COLONTITLU s. n. rând tipărit deasupra textului unei pagini, cu numele autorului cărții, titlul capitolului etc. (după germ. Kolumnentitel)

COLONTITLU s.n. (Poligr.) Rînd tipărit deasupra textului unei pagini care cuprinde numele autorului cărții, titlul capitolului etc. [Cf. germ. Kolumnentitel, fr. colonne-titre].

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

REGMAN, Cornel (1919-1999, n. Daneș, jud. Mureș), critic și istoric literar român. A făcut parte din Cercul literar de la Sibiu. Cronici și medalioane literare („Cărți, autori, tendințe”, „Cică niște cronicari...”, „Nuvela și povestirea românească în deceniul 8”, „Noi explorări critice”).

OTFRIED (OTFRID) von Weissenburg (c. 800-c. 870), cleric și poet german. Abate de Weissenburg. Autorul „Cărții evangheliilor”, poem didactic conținând 16.000 de versuri, în care evocă nașterea, patimile și moartea lui Iisus Hristos, considerată una dintre cele mai importante opere ale literaturii germane vechi.

PĂUNESCU, Adrian (1943-2010, Copăceni, jud. Bălți, Basarabia), poet, publicist și om politic român. Prof. univ. la București. Redactor-eșf la Revista „Flacăra” (1973-1985), căreia îi conferă o mare audiență; în 2001 a reînființat revista „Flacăra lui Adrian Păunescu”, continuatoare a vechii publicații. Inițiator și conducător al Cenaclului „Flacăra” (1973-1985) și al cenaclului „Totuși iubirea” (din 1990). Director al revistei „Vremea”. Lirică dinamică, frenetică, de mare inventivitate verbală, ce exprimă patosul civic și retorismul abundent („Ultrasentimente”, „Mieii primi”, „Repetabila povară”, „Pământul deocamdată”, „Manifest pentru sănătatea pământului”, „Iubiți-vă pe tunuri”, „Rezervația de zimbri”). Lirică erotică, de mare sensibilitate („Liber să sufăr”, „Din doi în doi”). O amplă ediție de autor: „Cartea cărților de poezie”. Proză și publicistică („Cărțile poștale ale morții”, „Sub semnul întrebării”, „Lumea ca lume”, „De al Bârca la Viena și înapoi”), publicistică de atitudine („Româniada”, „Tragedie națională”).

Machiavel m. om de Stat și istoric italian, secretarul republicei florentine, autorul cărții Principele, în care susține că toate mijloacele sunt bune spre a guverna (1469-1527).

Marx (Karl) m. socialist german, autorul cărții despre Capital și fundatorul Internaționalei. Baza doctrinei marxiste e materialismul istoric: pentru dânsul măsura valorii e munca (1814-1883).

Scărariu (Ioan) m. unul din Părinții Bisericii ortodoxe, născut în Palestina; autorul cărții ascetice Scara Paradisului (525-605); serbat 30 Martie.

FIȘĂ, fișe, s. f. 1. Foaie (mică) de hîrtie sau de carton pe care se scriu diferite însemnări, cuvinte, exemple etc. cînd se strînge material pentru o lucrare, pentru un referat etc. ♦ (În biblioteci) Foaie de carton de format unitar pe care se trec date privitoare Ia o carte (autorul, titlul, editura etc.) și care se clasifică alfabetic sau pe materii. Pentru întocmirea unei lucrări este nevoie de cercetarea fișelor de bibliotecă. ♦ (În expr.) Fișă personală = act în care se trec datele personale ale unui salariat de către un serviciu de cadre. Fișă de sănătate = fișă în care se trec datele în legătură cu starea sănătății cuiva. 2. (Tehn.) Piesă de la capătul unui cordon, care se introduce într-o priză etc. spre a stabili legătura cu o linie electrică, telefonică etc.

DESCRIERE. Subst. Descriere, descripție (rar), caracterizare, prezentare, evocare, evocație (rar), înfățișare, zugrăvire (fig.), zugrăveală (fig., rar), conturare (fig.), reprezentare, reflectare (fig.), oglindire (fig.), portretizare; creionare, schițare. Povestire, povestit (rar), relatare, expunere, expozeu, narațiune, narare, istorisire; biografie, curriculum vitae; monografie. Fabulație, afabulație. Tablou (fig.), imagine, portret. Descriptivism. Povestitor, povestar (reg.), povestaș (reg.), narator (livr.). Adj. Descriptiv, evocator, evocativ, narativ, expozitiv, oglinditor (fig., rar); portretistic. Descriptibil, evocabil. Vb. A descrie, a reprezenta, a prezenta, a evoca, a înfățișa, a schița, a zugrăvi (fig.), a picta (fig.), a contura (fig.), a caracteriza; a portretiza; A creiona, a schița. A povesti, a nara (fig.), a relata, a istorisi; a reproduce, reda, a reflecta (fig.), a oglindi (fig.). V. autor, carte, literatură, proză, scriere, tablou.

POEZIE. Subst. Poezie, muză (livr.), versuri, stihuri, lirică, versificație. Poezie populară; poezie cultă. Poezie lirică; poezie epică; poezie dramatică. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.). Specii și forme de poezie: acrostih; aubadă; baladă; bucolică; cantilenă; canțonă; canțonetă; catren; centon (rar); colind, colindă; cuplet; ditiramb (la vechii greci și romani); discord; distih; doină, doiniță (dim.), doinișoară; eglogă; elegie; epigramă; epistolă; epitaf; epitalam (livr.); epodă; epopee, epos (livr.); fabulă; fatrasie; gazel; giostră; glosă; himeneu; idilă; imn; legendă; madrigal; meditație; monostrofă; odă; odeletă; palinodie; pantum; pastel; pastorală; poem; psalm; rapsodie; romanță; rondel; rubaiat; satiră; sextină; sirventă; sonet; stanță; tautogramă; terțet, terțină; triolet; vilanelă. Artă poetică; poetică. Prozodie. Versificație. Vers. Rimă. Refren, ritornelă. Ritm. Metrică. Inspirație. Lirism. Poet. Adj. Poetic, liric. Bucolic, idilic, pastoral; ditirambic; elegiac; poematic. Vb. A face (a scrie, a compune) versuri, a versifica, a versui (înv.), a încăleca pe pegas (ir.). A declama (a recita) versuri. V. artist, autor, carte, curente literare, literatură.

PROZĂ. Subst. Proză literară, proză artistică; proză epică, proză narativă; proză lirică. Proză populară. Basm; poveste, povestioară (dim.); istorioară; legendă; mit; snoavă; proverb; zicătoare. Schiță; nuvelă, nuvelică (dim.), nuveletă; povestire; roman, roman-fluviu. Memorialistică; amintiri; memorii; însemnări de călătorie, memorial de călătorie, jurnal de călătorie; jurnal intim; antijurnal; corespondență literară. Autobiografie, confesiune. Biografie. Critică literară; recenzie; articol, articolaș (dim.); medalion literar; eseu; studiu; monografie literară; micromonografie. Autor, prozator; narator (livr.); povestitor, povestar (reg.), povestaș (reg.); nuvelist; romancier; memorialist; hageograf; biograf; critic literar; recenzent; eseist. Adj. Nuvelistic; romancier. Memorialistic. Eseistic. Epic. Vb. A scrie, a nara, a istorisi, a descrie, a povesti. V. autor, carte, curente literare, literatură.

SCRIERE. Subst. Scriere, scris, scriitură (fam.); grafie; ortografie. Scriere, scris, notare, însemnare, consemnare; scriere frumoasă, caligrafie; mîzgălire, mîzgălitură, mîzgăleală. Scriere de mînă; scriere de tipar. Scriere pictografică, pictografie; scriere ideografică, ideografie; ideogramă; scriere cuneiformă; scriere hieroglifică; scriere runică; scriere alfabetică. Transcriere, transcripție, copiere, copiat. Tipărire, imprimare, multiplicare; dactilografiere, dactilografiat; stenografiere. Literă; semn; caracter. Alfabet. Text, scriere, notă, notiță (dim.), adnotare; stenogramă. Scriitor, scriitoraș (dim.), scrib, copist, conțopist (azi depr.), grefier; pisar (înv.), grămătic (înv.), logofăt (înv.), calemgiu (înv.); caligraf; dactilograf, dactilografă; stenodactilograf, stenodactilografă; stenograf, stenografă. Scriptomanie (depr.). Scriptoman (rar, depr.). Grafologie. Grafolog. Adj. Scris, scriptic, însemnat, adnotat; imprimat; dactilografit. Grafic; ortografic; caligrafic; indescifrabil. Alfabetic; pictografic; hieroglific; cuneiform; runic; ideografic. Vb. A scrie, a nota, a însemna, a adnota, a consemna, a așterne pe hîrtie, a caligrafia; a mîzgăli; a ortografia; a copia, a transcrie; a stenografia; a stenodactilografia; a dactilografia, a bate la mașină. A tipări, a imprima, a multiplica. Adv. În scris. V. autor, carte, document, literatură, scrisoare, semn.

Si Dieu n’existait pas, il faudrait l’inventer (fr. „Dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui inventat”) – Este un vers de Voltaire. „Sînt rareori mulțumit de versurile mele – scria el la 10 septembrie 1770 poetului și dramaturgului parizian J. Saurin – dar mărturisesc că pentru acest vers încerc o tandrețe de părinte”. Versul face parte din Epistola către autorul cărții „Cei trei impostori”, carte apărută în 1768, al cărei autor era anonim. Voltaire i-a răspuns la 1769, susținînd că religia este un „frîu împotriva sceleraților” și că „dacă Dumnezeu n-ar exista, ar trebui (de aceea) inventat”. Aceste cuvinte își găsesc aplicare la alte probleme decît cele religioase, atunci cînd vrem să spunem că e ceva necesar, binevenit, care dacă n-ar fi existat, trebuia născocit. Dostoevski, în Frații Karamazov, trage concluzia logică: „Și într-adevăr omul l-a inventat pe Dumnezeu” (vol. I, 5). Iar Cehov, în Salonul nr. 6: „Dostoevski sau Voltaire, nu mai țin minte care, spune undeva că, dacă n-ar fi Dumnezeu, oamenii ar trebui să-l inventeze. În orice caz, eu sînt adînc convins că, dacă nu există nemurire, mai curînd sau mai tîrziu inteligența omenească o s-o inventeze” (Opere vol. 7, pag. 412). LIT.

FOAIE, foi, s. f. 1. Frunză. ♦ Compus: foaie-grasă = numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, cu flori albastre-violete ori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). ♦ Sepală sau petală. 2. Bucată dintr-un material cu una dintre dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie (de scris): filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. ◊ Foaie volantă = a) tipăritură pe o singură față care se difuzează cu un prilej deosebit; b) filă de hârtie izolată. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba purtarea sau atitudinea față de cineva, devenind mai aspru. ♦ (Urmat de determinări) Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație, etc. ◊ Foaie de drum = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Ieșit din uz) Foaie de zestre (sau dotală) = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. 4. (Înv.) Ziar, revistă. ♦ Foaie de titlu = pagina de la începutul unei publicații pe care este imprimat titlul (și subtitlul) complet al unei cărți, numele autorului, locul și data apariției, editorul sau editura care publică lucrarea. 5. Lățimea unei pânze: bucată de pânză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. ◊ Foaie de cort = material gros impermeabil, din care se confecționează corturi sau alte obiecte de protecție. ♦ (La pl.) Fustă. 6. Strat de aluat, subțiat cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăiței, etc. [Pr.: foa-ie] – Lat. folia (pl., devenit sg., al lui folium), (4) după fr. feuille.

REDA vb. 1. v. înapoia. 2. v. reproduce. 3. v. reprezenta. 4. v. descrie. 5. a exprima, a înfățișa, a reprezenta, (fig.) a traduce. (Cartea ~ zbuciumul autorului.)

elitist, -ă adj. (livr.) De elită, care favorizează elita ◊ „Publicul nu mai admite viziuni elitiste, nu-i suportă pe «perfecți», nu are ce învăța din cartea unui autor care este, în chip afișat, un «reușit».” R.lit. 15 VI 73 p. 6 (din fr. élitiste; DMN 1968; DEX-S)

*autór, -oáre s. (fr. auteur, d. lat. auctor). Creator, făcător: Dumnezeŭ e autoru lumiĭ. Făptuitor: autoru uneĭ crime. Scriitor de cărțĭ. Cartea unuĭ autor: a studia un autor. – Vechĭ aftór (saŭ áftor?), după rus. ávtor.

QUANDOQUE BONUS DORMITAT HOMERUS (lat.) și bunul Homer mai ațipește uneori – Horațiu, „Ars poetica”, 359. Chiar și în opera genialului rapsod se găsesc unele neglijențe. Orice mare scriitor poate fi autorul unor cărți sau pagini care să nu fie la înălțimea talentului său.

citésc (vest) și ce- (est) v. tr. (vsl. čitati, čisti-cĭton. V. cinste, cin 1, cislă, procitesc). Străbat cu ochiĭ ceĭa ce e scris pronunțînd cuvintele orĭ nu: a citi un cuvînt, o carte, un autor. Descifrez: a citi o bucată muzicală. Fig. Pătrund, pricep ceva dificil: a citi ceva în ochiĭ cuĭva. – Barb. în Trans. Bucov. (după germ. lesen), predaŭ un curs ca profesor.

*citéz v. tr. (lat. citare). Amintesc un text, un autor, o carte. Menționez, semnalez: a fost citat pentru vitejia luĭ. Chem la judecată în calitate de judecător: a cita un martur.

*2) consúlt, a -á v. tr. (lat. consultare; fr. consulter). Cer sfat, întreb ce să fac: a consulta un medic, un avocat, (și fig.) o carte, un autor. Examinez, socotesc: îmĭ consult puterea, averea. V. refl. Cer sfat: a te consulta cu un medic.

LOVETT [ləvət], William (1800-1877), om politic britanic. Unul dintre fondatorii (1836) Asociației muncitorilor din Londra; autor al Cartei Poporului (1838). Întemnițat pentru ideile sale cartiste (1839-1840). Lucrări: „Cartismul, o nouă organizație a poporului”, în colab.

SA’ADYA al FAYYUMI, ben Iosif (882-942), filozof, gramatician, lexicograf și poet liturgic evreu. Gaon (superior) al Academiei rabinice din Sura (Mesopotamia) din 928. Autor al „Cărții credințelor și opiniilor”, care a influențat gândirea ebraică medievală.

PARHON, Constantin I. (1874-1969, n. Câmpulung), endocrinolog și om politic român. Acad. (1939), prof. univ. la Iași și București. Președinte de onoare al Acad. (1948-1969). Președintele Parlamentului României (1946). Președinte (1947-1948) al Prezidiului Provizoriu al Republicii Populare Române; din apr. 1948 până în iun. 1952, al Prezidiului Marii Adunări Naționale (șeful statului). Director (1930-1940) al Institutului pentru Boli Nervoase, Mintale și Endocrinologice, al Institutului de Endocrinologie (1947-1957) și al Institutului de Geriatrie (1952-1957). Creatorul școlii românești de endocrinologie și unul dintre protagoniștii ei pe plan mondial în perioada constituirii acesteia ca disciplină științifică independentă. Autorul primei cărți de endocrinologie din lume („Secrețiile interne”, în colab. cu M. Goldstein, 1909). A izolat și descris maladii noi: sindromul hiperhidropexic (sindromul lui P.), nanismul hiperpofizar. Contribuții importante în biochimia sindroamelor endocrine, la studiul valorii endocrine a epifizei și timusului, în biologia vârstelor („Bătrânețea și tratamentul ei”, „Biologia vârstelor”), în rolul glandelor paratiroide asupra metabolismului calciului. Tratate („Manual de endocrinologie”, în colab.). Alte lucrări: „Traité d’endocrinologie. Les sécrétions internes au point de vue morphologique, chimique, physichologique, pathologique et thérapeutigue” (în colab.), „Psihozele afective”, „Opoterapie”, „Endocrinologia ambrionară” (în colab.). Membru al mai multor academii străine.

*premiát, -ă adj. (d. premiez). Căruĭa i s’a dat un premiŭ: autor premiat, carte premiată.

Hermes m. 1. numele grec al lui Mercuriu; 2. (Trismegist), numele grec al zeului egiptean Thoth, autor de cărți misterioase.

FOAIE, foi, s. f. 1. Frunză. ♦ Compus; foaie-grasă = numele a două plante erbacee cu frunze cărnoase, cu flori albastre-violete ori albe cu pete galbene (Pinguicula vulgaris și alpina). ♦ Sepală sau petală. 2. Bucată dintr-un material cu una dintre dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. 3. Bucată dreptunghiulară de hârtie (de scris); filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. ◊ Foaie volantă = a) tipăritură pe o singură față care se difuzează cu un prilej deosebit; b) filă de hârtie izolată. ◊ Expr. A întoarce foaia sau a o întoarce pe foaia cealaltă = a-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. ♦ (Urmat de determinări) Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație etc. ◊ Foaie de drum. = bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. (Înv.) Foaie de zestre (sau dotală) = act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. 4. (Înv.) Ziar, revistă. ♦ Foaie de titlu = pagina de la începutul unei publicații, pe care este imprimat titlul (și subtitlul) complet al unei cărți, numele autorului, locul și data apariției, editorul sau editura care publică lucrarea. 5. Lățimea unei pânze; bucată de pânză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. ◊ Foaie de cort = material gros impermeabil, din care se confecționează corturi sau alte obiecte de protecție. ♦ (La pl.) Fustă. 6. Strat de aluat, subțiat cu vergeaua, din care se fac plăcinte, tăieței etc. [Pr.: foa-ie] – Lat. folia (pl., devenit sg., al lui folium), (4) după fr. feuille.

CARTE. Subst. Carte, cărticea (dim.), cărticică, cărțulie, cărțișoară (rar), cărțoi (augm., rar), volum, volumaș (dim.), tom, foliant, taftolog (depr.), terfelog. Tratat; monografie. Publicație, publicare (înv.), tipăritură, scriere, uvraj (înv.), op (livr.), opuscul, operă, lucrare; memento, memorator, compendiu, manual, promptuar, abecedar, bucoavnă (înv.), azbucoavnă (înv.), bucvariu (înv.), breviar, almanah; anale; crestomație, antologie, florilegiu, analecte, culegere, miscelaneu (livr.); bestiar; pandecte; romancero; spicilegiu (livr.); culegere de studii; opere alese, selecțiune; opere complete. Dicționar, dicționăraș (dim.), vocabular (înv.), vorbar (înv.), glosar, lexic, lexicon, enciclopedie; atlas, album. Broșură, broșurică (dim.), filadă (înv.), plachetă; fasciculă. Best-seller. Incunabul, ediție princeps; ediție bibliofilă; ediție critică; ediție revizuită (și adăugită). Cronică, letopiseț. Zodiac, zodiar, rojdanic, gromovnic. Carte religioasă; biblie, palie (înv.), pentateuc, liturghier, evanghelie, evangheliar, tetraevanghel, cazanie, apostol, praxiu. Talmud. Coran. Carte de rugăciuni. Penticostar, molitvelnic, breviar, diurnal. Ediție. Tiraj. Bibliotecă. Biblioteconomie, bibliologie, știința cărții. Bibliofilie. Bibliofil. Bibliografie. Bibliograf. Librărie; anticariat, anticărie. Librar; anticar, buchinist (franțuzism); bibliotecar. Cititor, lector (livr.). Editor, redactor, tehnoredactor, corector. Adj. De carte. Monografic. Antologic. Enciclopedic. Bibliografic. Bibliofil. In-folio, in-cvarto, in-octavo. Vb. A scrie o carte, a redacta, a tipări (a scoate, a edita, a publica) o carte. A întocmi o antologie. A citi o carte, a lectura (rar), a răsfoi o carte. V. autor, dramaturgie, jurnalistică, literatură, poezie, scriere, semn, școală.

EXPRIMA vb. 1. a expune, a formula. (A-și ~ ideile.) 2. a vorbi. (Se ~ greu.) 3. a afirma, a arăta, a manifesta. (Își ~ dorința de a...) 4. a exterioriza. (Își ~ sentimentele de bucurie.) 5. a formula, a pronunța, a rosti, a spune, a zice. (A ~ următoarea opinie...) 6. a prezenta. (A ~ cuiva omagiile sale.) 7. a înfățișa, a reda, a reprezenta, (fig.) a traduce. (Cartea ~ zbuciumul autorului.)

ÎNFĂȚIȘA vb. 1. a apărea, a se arăta, a se ivi, a se prezenta, a veni, (înv.) a se spune, (fam.) a se înființa. (S-a ~ la proces, la miliție.) 2. (JUR.) a compărea. (A se ~ în fața instanței.) 3. a apărea, a se arăta, a se ivi, a se revela, (înv. și pop.) a se dezveli. (Cîmpia se ~ in toată splendoarea ei.) 4. a oferi, a prezenta. (Valea Oltului ~ o priveliște minunată.) 5. a ilustra, a imagina, a reprezenta. (Acest desen ~...) 6. a arăta, a reda, a reprezenta. (Ce ~ acest tablou?) 7. a contura, a prezenta, a zugrăvi. (~ sugestiv în tablou bucuria muncii.) 8. a închipui, a reprezenta, a semnifica, a simboliza. (Aceste romburi ~...) 9. a imagina, a închipui, a reprezenta, (înv.) a arăduce. (Decorul ~ o pădure.) 10. a arăta, a expune, a istorisi, a nara, a povesti, a prezenta, a relata, a spune, (înv.) a parastisi. (~ subiectul piesei.) 11. a descrie, a expune, a prezenta, a reda, a zugrăvi, (înv.) a depinge, a prescrie, a scrie, a zografisi, (fig.) a picta. (A ~ într-o nuvelă viața rurală.) 12. a exprima, a reda, a reprezenta, (fig.) a traduce. (Cartea ~ zbuciumul autorului.) 13. a oglindi, a reflecta, a reprezenta. (Arta ~ realitatea.) 14. a se prezenta. (Virusul se ~ sub formă de corpusculi.) 15. a-și imagina, a-și închipui, a-și reprezenta, a vedea, (înv.) a-și figura. (Cum ți-o ~ tu pe ea?)

REDA vb. 1. a înapoia, a restitui, (rar) a retrimite, (pop.) a întoarce, (înv.) a remite. (A ~ cuiva bunurile luate.) 2. a cita, a reproduce. (Îi ~ întocmai vorbele.) 3. a arăta, a înfățișa, a reprezenta. (Ce ~ acest tablou?) 4. a descrie, a expune, a înfățișa, a prezenta, a zugrăvi, (înv.) a depinge, a prescrie, a scrie, a zografisi, (fig.) a picta. (A ~ într-o nuvelă viața de la țară.) 5. a exprima, a înfățișa, a reprezenta, (fig.) a traduce. (Cartea ~ zbuciumul autorului.)

REPREZENTA vb. 1. a imagina, a închipui, a înfățișa, (înv.) a arăduce. (Decorul ~ o pădure.) 2. a arăta, a înfățișa, a reda. (Ce ~ acest tablou?) 3. a ilustra, a imagina, a înfățișa. (Acest desen ~...) 4. a închipui, a înfățișa, a semnifica, a simboliza. (Aceste romburi ~...) 5. a simboliza, (înv.) a semna. (Inorogul ~ moartea.) 6. a întruchipa, a simboliza, (înv.) a închipa. (Ce ~ acest semn?) 7. a incarna, a întruchipa, a întrupa, a personifica, a simboliza, (înv.) a închipa. (El ~ forța brutală.) 8. a înfățișa, a oglindi, a reflecta. (Arta ~ realitatea.) 9. a ilustra, a însemna, a marca, a semnifica. (Acest roman ~ o dată în literatură.) 10. a constitui, a fi, a forma, a însemna, (rar) a prezenta. (Acest capitol ~ partea esențială a lucrării.) 11. a exprima, a înfățișa, a reda, (fig.) a traduce. (Cartea ~ zbuciumul autorului.) 12. a-și imagina, a-și închipui, a-și înfățișa, a vedea, (înv.) a-și figura. (Cum ți-o ~ tu pe ea?) 13. a (se) juca, a (se) prezenta, (înv. și pop.) a (se) da, (înv.) a (se) parastisi. (Ce se ~ astă-seară la teatru?)

didactician sm [At: LL 1974, nr. 1, 133 / Pl: ~ieni / E: fr didacticien] (Rar) 1 Autor de cărți didactice (5). 2 Specialist în didactică (1).

foaie¹ sf [At: (a. 1749) CARTE DE BUCATE, ap. GCR II, 44/20 / Pl: foi / E: ml folia (pl, devenit sg, al lui folium), (22, 23) după fr feuille] 1 Frunză (1). 2 (Bot; îc) ~ia-lagetului, ~ia-hoțului, ~ia-tâlharului) Susai pădureț (Mycelis muralis). 3 (Bot; îc) ~ia-ciumii Ciumăfaie (Datura stramonium). 4 (Reg; îc) ~-creață Floare nedefinită mai de aproape. 5 (Îc) ~-grasă Plantă erbacee cu frunze cărnoase și flori albe cu pete galbene Si: grăsună, îngrășătoare, (Trs) grăscioară (Pinguicula alpina). 6 (Îae) Plantă erbacee cu frunze cărnoase și flori albastre-violet Si: grăsună, îngrășătoare, (Trs) grăscioară (Pinguicula vulgaris). 7 (Reg ; îc) ~-lată Plantă erbacee nedefinită mai de aproape. 8 (Bot; Trs; îc) ~-de-vioară Popilnic iepuresc (Hepatica nobilis). 9-10 (Bot; reg; îc) ~-în-fir Saschiu (Vinca herbacea și Vinca minor). 11 Petală. 12 Sepală. 13 Bucată dintr-un material cu una dintre dimensiuni foarte mică în raport cu celelalte două. 14 Bucată dreptunghiulară de hârtie (de scris). 15 Filă a unei cărți, a unui registru sau a unui caiet. 16 (Îs) ~ volantă Tipăritură pe o singură față care se difuzează cu un prilej deosebit. 17 (Îas) Filă de hârtie izolată. 18 (Îe) A întoarce ~ia sau a o întoarce pe ~ia cealaltă sau a o schimba pe altă ~ A-și schimba atitudinea sau purtarea față de cineva, devenind mai aspru. 19 (Urmat de determinări) Adeverință, dovadă oficială care atestă un drept, o obligație etc. 20 (Îs) ~ de drum Bilet (individual sau colectiv) plătit de autoritatea care-l eliberează și pe baza căruia se poate face o călătorie cu trenul. 21 (Îs) ~ de zestre (sau dotală) Act care consemnează zestrea unei fete sau a unei femei căsătorite. 22 (Înv) Ziar. 23 (Înv) Revistă. 24 (Îs) ~ de titlu Pagina de la începutul unei publicații, pe care este imprimat titlul (și subtitlul) complet al unei cărți, numele autorului, locul și data apariției, editorul sau editura care publică lucrarea. 25 Lățimea unei pânze. 26 Bucată de pânză întrebuințată în toată lățimea ei la confecționarea unei haine. 27 (Îs) ~ de cort Material gros impermeabil, din care se confecționează corturi sau alte obiecte de protecție. 28 (Pop; lpl; uneori precedat de „o pereche”) Fustă. 29 Strat de aluat întins și subțiat cu vergeaua din care se fac plăcinte, tăiței etc. 30 (Pop; îe) ~ peste ~ și la mijloc tufă Se spune despre o plăcintă fără umplutură.

Fiat iustitia, pereat mundus (lat. „Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea”), adică principiul de dreptate trebuie să fie mai scump chiar decît lumea și pămîntul. Manlius, autorul unei cărți apărute în 1563 Loci communes (Locuri comune), afirmă că aceasta ar fi fost deviza împăratului Ferdinand I (fratele mai mic al lui Carol Quintul), care a domnit între anii 1558-1564 și suna astfel: Fiat iustitia et pereat mundus. Fraza o găsim și în Seneca, dar sub altă formă: Fiat iustitia, ruat coelum (să se facă dreptate, prăbușească-se și cerul), formă astăzi nemaiuzitată. Seneca povestește că pretorul Piso condamnase pe un cetățean pentru omor, dar în momentul cînd osînditul fu adus în piață spre a fi executat, își făcu apariția omul pe care toți îl credeau asasinat. Centurionul suspendă execuția și trimise la Piso să i se explice cazul. Concluzia? Piso i-a condamnat pe toți trei la moarte: pe primul fiindcă exista deja o sentință capitală pronunțată împotriva lui, pe centurion pentru că n-a executat ordinul, iar pe presupusa victimă, fiindcă a fost cauza morții a doi oameni nevinovați. Și dînd această triplă sentință, care a făcut să se nască zicala mai puțin cunoscută „dreptate à la Piso”, ar fi exclamat: Fiat iustitia, ruat coelum! H. Heine în Testament politic scrie: „Și binecuvîntat fie băcanul care într-o bună zi va răsuci, din poeziile mele, cornete în care va pune calea sau tabac pentru bătrîne care, în nedreapta noastră lume de azi, au trebuit poate să se lipsească de asemenea plăceri – fiat iustitia, pereat mundus”. IST.

*APOCRIF I. adj. 1 Îndoielnic, care nu poate fi dovedit ca fiind autentic: document ~ ¶ 2 📝 Se zice despre cărțile și autorii a căror autoritate e îndoielnică, în spec. de unele cărți pe care biserica nu le recunoaște ca autentice: a treia și a patra carte din Esdra sînt ~e. II. (pl. -ife) sn. 📝 Scriere care nu poate fi dovedită ca autentică; în spec. text cu cuprins religios, dar pe care biserica nu-l recunoaște de canonic [fr. < gr.].

A REDA redau tranz. 1) (un obiect oarecare) A da din nou; a restitui; a înapoia; a întoarce. 2) fig. (gânduri, sentimente etc.) A prezenta prin cuvinte sau prin alt mijloc (artistic); a zugrăvi; a exprima; a reflecta. Cartea redă zbuciumul autorului. /re- + a da

CAVALLIOTI, Theodor Anastasie (c. 1728-1808, n. Moscopole, Albania), cărturar aromân. Autor al unei cărți de citire în limba neogreacă, însoțită de un vocabular grec-aromân-albanez (1770).

ediție-pirat s. f. (lit.) Ediție neautorizată de autor ◊ „Pe piață apăruseră ediții-pirat ale aceluiași tratat de chimie anorganică.” Fl. 7 I 67 p. 23. ◊ „În culegere figurează schițe și nuvele scrise cândva pentru magazine sau producții din tinerețe care «nu meritau să vadă lumina tiparului». Acestea au ajuns, nu se știe cum, să fie sustrase și tipărite în așa-numite ediții-pirat, cărți neautorizate de autor.” Sc. 24 XI 74 p. 6. ◊ „Edituri-pirat, ediții-pirat, rapturi editoriale de traduceri din literatura universală, furturi de inteligență culturală, artistică, științifică – iată câteva din gravele rezultate scăpate de sub controlul public [...]” R.l. 26 XI 91 p. 2; v. și 28 XII 66 p. 6 (din fr. édition-pirate; DMN 1966)

noncarte s. f. 1960 Carte lipsită de orice substanță, de orice valoare artistică v. non-autor //din non + carte; FC II 169, 170//

COLOFÓNIU (< ngr., germ.) s. n. 1. Rășină compusă din acizi rezinici și rezine, obținută ca reziduu la distilarea cu abur a rășinii de conifere; folosit în ind. hîrtiei, a lacurilor, a cauciucului; se aplică pulverizat pe părul arcușului instrumentelor muzicale cu coarde; sacîz. 2. (BIBL.) Însemnare la sfîrșitul unei cărți, în epoca introducerii tiparului (sec. 15-16), cuprinzînd detalii asupra tipografului, datei și locului unde a lucrat, asupra autorului și titlului cărții.

RUÍZ [ruíθ], Juan (c. 1283-c. 1350), poet spaniol. Arhiepiscop de Hita. Inspirat deopotrivă din Islam și neoplatonism, cultivă misterul religios, inovând stilistic în cadrul tradiției. Autor al poemului „Cartea dreptei iubiri”, operă singulară cu fond autobiografic, amestec de legende și alegorii, care anticipează, prin observația moravurilor, romanul picaresc.

NICODEMUS (supranumit Hagioritul) (1748-1809), cleric grec. Călăgăr la Muntele Athos. Adept al isihasmului. Autor al unei cărți de drept religios și al unei filocalii. Sanctificat (1955).

IBN KHALDŪN (Abū Zayd ’Abd ar-Rahmān ibn Khaldūn) (1332-1406), filozof, istoric și sociolog arab. Autor al lucrării „Cartea exemplelor instructive”, privind istoria arabilor, persanilor și berberilor, în prefața căreia își expune concepția filozofică asupra dezvoltării societății (a ciclurilor istorice și a modului în care mediul geografic influențează viața oamenilor) pe baza afinităților rasiale, tribale și religioase. Gândirea sa istorică se caracterizează prin originalitate și profunzime, plasându-l între personalitățile cele mai importante ale istoriografiei medievale.

EDITURĂ, edituri, s. f. Instituție cu personalitate juridică, specializată în valorificarea dreptului de autor, care editează cărți, publicații periodice etc. – Edita + suf. -ură.

lesviță sfs [At: (a. 1588) CUV D. BĂTR. I, 196/20 / V: leastv~ / E: slv лѣствица] (Îvr) Carte al cărei autor este Sfântul Ioan Scărarul.

Ieremia Rar folosit astăzi ca prenume, Ieremía reproduce un vechi nume pers. ebr. Jirmejahu, purtat de mai multe personaje ale Bibliei dintre care cel mai important este cu siguranță profetul Ieremia (cei mai mulți specialiști sînt de acord că acest Ieremia, născut dintr-o familie sacerdotală în jurul anului 650 î.e.n., și-ar fi desfășurat activitatea pe o perioadă de aproximativ 40 de ani, și ar fi murit cam în timpul căderii Ierusalimului, 587-586 î.e.n.; considerat în tradiția biblică drept autor al cunoscutei cărți din V.T., Plîngerile lui Ieremia). Semnificația numelui ebraic rămîne încă în discuție; Jirmejahu, cu siguranță un nume teoforic (în partea finală se recunoaște numele lui Jahve, sub forma Jahu), iar din punct de vedere al formei, frazeologic, este interpretat în mod curent prin „Jahve să înalțe”. Redat în greaca biblică sub forma Ieremiás, iar în latină prin Hieremias, numele se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Rar atestat în apus, în evul mediu (apar formele Hieremias, în jurul anului 822, Jeremias, în 961 și 1134, Geremias, în 1151 etc.), numele în discuție nu a avut popularitate, cultul profetului biblic fiind cunoscut în puține regiuni ale Europei. La popoarele slave vecine Ieremia apare la diferite date (în Ucraina, de ex. este atestat din 1435). În documentele Țării Românești, Eremia apare încă din 1398, dar era purtat de un străin. Ieremia este atestat documentar din 1495, iar în Moldova, în epoca lui Ștefan cel Mare, ne sînt cunoscute formele Eremia și Erimie. Adăugînd, din secolele următoare, pe Irimia – forma cea mai frecventă la noi – Eremeiu, Ieremica, Ieremiță, Iaremia, Arimia, sînt epuizate aproape toate formele și derivatele folosite de români de-a lungul timpului. Numărul mic al acestora și frecvența redusă dovedesc că Ieremia nu a avut mare popularitate nici la noi, deși în anumite regiuni sărbătoarea populară, Armindenul (obiceiul de a împodobi porțile, ușile și ferestrele cu ramuri verzi este cunoscut și practicat de multe popoare din Europa, la diferite date; după cum ne mărturisește Ovidiu în Faste, același obicei aveau și păstorii romani: „Staulul se-mpodobește cu frunze și ramuri înfipte; Pe-mpodobitele porți lunge cununi să anini”). Binecunoscută este și expresia populară „a nimerit-o ca Ieremia cu oiștea-n gard”, iar neologismul savant jeremiadă, „văicăreală”, amintește de Plîngerile lui Ieremia. ☐ Engl. Jeremy, it. Geremia, magh. Jeremiás, bg. Eremia, Iremia, Ieremai. ☐ Romanul lui H.S. Walpole, Jeremy.

METODICĂ s. f. (Astăzi rar) Mod de predare și de însușire a unei discipline științifice, a unei arte etc.; (sens curent) parte a pedagogiei care tratează despre principiile și regulile de predare proprii fiecărui obiect de studiu. Metodica, adecă modul învâțăturei. ST. INST. 11/18. Ce alt rău ași potea eu aci înțelege fără de lipsa conoștinței a pedagoghiei și a metodicei. MAN. ÎNV. [prefață] 1/11, cf. BARCIANU, V., ALEXI, W. Ion Creangă, autor al primei cărți de metodică românească și al celor mai bune manuale școlare din timpul său. V. ROM. septembrie 1 954, 188. Rubrica de metodică nu trebuie scoasă din revistă. L. ROM. 1 959, nr. 1, 107. ♦ (Și, învechit, adjectival, în sintagma carte metodică) Manual care quprinde principiile și regulile de predare. D. Poteca. . . are încă tradusă o carte metodică pentru învățătura istorii sfinte. CR (1830), 337²/31. Apariția „Metodicii predării limbii franceze” are darul de . . . a deschide drumul unor discuții fructuoase. GÎ 1 966, nr. 832, 2/5. - Pl.: metodici. - – Gen. dat. și: (rar) metodicei. Din germ. Methodik, rus. методика.

* COAUTOR sm. 1 📝 Autor (al unei cărți, etc.) împreună cu altul sau cu alții ¶ 2 ⚖️ Cel care a făptuit o crimă împreună cu altul sau cu alții [fr.].

CUTERIZARE /CA-TE-/ s. f. sistem de așezare a cărților în biblioteci după criteriul clasificării zecimale, iar în cadrul acesteia, în ordinea alfabetică a autorilor și a titlurilor pentru cărțile anonime. (cf. Cutter, autorul sistemului)

colaboraționism s. n. (pol.) Colaborarea cu un dușman; la origine trădare a intereselor propriei țări colaborând cu naziștii, în timpul celui de-al doilea război mondial, iar ulterior cu regimul comunist ◊ „E vorba de a ști, între altele, dacă valoarea unor cărți face iertat colaboraționismul autorilor lor.” R.lit. 30/93 p. 1. ◊ „Dacă nu ar fi făcut pactul cu diavolul (ce sintagmă eufemistică pentru exactul, infectul colaboraționism), Sadoveanu ar fi rămas desigur același venerat scriitor.” R.l. internaț. 6 VII 95 p. 2 (din fr. collaborationnisme; DEX; DN3)

nonautor s. m. Autor lipsit total de calitățile cerute unui scriitor ◊ „Recent, revista «Times» a publicat un articol foarte caustic cu privire la ceea ce ea denumește non-cărți, scrise de non-autori, pentru non-oameni.” Cont. 16 IX 60 p. 6 //din non + autor, FC II 169, 170//

tipărésc v. tr. (d. tipar). Aplic pin presiune (imprim) pe hîrtie (pe pînză, pe tinichea) litere orĭ desemne: a tipări o carte. Daŭ la tipar, public: acest autor șĭ-a tipărit cartea (V. stambă). A tipări mămăliga, a o tăpși cu lingura orĭ cu lopățica. Fig. Iron. Pun, așez înaintea ochilor: ce mĭ-aĭ tipărit pachetu aicĭ? V. refl. Mă pun: ce mi te-aĭ tipărit pe scaunu meŭ?

apocrif a. nesigur: scriere apocrifă, al cărui autor e necunoscut. ║ n. carte necanonică, considerată de Biserică ca neinspirată, cum este apocriful despre copilăria lui Isus și Epistolia sau visul Maicei Domnului.

autor m. 1. cauza primă a unui lucru: creator, inventator; 2. cel ce a făcut o carte: scriitor; 3. opera însăși: autorii cei vechi.

COTOR, cotoare, s. n., (3) cotari, s. m. 1. Ramură, tulpină, lujer (mai ales la legume și la erbacee) care susține frunzele, fructul, florile. Cotorul verzei. Cotoarele ce au rămas din fin după ce s-au săturat animalele. ȘEZ. III 83. ♦ Partea de jos a unei tulpini. V. cioacă, ciot. Cotorul viței. ♦ (La mătură) Rest nefolositor. În ungher, mai după ușă, umilite stau alături, Fără rost, o cofă veche și cotorul unei mături. NECULUȚĂ, Ț. D. 144. 2. Parte, loc unde se leagă, unde se cos foile unui registru, ale unui caiet sau ale unei cărți. Pe cotorul cărții e imprimat numele autorului și titlul operei. ♦ Partea legată a unui chitanțier, a unui bonier etc. din care s-au rupt jumătățile detașabile care se dau celor interesați; partea foii care rămîne după predarea chitanței. La cotor rămîne numele celui care a primit chitanța. 3. (La ființe; rar) Partea dinspre rădăcină a unei cozi, a unei pene sau a unui fir de păr. Tras la față, cu niște cotori roșiatici de barbă, călărea împietrit. CAMILAR, N. II 74.

IZVODITOR, izvoditori, s. m. (Învechit și arhaizant) Istoric, istoriograf, cronicar; p. ext. scriitor, autor. Fericim pre izvoditorii cărții romînești. GOLESCU, Î. 21.

nostru, noastră [At: COD. VOR. 8/25 / V: (îvp) nost, noastă, nostă, (Pl: nosti, noaste, noaște), (îvr) nostruș / Pl: noștri, noastre și (pop) noaștre / E: ml noster, nostra] 1 pps (Precedat de articolul „al”, „a”, „ai”, „ale”) Înlocuiește numele obiectului posedat de vorbitor și de un grup din care acesta face parte, înlocuind, totodată, și numele acestora. Are o casă ca a noastră. 2 pps (Pop; mpl, m) Soț sau soție a vorbitorului împreună cu soții sau soțiile persoanelor dintr-un grup din care acesta face parte, înlocuind totodată și numele acestora. Când vin ai noștri acasă. 3 pps (Lpl, m) Familie, rude apropiate ale vorbitorului și ale unui grup din care acesta face parte, înlocuind totodată și numele acestora. Ai noștri n-au știut nimic. 4 pps (Lpl, m) Partizani politici. Ai noștri nu au fost votați. 5 pps (Lpl, m) Membri ai unei echipe sportive, ai unui grup, colectiv etc. Ai noștri au pierdut. 6 pps (Lsg) Lucruri personale ale vorbitorului și ale unui grup din care acesta face parte, înlocuind, totodată și numele acestora. Cheltuim dintr-al nostru. 7 pps (Lpl, f) Preocupări, păreri, obiceiuri ale vorbitorului și ale grupului din care acesta face parte, înlocuind totodată și numele acestora. Mă întorc la ale noastre. 8 aps Care este legat printr-o relație de rudenie cu vorbitorul și cu un grup din care acesta face parte. Mama noastră. 9 aps Care este legat printr-o relație de proprietate cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Casa noastră. 10 aps Care este legat printr-o relație de apartenență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Picioarele noastre. 11 aps Care este legat printr-o relație de dependență cu vorbitorul și cu grupul din care acesta face parte. Strămoșii noștri. 12 aps Care este spus, săvârșit de vorbitor și de grupul din care acesta face parte. Acțiunea noastră. 13 aps Determină abstracte legate de vorbitor și de un grup din care acesta face parte Credința noastră. 14 aps (Fam; în stilul narativ; înlocuiește obiectul care stă în centrul atenției vorbitorului și a unui grup din care acesta face parte) Despre care am vorbit mai înainte. Călătorul nostru plecă mai departe. 15 aps (În legătură cu unele nume de colectivități, de ținuturi etc.) Căruia vorbitorul și grupul asociat lui îi aparține. Țara noastră. 16 aps (Ca plural al modestiei, folosit de autori, oratori etc.) Meu. Cartea noastră. 17 aps (Cu valoare obiectivă) Vine în ajutorul nostru.

mort, moartă [At: COD. VOR. 98/3 / Pl: ~rți, moarte, (reg) ~uri / E: ml mortuus] 1 a (D. ființe) Care nu mai trăiește Vz decedat, defunct, răposat. 2 a (Îlv) A cădea sau a rămâne ~ pe loc sau, reg, din picioare A muri subit. 3 a (Îe) (A fi) mai mult ~ decât viu sau a fi (pe) jumătate ~ A fi într-o stare de epuizare maximă din cauza fricii, a bolii etc. 4 a (Îe) A fi ~ după... sau fără...) A ține foarte mult la... 5 a (Îae) A dori foarte mult să obțină, să aibă... 6 a (Îae) A fi foarte îndrăgostit de... 7 a (Îe) A umbla sau a se ține ~ după... A depune toate eforturile pentru a obține ceva. 8 a (Îae) A-și manifesta dragostea față de o persoană, străduindu-se să fie mereu aproape de ea. 9 a (Îe) A umbla după (a căuta) potcoave de cai ~rți sau a umbla după (ori a căuta) cai ~rți, să le iei potcoavele A umbla după lucruri fără valoare, după himere. 10 sm, a (Îe) A se face ~ (sau a face pe ~ul) în păpușoi A se face că este neștiutor sau neimplicat în legătură cu un lucru, cu o întâmplare etc. 11 a (Îe) A o lăsa moartă în păpușoi (sau, rar, în cânepă) A lăsa o chestiune încurcată, a renunța la ceva. 12 a (Îe) A rămâne sau a ședea moartă A rămâne pe loc, a nu progresa. 13 a (Îlav) Mort-copt Cu orice preț Si: neapărat. 14 a (Îal) Vrând-nevrând. 15 a (Îal) Cu chiu cu vai. 16 a (Îlav) Nici ~ sau (rar) ~ tăiat Cu nici un chip. 17 a (D. persoane; îla) ~ de viu sau ~ pe picioare Foarte slăbit. 18 a (Reg; d. țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.; îal) Putred. 19 a (Reg, d. țesături etc.; îal) Rărit. 20 a (Îla) Beat ~ sau ~ de beat, (rar) ~-beat Foarte beat. 21 a (Îe) A dormi (sau a adormi) ~ A dormi profund. 22 a (Îs) Limbă moartă Limbă care a încetat de a fi învățată ca limbă maternă. 23 a (Îs) Inventar ~ Totalitate a uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei întreprinderi. 24 a (Îs) Linie moartă Linie de cale ferată care se înfundă, servind numai pentru gararea terenurilor. 25 a (Îe) A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă A fi înlăturat ca necorespunzător dintr-un post de răspundere 26 a (Îae) A fi considerat inutil sau inutilizabil. 27 a (Îs) Unghi ~ Loc pe traiectoria unei arme de foc, pe care nu îl poate ajunge proiectilul. 28 a (Îs) Punct ~ Poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului când biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse 29 a (Îe) A ajunge la un sau într-un punct ~ A fi în imposibilitatea de a găsi o soluție. 30 a (Îs) Timp ~ Lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul când ar trebui să lucreze. 31 a (îas) întrerupere neprevăzută a muncii. 32 a (Reg; îs) Fier ~ Fier de calitate inferioară. 33 a Colontitlu ~ Cifră care cuprinde numărul unei pagini, fără a fi însoțită de numele autorului sau de titlul cărții. 34 a (Mtp; reg; îs) Apă moartă Apă care este adusă din timpul când mortul era neîngropat. 35 a (Mtp; îcr apă vie, îas) Apă miraculoasă care are puterea de a îmbina părțile corpului unui om tăiat în bucăți. 36 a (Îs) Mare moartă Mare în care nu trăiesc viețuitoare. 37 a (Reg; îs) Mămăligă moartă Fel de mâncare preparat din mămăligă și ulei Vz topșă. 38 a (Fam; d. aparate, motoare etc.) Care nu mai funcționează. 39 a (D. părți ale corpului) Cu funcțiile vitale total sau parțial oprite Si: țeapăn, inert. 40 a (Gmț) Mânușiță moartă cine mi te poartă? Taica burete Tup de părete Se spune copiilor de către oamenii mai în vârstă care se joacă cu mâna lor, legănând-o într-o parte și în alta și izbind-o apoi ușor de un obiect solid. 41 a (Reg; îs) Os ~ Excrescență osoasă de natură inflamatorie sau traumatică, care poate produce șchiopătarea și anchilozarea articulațiilor Si: exostoză. 42 a (Îs) Carne (sau piele) moartă Carne sau piele care se formează deasupra unei răni și prin care nu trec ramificații nervoase. 43 a (D. plante) Uscat. 44 a (D. frunze) Veșted. 45 a (Fig; d. diverse obiecte, accentuând sensul de inanimat) Fără viață. 46 a (Fig) Încremenit. 47 a (Îs) Natură moartă Pictură care reprezintă obiecte, flori, fructe, vaze, cărți etc. gmpate sau aranjate într-un anumit decor. 48 a (Fig; d. orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate, de zgomot. 49 a (Fig; d. orașe, străzi etc.) În sau pe care nu se întâmplă nimic deosebit. 50-51 a (Fig; d. foc) (Lipsit de intensitate sau) stins. 52 a (Fig; d. noțiuni abstracte) Lipsit de orice valoare, de importanță. 53 a (Fig; d. culori, nuanțe etc.) Lipsit de strălucire Si: șters. 54 smf Persoană care a murit Vz defunct, decedat. 55 smf Trup neînsuflețit al unei persoane, așezat în cosciug, pe catafalc sau înmormântat. 56 smp (Îe) ~rțil cu ~rții, viii cu viii Se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea rudelor sau a prietenilor. 57 smp (Îe) A scula (sau a trezi, a deștepta) și ~rții (sau din ~rți) Se spune în legătură cu zgomote sau surse de zgomote foarte stridente. 58 sm (Îe) A mirosi a ~ A fi pe moarte. 59 sm (Îae; arg, în legătură cu o afacere) A fi pe punctul de a eșua. 60 sm (Reg; îe) A da cu ~ peste viu Se spune când se iau la întrecere cel mai slab cu cel mai tare. 61 sm (În legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”, „a fi”; îlav) Ca la ~ În număr mare. 62 sm (Îe) A umbla (sau a merge) ca după ~ A merge foarte încet. 63 smp (Îs) Ziua morților Zi anumită în calendarul creștin, a cărei dată variză după regiuni și confesiuni, când se fac rugăciuni speciale în biserici pentru cei decedați Vz moș¹. 64 sm (Arg; îs) Locul ~ului Loc din mașină situat în față, lângă șofer. 65 sm (Pop) Cortegiu mortuar. 66 sn (Reg) Înmormântare. 67 sma (Reg) Joc obișnuit la priveghi, în care unul dintre participanți se preface mort (1). 68 (îe) ~ul de la groapă nu se mai dezgroapă Se spune despre un lucru pierdut definitiv, despre ceva care nu mai poate fi îndreptat.

MORT, MOÁRTĂ adj., subst. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu (mai) trăiește, care și-a încetat toate funcțiile vitale, care a murit. V. d e c e d a t, d e f u n c t, r ă p o s a t. Va cădea de năprasnă mortu. COD. VOR. 98/3. Muiarea. . . născuse un cocon mort. MOXA, 355/18. Iară Petrea Șutra [scris probabil după modelul slavon: mărtu] (a. 1600). IORGA, S. N. 56. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc, de va fi undeva vătămat sau și mort atuncea. . . va spune stăpînu-său. PRAV. 5. Au aflat Brîncovanul pe Bălăceanul mort în război. NECULCE, L. 105, cf. ANON. CAR. Au pețit pe . . . Amalia . . ., a tria fiică a mortului duca de Leihtenberg. AR (1829), 54¹/38. O turturică de lîngă soția moartă. CONACHI, P. 87, cf. ALEXANDRIA, 121/19. Pămîntul era acoperit de darmâturi și de trupuri moarte. RUSSO, S. 147. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I, 62, cf. 54. Aoleo ! . . . să mă fac că-s mort, ca să nu mă mînînce. ALECSANDRI, T. I , 458. Nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi ? CREANGĂ, P. 23. Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. id. ib. 46. Chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile sale. ISPIRESCU, L. 41. E mort de-un veac. COȘBUC, F. 71, cf. 76, 77. Îl aștepta mereu pe bărbatu-său, deși i se spunea mereu că e mort. CAMIL PETRESCU, O. I, 17. Să mă vezi pe mine moartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 83, 152. Mai bine un cîine viu decît un leu mort. ZANNE, P. I, 378. (În imprecații) Îmi făcea semne să tac, că se-ntristează pasărea, întrista-s-ar mort ! ap. IORDAN, STIL. 321. ◊ (Ca termen de comparație) Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui. EMINESCU, N. 11. Hîrca i-a trimes laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit, ca mort. CREANGĂ P. 97. Făclii s-aprindeți, căci un suflet Ca mort va fi atuncea pentru voi. DENSUSIANU, L. A. 107. F i g. Să fim morți păcatului și să fim vii lui Hnstos. CORESI, EV. 69. Oameni morți pentru societate și pentru omenie. CONTEMPORANUL, III, 573. Mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp . . ., ca inima mea moartă. EMINESCU, G. P. 99. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de față. id. O. I, 125. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I, 64. ◊ E x p r. A cădea (sau a rămîne) mort (pe loc sau, regional, din picioare) = a muri (subit). Va cădea de năprasnă morrtu. COD. VOR. 98/2. O palmă îi trase. . . și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Rămase mort pe loc. id. ib. 31. A căzut moartă din picioare. ȘEZ. IV, 182. (A fi) mai mult mort (decît viu) sau (a fi) (pe) jumătate mort = (a fi) într-o stare de sfîrșeală totală, de epuizare maximă (din cauza fricii, a bolii etc.). Robinson. . . de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10/11, cf. PONTBRIANT, D. Puterile îi slăbiră și sateliții tiranului ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. NEGRUZZI, S. I, 156. [Hoțul] își căută de treabă, lăsînd pe bietul Leuștean mai mult mort decît viu. GANE, N. III, 166. Eram amîndouă mai mult moarte decît vii. V. ROM. iunie 1954, 111. A fi mort după . . . (sau fără. . .) = a) a ține foarte mult la . . ., a dori foarte mult să obțină, să aibă . . . E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II, 452; b) a fi foarte îndrăgostit de . . . A umbla (sau a se ține) mort după. . . = a) a depune toate eforturile pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de o persoană, străduindu-se să fie mereu aproape de ea. Răducanu . . . se ținea mort după ea. CAMIL PETRESCU, O. II, 289. A umbla după (sau a căuta) potcoave de cai morți sau a umbla după (ori a căuta) cai morți, să le iei potcoavele v. p o t c o a v ă. (F a m.) A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic în legătură cu un lucru, cu o întîmplare etc., a face pe prostul. Să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13, cf. PAMFILE, J. II, 161, ZANNE, P. I, 265. A o lăsa moartă (în păpușoi sau, rar, în cînepă) = a renunța la ceva, a abandona ceva, a o lăsa încurcată, baltă. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Biata fată s-a speriat și era sâ-l reclame la minister, dacă directorul liceului n-ar fi rugat-o s-o lase moartă. I. BOTEZ, B. I, 213, cf. ȘEZ. II, 75, PAMFILE, J. II, 409, com. din PIATRA NEAMȚ. A rămíne (sau a ședea) moartă = a rămíne pe loc, a nu progresa, a nu se rezolva, a rămíne baltă. N-or mai ședea lucrurile tot așa moarte, cum sînt. CREANGĂ, P. 230. Afacerea a rămas moartă, SADOVEANU, O. IX, 413. Mort-copt = cu orice preț, neapărat; vrînd-nevrînd, cu chiu cu vai. După cinci zile de chin, mort-copt am sosit la Cahul. ALECSANDRI, T. 113. La crîșmă mort-copt trebuie să steie. CREANGĂ, P. 109. N-am încotro, mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. id. ib. 203. Morți-copți, trebuie să mergem înainte. GANE, N. II, 116. Mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. Mort-copt trebuie să mă duc. PAMFILE, J. II, 155. Nici mort sau (rar) mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un chip, cu nici un preț, în nici un caz. Nu te las nici mort data asta. ap. TDRG. Noi avem poruncă de la Miloradovici, morți-tăieți să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I, 109. N-ați vrea să plecați de aici ? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. O să-mi stai pă cap aci ? – Iaca așa. . . nici moartă nu plec ! CAMIL PETRESCU, O. III, 243. Mort de viu sau mort pe picioare = a) (despre persoane) foarte slăbit; b) (regional; despre țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.) putred; rărit. Stamba asta e moartă de vie. CIAUȘANU, GL., cf. MAT. DIALECT, I, 231. ◊ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, dă sens superlativ unor senzații sau unor stări sufletești) Află boii nepăscuți și morți de foame. VARLAAM, C. 249. Mai morți de frică, au început a-și frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Vrei să mă găsești moartă de frică oare, cînd îi veni ? CREANGĂ, P. 132. Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II, 20. Iau merele, mort de sete cum sînt, și le mănînc. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Sînt mort de foame și trudă ! SADOVEANU, O. III, 162. Eram ostenit mort. PREDA, Î. 20. (E x p r.) Beat-mort sau mort de beat, (rar) mort-beat = foarte beat, Nalați, mort de beat, au îngenunchiat înaintea lui Apafi. ȘINCAI, HR. III, 118/26. Păzitoriul cu toți jurații sînt toți morți de beați. BĂRAC, 11/25, cf. PAMFILE, J. I, 128. Toți creștii zăceau. . . morți-beți pe jos. ȘEZ. VIII, 67. A dormi (sau a adormi) mort = a dormi (sau adormi) profund, adînc. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. Pe loc cade jos și adoarme mort. id. P. 215. Acesta dormea mort. ISPIRESCU, L. 370. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat de a fi învățată ca limbă maternă. Amețiți de limbe moarte. . . Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. 140. O limbă care a încetat de a mai fi mijioc de comunicare. . . devine limbă moartă, GRAUR, I. L. 24, cf. 20. Literă moartă v. l i t e r ă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Trecea la „inventarul viu și mort”. GALAN, B. I, 59. Linie moartă = linie de cale ferată care înfundă, servind numai pentru gararea trenurilor. (E x p r.) A fi (sau a se afla, a trece pe linie moartă) = a fi înlăturat (ca necorespunzător) dintr-un post de răspundere, a considerat inutil sau inutilizabil. Unghi mort = loc pe traiectoria unei arme de foc, pe care nu îl poate ajunge.proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Se spune că sistemul a ajuns într-un punct mort. SOARE, MAȘ. 198. (E x p r.) A ajunge Ia un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, a fi în imposibilitate de a găsi o soluție. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui i lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Trebuie dusă lupta pentru întărirea disciplinei în muncă . . . contra timpilor morți, contra risipei timpului de lucru. LEG. EC. PL. 474. (Regional) Fier mort = fier de calitate inferioară. Cf. PAMFILE, j. II, 144, ALR SN II h 579. Colontitlu mort = cifră care cuprinde numărul unei pagini fără a fi însoțită de numele autorului sau de titlul cărții. Cf. V. MOLIN, V. T. 29, CV 1949, nr. 3, 34. Apă moartă = a) (regional, în superstiții) „apă ce este adusă din timpul cînd mortul era neîngropat”. MARIAN, Î. 277; b) (în basme; de obicei în corelație cu a p ă v i e) apă miraculoasă care are puterea de a îmbina părți corpului unui om tăiat în bucăți. Să-mi aducă . . . apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete, CREANGĂ, P. 272. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Mare moartă = mare în care nu trăiesc viețuitoare. Cf. PONTBRIANT, D., LM. (Regional) Mămăligă moartă = fel de mîncare preparat din mămăligă și ulei. V. t o p ș ă. Cf. VICIU, GL. 58. ♦ (Familiar, despre aparate, motoare etc.) Care nu (mai) funcționează. 2. (Despre părți ale corpului; adesea prin exagerare) Cu funcțiile vitale total sau parțial pierdute; lipsit de vigoare; țeapăn, inert. Ea strînge c-o mînă mai de tot moartă La inima sa pe maică. DACIA LIT. 148/1. Capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv. EMINESCU, P. 50. O mînă iese afară – degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II, 88. îți lași mîinile moarte s-atîrne peste pat. COȘBUC, S. 45. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. REBREANU, I. 378. Ai să rămîi cu o mînă moartă sau cu un picior țeapăn. ARDELEANU, V. P. 187. (Glumeț) Mânușiță moartă cine mi te poartă ? Taica burete Tup de părete, se spune copiilor de către oamenii mai în vîrstă care se joacă cu mîna lor, legănînd-o într-o parte și în alta și izbind-o apoi ușor de un obiect solid. Cf. ZANNE, P. III, 289. ◊ (Regional) Os mort = excrescență osoasă de natură inflamatorie sau traumatică, care poate produce șchiopătarea și anchilozarea articulațiilor; exostoză. Cf. ENC. AGR., DER II, 324, ȘEZ. IV, 124, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Carne (sau piele) moartă = carne ce se formează deasupra unei răni și prin care nu trec ramificații nervoase. Cf. COSTINESCU. 3. (Despre frunze) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. id. O. I, 74. De subt frunze moarte ies în umbră viorele, TOPÎRCEANU, B. 8. 4. F i g. (Despre diverse obiecte, accentuînd sensul de inanimat) Fără viață, neînsuflețit. Ești mîndru pentru că simulezi viața pe pînză moartă. I. NEGRUZZI, S. V, 431. Pămîntul e-o moară deșartă Cu larve cerșind adăpost, Mișcîndu-se-n pulberea moartă Ce-n haos mereu se deșartă, ARGHEZI, V. 29. Construite din materiale moarte,. . . [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, O. 238. ♦ Nemișcat, încremenit. Tot se arată mort. MARCOVICI, C. 8/16. Pustiul tace. . . aerul e mort. EMINESCU, G. P. 24. Aerul camerei era mort și trist. id. ib. 51. în arcane de pădure. . . [este] noapte moartă, cer opac. MACEDONSKI, O. I, 115. Huruitul roatelor se înecă. . . în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, N. 81. Alunecăm încet pe apa moartă a portului. BART, S. M. 39. ◊ Natură moartă = pictură care înfățișează obiecte (flori, fructe, vaze, cărți etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II, 69. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat, alături de o mînușe și o pereche de ochelari; trei mere lîngă o pălărie. C. PETRESCU, C. V. 90. Natura moartă nu lipsește din lunga și importanta listă a operelor [lui Theodor Aman]. CONTEMP. 1956, nr. 494, 4/3. Cîteva tablouri în rame masive: un asfinții violet, o natură moartă cu pești, struguri și o pipă. T. POPOVICI, S. 54. (F i g.) Psihologia lui nu e rece, pur-teoreticâ, studiu de „naturâ- moartă” ca a lui Bain. IBRĂILEANU, S. 225. ♦ (Deșpre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în sau pe care nu se întîmplă nimic deosebit. Acum Piatra era moartă; vremea băilor trecuse de mult. XENOPOL, ap. TDRG. ♦ (Despre foc) Lipsit de intensitate, (aproape) stins. Cf. ALRM II/I h 395. ♦ (Despre noțiuni abstracte) Lipsit de (orice) valoare, de importanță. Credința fără fapte moartă iaste. N. TEST. (1648), 177^v/24. Curăți-va știința voastră din faptele moarte ? ib. 297^r/31, cf. HELIADE, O. I, 184. ♦ (Despre culori, nuanțe etc.) Lipsit de strălucire, de viață; șters. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecînd cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. II. Subst. 1. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane, așezat în coșciug (pe catafalc) sau înmormîntat. Mîncară cumăndarile morților. PSALT. 225, cf. 52, 180. Și fu ca un mort. CORESI, EV. 81. Veți mearge la murmîntele morților voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. 49/21. Voi învie morții. N. COSTIN, L. 61. După ce-au slăbit de tot Să lăsă ca un mort (a. 1777). GCR II, 117/10. Ce aveți în car ? – Un mort. NEGRUZZI, S. I, 31. Păgînii nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. HASDEU, I. V. 166. Cîmp . . . acoperit cu morți. ALECSANDRI, P. 4. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă. EMINESCU, O. I, 88, cf. 94, 192. Începură . . . a vorbi despre. .. paraua din mîna mortului. CREANGĂ, P. 14. Și foarte des. . . Chemînd pe morți ce dorm în pace I-ascult. MACEDONSKI, O. I, 32. Morții nu se mai întorc din cale. VLAHUȚĂ, O. A. I, 34. La miez de noapte morții-n cor își cîntă jalnic imnul lor. COȘBUC, B. 70. El se numea acum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul. D. ZAMFIRESCU, R. 282. Ne-am întílnit într-o sară amîndoi: Eu ca un mort întîrziat prin viață, Tu ca un copil în cea dintăi dimineață. D. BOTEZ, P. O. 75. Între mușchi și pulberile morților creșteau colonii de bureți. SADOVEANU, O. IX, 79. Făcu ochi mari privind la mîna moartei care atîrna verzuie, BART, E. 253. Au ridicat o cruce pentru toate moartele. STANCU, D. 11. Cînd bei primul pahar, trebuie să verși jos puțin, ca să beie morții. ȘEZ. III, 46, cf. 45, 123. Abia au scăpat. . . din mînile morților. HODOȘ, P.P. 243. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune cînd nu mai poți îndrepta o faptă, un gest etc. sau cînd pierzi o ocazie. Ce-a făcut, a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. ◊ (În imprecații) Morții tăi de codru des. RETEGANUL, TR. 35, cf. DOINE, 116. Morți tăi d'e om bogat. ALEXICI, L. P. 46. F i g. Sînt mort cu viață. CONACHI, P. 104. ◊ E x p r. Morții cu morții, viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea rudelor sau a prietenilor. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune în legătură cu zgomote sau surse de zgomote foarte stridente. A mirosi a mort = a) a fi pe moarte, a mirosi a pămînt, v. m i r o s i; b) (argotic, în legătură cu o afacere) a fi lipsit de perspectivă, a fi pe punctul de a eșua. (Regional) A da cu mort peste viu, se spune cînd se iau la întrecere cel mai slab cu cel mai tare. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”, „a fi”) în număr mare. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. ◊ Ziua morților = zi anumită în calendarul creștin (a cărei dată variază după regiuni și confesiuni), cînd se fac rugăciuni speciale în biserici pentru cei decedați. V. m o ș¹ (I 5). Cf. COSTINESCU. (Argotic) Locul mortului = locul din mașină situat în față, lîngă șofer. 2. S. m. (Popular) Cortegiu mortuar. Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră. CREANGĂ, A. 14. Să nu tai calea mortului. PAMFILE, B. 10. 3. S. n. (Regional) Înmormîntare. Părintele are astăzi două morturi. Com. din BRAȘOV. 4. S. m. art. (Regional) Numele unor jocuri obișnuite la priveghi, în care unul dintre participanți se preface mort (I 1). Mortul se joacă pe la priveghiuri. PAMFILE, J. I, 26, cf. ȘEZ. VIII, 123, IX, 75. – Pl.: morți, moarte și (regional, II 3) morturi. – Lat. mortuus.

CUTERIZARE s.f. Procedeu de așezare a cărților în biblioteci după criteriul clasificării zecimale, iar în cadrul acesteia, în ordinea alfabetică a autorilor si a titlurilor pentru cărțile anonime. [Cf. Charles Cutter – autorul acestui procedeu].

FRONTISPICIU s.f. 1. Fațada, fața principală a unui edificiu, a unui monument etc. 2. Prima pagină (ilustrată uneori cu viniete) a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ♦ Partea de sus de pe pagina întîi a unui ziar, unde sunt scrise titlul și alte indicații. [Pron. -ciu, pl. -ii. / cf. fr. frontispice, lat. frontispicium < frons – frunte, inspicio – a privi].

predoslov, predoslovi, s.m. (înv.) autor de predoslovii (prefețe la cărțile bisericești).

FRONTISPICIU s. f. 1. partea superioară a fațadei principale a unui edificiu, monument etc. 2. prima pagină a unei cărți, care conține titlul, numele autorului etc. ◊ partea de sus de pe pagina întâi a unui ziar. (< fr. frontispice, lat. frontispicium)

HABENT SUA FATA LIBELLI (lat.) cărțile își au soarta lor – Terentianus Maurus, „De littersi, syllabis, pedibus et metris”, 258: „Procaptu lectoris, habent sua fata libelli” („Încăpute pe mâna cititorului, cărțile își au soarta lor”). Autorul acestui vers a avut el însuși o soartă tristă, întrucât cartea sa de prozodie a fost dată uitării, iar aforismul acesta atribuit altor scriitori latini.

IARCU, Dimitrie (1817-1879, n. Slatina), profesor, publicist și bibliograf român. Participant la Revoluția de la 1848 din Țara Românească. A publicat prima bibliografie generală a culturii române („Bibliografia cronologică sau Catalog general de cărțile române”), cuprinzând cărțile românești tipărite între 1550 și 1865. Autorul unei culegeri de anecdote („Românul glumeț”) și al unor lucrări didactice („Mitologia”).

PALLADIO Andrea (pe numele adevărat Andrea di Pietro della Gondala, zis ~) (1508-1580), arhitect italian. A promovat o concepție bazată pe interpretarea elementelor arhitecturii romane și a utilizat ordinul colosal, realizând construcții sobre, echilibrate (Villa Rotonda, palatul Chiericati și Teatrul Olimpic la Vicenza, biserica San Giorgio Maggiore, Biserica Capucinilor și palatele de pe Marele Canal din Veneția). Considerat precursor al clasicismului sec. 18. Scrierile sale, inspirate de Vitruviu, au contribuit la răspândirea ideilor privind modelele antice. Autorul celebrei lucrări „Cele patru cărți de arhitectură”, unde expune experiența sa de constructor și care a avut o mare influență asupra „paladianismului” englez și a neoclasicilor.

JᾹHIZ, Al ~ [əl ʒákiz] (Abū ’Uthmān ’Amr ibn Bahr ibn Mahbūb al-Jāhiz) (c. 776-c. 869), teolog și scriitor arab. Lucrările sale se remarcă prin eleganța stilului și precizia informației științifice. Autor al mai multor tratate („Cartea avarilor”, „Cartea animalelor” – mai mult o lucrare de filologie decât de zoologie).

scríere f. Acțiunea de a scrie, de a face litere: scrierea și citirea. Felu de a scrie, de a face literele: aceste elev are o scriere frumoasă. Carte, operă literară saŭ științifică: autor al multor scrierĭ.

paternitate f. 1. stare, calitate de tată; 2. fig. calitate de autor: a revendica paternitatea unei cărți.

Firdusi m. celebru poet persan, autorul epopeii Șah Namè sau Cartea Regilor (939-1020).

EPIGRAF, epigrafe, s. n. Scurtă sentință (citată dintr-un autor) pusă la începutul unei cărți, unui capitol etc. pentru a indica în rezumat conținutul sau spiritul în care e scris. Uneia dintre «însemnările» sale, care se cheamă Pădurea și Stepa, Turgheniev îi pune ca epigraf cîteva versuri. SADOVEANU, E. 243. Această idee... a fost înscrisă, drept epigraf, în fruntea uneia din cele cinci probe de traducțiune romînă de pre Erodot. ODOBESCU, S. II 483. ♦ Scurtă inscripție pe fațada unei construcții, a unui monument etc.

dedicație sf [At: MAIOR, I. B. 147/17 / V: ~iune / Pl: ~ii / E: it dedicazione, lat dedicatio, -onis] 1-2 Text scris de către autor pentru cineva pe o carte, în semn (de omagiu sau) de afecțiune Si: (înv) dedicare (11-12), dedicață (1-2). 3 (Pex) Omagiu adus cuiva de către un autor, prin opera sa Si: hărăzire, ofrandă. 4-5 Text scris de cineva cuiva spre amintire (pe un obiect dăruit sau) într-un album. 6 (Îvr) Sfințire a unei biserici, a unui templu etc.

epigraf sn, (îvr) sm [At: (a. 1814) BV III, 98 / Pl: ~e / V: (înv) ~ă sf / S și: (înv) ~aph / Pl: ~e, (îvr) ~i / E: ngr ἐπιγραφή] 1 Scurtă maximă sau enunțare (citată dintr-un autor) pusă la începutul unei cărți, al unui capitol etc. pentru a indica, în rezumat, conținutul sau spiritul în care s-a scris Si: moto Vz titlu. 2 Inscripție plasată pe fațada unei construcții, a unui monument etc. pentru a indica data, destinația etc. 3 (Imp) Epigrafist.

cuterizare sf [At: DEX² / Pl: ~zări / E: Cuter] Sistem de clasare și de depozitare a cărților în biblioteci după criteriul clasificării zecimale, iar în cadrul acesteia, în ordinea alfabetică a autorilor și a titlurilor pentru cărți anonime.

legendar, ~ă [At: GHICA, S. 368 / V: ~riu sm, sn / Pl: ~i, ~e / E: fr légendaire] 1 a Care ține de legendă (1). 2 a Care se referă la legendă (1). 3 a Care are caracter de legendă (1) Si: extraordinar, fabulos, mitic². 4 a (Prt) Care și-a câștigat un renume rău sau o faimă proastă. 5 a Care poate inspira o legendă (10). 6 a Care poate realiza o legendă (10). 7 a Care a intrat într-o legendă (10) prin importanță, prin vorbire, prin fapte, prin măreție, prin popularitate etc. Si: celebru, vestit. 8 sm (Înv) Autor de legende (10). 9 smn (Înv) Carte de citire.

Cîntarea cîntărilor – este traducerea din ebraică a lui Șir așirim, titlul uneia dintre cărțile care compun Vechiul Testament. Autorul ei a rămas anonim, dar legenda o atribuie regelui Solomon. Prin vechimea textului, prin frumusețea poetică, „Cîntarea cîntărilor” a devenit un termen superiativ, spre a califica o operă excepțională, o culme a creației.

*BIBLIOGRAFIE sf. 1 Cunoașterea diferitelor edițiuni ale unor cărți mai de seamă sau lucrările și edițiunile tipărite ale unui autor, ale unei epoci, etc. ¶ 2 Carte unde se publică informațiuni de această natură ¶ 3 Însemnarea scrierilor privitoare la o chestiune oare-care [fr.].

*EPIGRAF (pl. -afe) sn. 1 Inscripție pusă pe un edificiu pentru a arăta data, destinațiunea clădirii, etc. ¶ 2 Scurtă citație dintr’un autor pusă la începutul unei cărți sau unui capitol spre a-i indica spiritul [fr.].

letrină s.f. (tipogr.) colontitlu. Letrina cuprinde titlul cărții sau al capitolului, numele autorului etc.

OMAGIU ~i n. 1) Donație oferită în semn de respect sau admirație față de cineva; prinos; ofrandă. ◊ ~ile mele formulă de salut reverențios. ~ din partea autorului formulă de dedicație a unei cărți. 2) ist. Jurământ de devotament al unui vasal față de suveranul său. [Sil. -giu] /<it. ommagio, fr. hommage

ADAMESCU, Gheorghe (1869-1942, n. București), istoric literar și bibliogra român. M. coresp. al Acad. (1921). Op. pr.: „Istoria literaturii române”, „Contribuțiune la bibliografia românească”. A colaborat cu I.A. Candrea la „Dicționarul enciclopedic ilustrat <Cartea Românească>”, elaborînd partea istorico-geografică. Autor de manuale școlare.

BIBLIA, colecție a cărților sfinte de la „Cartea Facerii” pînă la „Apocalipsă”. Carte sacră a creștinismului, B. are două părți: „Vechiul Testament” (redactat între sec. 13-2 î. Hr., acceptat și de mozaici) și „Noul Testament” (sec. 1-4 d. Hr.). Conținutul, eterogen, cuprinde mituri, doctrină religioasă, texte ritualice și magice, rugăciuni, adevărul lui Dumnezeu despre creație și mîntuire, eseuri filozofice, meditații și coduri de morală practică, folclor. literatură în proză și versuri, coduri juridice, sfaturi medicale, agricole și gospodărești etc., aparținînd unui număr mare de autori. B. este cea mai răspîndită carte din lume, fiind tradusă acum în c. 1.800 de limbi. V. Septuaginta, Vulgata, Biblia de la București, Palia de la Orăștie.

*calvinízm n. Doctrina religioasă a luĭ Calvin. – Calvinizmu e o sectă religioasă care se distinge pin originea democratică pe care o atribue autoritățiĭ religioase. El suprimă crucea, sfințiĭ, moaștele, icoanele, tradițiunea și liberu arbitriŭ și admite numaĭ dogma predestinațiuniĭ, botezu și împărtășirea. Calviniștiĭ au fost numițĭ în Francia hughenoțĭ. Această sectă e răspîndită pin Elveția, Olanda, Scoția și Ungaria. Există pin România sate numite Calvinĭ, probă că odinioară aŭ fost locuite de Ungurĭ calviniștĭ. Calvin e autoru Instituțiuniĭ Creștineștĭ, o foarte însemnată carte a vechiĭ literaturĭ franceze.

PAUSANIAS (sec. 2), scriitor, geograf și călător grec. Autorul lucrării „Călătorie în Grecia”, în 10 cărți, elaborată în urma călătoriilor sale prin Attica, Argolida, Laconia, Beoția, Phocida ș.a., importantă pentru descrierea unor monumente, azi dispărute.

MUREȘANU, Florea (1907-1961, n. sat Ciubanca, jud. Cluj), teolog român. Prof. la Academia Teologică din Cluj. Protopop al Clujului (1946-1952). Autor de manuale de religie („Întâia carte de învățătură”) și al unor lucrări de istorie bisericească („Biserica <din deal> și vechea biserică ortodoxă română din Cluj și slujitorii ei”, „Cazania lui Varlaam, 1643-1943. Prezentare în imagini”). Deținut în închisorile comuniste (1952-1953, 1958-1961), a murit la Aiud.

IBN SῙNᾹ (Abū ’Alῑ al-Husayn ibn ’Abd Allāh ibn Sῑnā, latinizat Avicenna) (c. 980-1037), filozof, naturalist și medic arab de origine persană. A trăit în Asia Mijlocie și Iran. Operele sale filozofice vădesc influențe aristotelice și neoplatoniciene, încercând să concilieze dogmele coranice cu raționalismul. Autor al „Canonului medicinei” și al „Cărții vindecării” (traduse în latină în sec. 12), care au stat mult timp la baza studiului medicinei orientale și europene.

compilà v. a face o carte cu fragmente luate dela diferiți autori.

COMPLEMENT s. n. (< fr. complément, lat. complementum): parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție predicativă. Astfel: „Cumpăraseră locuri de șosea, clădiseră case...” (Z. Stancu); „...piața ocârmuirii înfățișa un tablou vrednic de cele mai cumplite vremi ale barbariei” (V. Alecsandri); „Am auzit vorbind hărțile istorice sau câte o sabie păstrată pios” (Adrian Păunescu); „...piciorul lui e acum așa de aproape de ei” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Pomul înflori mai frumos și legă mai mult decât altădată” (P. Ispirescu); „...se uită așa, chiorâș, la păcurari” (I. Agârbiceanu); „Asemenea cel mijlociu, țuști! iute sub chersin” (Ion Creangă). Există deci în limba română un c. al verbului, un c. al adjectivului, un c. al adverbului și un c. al interjecției predicative. ◊ ~ circumstanțial: c. care exprimă împrejurarea în care se desfășoară o acțiune (atribuită de un verb sau de o locuțiune verbală unui autor), în care există o însușire (atribuită de un adjectiv sau de o locuțiune adjectivală unui obiect) sau o caracteristică (atribuită de un adverb sau de o locuțiune adverbială unei acțiuni). Împrejurarea este identificabilă în ideile de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de instrument, de asociere, de condiție, de concesie, de consecință, de opoziție, de cumul, de relație sau de excepție care privesc acțiunile exprimate de verbe și de locuțiunile verbale și, parțial (numai unele dintre ele), calitățile exprimate de adjective și de locuțiunile adjectivale sau caracteristicile exprimate de adverbe și de locuțiunile adverbiale (v. în acest sens circumstanțial). ◊ ~ necircumstanțial: c. care nu exprimă niciuna din nuanțele circumstanțiale amintite mai sus. C. necircumstanțiale sunt de trei feluri: directe, indirecte și de agent. ◊ ~ direct: c. care exprimă obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea unui verb sau a unei locuțiuni verbale tranzitive, obiectul rezultat din acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale tranzitive precum și obiectul asupra căruia se răsfrânge direct acțiunea sugerată de o interjecție predicativă. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?, stă numai în cazul Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, pronume, numeral, verb (la infinitiv, gerunziu și supin) sau interjecție. Astfel: „Când... văzu pe Florița... se făcu alb ca varul” (Titus Popovici); „Băieții mai mari agonisiseră ceva” (Z. Stancu); „Cele două femei o duceau de subțiori pe-a treia” (E. Camilar); „Și a vorbi de la dânsa am învățat” (Ion Creangă); „...am auzit vorbindu-se din nou” (Geo Bogza); „Avea de terminat o lucrare”; „Eu auz hi, hăi, hi, hăi și nu văz nimic” (B. Șt. Delavrancea). C. direct poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de Ac. ale pronumelui personal: „L-am văzut pe Ion”; „Pe Ion l-am văzut ieri”. ◊ ~ indirect: c. care exprimă obiectul căruia i se atribuie o acțiune sau o însușire. Răspunde la întrebările cui?, contra cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine? etc., stă în cazurile G., D. sau Ac. și poate fi exprimat prin substantiv, adjectiv precedat de prepoziție, numeral, pronume, verb (la infinitiv, gerunziu sau supin) sau interjecție. Astfel: „Aruncase câinelui o bucățică de carne” (B. Șt. Delavrancea); „Luptăm contra dușmanilor noștri”; „Din alb s-a făcut roșu”; „Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră” (G. Topârceanu); „Călătorul străin și-a luat ziua bună de la cei doi” (Ion Creangă); „Suntem datori a ne ajuta” (idem); „Și nu ne mai săturam privindu-l” (I. Slavici); „Costea ajuta la țesălat” (I. Agârbiceanu). C. indirect poate fi anticipat sau reluat prin formele neaccentuate de D. ale pronumelui personal: „I-am dat lui Ion o carte”; „Lui Ion i-am dat o carte”. ◊ ~ de agent: c. care exprimă autorul real al unei acțiuni redate cu ajutorul unui verb la diateza pasivă, al unui participiu cu sens pasiv sau al unui verb reflexiv cu sens pasiv. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?, stă numai în cazul Ac. precedat de prepozițiile de sau de către și poate fi exprimat numai prin substantiv, pronume sau numeral: „... fură îndată întâmpinați de către locuitorii țărani adunați” (N. Bălcescu); „Fusese ajutat de cei doi”;.... „le-am pus în ghetele așezate de ea pe fereastră” (I. AI. Brătescu-Voinești); „Problemele se rezolvă de către oameni.” ◊ ~ simplu: c. exprimat printr-un singur cuvânt, reprezentant al unei părți de vorbire cu autonomie semantică. Astfel: „Țuțuienii... sunt vestiți pentru teascurile de făcut oloi” (Ion Creangă); „După ce sfârși de arat câteva brazde..., flăcăul respiră adânc” (L. Rebreanu). ◊ ~ complex: c. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire, de restricție sau de aproximație. Astfel: „Chiar acolo s-a dus”; „Sosește tocmai vineri”; „L-a expediat și pe-al treilea”; „Este fabricat numai pentru consum”; „Înainta cam încet”. ◊ ~ multiplu: c. exprimat prin două sau mai multe cuvinte, reprezentante ale uneia sau mai multor părți de vorbire cu autonomie semantică, aflate în raport de coordonare. Astfel: „...se bucură de frumusețea florilor și de dulceața și curățenia aerului” (P. Ispirescu). ◊ ~ dezvoltat: c. alcătuit din substantive proprii însoțite de prenume sau de apelative; din construcții înfinitivale (relative sau nominale), gerunziale (nominale) sau de supin (nominale) etc. Astfel: „S-a întâlnit cu Gicu Cismaru chiar în sat”; „Nu se despărțea de moș Florea”; „N-are ce mânca”; „Până a fi inginer, lucrase în altă parte”; „Devenind arhitect, se afla mereu pe șantier”; „De ajuns tehnician a ajuns el, dar nu prea e serios” etc. ◊ ~ prepozițional: c. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o prepoziție (care cere G., D. sau Ac.). Astfel: „Fulgerele adunat-au contra fulgerului...” (M. Eminescu); „A procedat conform legii”; „...dară baba pâra la unchiaș pe fiica lui și o tot ocăra” (P. Ispirescu). ◊ ~ subînțeles: c. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară. Astfel: „Să-mi scoață calul! – Cine? (să-l scoață, să scoață calul). Argații s-au culcat” (I. L. Caragiale); „Cine a trecut astăzi pe aici? – (Pe aici au trecut astăzi) Oameni, fel de fel” (I. Slavici). (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

LECTOR, -Ă, lectori, -e, s. m. și f. 1. Grad în unele instituții de învățămînt superior, între asistent și conferențiar. ♦ Persoană care ține lecții sau care conduce seminariile în diferitele forme ale învățămîntului politic. Un ajutor prețios pentru îmbunătățirea calității învățămîntului de partid îl constituie grupele de lectori de pe lîngă fiecare comitet regional de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2792. 2. (Rar) Cititor. Catalogul bibliotecii e alcătuit în ordine alfabetică, după numele autorului. Alte cataloage indică lectorilor subiectul cărții. STANCU, U.R.S.S. 32. Cine este omul adevărat al acestor întîmplări. – Dan ori Dionis? Mulți din lectorii noștri vor fi căutat cheia întîmplărilor lui în lucrurile ce-l încunjurau. EMINESCU, N. 83.

Vincențiu Strîns înrudit din punct de vedere etimologic cu → Victor, dar mult mai puțin frecvent decît acesta, Vincențiu, fem. Vincénția, continuă numele pers. lat. Vincéntius. Întîlnit cu funcție de supranume sau nume independent la primii creștini, Vincentius avea inițial valoare augurală și simbolică, semnificația lui fiind clară: vincens, vincentis „care învinge, învingător” este participiul vb. vinco, vincere „a învinge” (din aceeași familie fac parte, alături de formația mai veche a învinge, neologismele invincibil, victorie, victorios). Frecvent atestat în inscripțiile creștine latinești, rar în documentele evului mediu, Vincentius s-a răspîndit în Europa prin cultul numeroșilor martiri cu acest nume, celebrați mai ales în Occident (în Spania era sărbătorit un martir din Valencia, ucis în anul 304, în Franța și Italia, un monah din Galia, sec. 5 etc.). Prin intermediar grecesc numele ajunge însă și la slavi, astfel explicîndu-se forma Vichentie, arareori atestată în documentele noastre. Numele a fost, în trecut, ceva mai frecvent în Transilvania, sub influența latino-catolică, manifestată prin intermediar maghiar sau german. Purtători ai unor nume ca Vințe (de aici toponimele Vințu, Vințești), Fisente, Visențea sau Bincea, Bințu (de aici toponimul Binținți – numele satului unde s-a născut Aurel Vlaicu) au putut ajunge și în Țara Românească sau Moldova, așa că apariția unor astfel de forme în documentele acestor provincii nu este surprinzătoare. Sub influența onomasticii apusene, au apărut în ultima vreme și formele culte Vincénțiu, Vincénția, arareori folosite. ☐ Fr. Vincent, germ. Vinzenz sau Vincenz (hipoc. Viz, Zenz), it. Vincenzo, Vincenza, Vincenzina, sp. port. Vicente, magh. Vince (hipoc. Venci, Vinci, Vinco, Vincsi), Bence (hipoc. Benci, Bencsi), Vincencia, bg. Vikenti, rus. Vikentii, Vikentia. ☐ Vincent de Beauvais, sec. 12 – 13, autor al unei Enciclopedii în 80 de cărți, pictorul olandez Vincent Van Gogh.

semna [At: PO 286/22 / V: (înv) săm~ / Pzi: 1 ~nez, 3 ~nează și (înv) seamnă / E: semn cf fr signer] 1 vt(a) (Înv; c. i. obiecte sau ființe) A însemna. 2 vt(a) (Înv; c. i. obiecte) A sigila (3). 3 vt(a) (Înv; c. i. monede de metal) A fabrica (1). 4 vt (C. i. ființe sau părți ale corpului lor) A înfiera. 5 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva ) la nas A pedepsi cu stigmatizarea la nas (prin tăierea cartilajului care desparte fosele nazale sau printr-un alt semn). 6 vt (Înv; c. i. semne înfierate) A aplica (1). 7 vt (Rar; c. i. pași) A întipări. 8 vt (C. i. terenuri, hotare etc.) A marca. 9 vt (Înv; c. i. fapte, evenimente etc.) A menționa (în scris). 10 vt (Îvr) A iscodi. 11-12 vtr (C. i. scrisori, acte, opere literare, artistice etc.) A (se) iscăli. 13 vt (C. i. creații artistice, de obicei literare) A elabora, a crea, a compune etc. scriindu-și numele la sfârșit, în calitate de autor. 14-15 vt (Rar; c. i. articole, cărți, izvoare, documente, creații literare etc.) A publica (în calitate de autor). 16 vt (C. i. activități umane, de obicei, artistice) A realiza (scriindu-și numele la sfârșit, ca un semn al răspunderii). 17 vt A indica în scris, pe afiș sau pe generic, numele realizatorului unui spectacol, al unui film etc. 18 vt (C. i. contracte, tratate, convenții etc.) A fixa în scris (certificând, prin semnătura celor împuterniciți, valabilitatea celor convenite). 19 vt (Îrg) A arăta (1). 20 vt (Îvr; c. i. oameni) A desemna (1). 21 vt (C. i. evenimente, fenomene ale naturii etc.) A prevesti¹ (1). 22 vt (Înv) A însemna. 23 vt (Înv) A simboliza (2). 24 vt (Îvr; îf sămna) A instiga.

voal s.n. 1 Țesătură fină (transparentă) de mătase, bumbac sau fibre sintetice, folosită mai ales pentru confecționarea unor obiecte vestimentare femeiești. Mai toate poartă rochii subțiri, de tarlatan sau de voal, pe fuste de mătase (MACED.). ♦ Bucată de țesătură fină, rară, cu care femeile își acoperă capul sau fața (conform unor obiceiuri sau ritualuri); văl. Prin voalul des abia se zărea fața fragedă și ochii vioi ai tinerei necunoscute (BASS.). ◊ Compar. Subțire ca un voal, întunericul și răcoarea treceau acum peste noi (PAPAD.). ◊ Fig. În ultimele pagini ale cărții, voalul ficțiunii se rupe și autorul apare în prim-plan, cu angoasele sale (PER.). 2 (fotogr.) Înnegrire a unui material fotografic fotosensibil, care apare după developare și fixare, în urma unor iluminări difuze accidentale, a unui defect de fabricație sau a developării prelungite; voalare. • pl. -uri. /<fr. voile.

BASILIDE (sec. 2), gînditor gnostic alexandrin. Autorul unui comentariu biblic, „Exegetica”, în 24 de cărți, în care a urmărit concilierea creștinismului, aristotelismului și stoicismului.

DIOGENE LAERȚIU (sec. 3), învățat grec. Autorul lucrării „Despre viețile și doctrinele filozofilor” (10 cărți).

NICEFOR (NIKEPHOROS), Gregoras (c. 1295-c. 1360), învățat umanist bizantin. A propus o reformă a calendarului iulian. Autor al unei „Istorii bizantine” în 37 de cărți, cuprinzând perioada anilor 1204-1359.

IOAN SCĂRARUL (CLIMACUS) (c. 579-c. 649), sfânt. Stareț al mănăstirii Sinai, de pe muntele cu același nume. Autor al faimosului tratat ascetic „Scara”, considerat cartea de căpătâi a monahismului răsăritean, în care arată treptele pe care omul trebuie să le urce pentru a ajunge la perfecțiune. Prăznuit la 30 mart. și în duminica a patra din Postul Sfintelor Paști.

antilogie (gr. anti „contra” și logos „rațiune”, „argument”), sin. cu oximoron, termen folosit, în primul rând în logică și filozofie cu sensul de: contradicție între două idei filozofice; adesea: echilibru între judecăți opuse, între argumente contrare, din care ia naștere scepticismul (A). În literatură desemnează: a) fie contradicție între pasaje ale unei cărți; b) fie contradicție între opiniile unui autor în diferite lucrări ale sale.

Antim Antim (aproape ieșit din uz ca prenume) și fem. Antimia reproduc numele pers. gr. Anthemios (formă tîrzie Anthimos), Anthemia. Dacă forma de masculin apare tîrziu în izvoarele grecești, mult mai vechi sînt fem. Anthemia (apare în vechi inscripții), Antheia (cunoscut ca supranume sau epitet al Afroditei, Herei, iar ca nume fem. încă din epoca lui Xenofon), masc. Anthemion (numele unui troian din Iliada). Toate aceste nume au la bază subst. ánthos „floare” sau vb. anthó „a înflori” (în sens figurat, „a prospera”), familie din care fac parte și cîteva neologisme românești ca anteră „sac cu polen situat la partea superioară a staminelor unei flori” sau cunoscutul antologie, colecție de „flori” literare (compus din ánthos și logos „vorbire”). Devenit nume creștin și calendaristic, Anthimos este preluat de slavi (apare la 1484, în pomelnicul de la Horodiște sub forma Anfima), prin intermediul cărora ajunge și la noi. În documentele Țării Românești, pînă la 1500, apare un singur Antim, mitropolit între 1381-1402, probabil același cu Daniil Critopulos, dintr-un document îndoielnic din anul 1369. Începînd din sec. 16 apar și formele Antimie, Anfimii și mult mai frecvent fem. Antimia, folosit sporadic și astăzi. ☐ Bg. Antim, Antin, Antina, rus., ucr. Anfim(ii), Anfima. ☐ Antim Ivireanul mitropolit al Țării Românești în timpul lui Constantin Brîncoveanu, cunoscut pentru activitatea de tipărire a unor cărți de cult sau didactico-morale și autor al Didahiilor.

A descoperi America – Se știe că descoperirea Americii de către navele lui Cristofor Columb în anul 1492 a fost un eveniment epocal, care și-a prelungit răsunetul de-a lungul vremilor. Astfel „a descoperi America” a ajuns o locuțiune sinonimă cu a descoperi ceva neașteptat și important, cu o mare surpriză, cu o realizare deosebită obținută de o minte inventivă, scăpărătoare. Timpul însă a imprimat expresiei o nuanță ironică. Într-un articol din „Scînteia” (nr. 5105) despre copiii ageri de astăzi, se scrie: „N-au răbdare să stea locului o clipă. Sint la o vîrstă cînd se descoperă în fiecare zi America”. lar în prefața monografiei despre Mark Twain, autorul Petre Solomon spune că scriind această carte n-are „pretenția de a fi descoperit America – deși personal, am descoperit-o pe aceea a lui Mark Twain” (Editura tineretului, 1960, pag. 13). În forma-i negativă: „n-a descoperit America”, expresia desemnează, dimpotrivă, o persoană cam prostuță, cu minte puțină, sau o persoană care nu face descoperiri proprii. O expresie echivalentă: „N-a descoperit praful de pușcă”. Unii cercetători consideră că lui Columb însuși ar fi trebuit să i se aplice această zicală, pentru simplul motiv că la data memorabilei sale călătorii, America fusese de mult descoperită. Astfel istoricul francez Augustin Thierry susține că, prin anul 1000, navigatori normanzi, porniți din Groenlanda, au debarcat pe țărmul de nord-est al Americii, în ținutul denumit Vinland. Iar exploratorul norvegian Helge Ingstad a publicat în 1964 un studiu despre expedițiile vikingilor, conduse de eroii legendari Bjarni și Leif Ericson, în secolele XIII ȘI XIV, și despre escala lor în regiunea Markland (probabil Labrador). Așadar, după părerea acestor oameni de știință, nici chiar Columb… n-a descoperit America! IST.

Varietas delectat (lat. „Varietatea desfată”) – Fedru, prologul cărții a II-a de Fabule, versul 10). Autorul se adresează lui Illius, un cititor necunoscut: Dictorum sensus ut delectat varietas (Să farmec gustul prin varietatea subiectelor). Adică: diversitatea place – sens în care se și întrebuințează expresia. O întîlnim și sub forma: Variatio delectat. LIT.

FRONTISPICIU, frontispicii, s. n. 1. Partea superioară a fațadei principale a unui edificiu. 2. Prima pagină a unei cărți, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizând cuprinsul lucrării etc. ♦ Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzând titlul și unele indicații. – Din fr. frontispice, lat. frontispicium.

FRONTISPICIU ~i n. 1) Parte superioară a fațadei unui edificiu sau a unui monument. 2) Fațadă principală a unui edificiu. 3) Pagină a unei cărți pe care este imprimat titlul și numele autorului; foaie de titlu. 4) Planșă ilustrată, plasată înaintea foii de titlu. 5) Parte superioară a primei pagini de ziar, cuprinzând denumirea ziarului și alte indicații. [Sil. -pi-ciu] /<fr. frontispice, lat. frontispicium

ABŪ’L-FARADJ [farádʒ], Ali (zis al-ISFAHANI) (897-c. 967), scriitor și istoric arab. Autorul unei antologii de cîntece arabe contemporane lui („Cartea cîntecelor”), cuprinzînd și informații istorice.

liturghier 1. Volum de muzică bisericească ce cuprinde cântările liturghiei* ortodoxe de diferite glasuri (v. eh) și aparținând diferiților autori, axioane*, praznicale, heruvice*, chinonice* și cântări calofonice*. 2. Carte liturgică utilizată de preot în altar, care cuprinde rânduiala tipiconală a celor trei liturghii (a Sfinților Ioan Hrisostomul, Vasile cel Mare și Grigore Dialogul), precum; i a vecerniei*, utreniei* și a proscomidiei; troparele* praznicelor, ecfonise, apolise, canonul (2) și rugăciunile împărtășaniei, diverse rugăciuni și povățuiri. V. missale.

Dionisie cel Mic (Exiguul) (c. 470-c. 540), călugăr din Constantinopol, n. în Sciția Mică (Dobrogea de azi), chemat la Roma de papa Gelasiu, datorită strălucitelor sale studii făcute în Orient, și numit superiorul m-rii Sf. Anastasia. A tradus multe lucrări din greacă în latină, printre care Cartea despre Paști și Argumente pascale. Este și autorul unui nou calcul pascal în Apus și a fixat cronologia erei creștine, luînd pentru prima oară în calcul pentru numărătoarea anilor nașterea lui Hristos, cu o eroare de 4-5 ani. Acest sistem de calcul, cu toată eroarea lui, s-a impus la cele mai multe popoare europene, generalizându-se și la necreștini.

hagiograf, hagiografi și (2) hagiografe s. m. și n. 1. S. m. Autor de vieți ale sfinților. 2. S. n. pl. Carte bisericească cuprinzând întreg Vechiul Testament, cu excepția Pentateuhului și a cărților prorocilor. – Din fr. hagiographe.

LAMBRIOR, Alexandru (1845-1883, n. Fălticeni), filolog și lingvist român. M. coresp. al Acad. (1882). Membru al „Junimii”. Preocupări în domeniul foneticii și gramaticii istorice (introducere la antologia de texte vechi românești intitulată „Carte de citire”). A pledat pentru ortografia fonetică. Autor al unei gramatici descriptive publicate postum („Gramatica română. Fonetica și morfologia”). Cercetările sale filologice și lingvistice s-au bazat pe studierea folclorului, evidențiind valoarea sa documentară pentru istorie și lingvistică („Studii de lingvistică și folcloristică”, „Literatura poporană”, „Obiceiuri și credințe la români”).

OPPERT, Jules (1825-1905), filolog francez de origine germană. Stabilit în Franța (1847). Prof. la Collège de France. Orientalist, considerat fondatorul asiriologiei. Lucrări privind scrierea cuneiformă. Autor al unei gramatici asiriene și al unor cărți de istorie a civilizației asiro-babiloniene („Elemente ale gramaticii asiriene”, „Babilon și babilonieni”, „Studii sumeriene”).

IBN QUTAYBAH (Abū Muhammad ’Abd Allāh ibn Muslim al-Dῑnawarῑ ibn Qutaybah) (828-889), filolog și teolog arab. Autor al unei antologii critice de lirică preislamică („Cartea poeziei și a poeților”), al unor scrieri teologice („Cartea cunoștințelor”) privind filozofia religioasă arabă. „Manualul secretarului” reprezintă, într-o formă abreviată, un îndreptar privind vocabularul și regulile limbii arabe.

FRONTISPICIU, frontispicii, s. n. 1. Partea superioară a fațadei principale a unui edificiu; p. ext. fațada principală a unui edificiu. 2. Prima pagină a unei cărți, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizând cuprinsul lucrării etc. ♦ Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzând titlul și unele indicații. – Din fr. frontispice, lat. frontispicium.

FRONTISPICIU, frontispicii, s. n. 1. Fațada principală a unui edificiu sau a unui monument. Prăvăliile aveau frontispicii pentagonale foarte sobre, dar nu lipsite de eleganță. V. ROM. noiembrie 1953, 14. Trecură pe sub portalul cu numele gospodăriei scris pe frontispiciu. MIHALE, O. 115. Pe frontispiciu n-avea nici o inscripțiune votivă. ODOBESCU, S. III 73. 2. Prima pagină a unei cărți, care pe lîngă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri simbolizînd qjiprinsul lucrării etc. ♦ Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzînd titlul și unele indicații. Pe frontispiciul «Scînteii» este scris: «Proletari din toate țările, uniți-vă!».

frontispiciu sn [At: ODOBESCU, S. III, 73 / V: (înv) fruntespiț / Pl: ~ii, (înv) ~ ce / E: fr frontispice, lat frontispicium] 1 (Aht; înv) Fațada principală a unui edificiu. 2 (Aht) Partea superioară a fațadei principale a unui edificiu. 3 Prima pagină a unei cărți, care, pe lângă titlu, poartă adesea numele autorului, gravuri ilustrând cuprinsul lucrării etc. 4 Partea de sus de pe prima pagină a unui ziar, cuprinzând titlul și unele indicații.

bibliografie s.f. (bibl.) 1 Ramură a bibliologiei care se ocupă cu studiul tipăriturilor, al edițiilor de opere literare, cu descrierea, aprecierea, sistematizarea și răspîndirea publicațiilor. 2 Listă (cu indicații asupra autorului, titlului, anului și locului tipăririi) a scrierilor care se referă la o anumită problemă. ♦ Material informativ asupra unei probleme. ♦ Totalitatea operelor unui autor. 3 Listă, publicație (periodică) cuprinzînd titluri recent apărute. ♦ Carte care cuprinde repertorii bibliografice. • sil. -bli-o-. g.-d. -iei. /<fr. bibliographie; cf. gr. βιβλίον „carte”, γράφω „a scrie, a descrie”.

*HAGIOGRAF I. sm. 📝 Autor care scre despre viețile sfinților. II. adj. Cărți ~e sau numai hagiografe, cărțile Bibliei, în afară de Pentatuc și de cărțile prorocilor [fr.].

BIBLIOGRAFIE, bibliografii, s. f. 1. Descriere de specialitate a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită problemă. 2. Carte care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea și răspândirea publicațiilor. 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o] – Din fr. bibliographie.

INCIPIT s.n. Notă la începutul manuscriselor antice și medievale, al incunabulelor și al unor cărți din sec. XVI, cuprinzînd titlul scrierii și numele autorului. [< lat. (hic) incipit – (aici) începe].

INCIPIT s. n. notă la începutul manuscriselor antice și medievale, al incunabulelor și al unor cărți din sec. XVI, cuprinzând titlul scrierii și numele autorului. (< lat. /hic/ incipit, /aici/ începe)

EUSTRATIE Logofătul (?-c. 1646), boier dregător și cărturar din Moldova. La porunca domnului Vasile Lupu a tradus în grecește „Pravila aleasă”, care constituie prima parte a „Cărții românești de învățătură” tipărită la Iași, în 1646. Presupus autor al unui „Letopiseț moldovenesc”, pe care l-ar fi cunoscut și folosit Grigore Ureche.

Brunet (Jacques) m. bibliograf francez, autorul celebrului Manual al Librarului și al Amatorului de cărți (1780-1867).

BIBLIOGRAFIE, bibliografii, s. f. 1. Descriere de specialitate a lucrărilor unui autor sau a lucrărilor referitoare la o anumită problemă. 2. Cartea care cuprinde o bibliografie (1). 3. Ramură a bibliologiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea și răspândirea publicațiilor. 4. Material informativ asupra unei probleme. [Pr.: -bli-o-] – Din fr. bibliographie.

bibliografie sf [At: IORGA, L. I. 96 / P: ~bli-o~ / Pl: ~ii / E: fr bibliographie] 1 Listă (cu indicații asupra titlului, anului și locului tipăriturii) a lucrărilor unui autor sau a celor referitoare la o anumită problemă. 2 Carte care cuprinde o bibliografie (1). 3 Ramură a bibliologiei care se ocupă cu descrierea, aprecierea, sistematizarea și răspândirea publicațiilor. 4 Material informativ asupra unei probleme.

Nascentes morimur (lat. „Murim, cînd ne naștem”) – paradox vestit al unui poet minor Manilius (secolul lui Augustus), din poemul mistico-filozofic Astronomicon (cartea IV, versul 16). Spre a-i desluși înțelesul, însuși autorul a socotit necesar să precizeze în continuare: finisque ab origine pendet (sfîrșitul atîrnă de la început deasupra noastră). Adică, din clipa cînd intrăm în viață, devenim muritori. Acest sumbru aforism a fost luat în brațe și legănat în operele lor de către numeroși scriitori romantici, sceptici sau pesimiști. Ideea lui Manilius o găsim reluată de Leopardi: „Deopotrivă de nefastă-i ziua de naștere a celui ce se naște” (Cîntec de noapte al unui păstor pribeag din Asia); în Aforismele lui Schopenhauer, în unele versuri ale lui Rilke („Moartea plînge în noi”); la Eminescu: „Parcă-am murit de mult!” (în Melancolie) și „un vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” (în Împărat și proletar). Aceeași idee se găsește și în proverbul nostru: Cine vede nașterea, vede și moartea (Proverbe și ghicitori, B.P.T., vol. II, p. 17); sau: Omu-i cu moartea după cap (ibidem, p. 20). Desigur, nascentes morimur n-a rămas fără replică. Vauvenargues îl combate în Maxime: Il faut vivre comme si l’on ne devait jamais mourir (Trebuie să trăim ca și cum n-ar trebui să murim niciodată); Herder, în deviza celor trei L: „Licht, Liebe, Leben!” (vezi) și mulți alții. LIT.

*BIBLIOGRAF sm. Cel ce caută să afle diferitele edițiuni ale unor cărți mai de seamă, toate lucrările și edițiunile unui autor sau privitoare la o chestiune, cel ce publică bibliografii [fr.].

COLONTITLU, colontitluri, s. n. Rând care se tipărește deasupra textului curent al fiecărei pagini de carte și care cuprinde titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc. – Cf. fr. colonne-titre.

COLOFON s.n. Însemnare la sfîrșitul unei cărți în epoca manuscriselor și incunabulelor, cuprinzînd date privind tipograful, locul unde a lucrat, autorul și titlul lucrării. ♦ (Rar) Notiță grafică la sfîrșitul unei cărți prin care se anunță date în legătură cu editarea și tipărirea cărții. [Var. colofoniu s.n. / < lat. colophon, gr. kolophon].

Avdie (Obadia), al patrulea dintre profeții mici, menționat adesea în cărțile sfinte, dar mai puțin cunoscut ca identitate (după unii autori ar fi prorocit prin anul 601 î. Hr., iar după alții chiar prin anii 800 î. Hr.). Biserica îl serbează la 19 noiembrie. ♦ Carte a Vechiului Testament intitulată Vedenia lui Avdie, care conține un singur capitol (21 de versete), fiind cea mai scurtă profeție, și care vestește pedepsirea edomiților și izbăvirea lui Israel.

frisonant, -ă adj. (franțuzism) Care îți dă frisoane, uluitor ◊ „Cartea a ajuns în România la câteva zile după moartea autorului, purtând o dedicație absolut frisonantă: «Din afara acestei lumi. Salutări de la I.P. Culianu». Coincidență? Premoniție?” Cotid. 7 VI 93 p. 3 (din fr. frissonnant)

DONICI, Andronache (c. 1760-1829), jurist și om de stat român. Adept al iluminismului. Unul dintre autorii Codului Calimah. În „Adunarea cuprinzătoare în scurt de pravilele cărților împărătești...” (1814) prelucrează norme luate din obiceiul pământului și din dreptul bizantin.

Polibiu m. istoric grec care trăi la Roma, autorul unei Istorii generale, din care s’au păstrat numai 5 cărți (206-123 a. Cr.).

COLONTITLU, colontitluri, s. n. Indicație auxiliară care se tipărește deasupra textului curent al fiecărei pagini de carte și care cuprinde titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc. – Cf. fr. colonne-titre.

colontitlu sm [At: DA / S: colon-titlu / Pl: ~ri / E: fr colonne-titre] (Tip) Rând care se tipărește deasupra textului curent al fiecărei pagini de carte și care cuprinde titlul lucrării sau al capitolului, numele autorului etc.

legendar, -ă adj., s.n. I adj. 1 (despre eroi, personaje etc. sau despre caracteristici ale lucrurilor, ale ființelor etc.) fabulos, fantastic, miraculos, mitic, nepământesc, supranatural, <înv.> nespus, <fran.; înv.> surnatural. Zmeul este un personaj legendar. Este înzestrat cu o forță legendară. 2 (despre eroi, personalități, locuri etc.) faimos. Ștefan cel Mare este o figură legendară a istoriei românilor. Troia este o cetate legendară. 3 (despre oameni sau despre manifestări, atitudini, creații etc. ale lor) arhicunoscut, bine-cunoscut, celebru, faimos, ilustru, mare¹, renumit, reputat, ultracunoscut, vestit, <astăzi rar> slăvit, <înv. și pop.> mărit³, numit, <reg.> hireș, hiriclit, lumit, revestit¹, <înv.> ilustrie, norocit, <înv.; iron.> apelpisit, <grec.; înv.> perifan, <fig.> strălucit, strălucitor, <fig.; înv.> lucitor, străluminat. Apreciatul actor american este și un regizor legendar. Faptele sale de arme au rămas legendare. Este autorul unor aforisme legendare. II s.n. (pedag.; înv.) v. Carte de citire.

balet (< fr. ballet, it. balletto, de la ballo, dans), reprezentație teatral-muzicală bazată pe dans* și (uneori) pantomimă, cu argument literar (libret*), sprijinită cel mai adesea pe muzică (uneori se folosesc și texte diverse) special compusă sau pe colaje din compoziții destinate inițial execuției în concert (1) sau din efecte sonore diverse (b. contemporane). Ca și opera*, b. a râvnit la începuturile sale să reînvie marea tradiție a spectacolului total, sincretic*, din antichitatea elină [v. tragedie (1)]. B. a luat naștere în Franța, ca b. de curte (practicat, prin îngemănarea muzicii vocale sau instr. – mai târziu cu precădere – cu dansul, în cadrul ritualurilor și serbărilor regale), evoluând către spectacolul organizat după modelul italienizat (Ballet comique de la reine, 1581, socotit ca prima lucrare în gen). Treptat, b. a asimilat diverse forme și maniere de dans, cunoscând o epocă de înflorire în timpul lui Lully (care a utilizat subiecte din Molière), autor de „comedii-balete” și „opere-balete” (Triomphe de l’Amour, 1681), în care apar pentru prima oară dansatori profesioniști, formați la Academia regală de dans, creată în 1661. Apar creatorii de coregrafii*, proveniți dintre dansatori, unii fiind preocupați de sisteme de notație sau de aspectele teoretice ale dansului și b. (Jean Georges Noverre, 1727-1810, autor al celebrelor Scrisori despre dans și balete, trad. rom.). Alți dansatori și autori de coregrafii de mare răsunet au fost Taglioni Filippo T., 1777-1871, Maria T., 1804-1884, Paolo T., 1808-1884, Vestris Gaetano V., 1729-1808, Auguste V., 1760-1842). B. romantic, ilustrat de Giselle (1841), muzica de Adolphe Adam, Silfida (1832) și multe altele, va culmina prin activitatea lui Marius Petipa (1818-1910), colaborator al lui Ceaikovski. Tradiția academică, fondată de Carlo Blasis (1795-1878) și Auguste Bournonville (1805-1879), împreună cu b. romantic vor cunoaște un impas din a cărui ieșire se impun creațiile moderne, îndeosebi ale coregrafilor „Baletelor ruse*” (1909-1929) ale lui Serghei Diaghilev (1872-1929), George Balanchine (1904-1983), Mihail Fokine (1880-1942, reformator cu puternică personalitate – Moartea lebedei, Chopiniana, Pasărea de foc, Petrușca, Daphnis și Chloé ș.a.), Serge Lifar (1905, numeroase coregrafii îndeosebi la Opera din Paris, 11 cărți despre arta dansului), Leonid Massine (1896-1950), Anna Pavlova (1882-1931) ș.a. Printre autorii de b. contemporane, după cel de-al doilea război mondial, cei mai importanți sunt Frederik Ashton, englez (1906-1988), Maurice Béjart, francez (1927-2007), Rudolf von Laban (1879-1958) austriac, autorul unui sistem de notație larg răspândit (Principii ale notării dansului și mișcării, Londra, 1956), Roland Petit, francez (n. 1924), Jerome Robbins, american (1918-1998), Anthony Tudor, englez (1909-1987). Alte personalități ale b. modern sunt: Martha Graham (1894-1991), Nikolais Alwin (1912-1993), Alvin Ailey (1931-1989). ♦ Preocuparea pentru spectacolul coregrafic se situează în cultura națională românească în aceeași perioadă cu primele începuturi ale teatrului liric (vodevil*, operă, operetă*). Abstracție fâcând de unele momente dansante din vodeviluri, sunt de reținut, printre primele lucrări cu profil coregrafic, câteva partituri situate în jurul anului 1840 – Țara dansurilor și Dans de l’auro de I.A. Wachmann, Melodrama după Baletul flăcăilor cu al priculicilor (autor necunoscut). În a doua jumătate a sec. 19 s-au evidențiat trei tipuri principale de lucrări coregrafice: b. romantic, bazat pe numere* autonome (Doamna de aur sau Demonul dansului încins, „Mare balet cu muzică națională” de Ludovic Wiest, scenariu de P. Grădișteanu, Ielele de Fr. Spetrino, libret de Ed. Aslan, Cupidon de Th. Fuchs, libret de Miron Paltin), b. de tip folcloric, axat pe datini populare (Sărbătoarea în sat, „mare b. într-un act”, montat de G. Moceanu pentru Expoziția din Chicago în 1893) și așa-numitul „b. mixtură”, spectacol cu dansuri, cântece și coruri (Patru săbii de C. Dumitrescu). Se adaugă și momente coregrafice cu o anumită autonomie în spectacolele de operă (Petru Rareș de E. Caudella, scena de b. din actul III). Reținem și numele unor coregrafi ai epocii, cum sunt balerina Auguste Maywood și, mai ales, specializat în dansurile românești, George Moceanu. Primele două decenii ale sec. 20 cunosc în general o orientare spre spectacolul coregrafic de tip folcloric (T. Brediceanu, poemul etnografic Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul în port, joc și cântec, 1905; C. Dumitrescu, tabloul coregrafic, Cântecul păstorului, 1903). Evoluția de la primele manifestări coregrafice, cu dansuri răzlețe prezente în suite* și vodeviluri, la spectacolul propriu-zis, demonstrează că b. românesc contemporan are puternice rădăcini în arta națională a sec. 19, aegumentând apariția unor creatori de prestigiu în momentul afirmării școlii componistice în contextul epocii de după primul război mondial. În ordine cronologică, primul b. apărut în acești ani este Ileana Cosânzeana de I.N. Otescu (scris pentru Opera Mare din Paris în 1918, manuscris pierdut). Creația modernă de b. este legată însă de numele lui M. Jora, care enunță și principiile definitorii ale stilului coregrafic românesc: „O artă [...] făurită de dansatori români, pe muzică scrisă de compozitori români, pe subiecte din viața românească, pe mișcări și ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare românești” (Timpul, iunie 1937). Într-o perioadă de patru decenii, compozitorul va da publicului o serie de lucrări ce definesc drumul spectacolului de b. românesc de la tabloul coregrafiei (La piața, 1928, premiera la Opera Română din București, 1932), la b. cu acțiune (Demoazela Măriuța, 1940; Curtea veche, 1948), suita coregrafică în stil pop. (Când strugurii se coc, 1953), până la drama coregrafică (Întoarcerea din adâncuri, 1959) și comedia coregrafică (Hanul Dulcineea, 1967). În afara unor partituri de factură romantică, semnate de Nonna Otescu, C. Nottara, M. Andricu, în perioada interbelică se situează încă două importante creații de inspirație folclorică, aparținând lui Z. Vancea (b. pantomimă, Priculiciul, 1933) și P. Constantinescu (poemul etnografic Nunta în Carpați, 1939). Fără îndoială, avântul creației de gen este puternic sprijinit de activitatea unor dansatori și maeștri de b. care se afirmă începând din această perioadă, ca Floria Capsali, Mitiță Dumitrescu și Anton Romanowski, în majoritatea cazurilor semnatari ai coregrafiei și, uneori, ai libretelor respective. În deceniile 6-8, avântul creației coregrafice impune noi autori, precum și o evidentă diversificare a tematicii, stilurilor și concepțiilor dramaturgice. Se remarcă astfel b. inspirate din istorie (drama eroică populară Haiducii de Hilda Jerea, 1956; balada coregrafică Iancu Jianu de M. Chiriac, 1964), din viața poporului (Nunta de D. Popovici, 1975), din basmele naționale (Harap Alb de Alfred Mendelsohn, 1950) sau din literatura și poezia românească (Călin de A. Mendelsohn, 1956; Nastasia de C. Trăilescu, 1965). Ca și în perioada precedentă, un sprijin deosebit vine din partea interpreților (Irinel Liciu, Magdalena Popa, Ileana Iliescu, Petre Ciortea, Francisc Valkay) și maeștrilor coregrafi, ca personalități de prestigiu în acest domeniu afirmându-se Oleg Danovschi, Mercedes Pavelici, Trixi Checais, Gelu Matei, Tilde Urseanu, Vasile Marcu și, din generația tânără, Mihaela Atanasiu, Amatto Checiulescu. De remarcat că, în limbajul coregrafic contemporan, aceștia au avut un aport deosebit prin crearea de versiuni coregrafice unor lucrări simf. de mici proporții, aparținând lui A. Stroe, T. Olah, D. Capoianu, C.D. Georgescu ș.a. obținând rezultate semnificative în direcția modernizării dansului romantic atât din punct de vedere expresiv cât și estetic.

scriere sf [At: CARTE TREB. II, 170/17 / V: (înv) scriire, (îvr) scrire / Pl: ~ri / E: scrie] 1 Redare prin anumite semne convenționale a sunetelor, a literelor, a cifrelor, a cuvintelor, a textelor etc. dintr-o limbă Si: (înv) scris¹ (1), (înv) scrisoare (1). 2-3 (Ccr) (Sistem de) semne grafice convenționale prin care sunt redate sunetele, cuvintele, textele etc. unei limbi Si: scris¹ (2-3), (îrg) scrisoare (3-4), (înv) scriptură (1-2). 4 (Înv) Ortografie. 5 Mod (particular) de a caligrafia semnele grafice Si: scris¹ (5). 6 Fel de a scrie (1) al cuiva Si: scris¹ (6), scriitură, scris¹ (1), (îvp) scrisoare (6), (înv) scriptură (9). 7 (Înv) Recrutare (1). 8 Formulare scrisă² (1) Si: redactare, scris¹ (7). 9 (Înv; îs) ~ în scurt Rezumat. 10 (Rar; îs) ~ frumoasă Stilistică (1). 11 Ceea ce este scris² (1) ca rezultat al unei munci de redactare Si: text scris², scris¹ (8), operă¹, (înv) scriitură , scriptură (10), scrisoare (18). 12 Lucrare originală cu caracter literar, științific etc. Si: scris¹ (9), operă¹, (înv) scriitură (3), scriptură (11), scrisoare (19). 13 (Spc) Carte (16). 14 (Pex; lpl) Totalitate a textelor scrise² (și tipărite) ale unui autor, ale unui curent (literar), ale unui popor etc. Si: scris¹ (11), operă¹, (înv) scriitură, scriptură (21), scrisoare (20). 15 (Înv; șîs ~ împrejur) Descriere (1).

De mortuis nil nisi bene (lat. „Despre morți, numai bine, adică: să nu vorbești decît de bine”). Dictonul, răspîndit în versiune latină, e de fapt de origine greacă. El aparține lui Chilon din Sparta, unul din cei șapte stîlpi ai înțelepciunii antice grecești (Vezi: „Cei șapte înțelepți”). Faptul e consemnat de scriitorul grec Diogene Laerțiu în cartea a doua din lucrarea sa: Despre viețile și doctrinele filozofilor. Autorul dictonului era de părere că moartea absolvă pe oameni de toate păcatele și că despre decedați nu trebuie deci să vorbim decît în cuvinte binevoitoare. Multă lume și-a însușit părerea înțeleptului Chilon. Dovadă că această favoare făcută morților mai trăiește și astăzi în numeroase graiuri și în obiceiul oamenilor. LIT.

*NOTĂ (pl. -te) sf. 1 Însemnare pe care o face cineva pe o carte, pe un manuscris ¶ 2 Comentariu, tălmăcire a unui pasaj dintr’un autor ¶ 3 Extras sumar, expunere pe scurt; notiță: a lua note de pe un discurs ¶ 4 Socoteală: a achita o ~ ¶ 5 Declarațiune, comunicațiune oficială sau semioficială pe care guvernul o publică într’o gazetă ¶ 6 Adresă, comunicare ce-și trimit agenții diplomatici unul altuia ¶ 7 Observațiune, însemnare asupra purtării sau silinței la învățătură a unui elev, asupra muncii depuse de un subordonat: i-am dat nota 7 ¶ 8 🎼 Semn care reprezintă un sunet muzical și durata Iui (🖼 3359); fie-care din numele ce se dau acestor semne: do, re, mi, fa, sol, la, si sînt cele șapte note ale gamei; pr. ext.: Sonia, vara lui Alfred, pare a fi adus o ~ de veselie în casă (VLAH.) [fr.].

* DEDICAȚIE sf. Omagiu făcut cuiva de un autor închinindu-i o lucrare printr’o inscripție pusă în fruntea cărții [fr. dédicace].

MANESSIER [manesié], Alfred (1911-1993), pictor francez. Autor de tapiserii și vitralii cu tematică inspirată din Evanghelie și din cărțile de patristică, în culori exaltate și tușă vehementă („Crist și Veronica”). Naturi moarte și peisaje abstracționiste.

OLARIU, Iosif (numele de botez Iuliu) (1859-1920, n. Maidan, azi Brădișoru de Jos, jud. Caraș-Severin), teolog român. Prof. la Facultatea de Teologie din Cernăuți; prof. și director (1885-1920) al Institutului Teologic-Pedagogic din Caransebeș. Preot, apoi protosinghel. Primul mare exeget român ortodox care a comentat „Vechiul Testament” („Introducere în Sfintele cărți ale Vechiului și Noului Testament”, „Evanghelia după Ioan. Introducere și comentarii”). Autor de manuale pentru învățământul teologic.

JÑᾹNADEVA (JÑᾹ NEŚVARA) [jərá:nədevə] (1275-1296), poet indian. Fondatorul școlii mistice vārākarῑ. Autor al poemului „Jñānesvarῑ” (9.000 de strofe), o parafrazare, în limba marāthῑ, a cărții sfinte „Bhagavadgῑtā”, reprezentând o capodoperă a vechii literaturi indiene.

mână¹ sf [At: PSALT. HUR. 51^v/21 / V: (reg) mân sn / Pl: mâini, (îrg) ~ne, ~ni, ~uri, (îvr) ~nule, (reg) ~nâle / E: ml manus] 1 Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor Si: braț, (îrg) brâncă. 2 Extremitate a antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. 3 Palmă. 4 (D. o unealtă, un instrument; îla) De ~ Acționat manual. 5 (Îal) Făcut cu mâna. 6 (Îrg; îlav) A ~ La îndemână. 7 (Cmr; înv) De-a ~ Cu amănuntul. 8-9 (Îlav) Pe (sau rar, în, la, înv de-a) ~na dreaptă (sau stângă) În partea dreaptă (sau stângă). 10 (Reg; îlav) Pe ~ Pe dibuite. 11 (Reg; îlav) Sub ~ Subsuoară. 12 (Îav) Pe sub ~ Pe ascuns. 13 (Îal) În mod clandestin. 14 (Îe) A fi peste ~ A fi dificil de realizat, de obținut. 15 (Îe) Cu ~na lui (ori mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) În mod direct Si: personal. 16 (Îe) Cu ~na cuiva Cu ajutorul cuiva. 17 (Îe) A scoate castanele (sau cărbunii) din foc ori a stinge cărbunii (reg a prinde șarpele) cu ~ altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau riscantă. 18 (Reg; îe) A fi ~ singură A fi lipsit de ajutor. 19 (Îlav) Cu ~na goală Fără a aduce sau fără a lua nimic. 20 (Pex; îae) Fără a-și fi atins scopul. 21 (Îe) Cu amândouă mâinile (sau, pop, cu ~ bună, cu o ~ ca c-o mie) În cantitate mare. 22 (Îae) Cu toată bunăvoința. 23 (Reg; îlav) Cu ~ (sau ~na) de sare Fără noroc. 24 (Îal) Fără putere morală sau materială. 25 (Fam; îe) A avea (sau a fi cu) ~ (sau ~na) lungă sau a fi bun de ~ A fi hoț. 26 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~ largă (sau deschisă) ori (înv) a fi slobod la ~ A fi darnic. 27 (Îvr; îls) ~ slobodă (sau întinsă, îndurată) Dărnicie. 28-29 (Pfm; îljv) Cu ~ (sau ~na) spartă sau spart la ~ Risipitor. 30 (Pfm; îe) A lua cu o ~ și a da cu alta (sau cu zece) A cheltui mult Si: a fi risipitor. 31 (Pfm; îe) A avea ~ bună sau a fi bun de (ori la) ~ A fi îndemânatic. 32 (Îae) A purta cuiva noroc. 33 (Îe) A-și face ~ bună (pe) la cineva A obține simpatia sau încrederea cuiva. 34 (Îe) A fi ușor (sau ager) de ~ sau a avea ~ ușoară A lucra cu finețe și cu abilitate. 35 (Îe) A fi greu de ~ A fi neîndemânatic. 36 (Îe) A avea ~na strânsă (sau scurtă) sau a fi strâns la ~ A fi zgârcit. 37 (Pfm; îe) A fi (om) cu dare de ~ A fi om înstărit. 38 (În legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”; îls) ~ de ajutor Sprijin. 39 (Îe) A fi ~na (cea) dreaptă a cuiva A fi principalul ajutor, omul de încredere al cuiva. 40 (Înv; îe) A scăpa cu capul a ~ A scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. 41 (Reg; îlav) Cu capul a ~ Nechibzuit. 42 (Îal) Foarte îndrăzneț. 43 (Îlav) Cu zilele a (sau în) ~ Amenințat de o mare primejdie. 44 (Pop; îe) A muri cu zilele în ~ A muri înainte de vreme. 45 (Îe) A da din mâini și din picioare A depune eforturi pentru a învinge o dificultate Si: a se strădui. 46 (Îe) A lega (sau a-i tăia) cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega de mâini și de picioare A împiedica sau a pune în imposibilitate să acționeze într-o anumită direcție. 47 (Îae) A-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta. 48-49 (Îe) A avea (sau a lăsa, a da cuiva) ~ (sau ~na) liberă (A acționa sau) a lăsa pe cineva să acționeze după bunul său plac. 50 (Înv; îe) A-și lărgi mâinile spre (sau pre) lăcomie A deveni foarte lacom. 51 (Înv; îe) A-și ține mâinile de (la)... A se abține de la ceva. 52 (Udp „de”; îe) A se spăla pe mâini sau a-și spăla mâinile A pierde ceva. 53 (Îae) A refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. 54 (Pop; îe) A avea ~na curată (sau mâinile curate) A fi cinstit. 55 (Fam; îe) A prinde (pe cineva) cu ~na în sac (sau în traistă, în sân) A surprinde pe cineva furând sau înșelând. 56 (Reg; îe) A se prinde cu mâinile de vatră A-și înjgheba o gospodărie, un cămin. 57 (Îe) A lua boala (sau durerea etc.) cu ~na A face să treacă boala sau să înceteze durerea etc. repede. 58 (Reg; îe) A da cu ~na în foc (sau prin spuză, prin șperlă) A se păcăli. 59 (Îae) A se îmbogăți deodată, fără muncă. 60 (Îe) A pune (sau a băga) ~na în foc pentru cineva (sau pentru ceva) A garanta pentru cineva sau pentru ceva. 61 (Îe) A pus Dumnezeu ~na în cap A dat norocul peste el. 62 (În legătură cu sume de bani; îe) A primi în (sau a lua în, reg, a lua la) ~ A obține ca venit net. 63 (Îe) A nu da (sau lăsa) hățurile din ~ A păstra pentru sine puterea, conducerea. 64 (Îe) A duce de ~ (pe cineva) A călăuzi, a conduce pe cineva. 65 (Fig; îae) A sprijini, a proteja pe un nepriceput. 66 (Îe) A pune ~na A face, a întreprinde ceva. 67 (Îae) A acționa. 68 (Îae) A fura. 69 (Îe) De la ~ până la gură În timp scurt. 70 (Reg; îae) Foarte puțin. 71 (Fam; îe) Una la ~ Se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. 72 (Reg; îe) Cu mâinile la piept sau cu căciula în ~ Umil. 73 (Îe) A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept A muri. 74 (Îe) A pune ~na pe cineva A prinde. 75 (Îe) A(-i) pune (cuiva) ~na în piept (sau în gât) A înșfăca. 76 (Îae) A trage la răspundere pe cineva. 77 (Îe) Cu mâinile (sau mâini) în șolduri (sau încrucișate) Impasibil. 78 (Îae) Fără nici o grijă. 79 (Îae) În voie. 80 (Îe) A-și pune ~na pe inimă (sau pe cuget) A se angaja să spună adevărul. 81 (În legătură cu declarații; îe) Cu ~na pe inimă Cu conștiința curată. 82 (Îe) A ridica ~na asupra cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 83 (Îae) A fi agresiv. 84 (Pex) A bate. 85 (Art; șîs de-a ~na, hora de ~, jocul de ~ ) Dansuri populare în care jucătorii se țin de mână (1). 86 (Art; îas) Melodie după care se execută dansurile „de-a mâna” (85). 87 (Pop; îs) Pe sub ~ Dans popular Si: învârtită. 88 (Pop; îas) Melodie după care se execută acest dans. 89 (Pop; îcs) ~ moartă (sau ciungă) Joc de copii, în care unul apucă mâna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cep. 90 (Îae) ~ masă Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 91 (Pop; îs) Năframă de ~ Batistă. 92 (Îc) ~na-Maicii (sau ~-Maica)-Domnului Plantă erbacee mică din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și fructele mici (Anastatica hierochuntica). 93 (Iht; reg; îc) ~na-diavolului Regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). 94 (Îe) A lăsa (ori a da, a încredința etc.) pe ~na (cuiva) A lăsa ceva sau pe cineva în grija sau paza cuiva. 95 (Îe) A întinde cuiva ~na (sau, înv, ~ bună) A ajuta pe cineva. 96 (Îe) A-i fi (cuiva) la mâini bune A-i fi cuiva prieten credincios, ajutor de nădejde. 97 (Îe) A ajunge pe mâini bune A avea parte de o îngrijire atentă. 98 (Îe) A-și lua ~na de pe cineva A înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. 99 (Îe) A purta (sau a ține) pe cineva pe mâini A avea o grijă deosebită față de cineva. 100 Autoritate. 101 Stăpânire. 102 Putere. 103 (Îs) ~ de fier sau ~ forte Om energic, autoritar. 104 (La jocul de cărți; îe) A avea (sau a fi la cineva) ~na A-i veni rândul să împartă cărțile. 105 (La jocul de cărți; îe) A trece (sau a ceda) ~ A ceda rândul jucătorului sau jucătorilor următori. 106 (Îe) A-și trage ~na A-și retrage stăpânirea, autoritatea. 107 (Îe) A-i da ~na A putea, a-i permite situația sau împrejurările să facă ceva. 108 (Îae) A-i conveni să... 109 (În locuțiuni și expresii sugerând însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea; îlav) De-a ~ Apropiat. 110 (În legătură cu lupte; îal) Corp la corp. 111 (Reg; îe) De-a ~na Necurmat, în lanț. 112 (Îlav) ~ în ~ În perfect acord. 113 (Îe) Dintr-o ~în alta sau din ~ în ~ De la unul la altul. 114 (Îe) A pune ~ de la ~ (sau de la ~ la ~) A aduna bani, obiecte etc. prin contribuție benevolă. 115 (Îe) A bate (sau a da) ~na A face un târg, pecetluind înțelegerea printr-o strângere de mână. 116 (Îae) A se înțelege în privința unei tranzacții. 117 (Îae) A se lega cu jurământ. 118 (Îe) A-și da ~na (cu cineva) A strânge mâna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. 119 (Îae) A se uni prin căsătorie. 120 (Îae) A colabora. 121 (Reg; îe) A da ~na cu moartea A trece printr-o mare primejdie. 122 (Înv; îe) A da ~na la ceva A sprijini ceva. 123 (Fam; îe) A se ține de mână A fi nedespărțiți. 124 (Fam; îe) Ia-te (sau poți să te iei) de ~nă cu... sau puteți să vă luați de ~nă Vă potriviți la fapte rele sau la caracter urât. 125 (Îe) A cere ~na cuiva A cere în căsătorie pe cineva. 126 (D. doi sau mai mulți bărbați; îe) A-și disputa ~na cuiva A concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. 127 (Îe) A da pe ~na justiției (sau, înv, județului) A înainta pe un infractor organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. 128 (Înv) Persoană privită ca autor al unei acțiuni. 129 (Îs) ~ de lucru Muncitori. 130 (Iuz; csnp; îs) ~ curentă Carte de atu cea mai mare. 131 (Jur; îs) ~ moartă Situație a acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. 132 (La unele jocuri de cărți; îas) Situație în care se distribuie cărțile unui jucător fictiv sau unul din cei prezenți nu joacă, partenerul de echipă mânuind și cărțile lui. 133 (Reg; îs) Frate de ~ Cavaler de onoare la nuntă. 134 (Reg; îs) Cumnat de ~ Vornicel la nuntă. 135 (Rar) Creație a cuiva. 136 (Precedat de anh „o”, „niște”; udp „de”) Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. 137 (Pop; udp „de”) Indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel strânse la un loc Si: mănunchi (1). 138 (În legătură cu un no sau, rar, un nc) Categorie. 139 (În legătură cu un no sau, rar, un nc) Calitate. 140 (Reg; îs) Copii de două mâini Copii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. 141 (Îla) De toată ~na sau de multe mâini De toate felurile. 142 (Reg) Unelte sau obiecte de gospodărie sau părți ale acestora care se aseamănă, ca formă și utilizare, cu mâna (1). 143 Unelte sau obiecte de gospodărie sau părți ale acestora care se apucă și se manevrează manual. 144 Fiecare dintre cele două lemne laterale ale codârlei la car. 145 Întinzătoare la car. 146 Leucă la car. 147 Picior la sanie. 148 Țepușă la sanie. 149 Spetează dintre coarnele plugului. 150 Schimbătoare la plug. 151 Spetează la războiul de țesut. 152 Stâlp între picioarele sulului la războiul de țesut. 153 Muierușcă (8) la războiul de țesut. 154 Fofează la vârtelniță. 155 Lemn care ține jugul între corfe, la joagăr. 156 Cioacă la joagăr. 157 Lemn care transmite jugului mișcarea crivalului, la joagăr. 158 Japă la joagăr. 159 Măsea la coasă. 160 Chingă a căpriorilor la casă. 161 Titirez la moară. 162 (Reg) Mâner al ferăstrăului. 163 (Reg) Mâner al coarbei. 164 (Reg) Mâner al sfredelului. 165 (Reg) Sul sau scripete al fântânii. 166 (Reg) Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi. 167 (Pes; lpl, îs) Mâinile sacului Fiecare dintre cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei Si: aripi. 168 (Pes; îs) Mâinile cutiței Fiecare dintre cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței Si: prefuste. 169 (Pes; îs) Mâinile jugurilor Lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mânuiesc jugurile lesei. 170 (Îs) ~ curentă Balustradă. corectat(ă)

Hoc erat in votis! (lat. „Aceasta mi-era dorința!) – Expresie a lui Horațiu din Satire (cartea a II-a, satira 6, versul 1). Păstrîndu-și întocmai sensul dat de autorul ei, se citează cînd e vorba de o dorință deplin realizată. ”Apartamentul său fusese ținta rîvnei sale și al său hoc erat in votis vreme de doisprezece ani" (Balzac, în Vicarul din Tours). LIT.

* COLONTITLU (pl. -iuri) sn. 📰 Partea de sus din pagina unei cărți deasupra rîndurilor, unde se pune numerotația paginilor sau titlul cărții; se zice ~ viu, cînd cifra de paginație e însoțită de numele autorului, de titlul lucrării sau al capitolului; ~ mort, cînd cuprinde numai numerotația paginilor [fr. colonne – titre].

COALĂ, coli, s. f. Foaie dreptunghiulară de hârtie (albă sau colorată), de celofan, de carton etc. ♦ (Și în sintagma coală de tipar) Unitate de măsură pentru volumul unei cărți, unui articol etc., egală cu 16 pagini tipărite. ♦ (Și în sintagma coală editorială) Unitate de măsură pentru volumul unei cărți, unui articol etc., egală de obicei cu 20 de pagini dactilografiate. Coală de autor = coală editorială egală cu 40 000 de semne tipografice sau cu 3 000 cm² de desen. ♦ Totalitatea mărcilor sau timbrelor tipărite pe aceeași foaie dreptunghiulară de hârtie și nedesprinse unele de altele. [Pl. și: coale] – Din ngr. kólla.

IOAN DE ODZUN (cunoscut și sub numele de Hovhannes IV Otznetzi) (650-729), prelat armean. Catolicos (718-729). A reformat modul de desfășurare al Liturghiei. Autor al unor lucrări teologice („Contra phantasticos”) privind incarnarea; a revizuit „Psaltirea” și „Cartea de rugăciuni”. I se atribuie prima colecție armeană de legi canonice („Kanonagirk”).

DANIEL (sec. 6 î. Hr.), unul dintre cei patru mari profeți ai „Vechiului Testament”. În Babilon, a devenit favorit al regelui Nabucodonosor și al fiului său. A profețit despre timpul și venirea lui Mesia. Prăznuit de Biserica ortodoxă la 17 dec. ◊ Cartea lui Daniel = carte a „Vechiului Testament” scrisă către anul 165 î. Hr. în ebraică și arameică; autor necunoscut. Conține relatări despre faptele și profețiile lui D., precum și despre poporul evreu în timpul exilului din Babilon.

SETON, Ernest Thompson (1860-1946), scriitor și pictor animalier canadian de limbă engleză. „Soarta animalelor sălbatice”, „Viețile celor vânați” și „Cartea pădurii” sunt lucrări pline de interes, ilustrate cu desene marginale executate de autor.

coală sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I 14/27 / Pl: coli, coale / E: ngr ϰόλλα „clei”] 1-3 Foaie dreptunghiulară de hârtie, de celofan, de carton etc. 4 (Șîs ~ de tipar) Unitate de măsură pentru volumul unei cărți, unui articol etc., egală cu 16 pagini tipărite. 5 (Șîs ~ editorială) Unitate de măsură pentru volumul unei cărți, unui articol etc., egală de obicei cu 20 de pagini dactilografiate. 6 (Îs) ~ de autor Coală editorială egală cu 40000 de semne tipogafice sau cu 3000 cm² de desen. 7 Totalitatea mărcilor sau timbrelor tipărite pe aceeași hârtie și nedesprinse unele de altele.

Cedo maiori sau maiori cedo (lat. „Cedez în fața unui mai mare”) în sensul de „mă plec”, „dau înapoi”. Aceste două cuvinte ar putea fi deviza slugarnicilor, dar în același timp și acul cu care să-i împungem. Autorul lor este renumitul epigramist roman Marțial și sînt notate în Spectaculorum liber (Cartea spectacolelor), în care el comentează jocurile și reprezentațiile organizate sub domnia împăratului Titus. LIT.

Cornix cornici nunquam oculos effodit (lat. „Corb la corb nu scoate ochii”) – Tradus din latină, citatul acesta circulă ca proverb în multe graiuri. Ambrosius Theodosius Macrobius, scriitor și gramatic latin de la începutul veacului al V-lea, este poate primul autor la care găsim acest proverb; și anume în Saturnalia, lucrare în șapte cărți, cuprinzînd interesante discuții literare și informații despre obiceiurile romanilor. Nu se știe dacă Macrobius este chiar autorul dictonului. Mai verosimilă pare ipoteza că el a lost numai beneficiarul acestui proverb mai vechi. Se citează în sensul că oamenii lacomi și asupritori, aidoma corbilor, legați prin interesul comun: prada sau oamenii cu aceleași apucături și năravuri, nu-și fac niciodată rău unul altuia. LIT.

Habent sua fata libelli (lat. „Cărțile își au destinul lor”) – versul 258 din cartea de prozodie De litteris, syllabis, pedibus et metris a lui Terentianus Maurus, un gramatic latin care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. În continuare, el precizează că destinul cărților „depinde de felul cum sînt primite de cititori”. Chiar cartea lui a verificat acest adevăr, deoarece n-a avut viață lungă. Iar autorul ei a fost multă vreme deposedat și de singurul vers care a supraviețuit, acest habent sua fata libelli, atribuit rînd pe rînd cînd lui Ovidiu, cînd lui Horațiu, cînd lui Martial. S-ar putea deci spune și despre autori „habent sua fata”. De altfel, în aplicarea versului, cîmpul nu-i deloc limitat la cărți. Turgheniev, bunăoară, în Trei portrete, scrie: „Conversațiile au, ca și cărțile, și ca și toate lucrurile de pe lume, destinul lor”. Mihail Sadoveanu, într-un articol intitulat „Laudă cărții”, scria: „Sînt cărți și cărți. Unele sînt destinate pieirii chiar dintru început, căci nu-s lumină din lumina umanității. Altele sînt destinate să supraviețuiască atît cît va mai fi om trăitor sub soare: în acestea se cuprind aspirațiile și idealurile generațiilor, acestea sînt meștenirea noastră cea mai bună”… LIT.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

faptă, fapte s. f. Acțiune săvârșită; act îndeplinit de cineva; fapt, lucrare, activitate. ♦ (Despre Dumnezeu) Facere, creare. ◊ Faptele sfinților apostoli = ultima carte istorică a Noului Testament, scrisă în anul 75 d. Hr. de sf. apostol Luca, autorul evangheliei a treia. Are 28 cap. și se ocupă de perioada cuprinsă între înălțarea lui Iisus la cer (anul 33 d. Hr.) și sfârșitul primei captivități romane a lui Pavel, relatând cronologic faptul istoric al întemeierii Bis. creștine și răspândirea creștinismului în lumea iudaică și apoi în cea păgână greco-romană. Cuprinde în partea întâi (cap. 1-12) arătarea Mântuitorului apostolilor Săi, alegerea lui Matia în locul trădătorului Iuda și începerea activității apostolilor, iar în partea a doua (cap. 13-28) convertirea minunată a lui Pavel și activitatea sa misionară în Imperiul roman. Ca și în evanghelia a treia, cartea este scrisă într-o limbă greacă foarte frumoasă. – Din lat. facta.

Solomon, rege al statului Israel (c. 973-933 î. Hr.), fiul și succesorul lui David, a cărui înțelepciune a rămas proverbială. A construit vestitul templu care-i poartă numele și care face parte dintr-un mare complex arhitectural din Ierusalim. Este autorul Cântării cântărilor, al Ecleziastului și al Proverbelor lui Solomon (cea mai mare parte), cărți ale Vechiului Testament.

PORPHYRIOS (c. 232-305), filozof și erudit grec (originar din Tyr). Discipol și editor al scrierilor lui Plotin, dar și comentator recunoscut al operelor lui Platon, Aristotel și Teofrast; „Isagoga” sa („Introducere la Categoriile lui Aristotel”), tradusă în latină de Boethius, a fost foarte influentă în Evul Mediu. Preocuparea lui P. pentru logică și metafizică izvora din convingerea că la adevărata esență a lucrurilor (Unul Dumnezeu) se poate ajunge numai prin activitate intelectuală, iar creștinismul și gnosticismul, apelând la irațional, la mistere și ritualuri, sunt potrivite doar pentru cei incapabili să practice contemplația interioară, adică filozofia („Împotriva creștinilor”). Autorul lucrării „Abținerea de la consumul cărnii”, care anticipează dezbaterile moderne asupra conservării ecologice. Cărțile sale împotriva creștinismului Cărțile sale împotriva creștinismului Fundat împotriva creștinismului au fost arse în 448.

FÉNELON [fenəlɔ], François de SALIGNAC [saliñác], de la Mothe (1651-1715), scriitor și prelat francez. Arhiepiscop de Cambrai (1695). Preceptor al ducelui de Burgundia pentru care a scris mai multe cărți, între care „Aventurile lui Telemac”, operă didactică inspirată de „Odiseea”, și „Dialogurile morților”. Autor de scrieri teologice, unele cu accent polemic, în care apără doctrina cvietismului, precum „Explicarea maximelor sfinților”, carte condamnată de papalitate. A scris și un „Tratat despre educația fetelor”, promovând idei pedagogice foarte moderne prin toleranța lor.

bestseller [best’selər] s.n. 1 Carte, disc etc. cu un mare succes de vînzare, mare succes de librărie. ♦ Ext. Autor al unei lucrări (beletristice) de mare succes. 2 Articol sau produs foarte căutat la un moment dat. • /<engl. best-seller „care se vinde cel mai bine”.

Corriger la fortune (fr. „A corecta norocul”) – Expresia – deși anonimă – poate fi întîlnită în multe cărți cunoscute, printre care în piesa Minna von Barnhelm de Lessing (act. IV, sc. 2), în romanul Manon Lescaut de Prévost. E o aluzie ironică la adresa jucătorilor de cărți care, neavînd noroc, trișează ca „să îndrepte (spre ei, bineînțeles) norocul”. Dar dacă autorul expresiei a rămas necunoscut, în schimb originea ei a putut fi stabilită. Într-o comedie a poetului comic latin Terențiu, și anume în Adelphi (actul IV), unul dintre personajele sale (Micio) compară viața omului cu jocul de zaruri și sfătuiește că, dacă nu ai noroc, să cauți cu artă, cu îndemînare, a-l corecta (id arte ut corrigas). Expresia a căpătat, după împrejurări, o aplicație mai largă decît cea inițială cu privire la trișori. LIT.

INCIPIT s. n. Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit „aici începe”.

glosa (cuv. sp., < lat. glossa „explicație, comentariu, interpretare”) 1. În arta poetică a însemnat inițial „parafrază”, apoi termenul a fost aplicat unei creații poetice ale cărei strofe reiau fiecare, în final, un text determinat, ca pe un fel de refren, sau se sfârșesc fiecare cu unul din versurile – expuse succesiv – ale unui program dat. G. este frecvent întâlnită în teatrul clasic sp. 2. În muzică a fost dezvoltat sensul de „parafrază”; g. era fie o compoziție similară cu tiento* (sau ricercarul*), la vihueliștii* și organiștii sp. din sec. 16, fie se referea la ornamentarea unei piese muzicale plurivocale și la dezvoltarea instr. a acesteia, fie însemna doar variație (1 – 2) (ex. în vechile cărți spaniole de vihuela* și orgă* la Diego Ortiz, Venegas de Henestrosa, Antonio de Cabenzón, autor al unor cunoscute Glosas sobre el canto del caballero).

carte-film s. f. ◊ „În Franța a început o nouă industrie: de la «film» la «carte», în sensul editării unor somptuoase volume [...] cu prefețe, note și dosare critice, biofilmografie de autori și de interpreți. Este inițiativa casei de cultură Balland, care a lansat deja o primă serie din aceste cărți-filme din opera cinematografică a unor mari realizatori precum Carné [...], Renoir [...], Godard [...]” R.lit. 20 III 75 p. 22 (din carte + film, după model fr.)

disco-ghid-rock s. n. ◊ „De curând a apărut, în cadrul Editurii Muzicale, remarcabila carte Disco-ghid-rock de Daniela Caraman Fotea și Florian Lungu. După cum mărturiseau dotații autori, compartimentul rock tinde să devină un apelativ al contextului muzicii ușoare contemporane, spre a se deosebi de muzica ușoară de factură tradițională.” Săpt. 10 II 78 p. 7. ◊ „Daniela Caraman Fotea, Florian Lungu. Disco-ghid-rock, ed. a II-a revăzută și adăugită.” Cont. 31 XI 79 p. 8 (din disco + ghid + rock)

INCIPIT, incipituri, s. n. Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic ori medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului. – Din lat. [hic] incipit „aici începe”.

epistolar, ~ă [At: MN (1836), 70¹/26 / V: (înv) ~iu (Pl: ~ii) / Pl: ~i, ~e / E: lat epistolaris, -rius, fr épistolaire] 1 a Care este propriu epistolei (2) Si: (îvr) epistoler (1). 2 a Privitor la arta de a scrie epistole (2) Si: (îvr) epistoler (2). 3 a (D. creații literare) Care este compus în formă de scrisoare Si: (îvr) epistoler (3). 4 a Care se referă la o scrisoare sau la scrisori Si: (îvr) epistoler (4). 5 a Privitor la o scrisoare sau la scrisori Si: (îvr) epistoler (5). 6-7 a, av (Care are loc) prin intermediul uneia sau mai multor epistole (1) Si: (îvr) epistoler (6-7). 8 sn Colecție de scrisori (publicate). 9 sn Carte care cuprinde indicații și reguli privitoare la modul de compunere a epistolelor (2). 10 sm (Îvr) Autor de epistole (2) Si: (rar) epistolier, (înv) epistolograf. 11 sm (Îrg) Poștaș.

incipit sn [At: IORGA, L. R. 87 / P și: in~ / Pl: ~uri / E: lat incipit „începe”] Formulă introductivă dintr-o carte tipărită sau dintr-un manuscris antic sau medieval, care cuprindea titlul lucrării și numele autorului.

Das fünfte Rad am Wagen (germ. „A cincea roată la car”) – este menționată pentru prima oară de poetul german Freidank în cartea sa Bescheidenheit (Modestie, 1229), cuprinzînd învățăminte. Nu s-a putut stabili dacă el e chiar autorul acestei expresii, sau dacă numai a transcris-o fără să-i precizeze paternitatea. Cert este că „a cincea roată” circulă intens, de cîteva secole, prin mai toate graiurile. Expresia semnifică un lucru de prisos, ca și roata în cauză. LIT.

BIBLIOGRAFIE s.f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul tipăriturilor, al edițiilor operelor etc. 2. Listă (cu indicații asupra titlului, anului și locului tipăriturii) a scrierilor care se referă la o anumită problemă; material informativ asupra unei probleme. ♦ totalitatea operelor unui autor. 3. Listă, publicație (periodică) care cuprinde titluri recent apărute. [Gen. -iei. / fr. bibliographie, cf. gr. biblion – carte, graphein – a scrie].

COLOFON s. n. însemnare la sfârșitul unei cărți în epoca manuscriselor și a incunabulelor, date privind tipograful, data și locul unde e lucrat, autorul și titlul lucrării. (<fr., lat. colophon, gr. kolophon)

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără niciun rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate de a acționa. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = forță de muncă. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca utilizare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

BIBLIOGRAFIE (< fr. bibliographie < gr. biblion, carte și graphein, a scrie) 1 Într-o cercetare științifică, lista operelor consultate. 2 Știință care are ca obiect inventarierea, descrierea și clarificarea sistematică a publicațiilor apărute. 3 Listă a cărților și publicațiilor apărute de curînd și care se diferențiază în alfabetică, cronologică, descriptivă (referitoare la autor, titlul operei, data apariției acesteia, editura, formatul hîrtiei, ilustrației etc.), critică, în care se fac aprecieri valorice asupra lor. Lucrări bibliografice au apărut și în cultura noastră (ex. Bibliografia veche românească de S. Bianu ș.a.)

QUINTILIAN (Marcus Fabius Quintilianus) (c. 35-96 d. Hr.), retor și pedagog roman. Întemeietor al unei școli de retorică, unde a fost profesor. Autor al celui mai complet tratat depspre arta retorică din câte ne-a transmis Antichitatea („Arta oratorică”, 12 cărți).

DIONYSIOS din Halicarnas (sec. 1 î. Hr.-sec. 1 d. Hr.), retor și istoric roman de origine greacă. Autorul unei istorii a Romei de la origini până în anul 266 î. Hr. („Antichitățile romane”), în 20 de cărți, păstrată fragmentar.

ROSNY [roní], León Louis Lucien Prunol de (1837-1916), orientalist și etnograf francez. Studii asupra limbii, istoriei și obiceiurilor popoarelor orientale și din America Latină („Civilizația japoneză”, „Popoarele din Indochina”, „Interpretarea textelor vechi maya”). Autor al unui amplu „Tratat de etnografie”. Studii despre România. A donat Acad. Române o colecție de cărți și hărți japoneze și chineze. M. coresp. al Acad. Române (1877).

*recensiúne f. (lat. recénsio, -ónis, numărătoare, trecere în revistă; fr. recension, compararea unuĭ text cu manuscrisu; germ. rezension, critică, dare de samă). Compararea edițiuniĭ unuĭ autor vechĭ cu manuscrisu eĭ: recensiunea luĭ Omer de Aristarh. Scurtă critică, scurtă dare de samă despre o carte noŭă. – Ob. recénzie (după rus. recénziĭa). V. pensie).

Oameni, eu v-am iubit! – Sînt ultimele cuvinte ale lui Iulius Fučik, erou ceh, căzut în lupta împotriva hitlerismului. Cu ele se încheie cartea pe care a scris-o în celulă înainte de a fi judecat și condamnat la moarte. Cartea, terminată în 1943, purtînd titlul: Reportaj cu ștreangul de gît, a apărut pentru întîia oară la Praga, în 1946. Autorul mai adaugă la sfîrșit un singur cuvînt: vegheați!, cu semnificația: vegheați, ca sacrificiile să nu vă fie zadarnice! LIT.

literatură-document s. f. Literatură cu caracter documentar ◊ „[...] a apărut cartea de «literatură-document» a unui apreciat profesionist.” Săpt. 22 III 74 p. 4. ◊ „Este vorba de o literatură-document, după afirmația autorului însuși, bazată pe întâmplări reale, în care doar numele personajelor au fost uneori schimbate.” R.lit. 18 IV 74 p. 9 (din literatură + document)

LIVIUS, Titus (c. 59 î. Hr.-17 d. Hr.), istoric latin. Autor al unei istorii a Romei („Ab urbe condita”), de la întemeiere până în anul 9 î. Hr., în 142 de cărți (35 păstrate aproape complet cuprinzând evenimentele până la 239 î. Hr. și din 218-168 î. Hr.); de o mare notorietate, această lucrare a fost o importantă sursă de inspirație pentru scriitori, retori, istorici din Antichitate până în epoca modernă, exercitând o profundă influență asupra Evului Mediu și Renașterii. Scrieri filozofice și retorice („Dialoguri filozofice”, „O scrisoare despre elocință”).

PROCLUS (PROKLOS) (412-485), filozof și matematician grec. Ultimul neoplatonician necreștin important. Șeful Academiei din Atena. Cunoscut drept sistematizator al gândirii neoplatoniciene în „Teologia platoniciană” și, mai concis, în „Elemente de teologie”. Este autorul unor ample comentarii la dialogurile platoniciene „Timaios”, „Republica”, „Parmenides”, „Alcibiada I”; i „Cratylos” și la „Elementele” lui Euclid (Cartea I). A preconizat o „teologie” bazată pe ideea de proces triadic, în care țelul ultim este unirea extatică cu Unul inițial. P. a exercitat o influență considerabilă, în mare parte prin Dionisie Areopagitul, asupra gândirii medievale și chiar și asupra celei renascentiste.

EVANGHELIE, evanghelii, s. f. 1. Vestea cea bună despre împărăția lui Dumnezeu și despre mântuire, mesajul sau conținutul acesteia cuprins în predica și învățătura lui Isus Hristos. 2. Tradiția orală a predicii lui Isus; istoria vieții pământene a Fiului lui Dumnezeu întrupat; predica și învățătura lui Isus spuse în primele patru cărți ale Noului Testament, atribuite celor patru evangheliști, fiecare cuprinzând Evanghelia (1) în întregime, dar prezentată într-un mod propriu autorului. ♦ Evangheliar. ◊ Expr. Literă (sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoială. A-și băga (sau vârî) capul (sănătos sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-și cauza singur neplăceri, încurcături. ♦ Fiecare dintre capitolele din această carte, care se citesc în timpul serviciului divin. [Var.: (pop.) vanghelie s. f.] – Din sl. evangelije.

Editio princeps (lat. „Prima ediție”) – Se spune despre ediția primă a lucrării unui vechi autor (de pildă: a găsi un Neculce editio princeps) – sau, în general, despre edi ția cea dintîi a unei cărți. LIT.

HALEVI YEHUDAN (IUDA) (c. 1075-1141), poet și filozof evreu spaniol. Autor a peste 800 de poeme dedicate poporului evreu. Susține superioritatea iudaismului față de filozofia aristotelică, de creștinism și de islamism („Cartea de argumente și dovezi în apărarea credinței disprețuite”) și relatează convertirea la iudaism a kazarilor din Crimeea („Cartea kazarilor”).

CRONICI, cărți din „Vechiul Testament”, scrise în ebraică, în jurul anului 300 î. Hr. Împreună cu Ezdra și Nehemia, de către același autor numit Cronist. Ele descriu istoria poporului evreu de la începuturi pînă la cucerirea Ierusalimului în anul 587 î. Hr.

MICU (CLAIN) 1. Ioan Inocențiu (1692-1768, n. Sasu, jud. Sibiu), iluminist român, deschizătorul luptei politice a românilor din Transilvania. Fiu de oier. Studii la Cluj și Târnavia (azi Trnava, în Slovacia). În calitate de episcop greco-catolic (1729-1751), pornind din cadrele bisericii, a întreprins o complexă și cutezătoare luptă pentru ridicarea poporului său sub toate raporturile, înainte de toate politice, pentru încetarea situației lui numai de „tolerat” pe pământul patriei și ridicarea acestuia la condiția de națiune politică, în virtutea numărului și a sarcinilor pe care le poartă, a greutății și utilității lui în stat. Dar și în temeiul dreptului său istoric: originea romană, prioritatea și continuitatea viețuirii sale pe acest pământ. În consecință, a militat pentru reprezentarea lui corespunzătoare în organele de guvernământ, în dietă, în instituții. A luptat pentru ridicarea și dotarea clerului, pentru drepturile poporului la meserii, la școală, la funcții, pentru ușurarea sarcinilor iobăgești, reducerea robotei. Venind cu un nou concept de națiune, incluzând în ea și masele aservite, cu revendicarea ridicării la națiune politică a unui popor repudiat până aci de națiunile politice consacrate ale țării, a trebuit să înfrunte 15 ani în șir ostilitatea lor acerbă, prin nesfârșite petiții, întâmpinări, demersuri personale, memorii, inclusiv un amplu „Supplex Libellus”, la Guvern, în dietă, la Curte. Lupta sa însă depășind mult și intențiile regimului imperial, agitând și masele populare, I.M. a devenit în cele din urmă incomod, indezirabil. Chemat în 1744 la Viena și pus sub acuzație, a luat în taină, spre a cere sprijinul papei, drumul Romei, de unde apoi împărăteasa nu i-a mai îngăduit, împotriva tuturor insistențelor sale și ale poporului său, nicicând revenirea; a rămas un exilat, iar în 1751 a fost silit să abdice. A continuat însă și din depărtare să agita lupta de acasă. I.M. a conceput programul politic al românilor din Transilvania, el i-a fixat, durabil, și argumentele fundamentale. Programul său politic a indicat și sarcinilor științei Școlii Ardelene; pe firul lui va apărea, după 50 ani, Supplex Libellus Valachorum de la 1791. 2. Samuil M. (1745-1806, n. Sadu, jud. Sibiu), filolog și istoric iluminist român. Nepotul lui M. (1). Unul dintre corifeii Școlii Ardelene. Studii la Blaj și la Institutul Pazmanian din Viena. Prof. la Blaj. Coautor la Supplex Libellus Valachorum și autor a peste 60 de lucrări pe teme diverse. Scrieri istorice („Brevis historica notitia origines et progressu nationis daco-romanae...”, „Scurtă cunoștință a istoriei românilor” și „Istoria și lucrurile și întâmplările românilor...”) în care susține originea romană și continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu. Autor al primei gramatici tipărite a limbii române („Elementa linguae daco-romanae sive valachicae”, în colab. cu Gh. Șincai). În „Carte de rogacioni...” (1779) a folosit, pentru a întâia oară în istoria tipăriturilor românești, alfabetul latin. A redactat un dicționar român-latin care a stat la baza „Lexiconului de la Buda”. Traduceri și prelucrări de opere iluministe, științifice, filozofice („Loghica”, „Legile firei”, „Învățătura metafizicii”, „Politica sau filozofia cea lucrătoare”) și literare; dintre cele religioase, cea mai importantă este „Biblia” (1795).