MĂRĂCINAR s. m. Nume dat mai multor păsări mici, migratoare, insectivore, care trăiesc prin mărăcinișuri, în apropierea apelor: a) (și în sintagmele mărăcinar mare. MARIAN, O. I, 261, DOMBROWSKI, P. 385, mărăcinar cu gît negru, DOMBROWSKI, P. 385, mărăcinar cu cap negru, id. ib.) pasăre cu capul, spatele și gîtul negre, cu pîntecele alb și părțile inferioare roșii-gălbui ; pietroșel, (regional) țîitoare, capra-dracului (Saxicola țorquata rubicola). Cf. BĂCESCU, PĂS. 307 ; b) (și în sintagmele mărăcinar mic, MARIAN, O. I. 261, BARCIANU, DOMBROWSKI, P. 381, mărăcinar cu gît roșu, DOMBROWSKI, P. 382, mărăcinar de luncă, id. ib. 384) urzicar (Saxicola rubetra). BĂCESCU, PĂS. 307 ; c) (și în sintagmele mărăcinar mic dalmatin, DOMBROWSKI, P. 383, mărăcinar de luncă, id. ib. 384) pasăre asemănătoare cu urzicarul, dar cu pete ruginii mai deschise (Saxicola rubetra spatzi). id. ib. ; d) (și în sintagma mărăcinar caucazic, id. ib. 389) pasăre de culoare mai deschisă decît speciile amintite mai sus, cu dungi gălbui și late pe spate (Saxicola torquata maura), id. ib. Locul de petrecere al mărăcinarilor sînt fînațele percurse de rîuri, sau în apropierea cărora se află alte ape. MARIAN, O.I, 262. - Pl.: mărăcinari. – Mărăcine + suf. -ar.