 18 (Bot; reg; îc) ~-alunecoasă, ~-aspră, ~-țeapănă Țăpoșică (Nardus stricta). 19 (Mtp; îc) ~ba-apelor Un anumit fel de iarbă (1) care răsare în locurile unde apar la suprafață izvoarele și pe care nu o recunoaște decât cel inițiat. 20 (Bot; reg; îc) ~ba-asinului Luminiță (Oenothera biennis). 21 (Reg; îc) ~ba-aerului, ~ba-fiarelor, ~ba-cerii, ~ba-ferii, ~ba-fierului, ~ba-rândunelei Plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynachum vincetoxicum). 22 (În basme; îc) ~ba-fiarelor Iarbă (1) cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice ușă. 23 (Pex; fig; îac) Putere supranaturală care poate ajuta la ceva greu de obținut. 24 (Bot; reg; îc) ~ba-bolnavului, ~ba-balaurului, ~ba-roșie, ~ba-șarpelui Răculeț (Polygonum bistorta). 25 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții Coada-vulpii (Alopecurus pratensis). 26 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-băteață) Păiuș (Descampsia caespitosa). 27 (Bot; reg; îc) ~ba-boierilor, ~ba-boierului, ~ba-boilor Ricin (Ricinus communis). 28 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului, ~-broștească Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 29 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Brusture (Arctium lappa). 30 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștelor Mică plantă, din familia hidrocharitaceelor, cu frunze lucioase, rotunde care plutesc la suprafața apei și cu flori albe Si: limba-broaștei, mușcatul-broaștelor (Hydrocharis morus-ranae). 31 (Bot; reg; îc) ~ba-bubei, ~ba-bubelor Omag (Aconitum callibotryon). 32 (Bot; reg; îc) ~ba-cailor, ~-dulce Flocoșică (Holcus lanatus). 33 (Bot; reg; îc) ~ba-calului Părul-porcului (Festuca sulcata). 34 (Reg; îc) ~ba-carelor Plantă medicinală pusă în apa de baie pentru copiii care nu pot să meargă (Senecio erraticus). 35 (Reg; îc) ~ba-căprioarei Planta Donoricum hungaricum. 36 (Bot; reg; îc) ~ba-cărtițelor, ~ba-mătrililor, ~ba-zgăibii Silnic (Glechoma hederaceum). 37 (Bot; reg; îc) -ba-cășunatului, ~ba-cășunăturii Stupiniță (Platanthera bifolia). 38 (Bot; reg; îc) ~ba-cătanelor, ~ba-porcului, ~ba-sărăciei, ~-cătunească Busuioc sălbatic (Galinsoga parviflora). 39 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbilor, ~ba-câinelui Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 40 (Bot; reg; îc) ~ba-ciobanului, ~-voinicească Varga-ciobanului (Dipsacus silvestris). 41 (Bot; reg; îc) ~ba-ciumei Ciumărea (Galega officinalis). 42 (Bot; reg; îc) ~ba-ciutei Cujdă (Doronicum austriacum). 43 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-lupului) Turtă (Carlina acaulis). 44 (Reg; îc) ~ba-câmpului, ~ba-vântului Plantă cu tulpini noduroase și cu fiori verzui-alburii sau violete Si: păiuș (Agrostis stolonifera). 45 (Bot; reg; îc) ~ba-cocoșului Cocoșei de câmp (Adonis aestivalis). 46 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardamine pratensis). 47 (Bot; reg; îc) ~ba-codrului, ~ba-lupului Mătrăgună (Atropa belladona). 48 (Reg; îc) ~ba-coifului, ~ba-fierului, ~ba-jermilor, ~ba-viermilor Plantă otrăvitoare care crește pe piatră de cremene (Aconitum napellus). 49 (Bot; reg; îc) ~ba-cristoforului, ~ba-fiarelor, ~ba lui Hristofor, ~ba-orbalțului, ~ba-Sfântului-Cristofor, ~-de-orbanț Orbalț (Actaea spicata). 50 (Bot; reg; îc) ~ba-crucii Smântânică (Galium cruciata). 51 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-tăieturii) Gențiană (Gentiana cruciata). 52 (Bot; reg; îc) ~-crucii, ~ba-lui-Sfântu-Ion, ~ba-sângelui, ~ba-spaimei, ~ba-spurcății, ~-sunătoare Sunătoare (Hypericum perforatum). 53 (Bot; reg; îac; șîc ~-lăptoasă, ~-lipitoare) Amăreală (Polygala comasa). 54 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului, ~ba-iepurelui, ~-tremurătoare Tremurătoare (Briza media). 55 (Bot; reg; îac) Planta Orobache alba. 56 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-iămâioară) Cimbru (Thymus vulgaris). 57 (Reg; îc) ~ba-culoriIor, ~-neagră Plantă care se folosește ca leac împotriva eczemelor (Filipendula vulgaris). 58 (Bot; reg; îc) ~ba-curelei Năgară (Stipa capillata). 59 (Reg; îc) ~ba-datului, ~ba-faptului, ~ba-fecioarei, ~ba-feciorilor, ~ba-surpăturii, ~-de-surpătură Plantă care se folosește în medicina populară Si: fecioară (Herniaria glabra). 60 (Bot; reg; îc) ~ba-degetelor, ~-cu-cinci-foi Cinci-degete (Potentilla reptans). 61 (Reg; îc) ~ba-degetului, ~-de-plămâni, ~-de-tripăl Plantă care se folosește în tratamentul bolilor de plămâni Si: degetar (Digitalis grandiflora). 62 (Bot; reg; îc) ~ba-dintelui Dințură (Odontites rubra). 63 (Bot; reg; îc) ~ba-dracului Ciumăfaie (Datura stramonium). 64 (Bot; reg; îc) ~ba-dragostei Limba-cucului (Botrychium lunaria). 65 (Reg; îc) ~ba-drumurilor Planta Chenopodium murale. 66 (Bot; reg; îc) ~ba-eretei, ~ba-găinilor Vulturică (Hieracium pilosella). 67 (Reg; îc) ~ba-faptului Mică plantă erbacee din familia crassulaceelor, cu tulpină șerpuitoare, frunze cilindrice și flori albe, care crește pe stâncile de calcar (Sedum album). 68 (Bot; reg; îc) ~ba-fânului, ~-mirositoare Vițelar (Anthoxanthum odoratum). 69 (Bot; reg; îc) ~ba-fecioarelor Pelin (Artemisia absinthum). 70 (Reg; îc) ~ba-fetei, ~-moaie Plantă cu frunze liniare, lanceolate cu flori în corimb (Stellaria holostea). 71 (Reg; îc) ~ba-frântului, ~ba-sasului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea herniei, a durerilor de mijloc și de stomac Si: sănișoară (Sanicula europaea). 72 (Bot; reg; îc) ~ba-frigurilor Albăstriță (Centaurea cysnus). 73 (Reg; îac; șîc ~-de-curcă, ~-de-friguri, ~-gonitoare-de-friguri, ~-începătoare-de-sânge) Plantă care se folosește în medicina populară pentru tratarea frigurilor, ca tonic, stomahic și febrifug (Centaurium umbellatum). 74 (Bot; reg; îc) ~ba-fumului, ~-de-curcă Fumăriță (Fumaria offîcinalis). 75 (Bot; reg; îc) ~ba-găii, ~ba-găii-amară Amăruță (Picris hieracioides). 76 (Bot; reg; îc) ~ba-găinii, ~ba-găinilor Gălbenuși (Crepis setosa). 77 (Reg; îc) ~ba-gâștei, ~ba-sclintiturii Plantă folosită în medicina populară împotriva frigurilor și a scrântiturii (Potentilla anserina). 78 (Reg; îc) ~ba-gâtului Mică plantă erbacee din familia scrofulaceelor, cu tulpină păroasă, frunze moi și flori galbene, care crește pe locurile umede de pe coastele munților (Tozzia alpina). 79 (Bot; reg; îc) ~ba-gușteriței, ~-creață Izmă (Mentha longifolia). 80 (Bot; reg; îc) ~ba-iepurelui, ~ba-iepurilor Susai (Sonchus oleracesus). 81 (Bot; reg; îc) ~ba-întruielelor Grozamă (Genista sagittalis). 82 (Bot; reg; îc) ~ba-junghiului Dioc (Centaurea phrygia). 83 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-tăieturii) Ochiul-boului (Chrysanthemum leucanthemum). 84 (Reg; îc) ~ba-junghiurilor, ~-de-holbură, ~-de-junghiuri Plantă folosită în medicina populară contra junghiurilor (Geranium pratense). 85 (Bot; reg; îc) ~ba-limbii, ~-de-durerea-gâtului Oușor (Sreptopus amplexifolius). 86 (Bot; îc) ~ba-limbricilor Unghia-găii (Astragalus glycyphyllus). 87 (Reg; îc) ~ba-lingurii, ~-mare Plantă folosită în medicina populară contra rănilor și hepatitei (Inula britannica). 88 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Antonie, ~ba-lupăriei, ~ba-șopârlei, ~-neagră Busuioc-sălbatic (Prunella vulgaris). 89 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-ceas-rău Cervană (Lycopus europaeus). 90 (Reg; îc) ~ba-lui-cel-slab, ~ba-năpârcii, ~ba-șarpelui Plantă folosită în medicina populară împotriva surmenajului, anemiei, durerilor de dinți și a brâncii la porci (Echium vulgare). 91 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Daraboi, ~-dulce, ~-tare Lemn-dulce (Glycyrrhiza echinata). 92 (Reg; îc) ~ba-lui-Dumnezeu Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de stomac Si: lemnul-Domnului (Artemisia abrotanum). 93 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-Gheorghe, ~ba-mărgăritarului Lăcrămioare (Convallaria majalis). 94 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-lon, ~ba-Sfântului-Ion Sburătoare (Chamaenerion angustifolium). 95 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-Ion Măselariță (Hyosciamus niger). 96 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Sfântul-Ion, ~ba-Sfântului-Ion Cinsteț (Salvia glutinosa). 97 (Bot; reg; îac) Jale (Salvia pratensis). 98 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Tat, ~ba-lui-Tate, ~ba-lui-Taten, ~ba-lui-Tatic, ~ba-lui-Tatie, ~ba-lui-Tatin, ~ba-lui-Tatol, ~ba-lutatinului, ~ba-tatii, ~-băloasă, ~-întăritoare, ~-neagră Tătăneasă (Symphytum offîcinale). 99 (Bot; reg; îc) ~ba-lui-Timofte larba-iepurelui (Phleum alpinum). 100 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-lui-Timoftei, ~ba-lui-Timofteu, ~ba-lui-Timofti) Timoftică (Phleum pratense). 101 (Bot; reg; îc) ~ba-lupului, ~ba-ciutei, ~ba-tunului Borșișor (Sempervivum schlechani). 102 (Reg; îac; șîc ~ba-urechii, ~-de-tun, ~-de-urechi, ~-grasă) Plantă cultivată adesea pe case, șuri, grajduri, cu credința că apără împotriva trăsnetului, folosită în medicina populară împotriva durerilor de urechi Si: urechelniță (Sempervivum tectorum). 103 (Reg; îc) ~ba-măgarului Plantă folosită în medicina populară contra durerilor de dinți Si: scaiul-dracului (Eryngium campestre). 104 (Bot; reg; îc) ~ba-mălcedului, ~-potcă Trei-frați-pătați (Viola arvensis). 105 (Reg; îc) ~ba-mării, ~-de-mare Plantă erbacee acvatică, din familia potamogetonaceelor, cu flori verzi, care crește pe fundul mării, formând adesea întinse livezi submarine (Zostera marina). 106 (Bot; reg; îc) ~ba-mărinului, ~ba-cerii, ~-băloasă Planta Centaurea austriaca. 107 (Bot; reg; îc) ~ba-cerii, ~ba-mărinului Albăstriță (Centaurea jacea). 108 (Bot; reg; îc) ~ba-mărinului Corobatică (Centaurea nigrescens). 109 (Bot; reg; îc) ~ba-mătrișii Râjnică (Cardamine impatiens). 110 (Bot; reg; îc) ~ba-mâței, ~-vântului, ~-flocoasă Cătușnică (Nepeta cataria). 111 (Bot; reg; îac) Poala Sfintei Marii (Nepeta pannonica). 112 (Bot; reg; îc) ~ba-mâțului, ~ba-pisicii, ~ba-pisicilor Valeriană (Valeriana offîcinalis). 113 (Bot; reg; îc) ~ba-metricii Floare-de-perină-broștească (Anthemis macrantha). 114 (Bot; reg; îc) ~ba-minciunii Plantă folosită în medicina populară contra tusei ale cărei frunze se pun pe răni pentru a opri sângerarea (Plantago cornuti). 115 (Bot; reg; îc) ~ba-mlaștinei Pipirig (Juncus conglomeratus). 116 (Bot; reg; îac) Rugină (Juncus effusus). 117 (Bot; reg; îac) Pipirig (Juncus inflexus). 118 (Bot; reg; îac) Mălaiul-cucului (Luzula piosa). 119 (Bot; reg; îc) ~ba-muncilor Trifoi-alb (Trifolium repens). 120 (Bot; reg; îc) ~ba-nebunilor, ~-strănutătoare, ~-șerpească Spânz (Helleborus niger). 121 (Reg; îac) Spânz. (Helleborus purpurascens). 122 (Reg; îc) ~ba-negeilor Plantă folosită în medicina populară împotriva negilor (Teucrium montanum). 123 (Bot; reg; îc) ~ba-nigeilor Juslen (Sedum hispanicum). 124 (Reg; îc) ~ba-nisipului Planta Corynephorus canescens. 125 (Bot; reg; îc) ~ba-o-mie-bună Frăsinel (Dictamnus albus). 126 (Bot; reg; îc) ~ba-oilor, ~ba-șoarecelui, ~-strănutătoare Coada-șoricelului (Achillea millefolium). 127 (Bot; reg; îc) ~ba-orbalțului Rotungioare (Homogyne alpia). 128 (Bot; reg; îc) ~ba-faptului, ~ba-osului, ~ba-rănii, ~-de-răni, ~-de-vatăm, ~-de-vătămătură Vătămătoare (Anthyllis vulneraria). 129 (Bot; reg; îc) ~ba-osului, ~ba-ovăzului, ~ba-vântului Obsigă (Bromus sterilis). 130 (Bot; Mar; îc) ~ba-osului Arbust mic cu tulpini ramificate, cu frunze opuse și cu flori galbene, folosit în medicina populară contra diareei sau care se dă la vitele care se umflă Si: mălăoaie (Helianthemum alpestre). 131 (Reg; îc) ~ba-osului, ~ba-ursului Plantă folosită în medicina populară contra febrei (Helianthemum nummularium). 132 (Bot; reg; îc) ~ba-osului Mălăoaia-stâncilor (Helianthemum rupifragum). 133 (Bot; reg; îc) ~ba-ovăzului, ~ba-vântului Obsigă (Bromus japonicus). 134 (Bot; reg; îac) Secărea (Bromus secalinus). 135 (Bot; reg; îc) ~ba-păduchelui, ~ba-păduchilor Pintenel (Pedicularis paustris). 136 (Bot; reg; îc) ~ba-păduchilor, ~-de-strănutat Rotoțele-albe (Achillea ptarmica). 137 (Bot; reg; îac) Clocotici (Rhinanthus minor). 138 (Bot; reg; îac) Bălbisă (Stachys silvatica). 139 (Bot; reg; îc) ~ba-pălăriei, ~ba-părului Brusture (Petasites hybridus). 140 (Bot; reg; îc) ~ba-pământului, ~ba-plămânilor, ~ba-plumânei, ~ba-plumănului Mierea-ursului (Pulmonaria offîcinalis). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-părului Perișor (Elymus asper). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-pârciului, ~ba-sângelui, ~-de-pârci Năpraznică (Geranium robertianum). 143 (Bot; reg; îc) ~ba-piciorul-găinii Floare-de-leac (Ranunculus repens). 144 (Reg; îc) ~ba-porcilor, (reg) ~ba-jermilor, ~ba-purecilor, ~ba-puricelului, ~-roșie, ~ba-țânțarilor, ~ba-viermilor, ~-amară, ~-creață, ~-iute Plantă folosită în medicina populară care se pune în încălțăminte contra bătăturilor sau pe rănile vitelor ca să nu facă viermi (Polygonum persicaria). 145 (Reg; îc) ~ba-porcilor, ~ba-tunului, ~-de-grădină, ~-grasă, ~-grasă-de-grădină Plantă cu tulpina ramificată și întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase și flori galbene (Portulaca oleracea). 146 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-sărată Brâncă (Lobaria pulmonaria). 147 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-grasă, ~-grasă-de-ghiol, ~-sărată Brâncă (Salicornia europaea). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-sărată Săricică (Salsola kali). 149 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-trânji, ~-neagră) Buberic (Scrophularia nodosa). 150 (Bot; reg; îc) ~ba-porcului, ~-sărată Brâncă (Stereum hirsutum). 151 (Bot; reg; îc) ~ba-porcu!ui Plevaiță (Xeranthemum annuum). 152 (Bot; reg; îc) ~ba-porumbilor Găinuși (Isopyrum thalictroides). 153 (Reg; îc) ~ba-purecilor, ~ba-puriceilor, ~ba-puricelui, ~ba-viermilor, ~-iute, ~-roșie Plantă folosită în medicina populară veterinară în tratamentul rănilor de la picioarele vițeilor și pentru colorarea lânei în galben Si: dintele-dracului (Polygonum hydropiper). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-puricilor, ~ba-puricelui, ~-amară, ~-creață, ~-de-făcut-copii, ~-roșie Planta Polygonum lapathifolium. 155 (Bot; reg; îc) ~ba-puricelui Puricică (Pulicaria vulgaris). 156 (Bot; reg; îc) ~ba-raiului Vetrice (Chrysanthemum macrophyllum). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-rațelor, (reg) ~-rea Mană-de-apă (Glyceria aquatica). 158 (Bot; reg; îc) ~ba-rândunelei, ~ba-rândunicii, ~-de-negei, ~-de-negi Rostopască (Chelidonium majus). 159 (Bot; reg; îc) ~ba-rândunelei-mici Roșuță (Anagalis caerulea). 160 (Bot; reg; îac) Untișor (Ficaria verna). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-roilor, ~ba-albinelor, ~ba-stupilor, ~ba-stupului Roiniță (Melissa officinalis). 162 (Bot; reg; îc) ~ba-sasului Coada-calului (Hippuris vulgaris). 163 (Bot; reg; îc) ~ba-săgeții Săgeata-apei (Sagittaria scigittifolia). 164 (Bot; reg; îc) ~ba-sângelui, ~-de-lângoare, ~-de-lungoare Gălbinele (Lysimachia vulgaris). 165 (Bot; reg; îc) ~ba-Sfintei-Marii Planta Hierochloë australis. 166 (Bot; reg; îc) ~ba-Sfintei-Sofia Peliniță (Artemisia pontica). 167 (Reg; mtp; îc) ~ba-smeului, ~ba-urechii, ~-de-urechi, ~-grasă, ~-grasă-de-urechi, ~-groasă Plantă cu puteri miraculoase (Sedum maximum). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-smizii, ~-smidă, ~-smiză Dumbeț (Teucrium chamaedrys). 169 (Bot; reg; îc) ~ba-soarelui Arnică (Arnica montana). 170 (Bot; reg; îac) Vanilie-sălbatică (Heliotropium europaeum). 171 (Bot; reg; îac; șîc ~-dulce) Barba-caprei (Tragopogon orientalis). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-somnului Urechea-porcului (Salvia verticillata). 173 (Bot; reg; îac) Papanași (Trifolium arvense). 174 (Bot; reg; îc) ~ba-spurcului, ~-întăritoare Vineriță (Ajuga reptans). 175 (Bot; reg; îac; șîc) ~-înfărinată, ~-piciorul-gâștei Spanacul-ciobanilor (Chenopodium bonus-henricus). 176 (Bot; reg; îc) ~ba-stupului Apărătoare (Calamintha clinopodium). 177 (Bot; reg; îc) ~ba-surpăturii Feciorică (Herniaria incana). 178 (Reg; îc) ~ba-surzilor Mică plantă erbacee din familia saxifragaceelor, cu tulpina dreaptă și flori albe-gălbui care crește prin regiuni stâncoase (Saxifraga aizoon). 179 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Coada-zmeului (Calla palustris). 180 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-șerpilor) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 181 (Reg; îc) ~ba-șarpelui, ~ba-vătămăturii Plantă folosită în medicina populară sau care se usucă și se dă la vite pentru a da mai mult lapte Si: muma-pădurii (Lathraea squamaria). 182 (Reg; îc) ~ba-șarpelui Plantă care se folosește în medicina populară la spălatul rănilor provocate de mușcătura șerpilor Si: mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 183 (Bot; reg; îac) Șopârliță (Veronica chamaedrys). 184 (Bot; reg; îac) Șopârliță (Veronica latifolia). 185 (Bot; reg; îac) Șopârliță (Veronica teucrium). 186 (Bot; reg; îc) ~ba-șerii Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 187 (Bot; reg; îc) ~ba-șoarecului Pliscul-cucoarei (Erodium cicutarium). 188 (Reg; îc) ~ba-șopârlei, ~ba-șopârlelor, ~-roșie Plantă cu rizom gros, cărnos, cu tulpina terminată în spic, cu frunze ovale și flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum). 189 (Bot; reg; îc) ~ba-tainei Lăcrămiță (Catabrosa aquatica). 190 (Bot; reg; îc) ~ba-bubii, ~ba-tăieturii, ~ba-tâlharului, ~ba-vântului, ~-de-rană, ~-de-răni Vindecea (Betonica officinalis). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-tăieturii Lumânărică (Gentiana asclepiadaea). 192 (Bot; reg; îac; șîc ~ba-fierului, ~-de-târtil) Încheietoare (Sideritis montana). 193 (Bot; reg; îc) ~ba-tâlharuiui Tâlhărea (Mycelis muralis). 194 (Reg; îc) ~ba-ciutei, ~ba-tunului, ~ba-urechii, ~-de-șoaldină, ~-de-trânji, ~-grasă Plantă cu frunze ovale, cu flori galbene în corimb (Sedum acre). 195 (Bot; reg; îc) ~ba-ciutei, ~ba-tunului, ~ba-urechii Rujă (Sedum rosea). 196 (Bot; reg; îc) ~ba-untului, ~ba-vântului Verigei (Orobanche caryophyllacea). 197 (Bot; reg; îc) ~ba-untului Crăielici (Orobanche lutea). 198 (Bot; reg; îc) ~ba-urâciunii Garofiță (Dianthus carthusianorum). 199 (Bot; reg; îac) Garofițe-de-munte (Dianthus compactus). 200 (Bot; reg; îc) ~ba-ursului Pedicuță (Lycopodium clavatum). 201 (Bot; reg; îac) Ciupercă nedefinită mai îndeaproape (Ramaria aurea). 202 (Bot; reg; îc) ~ba-vătămăturii, ~-ghimpoasă Ghimpariță (Crypsis aculeata). 203 (Bot; reg; îc) ~ba-vătămăturii Scrântitoare (Potentilla argentea). 204 (Bot; reg; îc) ~ba-vântului Neghină (Agrostemma githago). 205 (Reg; îac) Plantă cu frunze liniare, cu flori violacee sau verzi în spicule (Apera spica-venti). 206 (Bot; Trs; îac) Steliță (Aster amellus). 207 (Bot; reg; îac) Coamă-de-aur (Aster linosyris). 208 (Bot; reg; îac; șîc) ~ba-câinelui, ~-câinească Pir-gros (Cynodon dactylon). 209 (Bot; reg; îc) ~ba-vântului Opaiță (Melandryum album). 210 (Bot; reg; îac) Dediței (Pulsatilla vulgaris). 211 (Bot; reg; îc) ~ba-voinicului Năsturel (Nasturtium officinale). 212 (Bot; reg; îac) Brâncuță (Sisymbrium officinale). 213 (Bot; reg; îc) ~ba-vrăjitoarei Tilișcă (Circaea lutetiana). 214 (Reg; îc) ~ba-vulturului Plantă din familia compozitelor cu frunze lanceolate sau liniare, cu flori galbene în capitule (Hieracium umbellatum). 215 (Bot; reg; îc) ~ba-zgăibii Spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 216 (Reg; îac; șîc ~ de zgăibi, ~ de zgaibă) Planta Lapsana communis. 217 (Bot; reg; îc) ~ba-zgăibii Căldărușa-popii (Nicandra physaloides). 218 (Reg; îc) ~-albastră Plantă din familia gramineelor, cu frunze plane, îngrămădite la baza tulpinei, care crește prin locuri umede (Molinia coerulea). 219 (Reg; îc) ~-albă de slatină, ~-de-gălbează, ~-de-sare, ~-de-sărătură Planta Puccinelia distans. 220 (Bot; reg; îc) ~-amară, ~-creață, ~-mare Granat (Chrysanthemum parthenium). 221 (Bot; reg; îc) ~-amară, ~-creață Schinel (Cnicus bedictus). 222 (Bot; reg; îc) ~-băloasă Colacul-babei (Alchemilla acutiloba). 223 (Bot; reg; îc) ~-bărboasă Pelin negru (Artemisia vulgaris). 224 (Bot; reg; îac; șîc ~-ghimpoasă) Costrei (Echinochloa crus-gali). 225 (Bot; reg; îc) ~-căiasă, ~-lungă-de-lac, ~-lungoare Urda-vacii (Cardaria draba). 226 (Bot; reg; îc) ~-ce-moaie-vinele, ~-întăritoare-a-vinelor Canale (Impatiens balsamina). 227 (Bot; reg; îc) ~-costrei Mohor (Setaria verticillata). 228 (Bot; reg; îc) ~-de-apă, ~-flocoasă, ~-lânoasă Siminoc (Gnaphalium uliginosum). 229 (Bot; reg; îc) ~-de-bahnă Ierboi-de-bahnă (Beckmannia erucaeformis). 230 (Bot; reg; îc) ~-de-boale, ~-de-lângoare, ~-de-lungoare, ~-de-rană, iarbă-de-toate-boalele Usturoiță (Alliaria officinalis). 231 (Reg; îc) ~-de-bou-sălbatică Planta Anchusa ochroleuca. 232 (Bot; reg; îac) Limba-boului (Anchusa officinalis). 233 (Bot; reg; îc) ~-de-cale, ~-grasă-de-grădină Pătlagină (Plantago major). 234 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago media). 235 (Bot; reg; îc) ~-de-cositor Coada-calului (Equisetum arvense). 236 (Bot; reg; îac) Pipirig (Equisetum hiemale). 237 (Bot; reg; îc) ~-de-crescut-părul Torțel (Cuscuta epithymum). 238 (Bot; reg; îc) ~ba-cășunăturii, ~-de-dat, ~-flocoasă Talpa-gâștii (Leonurus cardiaca). 239 (Bot; reg; îc) ~-de-dureri Coada-cocoșului (Polygonatum latifolium). 240 (Reg; îac; șîc ~-de-dureri) Plantă al cărei rizom se folosește în medicina populară contra podagrei (Polygonatum odoratum). 241 (Bot; reg; îc) ~-de-friguri Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris). 242 (Bot; reg; îc) ~-de-ghiață Gheață (Mesembrianthemum crystallinum). 243 (Bot; reg; îc) ~-de-greutate Suliman (Ajuga genevensis). 244 (Bot; reg; îc) ~-de-inimă-rea, ~-roșie Punga-babei (Pulicaria dysenterica). 245 (Bot; reg; îc) ~-de-întruiele Cânepioară (Eupatorium cannabinum). 246 (Bot; reg; îc) ~-de-margină, ~-văpsătoare Roaibă (Rubita tinctorum). 247 (Bot; reg; îc) ~-de-munte Păiuș (Festuca ovina). 248 (Bot; reg; îc) ~-de-negei Aior (Euphorbia esula). 249 (Bot; reg; îac; șîc ~-de-râie) Alior (Euphorbia helioscopia). 250 (Bot; reg; îc) ~-de-om-sărac Avrămeasă (Gratiola officinalis). 251 (Bot; reg; îc) ~-de-păr Buruiană-de-păr (Chara). 252 (Bot; reg; îc) ~-de-păsări Scânteuță (Anagallis arvensis). 253 (Bot; reg; îac) Rocoină (Stellaria media). 254 (Reg; îc) ~-de-perină Plantă folosită la vopsitul în galben Si: floare-de-perină (Anthemis tinctoria). 255 (Bot; reg; îc) ~-de-piatră Sulfină (Melilotus officinale). 256 (Reg; îc) ~-de-plămâni Plantă medicinală folosită contra durerilor de piept (Centaurea micranthos). 257 (Bot; reg; îc) ~-de-rovină Bumbăcariță (Eriophorum vaginatum). 258 (Reg; îc) ~-de-sărătură Planta Suaeda maritima. 259 (Reg; îc) ~-de-slatină Planta Poa bulbosa vivipara. 260 (Bot; reg; îc) ~-de-smidă Struna-cocoșului (Cerastium vulgatum). 261 (Bot; reg; îc) ~-de-soponit, ~-de-tăietură Săpunariță (Saponaria officinalis). 262 (Bot; reg; îc) ~-de-Sudan Costrei (Sorghum halepense). 263 (Reg; îc) ~-de-șoaldină Planta Sedum hillebrandii. 264 (Bot; reg; îc) ~-de-talan Ruscuță-primăvăratică (Adonis vernalis). 265 (Reg; îc) ~-de-țelină, ~-englezească Plantă folosită în medicina populară la băi contra reumatismului Si: zizanie (Lolium perene). 266 (Bot; reg; îc) ~-de-urechi Ciupercă din familia pezizaceelor Si: urechea-babei (Peziza aurantia). 267 (Bot; reg; îac) Năvalnic (Phyllitis scolopendrium). 268 (Bot; reg; îac; șîc ~-grasă) Gheață (Sedum spectabile). 269 (Bot; reg; îc) ~-de-vătăm Linăriță (Linaria vulgaris). 270 (Bot; reg; îc) ~-de-zugrăvit, ~-văpsătoare Drobușor (Isatis tinctoria). 271 (Bot; reg; îc) ~-deasă, ~-dulce-de-baltă Hirușor (Poa annua). 272 (Bot; reg; îc) ~-deasă Firișca-șopârlelor (Poa alpina). 273 (Bot; reg; îac) Firicea (Poa bulbosa). 274 (Reg; îac) Plantă cu tulpini subțiri, cu frunze înguste și flori verzi, dispuse în panicule (Poa nemoralis). 275 (Bot; reg; îac) Firuță (Poa pratensis). 276 (Bot; reg; îac) Șuvar-de-munte (Poa trivialis). 277 (Bot; reg; îc) ~-dulce, ~-dulce-de-baltă Rourică (Glyceria fluitans). 278 (Bot; reg; îc) ~-dulce Lemn-dulce (Glycyrrhiza glabra). 279 (Bot; reg; îac) Planta Nonnea atrata. 280 (Bot; reg; îac) Barba-caprei (Tragopogon pratensis). 281 (Reg; îac; șîc ~-dulce-de-munte, ~-dulce-de-pădure) Plantă cu frunze lanceolate, cu sporangii pe ambele părți ale nervurii mediane (Polypodium vulgare). 282 (Bot; reg; îc) ~-flocoasă Siminoc (Helichrysum arenarium). 283 (Bot; reg; îac; șîc ~-neagră) Talpa-lupului (Leonurus marrubiastrum). 284 (Bot; reg; îc) ~-flocoasă, ~-mambie Voronic (Marrubium vulgare). 285 (Bot; reg; îc) ~-frumoasă Bănuți (Bellis perenis). 286 (Bot; reg; îc) ~-grasă, ~-lăptoasă Amăreală (Polygala vulgaris). 287 (Bot; reg; îc) ~-grasă, iarbă-grasă-de-grădină Agurijoară (Portulaca grandiflora). 288 (Reg; îc) ~-grasă Planta Sedum purpureum. 289 (Bot; reg; îc) ~-grasă-de-grădină, ~-nodoroasă, ~-roșie Troscot (Polygonum aviculare). 290 (Reg; îc) ~-împușcată, ~ba-stârpitului Plantă care se folosește în medicina populară amestecată cu rachiu contra durerilor de stomac (Hypochoeris maculata). 291 (Bot; reg; îc) ~-înfărinată Fragă-tătărască (Chenopodium foliosum). 292 (Reg; îc) ~-lată Planta Carex digita. 293 (Bot; reg; îac) Stânjenei (Iris germanica). 294 (Reg; îc) ~-lăptoasă Plantă folosită în medicina populară ca purgativ drastic și contra afecțiunilor biliare Si: buruiană-de-venin (Euphorbia lathyris). 295 (Reg; îac) Planta Polygala major. 296 (Bot; reg; îc) ~-lipitoare Lipicioasă (Galium aparine). 297 (Bot; reg; îc) ~-macriș Măcriș (Rumex acetosa). 298 (Reg; îc) ~-mare, ~-mare-frumoasă, (Mun) ~-neagră Plantă erbacee cu tulpina păroasă și ramificată, cu frunze mari și flori galbene, folosită în medicina populară contra tusei, febrei tifoide, râiei, durerilor de cap și căderii părului Si: oman (Inula helenium). 299 (Reg; îc) ~-mare Planta Inula oculus-christi. 300 (Bot; reg; îac) Limba-oii (Leuzea salina). 301 (Reg; îac) Plantă folosită în medicina populară contra bubelor și uneori la vopsitul unui material în negru Si: zârnă (Solanum nigrum). 302 (Bot; reg; îc) ~-mucedă Flocoșele (Filago arvensis). 303 (Reg; îc) ~-neagră Plantă din familia ericaceelor cu frunze mici liniare și flori albe sau trandafirii folosită în medicina populară contra tăieturilor (Calluna vulgaris). 304 (Bot; reg; îac) Orăștică (Lathyrus niger). 305 (Bot; reg; îac) Izmă-creață (Mentha crispa). 306 (Bot; Olt; îac) Izmă-bună (Mentha piperita). 307 (Reg; îac) Planta Prunella grandiflora. 308 (Bot; reg; îac) Busuioc-sălbatic (Prunella laciniata). 309 (Reg; îac) Plantă cu frunze dințate și cu flori brune-purpurii la exterior și galbene-verzui la interior folosită în medicina populară pentru vindecarea rănilor și a sifilisului (Scrophularia alata). 310 (Bot; reg; îc) ~-noduroasă Golomăț (Dactylis glomerata). 311 (Bot; reg; îc) ~-puturoasă Puciognă (Bifora radians). 312 (Bot; reg; îac) Coriandru (Coriandrum sativum). 313 (Bot; reg; îc) ~-rădăcină Angelină-sălbatică (Angelica sylvestris). 314 (Reg; îc) ~-rea Planta Aconitum tauricum. 315 (Bot; reg; îc) ~-roșie Cârligioare (Bidens cernuus). 316 (Bot; reg; îac) Dentiță (Bidens tripartitus). 317 (Bot; reg; îac; șîc ~-sălbatică) Trestie-de-câmp (Calamagrotis epigeios). 318 (Reg; îc) ~-roșie Plantă folosită în medicina populară pentru proprietățile sale diuretice Si: slăbănog (Impatiens noli-tangere). 319 (Bot; reg; îac) Hrișcă-deasă (Polygonum dumetorum). 320 (Bot; reg; îac) Punguliță (Thlaspi arvense). 321 (Bot; reg; îc) ~-roșie-broștească Sălcuță (Polygonum amphibitum). 322 (Bot; reg; îc) ~-roșie-tătărească Hrișcă-tătărească (Fagopyrum tataricum). 323 (Reg; îc) ~-roșioară Planta Silene acaulis. 324 (Reg; îc) ~-săracă Planta Onobrychis viciaefolia. 325 (Reg; îc) ~-scăioasă Plantă cu tulpini difuze, ramificate, cu frunze plane, rigide, cu cili și cu flori verzui sau violacee în spicule (Tragus racemosus). 326 (Bot; reg; îc) ~-sfântă Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 327 (Reg; îc) ~-spornică, ~ba-fiarelor, ~ba-fierului Plantă folosită în medicina populară pentru tratarea rănilor, a abceselor, a durerilor de cap, de ficat, de splină și de rinichi Si: sporici (Verbena officinalis). 328 (Bot; reg; îc) ~-stricătoare Cruciuliță (Senecio vulgaris). 329 (Bot; reg; îc) ~-șerpească Steregoaie (Veratrum nigrum). 330 (Bot; reg; îc) ~-treirăi Trei-răi (Hepatica nobilis). 331 (Bot; reg; îc) ~-untoasă Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 332 (Reg; îc) ~-usturoasă Plantă păroasă, cu frunze oblongii, dințate adânc pe margine, cu flori roșii-purpurii în verticile, mirosind slab a usturoi (Teucrium scordium). 333 (Reg; îc) ~-vântoasă Planta Kochia prostrata. 334 (Reg; îc) ~ba-vulturului Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene (Hieracium umbellatum). 335 (Bot; reg; îc) ~ba-zgaibei Zgrăbunțică (Lapsana communis). 336 (Pop; îc) ~ba-dracului Tutun. 337 (Înv; îc) ~-de pușcă sau, rar, ~-vânătorească Praf de pușcă. 338 (Înv; îc) ~ba-acului Stibiu sulfurat Cf antimoniu. 339 (Înv; îc) ~ba-băii Auripigment. 340 (Înv; îc) ~-pucioasă Pucioasă. 341 (Reg) Trei fire ale urzelii trecute prin ițe și spată, luate ca unitate. corectat(ă)