aba interj. – Exprimă o întrebare nuanțată de îndoială sau mirare. Alteori introduce pur și simplu întrebarea. Creație expresivă.

A SE ADRESA mă ~ez intranz. 1) A se îndrepta cu vorba către cineva (pentru a întreba, a cere o explicație etc.). 2) A înainta o adresă (o cerere, o scrisoare oficială etc.). /<fr. adresser

AHA interj. Exclamație care exprimă mulțumirea cuiva că s-a lămurit sau că a găsit răspunsul la o întrebare care îl frământa.

aiepta (-t, -at), vb. – A arunca. Lat. *aiectāre, de la ēiectāre (Pușcariu 42; Candrea-Dens., 27; DAR). Posibilitatea acestei der. a fost pusă sub semnul întrebării datorită rom. al lui i lat. în hiat, care în mod normal trebuia să dea j (cf. Diculescu, Elementele, 463). Se pare, totuși, că i lat. s-a redus pînă la dispariție înainte de e (Rosetti, I, 73), cf. quietus › (în)cet, astfel că nu există motiv pentru a contesta rezultatul aiepta. Philippide, O rămășiță, 21, propune lat. *abiectāre și Diculescu, Elementele, 463, o compune cu ad de la gr. ἰάπτω „a arunca”, supoziție care nu reprezintă nici un avantaj. În Trans. – Der. aiept, s. n. (aruncare); aieptător, adj. (care aruncă).

asculta (-t, -at), vb. – 1. A auzi. – 2. A da crezare. – 3. A se supune, a face pe voia cuiva. – 4. A examina, a întreba un elev. – Mr. ascultu, megl. ascult, istr. ascutu. Lat. pop. ascultāre, în loc de auscultāre (Pușcariu 138; Candrea-Dens., 95; REW 802; DAR); cf. it. ascoltare, prov. escoutar, v. fr. ascouter (fr. écouter), v. sp. ascuchar (sp. escuchar). Der. ascultămînt, s. n. (înv., supunere, obediență); ascultător, adj. (care ascultă; supus, docil); ascultător, s. m. (elev; vînzător, funcționar; aparat de ascultare); ascultătură, s. f. (înv., ascultare); ascultoi, adj. (înv., supus, docil).

ASCULTA vb. 1. v. auzi. 2. a audia, a urmări. (~ cu atenție expunerea.) 3. v. audia. 4. a chestiona, a examina, a interoga, a întreba, (înv.) a prociti. (~ un elev.) 5. (MED.) a ausculta. (Medicul ~ cu stetoscopul.) 6. a înțelege. (Cine nu ~ de cuvânt o pățește.) 7. v. conforma. 8. v. îndeplini.

A ASCULTA ascult 1. tranz. 1) (vorbe, cântece, zgomote etc.) A percepe încordându-și auzul. ◊ Ascultă! se folosește pentru a atrage atenția cuiva la ceea ce i se va spune. 2) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a interoga; a examina. 3) jur. (martori) A audia în vederea soluționării unui proces. 4) med. (organe interne, mai ales inima, plămânii) A examina ascultând cu urechea sau cu stetoscopul în vederea stabilirii diagnosticului; a ausculta. 5) (sfaturi, rugăminți, dorințe etc.) A lua în considerație. 2. intranz. A se supune din proprie inițiativă; a se conforma. ~ de cei mai în vârstă. /<lat. ascultare

ascunde (ascund, ascuns), vb. – 1. A pune într-un loc ferit. – 2. A tăinui. – Mr. ascundu, ascundire, megl. șcund, istr. ascundu. Lat. abscondĕre (Pușcariu 139; Candrea-Dens., 97; REW 41; DAR); cf. it (n)ascondere, v. prov., v. fr. escondre, cat. ascondir, v. sp., v. port. asconder. Part. și perf. simplu reproduc lat. absconsum, absconsi, forme paralele cu absconditum, abscondi(di), ca it. ascoso, v. sp. en ascuso, a escuso (RFE, 1919, 24). Der. ascuns, s. n. (ascunzătoare); ascunsă, s. f. (înv., secret); ascunzătoare, s. f. (loc în care se poate ascunde); ascunzător, adj. (prefăcut, care se ascunde); ascunzătură, s. f. (ascunzătoare); ascunziș, s. n. (loc tainic); (v-ați) ascunsele, s. f. (joc de copii în care toți se ascund în afară de unul care îi caută), de la întrebarea v-ați ascuns?, interpretată ca s.

ATUNCI adv. 1. (Temporal) În momentul acela (despre care este vorba), pe vremea aceea; într-un moment concomitent cu o acțiune sau urmând imediat după aceasta. 2. (Concesiv) (Numai) în acest caz. Dacă te întreabă, ce te faci atunci? ◊ (Cu rol de conjuncție) Dacă mergi în oraș, atunci treci pe la mine. [Var.: atunce, atuncea adv.] – Din lat. *ad-tuncce.

AUTOCHESTIONARE s. f. autoinvestigație prin punerea subiectului cercetat în postura de a elabora el însuși întrebările care trebuie să facă parte dintr-un chestionar. (după engl. self questioning)

AUTOINVESTIGAȚIE s. f. investigare a propriului spirit, prin punerea de întrebări privind o anumită problemă. (< auto¹- + investigație)

AUTOTEST s.n. (Psih.) Chestionar la care răspunde însuși autorul pe baza unor coeficienți numerici stabiliți pentru fiecare întrebare. [< fr. autotest].

AUTOTEST s. n. chestionar la care răspunde însuși autorul pe baza unor coeficienți numerici stabiliți pentru fiecare întrebare. (< fr. autotest)

auzi (aud, auzit), vb. – 1. A percepe cu ajutorul auzului. – 2. A afla, a ști din auzite. – 3. A umbla vorba, a se zice. – Din auzite, din cîte s-a aflat, din zvon public. – Pe auzite, din auzite. – 4. A asculta; cu acest sens este mai ales expresie emfatică, folosită de preferință la imper., inter. sau excl. – Mr. avdu, megl. ut, istr. Ǫvdu. Lat. audῑre (Pușcariu 167; Candrea-Dens., 124; REW 779; DAR); cf. it. udire, v. prov. auzir, fr. ouir, sp. oir, port. ouvir. Flexiunea normală tu auzi a influențat în eu auz, să auză. Schimbare de accent a-ud, în loc de a-ud (cf. mr. ávdu, și lá-ud) nu a primit explicație satisfăcătoare. După Weingand, Jb., III, 222, s-a produs probabil mai întîi în întrebări. Trebuie să se țină seama și de oscilația constantă a accentului în hiatul au. Cf. și Pușcariu, Dacor., III, 74, și Graur, BL, III, 26-8. – Der. auz, s. n. (simțul cu ajutorul căruia se percep sunetele; înv., veste); auzitor, adj. (înv., ascultător); neauzit, adj. (care nu se aude).

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, de jale, de tristețe, de părere de rău. 2. Supărare, necaz, ciudă. ◊ Expr. A nu-i fi cuiva cu bănat= (ca formulă de politețe) a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș, imputare. – Din magh. bánat.

A BOMBARDA ~ez tranz. 1) (state, localități etc.) A supune unui bombardament; a ataca, lansând bombe sau obuze. 2) fig. (persoane chestionate) A ataca vehement (cu întrebări). 3) fig. A deranja mereu cu insistențe. 4) fiz. (nuclee atomice) A acționa cu particule elementare (pentru a declanșa reacții nucleare). /<fr. bombarder

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, ca element de legătură între propoziția regentă unde se află numele căruia îi ține locul și propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Cartea pe care trebuia să ți-o aduc am pierdut-o. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Să ia călăuză din sat, care să le arate drumul. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărât) a) Fiecare. Le porunci să meargă care pe unde va putea. ◊ Expr. (Să) nu care cumva = nu cumva să... Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decât altul, pe întrecute. II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba ori în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care n-a înțeles întrebarea? ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi e mai tare? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viața lui? [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (când are valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

CATEHETIC, -Ă adj. Metodă catehetică = formă a metodei conversației constînd din întrebări pentru ca elevii să reproducă cunoștințele însușite înainte. [Var. catihetic, -ă adj. / < fr. catéchétique, gr. katechetikos].

CATEHETIC, -Ă adj. metodă ~ă = formă a metodei conversației, constând din întrebări pentru ca elevii să reproducă cunoștințele însușite înainte. (< fr. catéchétique)

CATEHEZĂ s. f. instruire religioasă prin întrebări și răspunsuri. (< fr. catéchèse)

CATEHISM ~e n. 1) Carte în care sunt expuse principiile bisericii creștine (în formă de întrebări și răspunsuri). 2) fig. Lucrare care conține expunerea concisă a unei doctrine sau a unei concepții. /<ngr. katéhismos

CATEHISM s. n. 1. expunere succintă a principiilor unor doctrine religioase sub formă de întrebări și răspunsuri; (p. ext.) carte cuprinzând o asemenea expunere. 2. lucrare care expune esența unei doctrine, a unei concepții; credo. (< fr. catéchisme, lat. catechismus, gr. katekhismos)

CATEHISM, catehisme, s. n. 1. Expunere a principiilor religiei creștine, sub formă de întrebări și răspunsuri; catihis; carte care cuprinde această expunere. 2. Fig. Lucrare în care se expune riguros esența unei doctrine, a unei concepții. – Din ngr. katéhismos.

CĂUTA vb. 1. (înv.) a cere. (L-a ~ peste tot.) 2. (înv.) a socoti. (~ un om potrivit pentru...) 3. a cotrobăi, a răscoli, a scormoni, a scotoci, a umbla, (pop.) a scociorî, (înv. și reg.) a scodoli, a scorbeli, (reg.) a bodicăi, a corleși, a cotili, a hojbăi, a scobârlăi, (Mold.) a bârcâi, (Bucov.) a boltăi, (prin Olt.) a bulduși, (prin Ban.) a burfăi, (Ban.) a cobârlui, (Mold. și Bucov.) a cociobăi, (Munt.) a scofeli, (înv.) a scorteli. (~ prin sertare, prin toată casa, prin lucrurile mele.) 4. a se cere, a se vinde, (înv.) a se întreba. (O marfă care se ~.) 5. a se interesa, a se ocupa, a se preocupa, a-și vedea. (Te rog să-ți ~ de treaba ta!) 6. a îngriji, a vedea, (înv. și reg.) a (se) griji, (Transilv.) a (se) câștiga. (~ de toate ale casei.) 7. v. încerca. 8. a încerca, a vedea. (~ dacă nu poți să dezlegi problema.) 9. a încerca, a umbla. (~ să mă înșele.) 10. a încerca, a tatona, (înv. și reg.) a probălui. (~ să găsească o soluție.) 11. a cerceta, a examina, a studia, (înv.) a cerca. (Calul de dar nu se ~ în gură.) 12. v. trata.

A CĂUTA caut 1. tranz. 1) A încerca să găsească. ~ o carte. ~ prietenul. ~ izvorul. ◊ ~ cu ochii (pe cineva sau ceva) a încerca să descopere pe cineva sau ceva (într-o mulțime). ~ pe dracul a) a fi imprevizibil; b) a-și provoca neplăceri. N-ai ce căuta (undeva sau la cineva) nu există motiv pentru a pleca undeva sau la cineva. 2) A încerca cu insistență să obțină. ~ bani. ~ slavă. ~ ajutor. ◊ ~ pricină a căuta motiv de ceartă. 3) (urmat, de obicei, de un verb la modul conjunctiv) A depune eforturi; a face tot posibilul. Caută să te întorci mai repede. 4) A privi cu atenție; a examina; a cerceta. 5) A avea în grijă; a îngriji. ~ un bolnav. 6) (mai ales în construcții negative) A lua în considerare. Nu căuta că-s tânăr. 2. intranz. 1) A-și îndrepta ochii (pentru a vedea); a se uita; a privi. ◊ ~ (cuiva) în coarne a răsfăța; a intra în voie. 2) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 3) A avea grijă; a îngriji. ~ de un bolnav. 4) pop. (în superstiții) A prezice viitorul (dând în cărți, în bobi etc.); a ghici. 5) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A solicita cu insistență; a întreba. Marfa aceasta este căutată. 6) (mai ales în construcții negative) A ține cont; a avea în vedere; a se uita. /<lat. cautare

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

CE¹ pron. interog. 1) (se folosește pentru a obține informații despre un obiect necunoscut) Care (anume) obiect? Ce a căzut? Ce duci? 2) pop. (se folosește pentru a obține informații despre cauza unei acțiuni, unei stări etc.) Din care cauză? Pentru care motiv? De ce? De ce ești trist? 3) pop. (se folosește pentru a obține informații despre o valoare sau o cantitate) Cât? Ce te costă? 4) (se folosește în întrebări retorice) Ce este mai scump decât libertatea? 5) (fiind însoțit de o intonație exclamativă, exprimă supărare, indignare, surpriză etc.) Ce spui?! Ce faci?! /<lat. quid

CERCA, cerc, vb. I. 1. Tranz. (Pop.) A cerceta, a examina; a iscodi. ♦ Intranz. A întreba, a se informa. 2. Tranz. și refl. (Pop.) A se strădui, a se sili; a căuta să... 3. Tranz. (Pop.) A proba, a căuta să vezi dacă ceva e bun, potrivit etc. 4. Tranz. (Înv. și reg.) A căuta. 5. Tranz. (Înv.) A supune la grele încercări. 6. Tranz. (Reg.) A vizita, a frecventa. 7. Intranz. (Pop.) A reveni; a da târcoale. 8. Tranz. unipers. (Pop.) A fi cuprins de o anumită stare sufletească, de o durere fizică etc. – Lat. circare.

CERCETA, cercetez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) examina cu atenție; a (se) observa, a (se) controla. ♦ Tranz. A studia, a consulta. ♦ Tranz. A căuta. 2. Tranz. A căuta să afle; a se informa; a iscodi. 3. Tranz. A întreba, a chestiona. ♦ (Jur.) A face o cercetare; a ancheta. 4. Tranz. (Pop.) A vizita. – Lat. circitare „a da târcoale”.

cerceta (cercetez, cercetat), vb. – 1. A examina, a cerceta, a iscodi, a verifica. – 2. A consulta, a sonda, a aprecia. – 3. A întreba. – 4. (Înv.) A vizita, a fi în relații. Lat. cĭrcĭtāre (Diez, Gramm., I, 32; Pușcariu 344; Candrea-Dens., 314; REW 1943; Iordan, Dift., 141; DAR), cuvînt care s-a păstrat numai în rom. – Der. cercetaș, s. m. (explorator; boy scout); cercetășie, s. f. (organizație a cercetașilor); cercetășime, s. f. (grupare de cercetași); cercetător, adj. (care cercetează). Dosoftei folosește forma cercăta, „a examina” pe care Pascu, Beiträge, 9 și DAR o explică drept rezultat al contaminării lui cerceta cu căta (sau cu cerca, după REW 1943); însă forma aceasta nu pare sigură.

CHESTIONA vb. 1. v. întreba. 2. v. asculta.

CHESTIONA vb. tr. a pune cuiva întrebări; a interoga. ◊ a examina. (< fr. questionner)

CHESTIONA vb. I. tr. A pune întrebări, a întreba. [Pron. -ti-o-. / < fr. questionner].

CHESTIONA, chestionez, vb. I. Tranz. A pune cuiva întrebări în legătură cu o anumită problemă. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. questionner.

A CHESTIONA ~ez tranz. 1) (persoane) A determina să răspundă (asupra unei probleme); a întreba; a interoga. 2) (martori, inculpați) A supune unui interogatoriu; a interoga. 3) rar (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a asculta; a interoga; a examina. [Sil. -ti-o-] /<fr. questionner

CHESTIONAR ~e n. 1) Serie de întrebări puse după o anumită metodă în vederea realizării unei anchete. 2) Formular în care este înscrisă această serie de întrebări. [Sil. -ti-o-] /<fr. questionnaire

CHESTIONAR s. n. 1. listă sistematică de întrebări întocmită cu scopul de a obține informații, lămuriri. 2. metodă de investigare psihologică bazată pe întrebări și răspunsuri. (< fr. questionnaire)

CHESTIONAR, chestionare, s. n. Listă de întrebări alcătuită cu scopul de a obține, pe baza răspunsurilor date, informații asupra unei persoane sau a unei probleme. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. questionnaire.

CHESTIONAR s.n. Listă de întrebări întocmită cu scopul de a obține informații, lămuriri asupra unei persoane sau a unor lucruri. ♦ Metodă de examinare psihologică bazată pe întrebări și răspunsuri. [Pron. -ti-o-. / cf. fr. questionnaire].

CHESTIUNE ~i f. 1) Afacere care necesită rezolvare; treabă; problemă. 2) Obiect al unei preocupări. 3) Întrebare pusă de un examinator unui elev, student sau candidat. 4) fam. Fapt divers; întâmplare. [G.-D. chestiunii; Sil. -ti-u-] /<fr. question, lat. quaestio, ~onis

CHESTIUNE s.f. 1. Problemă care constituie obiectul unei preocupări, al unei discuții etc. ♦ Întrebare (pusă unui elev, unui candidat etc.). 2. (Fam.) Întîmplare, problemă, fapt, lucru. [Var. cestiune, chestie s.f. / cf. fr. question, lat. quaestio].

CHESTIUNE, chestiuni, s. f. 1. Problemă, temă etc. de care se preocupă cineva. ◊ Expr. (Lucrul, problema, persoana etc.) în chestiune = (lucrul, problema etc.) despre care este vorba în discuția respectivă. ♦ Întrebare pusă unui elev, unui candidat etc. 2. (Fam.) Întâmplare, fapt divers. [Pr.: -ti-u – Var.: chestie s. f.] – Din fr. question, lat. quaestio, -onis.

CHESTIUNE s. 1. v. problemă. 2. problemă. (~ care se pune este următoarea...) 3. afacere, interese (pl.), problemă, treabă, (pop. și fam.) daraveră, (reg.) tamjă, (înv.) negoț. (Și-a rezolvat toate ~ile.) 4. lucru, poveste, pricină, problemă, socoteală, treabă, (înv.) madea, (rusism înv.) predmet. (S-a lămurit ~ aceea?) 5. v. întâmplare. 6. v. întrebare.

CHESTIUNE s. f. 1. problemă care constituie obiectul unei preocupări, al unei discuții etc. ◊ întrebare (pusă unui elev, unui candidat etc.). 2. (fam.) întâmplare, fapt, lucru. (< fr. question, lat. quaestio)

CINE¹ pron. interog. (se folosește pentru formularea unei întrebări) Care (anume)? ~ cântă? ~ vine? [G.-D. cui] /<lat. quene

CINE pron. 1. (Interogativ; ține locul unui substantiv care denumește o persoană sau un animal ori al unui pronume, așteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit? ◊ Expr. Cine (mai) știe! = nu știu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu știi cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis... ◊ Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. *quene (= quem).

cine pron. inter. – 1. Introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acțiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine știe ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ține, istr. țire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Pușcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Pușcariu, I, 202), cf. și mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicații par mai puțin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu”, tinë „tu” (Pușcariu 366); lat. quem pronunțat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se folosește și cu sens absolut: „fiul cui” (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinești, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleași elemente ca neștine (DAR admite că cinești este rezultatul contaminării lui cineș cu fiește(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 și Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineși, pron. (înv., fiecare, oricare), ca același; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca și careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieșicine, fieștecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neștine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareșicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.

cît (cîtă; pl. cîți cîte), adj. – 1. În ce măsură, în ce grad, în ce durată de timp (adj. și adv. inter.) – Cît se poate. – Nu știu cît, cine știe cît. – Pe cît. – 2. Ca, precum (servește drept corelație în comparațiile de egalitate în care se ia în considerație aspectul cantitativ): mămîncă cît șapte și bea cît opt (Alecsandri). – Cît negru sub unghie. – Cîtă frunză și iarbă. – Cît colo. – Cît colea. – Cît de colo. – Cît pe ce. – Nici cît. – 3. În compararea retorică a doi termeni identici, indică ideea de „o vreme, un răstimp”: s-au luptat cît s-au luptat (I. Teodoreanu). – 4. În comparațiile al căror prim termen lipsește, îndică ideea de „cît mai mult posibil”: merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pîinea cît de proaspătă, vinul cît de vechi și nevasta cît de tînără (Alecsandri). – 5. În timpul în care, atîta timp, pînă cînd (indică limita duratei vb. care urmează): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o să pățim (Alecsandri). – 6. Oricît de: marea cîtu-i de lată (Dosoftei). – 7. Enorm: cîtă căciula (Creangă), (rar cu această folosire, se preferă der. cîtămai). – 8. În corelație cu atît, indică o echivalență sau egalitate de cantități: cîți frăgari pe la Arad, atîtea gănduri mă bat (Popular, Trans.). – Cu cît... cu atît. – Cît... cît. – Cît de cît. – Numai cît. – Cît pentru, cît despre. – 9. Astfel încît: mulți au căzut, cît abia au scăpat (Ludescu). – 10. De cînd: cît ieșea omul din straja Bucureștilor (Ghica). – Cît ce. – 11. (Refl.) În ce număr? În ce cantitate? cu cîți te-ai sărutat? (Popular Trans.). – Cîte toate. – Cîte și mai cîte. – 12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un numeral ordinal. – 13. (S. n.) Numărul rezultat dintr-o împărțire. Mr. cît, megl. cǫt, istr. căt. Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Pușcariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi *cînt; însă numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explică forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibilă fonetic. Der. cîtime, cîtățime, s. f. (cantitate). Comp. cîtămai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtuși, adv. (înv., nu contează cît, păstrat în expresia cîtuși de puțin); cîtva, adj. (la sing., cu funcție adv., un timp, o vreme; la pl., cu funcție adj., unii, cîțiva); decît, conj. (corelație a comparațiilor de inegalitate; mai mult ca; numai că, dar); încît, conj. (atît de mult că); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere că); oarecît (var. oarecîtva), adv. (într-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).

clei (cleiuri), s. n. – 1. Lipici, pap. – 2. Substanță care lipește (pentru prins păsări). – 3. Gumă, latex, rășină. – 4. Cerumen, ceară din ureche. – 5. (Adj., arg. școlăresc) Care nu știe nimic; se spune despre elevii care nu știu să răspundă la întrebări. – 6. (Arg.) Închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). – Var. (înv.) hlei. Sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klêj, pol., rus. kléj, sb. klija. – Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s. f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipește cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). Cf. năclăi.

COJOC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoacă s. f.] – Din sl. kožuhŭ.

CONFERINȚĂ ~e f. 1) Expunere în public a opiniilor asupra unei teme (științifice, politice etc.). 2) Reuniune a reprezentanților unor state (organizații politice, obștești etc.) cu scopul de a face un schimb de păreri asupra unor probleme importante. ~ de pace. ~ internațională. ◊ ~ de presă întâlnire în cadrul căreia o personalitate a vieții politice (sociale, culturale etc.) face o expunere și răspunde la întrebările reprezentanților presei. [G.-D. conferinței] /<fr. conférence, lat. conferentia

CONFERINȚĂ, conferințe, s. f. 1. Expunere făcută în public asupra unei teme din domeniul științei, artei, politicii etc., cu intenția de a informa, de a instrui, de a omagia etc. 2. Reuniune a reprezentanților unor state, ai unor organizații politice, științifice etc., cu scopul de a dezbate și de a hotărî asupra unor probleme curente și de perspectivă ale activității lor. 3. For superior al unei organizații de partid, care se întrunește pentru a dezbate probleme ale activității organizației, a alege organele sale de conducere etc. 4. Consfătuire, convorbire. ◊ Conferință de presă = întâlnire în cadrul căreia o personalitate a vieții politice, sociale, culturale etc. face o expunere sau declarații și răspunde la întrebările reprezentanților presei. [Var.: (înv.) conferență s. f.] – Din fr. conférence, lat. conferentia.

A CONSULTA consult tranz. 1) (persoane) A întreba pentru a obține un sfat sau o părere. ~ un expert. ~ un medic. 2) (texte, lucrări științifice) A examina pentru a se documenta. /<fr. consulter, lat. consultare

CONSULTA vb. 1. a întreba. (Să-l ~ într-o chestiune.) 2. a se sfătui, (rar) a se consfătui, (înv. și pop.) a se chibzui, (Mold.) a se cislui, (înv., în Transilv.) a se divăni. (S-au ~ între ei cum să procedeze.) 3. v. cerceta. 4. a cerceta. (~ catalogul unei biblioteci.) 5. (MED.) a examina. (Medicul ~ un pacient.)

CONSULTA, consult, vb. I. 1. Tranz. A întreba, a cere o părere, un sfat; a lua avizul unei persoane autorizate. ♦ Refl. a se sfătui cu cineva. 2. A cerceta, a examina un text, un izvor etc. pentru a se informa sau a se documenta. – Din fr. consulter, lat. consultare.

CONSULTA vb. I. tr. A întreba, a cere sfatul, părerea unui specialist, a cere avizul cuiva. 2. refl. A se sfătui. 3. tr. A cerceta pentru informare, documentare etc. (o carte, un text etc.). [P.i. consult. / < fr. consulter, cf. it., lat. consultare].

CONSULTARE s.f. Acțiunea de a consulta și rezultatul ei; întrebare, cercetare; ascultarea unei păreri, solicitarea unui aviz. [< consulta].

CONSULTARE, consultări, s. f. Acțiunea de a (se) consulta și rezultatul ei; solicitare a unui aviz, ascultare a unei păreri; întrebare, cercetare. – V. consulta.

cum adv. și conj. – 1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît. – 6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s. v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.

DA¹ adv. Cuvânt care se întrebuințează pentru a răspunde afirmativ la o întrebare sau pentru a exprima o afirmație, un consimțământ. ◊ Loc. adv. Ba da, exprimă răspunsul afirmativ la o întrebare negativă. – Din bg., rus., scr. da.

DACĂ² conj. 1) (exprimă un raport condițional) În caz că. Dacă va ploua, vom avea roadă. 2) (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; precum că; deoarece; pentru că; dat fiind că; întrucât; de vreme ce; o dată ce. Dacă nu știa singur, umbla de la unul la altul. 3) (exprimă un raport temporal) Când; după ce. Dacă se face ziuă, plec mai departe. 4) (exprimă un raport completiv) El întreabă dacă pleci. 5) (servește drept mijloc de introducere a propozițiilor optative independente) De. Dacă s-ar face ziuă! 6) (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că. Chiar dacă e timp rău, avionul va decola. / de + ca

DATIV s. n. Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb, având mai ales valoare de complement indirect și răspunzând la întrebarea „cui?” ◊ Dativ etic = dativul unui pronume care indică pe cel interesat în acțiune. – Din fr. datif, lat. dativus.

DATIV ~e n. lingv. Caz al declinării care exprimă, de obicei, destinația acțiunii unui verb, îndeplinește, mai ales, funcția de obiect indirect și răspunde la întrebarea „cui?”. /<fr. datif, lat. dativus

DATIV s.n. Caz al declinării, în care stă de obicei complementul indirect și care răspunde la întrebarea „cui”. ◊ Dativ etic = cazul dativ în care pronumele neaccentuate mi, ți arată persoana care este interesată (afectiv) în acțiune. [< lat. dativus, cf. fr. datif].

DEMOSCOPIE s.f. Metodă de sondare a opiniei publice prin întrebări cu ajutorul datelor statistice. [Gen. -iei. / cf. germ. Demoskopie, fr. démoscopie < gr. demos – popor, skopein – a privi].

DEMOSCOPIE s. f. metodă de sondare a opiniei publice, prin întrebări, cu ajutorul datelor statistice. (< fr. démoscopie)

demult (odinioară, cândva) adv. (răspunde la întrebarea: când?)

demult (de vreme îndelungată, dintr-o vreme îndepărtată) prep. + adv. (răspunde la întrebarea: de când?)

de multișor (de vreme relativ îndelungată) prep. + adv. (răspunde la întrebarea: de când?)

demultișor (odinioară, cândva) adv. (răspunde la întrebarea: când?)

DEPINDE, depind, vb. III. Intranz. 1. (Despre lucruri, fapte, atitudini) A fi legat cu necesitate de..., a fi în funcție de..., a atârna de... ◊ (Ca răspuns neprecis la o întrebare) Când se termină lucrarea? – Depinde! 2. (Despre persoane, instituții, ținuturi etc.) A fi sub autoritatea sau sub conducerea cuiva, a fi subordonat cuiva. [Perf. s. depinsei, part. depins] – Din fr. dépendre, lat. dependere.

A DESCOASE descos tranz. 1) A face să se descoase. 2) fig. (probleme, situații etc.) A analiza amănunțit pentru a înțelege mai bine. 3) (persoane) A întreba cu insistență, recurgând la vicleșuguri, în vederea aflării unui secret; a ispiti; a iscodi. /des- + a coase

DESCOASE vb. v. chestiona, interoga, iscodi, întreba.

DESCOASE, descos, vb. III. 1. Tranz. și refl. A (se) desface din cusături. 2. Tranz. Fig. A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri; a iscodi. ♦ A analiza amănunțit o problemă sau o situație pentru a o înțelege. [Perf. s. descusui, part. descusut] – Des¹- + coase.

DETECTOR s. n. 1. aparat, dispozitiv pentru detectarea gazelor din mine, a substanțelor toxice de luptă, a radiațiilor nucleare, a undelor radioelectrice, a minelor etc. ♦ ~ de proximitate = aparat electronic care detectează apropierea unei persoane sau a unui obiect de o zonă controlată; ~ de metale = aparat electronic pentru detectarea obiectelor metalice ascunse vederii. 2. ~ de minciuni = aparat în practica organelor de urmărire penală pentru a detecta, prin înregistrarea efectelor fiziologice și a emoțiilor provocate de întrebări, dacă cel interogat spune adevărul sau nu. (< fr. détecteur)

DIRECT, -Ă adj. 1. Care duce la țintă, drept, fără ocoluri. 2. Imediat, nemijlocit, lipsit de intermediar. 3. (Despre complemente) Care este legat nemijlocit de verb, indicînd asupra cui trece acțiunea verbului respectiv. ♦ (Despre construcții lexicale) În care cuvintele sunt așezate în ordinea lor normală sau logică. ♦ (Despre stil) Care relatează cuvintele așa cum au fost spuse. ◊ Întrebare directă = întrebare care se realizează printr-o propoziție principală sau independentă. // adv. Fără înconjur, de-a dreptul, drept. [Cf. lat. directus, fr. direct].

DOAR adv. 1. (Exprimă ideea unei delimitări sau restricții) Numai. Stai doar o clipă! ◊ Expr. Doar că nu... = aproape că..., puțin a lipsit să nu... 2. Vezi bine, cum se știe; desigur. Doar nu m-ai căutat! 3. Poate; probabil. Va reuși doar până la urmă! ◊ Expr. Fără doar și poate = fără nici o îndoială; neapărat. ♦ În speranța că... L-a întrebat, doar va afla ce să facă. ◊ Expr. Într-o doară = la noroc, la întâmplare, pe nimerite. 4. (Reg., la începutul unei propoziții interogative) Oare? [Var.: doară adv.] – Lat. de-hora.

domiri (-resc, -it), vb. – 1. (Înv.) A liniști, a potoli, a împăca. – 2. (Refl., înv.) A ceda, a se preda. – 3. (Refl.) A înțelege, a se convinge. – 4. A lămuri, a explica. – Var. dumiri, dumeri. Sl. miriti sę „a face pace”, de la mirŭ „pace”, cf. omiriti „a împăca”; trebuie presupusă adăugarea pref. exhaustiv do-, ca în cazurile doborî, dogori, etc. Totuși, după Cihac, II, 193, acest cuvînt se explică în general prin sl. *domĕriti „a măsura complet”, cf. rus. domjeriti „a măsura ce lipsește” (Tiktin; Berneker; Candrea; Scriban), cu toate că explicația este sub toate aspectele insuficientă (însuși Tiktin remarcase că primele două sensuri nu se potrivesc cu acest ultim etimon). – Der. nedumerit (var. nedomirit), adj. (care nu înțelege); nedumerire (var. nedomirire), s. f. (îndoială, întrebare).

EI interj. (se folosește pentru a exprima mirare, o poruncă, o întrebare sau pentru a întări un îndemn). /Onomat.

EI interj. Exclamație care: a) introduce, însoțește, întărește sau exprimă o întrebare; b) exprimă sau însoțește și întărește un îndemn, o mustrare, o poruncă; c) exprimă mirarea; d) arată trecerea de la o idee la alta. – Onomatopee.

EROTEMATIC, -Ă I. adj. (Despre metode de argumentare sau de învățare) care procedează prin întrebări. II. s. f. metodă de a afla adevărul prin întrebări. (< fr. érotématique, germ. erotematisch, /II/ Erotematik)

EROTEMATIC, -Ă adj. (Fil.; despre metoda folosită de Socrate) Care constă în a-l face pe învățăcel ca, prin întrebări, să afle singur adevărul; referitor la erotematică. [Cf. fr. érotématique, germ. erotematisch].

EROTEMATICĂ s.f. Metoda de a afla adevărul prin întrebări. [< germ. Erotematik].

eu¹ [pron. ieu] pr., d. acc. mie, neacc. îmi, mi, mi- (mi-a dat), -mi (dă-mi), -mi- (dându-mi-se); ac. acc. mine (prep. + mine), neacc. mă, mă- (mă-ntreabă), -mă (dă-mă), -mă- (da-mă-vei), m- (m-a dat), -m- (datu-m-a)

EURISTIC, -Ă I. adj. referitor la euristică. ◊ (despre procedee metodologice) care, prin întrebări, duce la descoperirea unor adevăruri noi. II. s. f. metodă de studiu și de cercetare prin descoperire; arta de a duce o dispută în scopul de a descoperi adevărul. (< fr. euristique)

EURISTIC, -Ă adj. (Despre procedee metodologice) Care duce prin întrebări la descoperirea unor adevăruri noi. [Pron. e-u-. / < fr. euristique].

EXAMINA vb. I. tr. 1. A observa, a cerceta, a privi atent ceva. ♦ A cerceta starea sănătății cuiva. 2. A întreba, a supune la un examen (un elev, un student etc.). [Pron. eg-za-. / < fr. examiner, cf. lat. examinare].

A EXAMINA ~ez tranz. 1) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a interoga; a asculta. 2) (lucruri, situații etc.) A privi cu atenție (pentru a cunoaște mai bine); a cerceta; a studia. 3) (bolnavi) A cerceta pentru a pune diagnosticul și pentru a stabili tratamentul. /<fr. examiner, lat. examinare

EXAMINA, examinez, vb. I. Tranz. 1. A cerceta, a studia amănunțit ceva sau pe cineva. ♦ A cerceta un bolnav pentru a pune diagnosticul și pentru a stabili tratamentul. 2. A supune un elev, un student, un candidat la un post etc. la o probă de verificare și de apreciere a cunoștințelor; a asculta; a chestiona, a întreba. [Pr.: eg-za-] – Din fr. examiner, lat. examinare.

EXAMINARE s.f. Acțiunea de a examina și rezultatul ei; cercetare, întrebare, ascultare. [Pron. eg-za-. / < examina].

GÂNDI, gândesc, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A-și forma o idee despre un lucru, a pătrunde ceva cu mintea; a reflecta, a medita, a cugeta, a chibzui la ceva. ◊ Expr. A da (cuiva) de gândit = a obliga (pe cineva) să mediteze, să se întrebe, să discearnă. ♦ Intranz. și tranz. A concepe, a crea ceva (abstract sau concret). 2. Refl. și intranz. A se îngriji, a-i păsa de ceva sau de cineva. 3. Tranz. și intranz. A-i trece cuiva prin minte (că...); a crede, a socoti (că...). 4. Tranz. și refl. A lua în considerare (că...), a-și da seama (că...). 5. Refl. A intenționa (să...). ♦ Tranz. (Reg.) A dori, a spera. – Din gând.

GENITIV ~e n. lingv. Caz care indică posesia, apartenența și dependența, răspunzând la întrebarea al (a, ai, ale) cui? /<lat. genitivus, fr. génitif

gheb (-buri), s. n. – 1. Cocoașă. – 2. Specie de ciuperci comestibile (Agaricus melleus). – Var. ghib, gheabă. Lat. *glibba, probabil în loc de *gibbla < *gibbula, cuvînt folosit de Vegecio (Battisti, III, 1837; cf. Pușcariu 708; DAR; REW 3754); cf. cat. gep, sp. giba, chepa, port. geba. Der. din sl. gǫba „burete”, cf. bg. găba „ciupercă” (Cihac, II, 502; Conev 42), nu este posibilă din punct de vedere fonetic. Graur, BL, V, 62, pune sub semnul întrebării der. din lat., fără motive suficiente. – Der. ghebos, adj. (cocoșat); gheboși (var. (în)gheboșa), vb. (a cocoșa; a îndoi, a încovoia); înghebeji, vb. (Olt., a goni, a hăitui). – Din rom. provine mag. göb „cocoașă” (Edelspacher 13; Candrea, Elemente, 408).

HAI interj., subst.^[1] I. Interj. 1. Cuvânt care exprimă un îndemn la o acțiune (comună) cu interlocutorul. 2. (Cu funcție de imperativ, corespunzând unor verbe de mișcare) Vino! veniți! să mergem! ♦ (Repetat, cu accentul frazei pe al doilea element) Cuvânt care exprimă ideea unei înaintări încete sau anevoioase. 3. Exclamație care exprimă: regret, admirație, o întrebare. 4. (Repetat) Ba bine că nu! II. Subst. (Fam. și arg.) Hărmălaie; scandal. ◊ Expr. A face (un) hai = a face scandal în semn de protest, de reproș etc. [Var.: (reg.) ai interj.] – Onomatopee.

hropsi, hropsesc, vb. IV (reg.) 1. a speria pe cineva cu vorba. 2. a vorbi tare și mânios, a vorbi răstit. 3. a întreba. 4. (refl.) a se stropși (la cineva).

A SE INTERESA mă ~ez intranz. A manifesta interes (față de cineva sau de ceva); a întreba. /<fr. (s’)intéresser, it. interesare, germ. interessieren

INTERESA vb. I. 1. tr. A face pe cineva părtaș la o acțiune, la un cîștig; a cîștiga pe cineva pentru o afacere, pentru o acțiune etc. 2. refl. A avea, a arăta simpatie, interes (pentru cineva sau pentru ceva). ♦ A întreba, a se informa despre cineva, despre ceva. [< it. interessare, cf. fr. intéresser].

INTERESA, interesez, vb. I. 1. Tranz. A stârni, a trezi interesul cuiva; a reține atenția cuiva. ◊ Expr. Ce te interesează? = ce-ți pasă? ce importanță are? ce te privește? ♦ A face pe cineva părtaș la o acțiune, la un câștig. 2. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de”, mai rar „la”) A arăta interes pentru cineva sau ceva, a-și da (tot) interesul, a avea grijă, simpatie. ♦ A se informa, a întreba despre cineva, despre ceva, a căuta să afle. – Din fr. (s’)intéresser, it. interessare.

INTEROGA vb. I. tr. A pune întrebări; a examina (elevi). ♦ A supune (pe cineva) la interogatoriu. [P.i. 3,6 -ghează. / < lat., it. interrogare, fr. interroger].

INTEROGA vb. tr. 1. a pune întrebări; a examina (elevi, studenți). 2. a supune unui interogatoriu. (< fr. interroger, lat. interrogare)

INTEROGA vb. 1. v. întreba. 2. v. asculta.

A INTEROGA ~ghez tranz. 1) (persoane) A determina să răspundă asupra unei probleme; a întreba; a chestiona. 2) (martori, inculpați) A supune la un interogatoriu; a chestiona. 3) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a întreba; a asculta; a examina. /<fr. interroger, lat. interrogare

INTEROGA, interoghez, vb. I. Tranz. A pune cuiva întrebări insistente; a chestiona; spec. a pune întrebări unui martor sau unui inculpat, a supune la un interogatoriu. ♦ A examina, a chestiona un elev, un student, un candidat. – Din fr. interroger, lat. interrogare.

INTEROGARE, interogări, s. f. Acțiunea de a interoga și rezultatul ei; întrebare, examinare, chestionare, interogație. – V. interoga.

INTEROGATIV, -Ă adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. ◊ Propoziție interogativă (și s.f.) = propoziție prin care se formulează direct sau se reproduce o întrebare. [Cf. lat. interrogativus, fr. interrogatif].^[1]

INTEROGATIV ~ă (~i, ~e) și adverbial Care conține o întrebare; întrebător. /<fr. interrogatif

INTEROGATIV, -Ă adj. care exprimă o întrebare. (< fr. interrogatif, lat. interrogativus)

INTEROGATIV, -Ă, interogativi, -e, adj. Care exprimă o întrebare; întrebător. – Din fr. interrogatif.

INTEROGATORIU, interogatorii, s. n. Totalitatea întrebărilor puse de judecător unei părți implicate într-un proces și a răspunsurilor date de aceasta, care contribuie la rezolvarea cazului; (concr.) act în care sunt consemnate aceste întrebări și răspunsuri. – Din fr. interrogatoire.

INTEROGATORIU s. n. totalitatea întrebărilor puse de către judecător unei părți implicate în proces și a răspunsurilor date; actul care consemnează. (< fr. interrogatoire)

INTEROGATORIU ~i n. 1) Totalitate a întrebărilor puse unui inculpat sau împricinat și a răspunsurilor la ele în cadrul unui proces judecătoresc. 2) Document în care se înregistrează aceste întrebări și răspunsuri. /<lat. interrogatorius, fr. interrogatoire

INTEROGATORIU s.n. Totalitatea întrebărilor puse de către judecător unei părți implicate în proces și a răspunsurilor date de acesta; actul care consemnează aceste întrebări și răspunsuri. [Pron. -riu. / cf. fr. interrogatoire, it. interrogatorio].

INTEROGAȚIE s. f. 1. interogare. 2. figură de stil constând în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta un răspuns. (< fr. interrogation, lat. interrogatio)

INTEROGAȚIE s.f. (Rar) Interogare, întrebare. ♦ Figură de stil constînd în a pune o întrebare unui interlocutor determinat, fără a aștepta însă un răspuns. [Gen. -iei, var. interogațiune s.f. / cf. lat. interrogatio, fr. interrogation].

INTEROGAȚIE s. v. întrebare.^[1]

INTEROGAȚIE, interogații, s. f. (Rar) Interogare. ◊ (În sintagma) Interogație retorică = procedeu retoric constând în adresarea unor întrebări, nu pentru a obține răspuns, ci pentru a comunica o idee, o atitudine. [Var.: interogațiune s. f.] – Din fr. interrogation, lat. interrogatio.

INTERPELA vb. I. tr. A pune întrebări cuiva asupra unei chestiuni; a face o interpelare parlamentară. [< fr. interpeller, it., lat. interpellare].

INTERPELARE ~ări f. Întrebare adresată în ședință publică de către un deputat în parlament unui membru al guvernului, pentru a-i cere explicații asupra unui fapt. /v. a interpela

INTERPELARE s.f. 1. Acțiunea de a interpela; interpelație. ♦ Întrebare (adresată de obicei în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicație (referitoare la rezolvarea unei chestiuni, a unor acte etc.). 2. (Rar; la pl.) Întrebări, somații. [< interpela].

INTERPELARE s. f. întrebare (adresată în parlament de către un deputat unui ministru) prin care se cere o explicație referitoare la rezolvarea unei chestiuni; interpelație. (< interpela)

INTERVIU, interviuri, s. n. Convorbire între o personalitate politică, culturală etc. și un ziarist, în cursul căreia acesta îi pune întrebări spre a afla părerile personalității în diverse probleme (de actualitate), în vederea publicării lor în presă sau a difuzării lor la radio și televiziune; p. ext. text al acestei convorbiri, apărut în presă sau difuzat prin radio și televiziune. – Din engl., fr. interview.

INTERVIU s.n. 1. Convorbire între o personalitate politică, culturală etc. și un ziarist, în cursul căreia acesta îi pune întrebări spre a afla părerea personalității în diverse probleme, în vederea difuzării prin intermediul presei sau radio-televiziunii; (p. ext.) textul convorbirii publicat în ziar. 2. Convorbire a unui sociolog-anchetator cu persoana sau persoanele supuse cercetării sociologice. [< engl., fr. interview].

INTERVIU ~ri n. 1) Convorbire în decursul căreia un jurnalist pune întrebări unei persoane asupra unui subiect cu intenția de a publica în presă sau de a difuza la radio, televiziune această convorbire. 2) Textul unei astfel de convorbiri (publicat în presă sau difuzat la radio, televiziune). /<engl., fr. interview

IRONIE s.f. 1. Cuvînt, frază conținînd o ușoară batjocură, folosind semnificații opuse sensului lor obișnuit; zeflemea, persiflare. ◊ Ironia soartei = situație intervenită contrar tuturor așteptărilor, ca un joc neașteptat al întîmplării. 2. Categorie estetică și filozofică desemnînd expresii sau imagini cu semnificații opuse sensului obișnuit, în scopul ridiculizării disimulate. ♦ Figură de stil prin care se enunță ceva pentru a se înțelege contrariul. [Gen. -iei. / < fr. ironie, cf. it., lat. ironia, gr. eironeia – întrebare].

ISCODI, iscodesc, vb. IV. Tranz. 1. A cerceta ceva sau pe cineva cu de-amănuntul (și în ascuns) pentru a afla un secret, adevărul etc.; a spiona. ◊ Refl. recipr. Se iscodeau cu privirea. 2. A pune cuiva întrebări insistente pentru a se informa, pentru a afla un secret etc. 3. A născoci, a inventa un lucru; a scorni, a plăsmui. – Din sl. ischoditi.

iscodi (-desc, -it), vb. – 1. A cerceta, a investiga, a examina. – 2. A Întreba, a chestiona. – 3. A spiona. – 4. A descoperi, a afla, a născoci. Sl. ischoditi „a ieși” (DAR), cu sensul sl. sŭchoditi „a explora, a spiona” (Cihac, II, 150; Iordan, Dift., 206; Scriban; Candrea). Totuși fonetismul nu pare clar. Este posibil să fi avut loc o încrucișare cu radicalul sl. iskŭ „cercetare, reclamație”. – Der. iscoadă, s. f. (spion; înv., cercetare, căutare; pîndă; născocire); iscodeală, s. f., (căutare; spionare; născocire); iscoditor, adj. (explorator; curios; cercetător); iscodnic, s. m. (spion), înv., din sl. ischodĭnikŭ; iscodaci, adj. (cercetător), înv. Cf. ishod, s. n. (înv., Exod), din sl. ischodŭ (sec. XVI).

A ISCODI ~esc tranz. 1) (persoane, lucruri) A urmări pe ascuns cu scopul de a culege informații în interesul cuiva; a spiona. 2) (persoane) A întreba cu insistență, recurgând la diverse vicleșuguri, pentru a afla un secret; a ispiti. 3) A examina în mod insistent cu privirea. 4) A pătrunde cu mintea în esența lucrurilor. 5) A crea în imaginație; a izvodi; a ticlui; a născoci; a inventa; a închipui; a fabrica. /<sl. ischoditi

ISCODITOR, -OARE, iscoditori, -oare, adj. 1. Care caută să pătrundă cu mintea, să afle, să observe cu de-amănuntul; care spionează. ♦ (Adverbial) Bănuitor. 2. Care pune cuiva întrebări insistente pentru a se informa, care caută să descoasă pe cineva. 3. Care inventează; născocitor. – Iscodi + suf. -tor.

ispită (ispite), s. f. – 1. Cercetare, investigație, studiu, examen. – 2. Efort, sforțare. – 3. Probă, încercare, experiment. – 4. Experiență, cunoaștere directă. – 5. Ademenire, seducere, tentație. Sl. ispytĭ, cf. bg. ispit (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Miklosich, Lexicon, 267; Cihac, II, 151; DAR) sau postverbal de la ispiti (Tiktin). Toate uzurile sînt înv., cu excepția ultimului. – Der. ispiti, vb. (a căuta, a cerceta, a examina; a întreba; a spiona; a încerca, a căuta să; refl., a se încumeta, a fi tentat; a pune la încercare; a tenta, a seduce), din sl. ispitati (toate uzurile sînt înv., cu excepția ultimului); ispiteală, s. f. (probă, încercare), înv.; ispititor, adj. (ademenitor); ispitaci, adj. (capabil, iscusit), format ca iscodaci.

ISPITI vb. v. afla, analiza, cerceta, chestiona, cuteza, descoperi, examina, găsi, interoga, încerca, încumeta, îndrăzni, întreba, măsura, observa, proba, scruta, studia, urmări, verifica.

A ISPITI ~esc tranz. 1) A supune unei ispite; a ademeni; a momi; a tenta. 2) înv. (persoane sau caracterul și sentimentele lor) A pune la încercare. 3) (persoane) A întreba cu insistență, recurgând la vicleșuguri, pentru a afla un secret; a iscodi; a descoase. /<sl. ispytati

ISPITITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care ispitește; care atrage și ademenește; tentant; îmbietor. 2) (despre persoane) Care întreabă cu insistență dorind puternic (prin diferite vicleșuguri) să afle un secret; iscoditor. /a ispiti + suf. ~tor

ÎNTREBA vb. 1. a chestiona, a interoga, (pop.) a ispiti, (fig.) a descoase. (A ~ pe cineva despre ceva.) 2. v. asculta. 3. v. consulta.

ÎNTREBA vb. v. căuta, cere, vinde.

întreba vb., ind. prez. 1 sg. întreb, 3 sg. și pl. întreabă

A ÎNTREBA întreb 1. tranz. 1) (persoane) A determina să dea un răspuns; a chestiona; a interoga. ◊ Întreabă-mă să te întreb se spune, când ți se cere o informație despre ceva ce nu cunoști nici tu. 2) (elevi sau studenți) A supune unui examen oral; a asculta; a interoga; a examina. 2. intranz. (urmat de un complement indirect cu prepoziția de) 1) A manifesta interes; a se interesa. ~ de sănătate. 2) A încerca să afle, chestionând. ~ de Ion. ◊ ~ de cineva a cere permisiunea cuiva. 3) (mai ales la pasiv sau reflexiv pasiv) A dori cu insistență; a căuta. Cărțile sunt întrebate. Marfa se întreabă. [Sil. în-tre-] /<lat. interroguare

A întreba ≠ a răspunde

întreba (întreb, întrebat), vb. – 1. A pune întrebări spre a afla un răspuns. – 2. A cerceta, a examina. – 3. A cere informații, lămuriri despre, a se interesa. – Mr. ntreb, ntribare, megl. antreb, antribare, istr. ăntreb. Lat. interrogāre (Pușcariu 891; Tiktin; DAR), cf. v. fr. anterver, prov. antervar, astur. entrugar (Menéndez Pidal, RFE, 1920, 35). Este dublet al lui interoga, vb., din lat. interrogare (sec. XIX). Rezultatul g › b, care apare și în lingua › limbă, i-a făcut pe unii cercetători să se gîndească la necesitatea unei forme lat. *interguāre (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., I, 439; Rosetti, I, 76), presupunîndu-se că numai -gu- putea trece la b; dar această supoziție nu pare întemeiată. – Der. întrebător, adj. (interogativ); întrebare, s. f. (acțiunea de a întreba; problemă, chestiune; cercetare, informare); întrebăciune, s. f. (înv., întrebare, cercetare).

ÎNTREBA, întreb, vb. I. 1. Tranz. și refl. (recipr.) A(-și) pune întrebări, în scopul de a afla un răspuns. ◊ Expr. (Tranz.) Întreabă-mă să te întreb, se spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult. 2. Tranz. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „despre”) A cere (cuiva) vești sau lămuriri despre..., a se interesa, a se informa de..., a cerceta. ◊ Expr. (Tranz.) A întreba (pe cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă cu cineva. 3. Tranz. A pune cuiva întrebări pentru a-i evalua, din răspunsuri, nivelul cunoștințelor; a chestiona, a examina. – Lat. *interroguare (= interrogare).

ÎNTREBARE s. 1. (rar) interogație, (înv.) întrebăciune. (Semn de ~.) 2. chestiune. (A răspuns bine la prima ~.)

ÎNTREBARE ~ări f. 1) v. A ÎNTREBA. 2) Vorbire adresată cuiva cu scopul de a căpăta un răspuns; adresare care cere răspuns. A pune cuiva o ~. ◊ ~area n-are supărare (sau ~area vină n-are) se spune pentru a sublinia că nu este rău să întrebi dacă te îndoiești de ceva. Semnul ~ării semnul „?” care se pune la sfârșitul propozițiilor interogative. 3) rar Temă sau împrejurare care preocupă pe cineva și necesită atenție; chestiune; problemă. /v. a întreba

Întrebare ≠ răspuns

întrebare s. f., g.-d. art. întrebării; pl. întrebări

ÎNTREBARE, întrebări, s. f. Acțiunea de a (se) întreba. ◊ Semnul întrebării = semn de punctuație care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. ♦ Problemă, chestiune. ♦ Îndoială, incertitudine. – V. întreba.

întrebat s.n. (înv.) întrebare, întrebăciune.

ÎNTREBĂCIUNE s. v. întrebare.

ÎNTREBĂTOR, -OARE, întrebători, -oare, adj. (Adesea adverbial) Care întreabă, care exprimă o întrebare; interogativ. – Întreba + suf. -ător.

ÎNTREBĂTOR ~oare (~ori, ~oare) și adverbial Care întreabă; care exprimă o întrebare; cu nedumerire; interogativ. Privire ~oare. A se uita ~. /a întreba + suf. ~ător

întrebătură s.f. (înv.) întrebare.

JOC, jocuri, s. n. 1. Acțiunea de a se juca (1) și rezultatul ei; activitate distractivă (mai ales la copii); joacă. ◊ Joc de societate = distracție într-un grup de persoane care constă din întrebări și răspunsuri hazlii sau din dezlegarea unor probleme amuzante. Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea de sunete dintre două cuvinte cu înțeles diferit; calambur. 2. Acțiunea de a juca (5); dans popular; p. ext. petrecere populară la care se dansează; horă. ♦ Melodie după care se joacă. ♦ Fig. Mișcare rapidă și capricioasă (a unor lucruri, imagini etc.); tremur, vibrație. 3. Competiție sportivă de echipă căreia îi este proprie și lupta sportivă (baschet, fotbal, rugbi etc.). ♦ Mod specific de a juca, de a se comporta într-o întrecere sportivă. 4. Acțiunea de a interpreta un rol într-o piesă de teatru; felul cum se interpretează. ◊ Joc de scenă = totalitatea mișcărilor și atitudinilor unui actor în timpul interpretării unui rol. 5. (Și în sintagma joc de noroc) = distracție cu cărți, cu zaruri etc. care angajează de obicei sume de bani și care se desfășoară după anumite reguli respectate de parteneri, câștigul fiind determinat de întâmplare sau de calcul. ◊ Expr. A juca un joc mare (sau periculos) ori a-și pune capul (sau viața, situația etc.) în joc = a întreprinde o acțiune riscantă. A descoperi (sau a pricepe) jocul cuiva = a surprinde manevrele sau intențiile ascunse ale cuiva. A face jocul cuiva = a servi (conștient sau nu) intereselor cuiva. A fi în joc = a se afla într-o situație critică, a fi în primejdie. ♦ (Concr.) Totalitatea obiectelor care formează un ansamblu, un set folosit la practicarea unui joc (5). 6. (Tehn.) Deplasare relativă maximă pe o direcție dată între două piese asamblate, considerată față de poziția de contact pe direcția respectivă. 7. Model simplificat și formal al unei situații, construit pentru a face posibilă analiza pe cale matematică a acestei situații. ◊ Teoria jocurilor = teorie matematică a situațiilor conflictuale, în care două sau mai multe părți au scopuri, tendințe contrare. 8. (Muz.; în sintagma) Joc de clopoței = glockenspiel. – Lat. jocus.

LA¹ prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii. ◊ Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare. ◊ Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. ◊ Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz. ◊ Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare. ◊ Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.

LOCALNIC s. (înv.) patriot. (Întreabă un ~ de pe stradă.)

MAIEUTICĂ s. f. (la Socrate) arta de a scoate la iveală în discuțiile filozofice, prin întrebări dibace, adevărurile pe care se presupune că interlocutorul le-ar poseda fără să-și dea seama. (< fr. maïeutique, gr. maieutike)

MAIEUTICĂ s.f. Metodă întrebuințată de Socrate în discuțiile filozofice, constînd în a scoate la iveală, prin întrebări și răspunsuri dibace, cunoștințele juste pe care le aveau în minte interlocutorii săi. [Pron. ma-ie-u-. / cf. fr. maïeutique, cf. gr. maieutike – priceperea de a moși].

MIRA¹, mir, vb. I. 1. Refl. și tranz. A fi surprins ori nedumerit sau a surprinde ori a nedumeri; a (se) minuna. ◊ Expr. (Refl.) Te miri cine = un oarecare (nechemat, incompetent). Te miri ce = un lucru neînsemnat, mărunt, o nimica toată. Te miri unde = cine știe unde, undeva. Te miri cum = nu se știe cum, fără voie. Mă miram eu să nu... = eram sigur că... Mă miram eu să... = eram sigur că nu... Să nu te miri dacă... = să nu ți se pară curios că..., e normal să... ♦ Refl. A-și manifesta surprinderea, nedumerirea, admirația. 2. Refl. A nu-și da seama, a se întreba. – Lat. mirari.

NAIV ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care vădește sinceritate și curățenie morală; ingenuu; candid; inocent. 2) Care crede cu ușurință orice; credul; inocent. 3) Care manifestă o viziune copilărească; lipsit de seriozitate; copilăros; neserios; infantil; pueril. Întrebări ~e. /<fr. naïf

A NĂVĂLI ~esc 1. intranz. 1) A da năvală; a intra în număr mare și cu scopuri agresive (pe un teritoriu străin). 2) A se arunca cu lăcomie sau cu violență; a se năpusti; a tăbărî; a se repezi; a năpădi. 3) (despre lichide, mase de aer etc.) A răzbate cu putere, ieșind de undeva. 4) fig. (despre persoane) A intra pe neașteptate în mare grabă; a da buzna. 5) (mai ales despre mulțimi)A ieși în mare grabă și în neorânduială. 6) (despre sânge) A curge cu putere și în cantitate mare (dintr-un organ sau dintr-o parte a corpului). 2. tranz. 1) A ataca mereu și insistent; a năpădi. ~ cu întrebări pe cineva. 2) (despre stari sufletești sau fizice) A cuprinde brusc și cu putere; a năpădi; a copleși; a podidi. /<sl. navaljati

NOMINATIV¹ ~e n. lingv. Caz la care stă, de obicei, subiectul și care răspunde la întrebările: cine? ce? /<lat. nominativus, fr. nominatif

OBTUZIE s. f. bradipsihie caracterizată prin scăderea proceselor de gândire, parafazii și lentoare în înțelegerea întrebărilor și formularea răspunsurilor; obtuzitate. (< fr. obtusion)

oglașenie s.f. (înv.) cateheză, învățământ religios prin întrebări și răspunsuri.

ORACOL s.n. 1. Răspuns al unei divinități la întrebările adresate de obicei prin persoane care pretindeau că pot comunica cu acestea; (p. ext.) răspunsul obținut; prezicere, prevestire, profeție. ♦ Loc unde se făceau prezicerile. 2. Persoană despre care se credea că poate prevesti viitorul. ♦ Hotărîre dată de o persoană cu autoritate; (p. ext.) cel care dă această hotărîre. [Var. oracul s.n. / < lat. oraculum, cf. it. oracolo].

ORACOL ~e n. 1) (în lumea antică) Voință a divinității exprimată prin profeți și apostoli. 2) Răspuns al divinității la întrebările adresate de oameni în locurile sfinte. 3) Loc (templu, sanctuar etc.) unde, potrivit unor credințe religioase, se consulta o divinitate. 4) fig. Sentință care pretinde a fi infailibilă. /<lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle

ORACOL s. n. 1. (ant.) răspuns profetic al anumitor divinități la întrebările adresate prin persoane care pretindeau că pot comunica cu acestea; prezicere, prevestire, profeție. ◊ loc unde se făceau asemenea preziceri. 2. cel despre care se credea că poate prevesti viitorul. ◊ hotărâre dată de o persoană cu autoritate. (< lat. oraculum, it. oracolo, fr. oracle)

ORAL, -Ă, orali, -e, adj. 1. (Anat.) Care se referă la gură, care aparține gurii; bucal. ◊ Sunet oral = sunet la articularea căruia aerul trece numai prin gură. ♦ Care se ia pe cale bucală. 2. Care se transmite verbal, din gură în gură. ♦ Care se face verbal, prin viu grai, care caracterizează graiul viu, vorbirea (în opoziție cu limba scrisă). ♦ (Și substantivat, n.; despre examene) Care se desfășoară prin întrebări și răspunsuri expuse verbal. 3. (În sintagma) Stil oral = fel de exprimare în scris care imită naturalețea exprimării prin viu grai. – Din fr. oral.

PE prep. I. (Introduce un complement direct). 1. (Complementul este exprimat printr-un substantiv nume propriu sau nume comun care indică o ființă) Îl strig pe Ion. A împușcat pe lup în cap. ♦ (Complementul este exprimat printr-un substantiv comun care indică un lucru) Cui pe cui se scoate. 2. (Complementul este exprimat printr-un pronume personal, relativ, interogativ, demonstrativ, nehotărât sau negativ) L-a întrebat pe el. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. Pe cine să chem? L-a adus și pe celălalt. A strigat pe cineva. Nu strig pe nimeni. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). ♦ (Complementul este exprimat prin numeralul nehotărât „câți”, „câte”, cu valoare de pronume relativ) Pe câți i-am ajutat. 3. (Complementul este exprimat printr-un numeral ordinal, cardinal, distributiv) Pe al doilea nu l-am văzut. Adună pe 5 cu 7. Vedea pe câte unul zâmbind. 4. (Complementul este exprimat printr-un adjectiv sau un numeral substantivat, fiind precedat de articolul „cel”) I-a invitat pe cei harnici. 5. (Complementul este exprimat printr-un substantiv sau un pronume precedate de adverbul de comparație „ca”) Mă privește ca pe un străin. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dânsa etc.) = de-a binelea, de tot; zdravăn. II. (Introduce un complement indirect). 1. În legătură cu..., fiind vorba de... Vorbea pe seama cuiva. 2. Împotriva, în contra (cuiva). E pornit pe el. 3. În schimbul, pentru... A dat doi lei pe bilet. ♦ (Cu o nuanță temporală și distributivă) în schimbul unei munci (de o zi, de o lună etc.); în timp de... Cât să-ți dau pe an? III. (Introduce un complement circumstanțial) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) S-a oprit pe o treaptă. ◊ Expr. Pe lume = în cuprinsul lumii, pretutindeni; în diverse puncte ale globului. ◊ (Cu o nuanță instrumentală) Emisiune pe unde scurte. ◊ (Cu o nuanță temporală) Pe drum i-am spus o poveste. ♦ (Dă complementului pe lângă care stă o nuanță de aproximație) Caută pe după bănci. ◊ Expr. Pe acasă = a) undeva în preajma sau în apropierea casei; b) în interiorul casei, la casa în care locuiește cineva sau în sânul familiei sale. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe cale. Pe din jos de... Pe deasupra. Pe de lături. Pe urma... 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pe căldura asta o să ne uscăm de sete. ◊ Loc. adv. Pe mâine = a) în cursul zilei de mâine; b) pentru mâine; până mâine. ◊ Loc. conj. Pe când = a) în timp ce, pe vremea când; b) (cu nuanță adversativă) În acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. ◊ Loc. prep. Pe după... = cam după... aproximativ după... Pe aproape de... = (cam) în apropierea..., (cam) înainte de... ♦ Pe timp de..., pe o durată de..., în fiecare, la fiecare, pentru fiecare; într-o perioadă de... Cantitate de cărbune planificată pe 5 ani. ♦ În, spre, înspre. Pe primăvară. Pe-nserate. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe atunci. Pe loc. Pe timpuri. Pe veci. Pe viitor. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) A plecat pe furiș. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe a cuiva = a rămâne (sau a fi) pe voia cuiva, a se face după cum dorește (cineva). (Pop.) Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa..., dacă așa stau lucrurile... ◊ (Cu o nuanță locală) Munceau până cădeau pe brânci. ♦ În schimbul..., pentru..., cu prețul..., cu... ♦ (Cu o nuanță instrumentală) Cu ajutorul..., prin intermediul..., cu..., prin...; în... ♦ (Cu o nuanță cantitativă; în expr.) Pe atât(a) sau p-atâta = în această măsură, într-atâta, cu atâta, la atâta. ♦ (Indică un raport de măsură) Teren de 20 pe 25 de metri. ♦ (Cu sens distributiv) Câte trei spectacole pe săptămână. ♦ (Formează expresii și locuțiuni) Pe apucate. Pe larg. Pe nume. Pe din două. Pe terminate. 4. (Introduce un complement circumstanțial de cauză, adesea cu nuanță finală) Din cauza. Se contrazic pe nimicuri. ♦ În urma, ca urmare. L-a certat pe spusa unui copil. 5. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... S-a așternut pe somn. 6. (În formule de jurământ) Pe cinstea mea. IV. (Urmat de un atribut) Are un semn pe toată viața. [Var.: (înv. și pop.) pre prep.] – Lat. super, per.

PERIOADĂ s. f. 1. interval de timp în cursul căruia se desfășoară sau după care se repetă un fenomen; fază, epocă. ♦ (fiz.) ~ de înjumătățire = perioadă în care se descompune jumătate dintr-o cantitate de element radioactiv; (chim.) ~ de inducție = durată de timp după care o reacție în lanț începe să se desfășoare cu viteza corespunzătoare condițiilor respective; (bot.) ~ de vegetație = interval de timp în care plantele își desăvârșesc întreg ciclul biologic. ◊ subdiviziune a timpului geologic mai mică decât era. 2. frază amplă și complexă sau reunirea de mai multe fraze care formează un ansamblu armonios și unitar. 3. mică construcție muzicală bine închegată, din două fraze în relație de întrebare-răspuns. 4. (chim.) șir orizontal în tabloul periodic al elementelor. 5. (mat.) cel mai mic număr adăugat argumentului unei funcții numerice care nu schimbă valoarea funcției. ◊ grup de cifre care se repetă indefinit într-o fracție zecimală. (< fr. période, lat. periodus, gr. periodos)

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur împrejur. Încinsă peste brâu cu un cordon. 3. Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) În timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstațiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

POȘTĂ ~e f. 1) Instituție care se ocupă cu transportarea și distribuirea corespondenței, mandatelor, telegramelor, coletelor și presei periodice. ◊ ~a redacției rubrică într-o publicație periodică în care se dau publicității scrisorile cititorilor și răspunsurile la întrebările lor. De ~ poștal. 2) Clădire unde se află această instituție. 3) Totalitate a corespondenței și a publicațiilor periodice primite, expediate sau distribuite într-o perioadă de timp. ◊ A duce (sau a purta, a umbla cu) ~a a purta, a duce zvonuri, făcând intrigi. A fi ~a satului a se ocupa cu bârfeli. 4) înv. Serviciu de transport pentru călători (și corespondență) pe distanțe mari, cu diligență, folosit înainte de apariția căii ferate. 5) v. POȘTALION I. ◊ Cal de ~ cal de schimb la o diligență. A ajunge (sau a fi) cal de ~ a fi trimis cu diferite treburi în toate părțile. 6) Loc special amenajat unde făceau popas drumeții care călătoreau cu poștalionul. 7) Distanță dintre două popasuri ale poștalionului egală cu aproximativ 22 km (folosită și ca unitate de măsură a lungimii). ◊ Cale de-o ~ la o distanță destul de mare. [G.-D. poștei] /<rus. poțta, fr. poste

POȘTĂ¹, poște, s. f. I. 1. Instituție publică care asigură primirea, transportul și distribuirea scrisorilor, a telegramelor, a mandatelor poștale și a coletelor; local în care se află această instituție. ◊ Loc. adj. De poștă = poștal. 2. Corespondența primită, expediată sau distribuită în aceeași zi sau într-o perioadă dată. ◊ Poșta redacției = rubrică într-o revistă sau într-un ziar, în care se publică răspunsuri la scrisorile și la întrebările cititorilor. ◊ Expr. Cu prima poștă sau cu poșta viitoare (sau următoare) = cu prima corespondență care urmează să vină sau să plece. (Fam.) A duce (sau a purta, a umbla cu) poșta = a colporta știri, aprecieri, păreri, zvonuri de la o persoană la altă, a umbla cu vorbe, a face intrigi. ♦ Factor poștal. 3. Serviciu de transport pentru călători (și corespondență), cu diligența, folosit înainte de introducerea căilor ferate; vehicul folosit de acest serviciu; diligență, poștalion. ♦ Loc de popas, han așezat pe parcursul unui drum, unde călătorii care foloseau poșta¹ (3) găseau vehicule de transport în comun sau cai de schimb. ◊ Cal de poștă = cal destinat exclusiv serviciului de transport. ◊ Expr. A fi sau a ajunge cal de poștă = a fi foarte solicitat, a alerga de colo până colo. 4. Unitate de măsură a distanțelor folosită în trecut, egală cu aproximativ 20 km; p. gener. (fam.) distanță (mare) nedeterminată. ◊ Expr. (Cale) de-o poștă = distanță (relativ) mare. II. (Pop.) Bucată de hârtie unsă cu grăsime, care se lipește de talpa unui om adormit și care apoi se aprinde pentru a-l speria. ◊ Poșta merge = numele unui joc de copii. III. Echipă de hamali pentru încărcarea vapoarelor acostate la chei. [Var.: (înv.) postă, (reg.) poștie s. f.] – Din rus. počtă.

prepune, prepun, vb. III (înv. și reg.) 1. a pune, a așeza înainte. 2. a pune, a așeza în loc; a înlocui. 3. a adăuga, a înnădi. 4. (fig.) a întreba. 5. (despre texte originale) a copia. 6. (despre opere scrise, texte) a traduce (în altă limbă). 7. a presupune, a bănui; a suspecta. 8. a nu avea încredere în cineva sau ceva; a se îndoi. 9. a prevesti. 10. (despre oameni) a învesti, a însărcina cu o anumită funcție, misiune; a numi într-un post. 11. (despre oameni) a cunoaște (de mai înainte). 12. (refl.) a se lăsa antrenat la ceva. 13. (despre cereale) a semăna a doua oară.

PRESĂ¹ f. 1) Ansamblu de publicații periodice și cotidiene; literatură publicată (gazete, reviste, cărți). ◊ Conferință de ~ consfătuire a reprezentanților mijloacelor de informare în masă pentru discutarea unor probleme actuale; b) întâlnire a unor persoane oficiale cu jurnaliștii pentru convorbiri și răspunsuri la întrebările acestora. A avea ~ bună (sau ~ proastă) a se bucura de o apreciere bună (sau rea). 2) Activitate editorială. 3) Corp al ziariștilor. [G.-D. presei] /<fr. presse

A PRIDIDI ~esc tranz. 1) (mai ales în construcții negative) A reuși în realizarea unei acțiuni; a dovedi. De abia ~ea. 2) (persoane) A face să fie copleșit; a copleși; a asalta. ~ cu întrebările. 3) rar A înfrânge într-o luptă sau într-o încercare; a birui; a învinge. ◊ A-și ~ plânsul a-și stăpâni plânsul. /<sl. pridati

PROCEDURAL ~ă (~i, ~e) Care ține de procedură; propriu procedurii. Întrebări ~e. Tratament ~. /<fr. procédural

A PROCITI ~esc tranz. înv. 1) A citi din nou. 2) (elevi) A întreba la o materie învățată; a examina oral; a asculta. 3) A mustra cu blândețe; a dojeni. /<rus. proțitoti

PROCITI vb. v. admonesta, asculta, bodogăni, certa, chestiona, cicăli, dăscăli, dojeni, examina, flecări, interoga, îndruga, întreba, moraliza, mustra, pălăvrăgi, plictisi, reciti, repeta, sâcâi, sporovăi, trăncăni.

PUNCT DE ÎNTREBARE s. v. semnul întrebării.

PUNE, pun, vb. III. 1. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

RĂSPUNDE, răspund, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A da un răspuns la o întrebare sau la cuvintele adresate de cineva. ♦ Intranz. A face (în mod satisfăcător sau nesatisfăcător) dovada cunoștințelor sale în fața unui examinator. 2. Intranz. A reacționa prin vorbe, gesturi, atitudini la acțiuni, solicitări, provocări etc.; a replica, a riposta, a obiecta. ♦ A interveni într-o discuție (publică), combătând (oral sau în scris) teza cuiva. ♦ A scrie cuiva de la care s-a primit o scrisoare. 3. Intranz. A constitui o explicație la o întrebare. 4. Intranz. A da urmare unui apel; a da ascultare unei chemări, a se supune. ♦ A lămuri o problemă la cererea sau la sesizarea cuiva. 5. Intranz. Fig. A satisface. ♦ (Înv.) A se potrivi, a corespunde. 6. Intranz. A avea comunicație cu..., a străbate până la... ♦ (Despre senzații fizice sau psihice) A se face simțit, a se transmite; a răzbate, a răsuna. 7. Refl. (Înv.) A comunica cu cineva, a ține legătura cu o persoană sau cu un grup de persoane. 8. Intranz. A da socoteală, a fi responsabil, a-și lua răspunderea pentru faptele sale sau ale altcuiva, a garanta pentru cineva. 9. Tranz. (Înv.) A achita, a plăti o sumă de bani. [Prez. ind. și: (reg.) răspunz] – Lat. respondere.

A răspunde ≠ a întreba

Răspuns ≠ întrebare

RĂSPUNS, răspunsuri, s. n. 1. Ceea ce se spune, se scrie, se comunică celui care întreabă ceva; cuvinte spuse, scrise sau transmise printr-un intermediar unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva. ◊ Loc. vb. (Pop.) A da (sau a face) răspuns = a răspunde. ♦ Expunere, dovedire a cunoștințelor în fața unui examinator. ♦ Ripostă, replică. ♦ Soluție, dezlegare. 2. Știre, veste, informație. – Lat. responsum.

RĂSPUNS ~uri n. 1) Comunicare (orală sau scrisă) generată de o întrebare pusă de cineva. 2) Expunere a cunoștințelor la examene. ◊ A chema la ~ a întreba; a chestiona. 3) pop. Vorbă sau acțiune promptă la spusele agresive ale cuiva; ripostă; replică. 4) mat. Soluționare a unei probleme; dezlegare; rezolvare. /<lat. responsum

RĂSUCI, răsucesc, vb. IV. 1. Tranz. și intranz. A deforma un corp alungit, prin rotirea în sensuri opuse extremităților sale. ♦ A învârti un fir textil în jurul lui însuși și în aceeași direcție, pentru a-l face mai rezistent. ♦ A reuni două sau mai multe fire înfășurând unele în jurul altora. ♦ Tranz. A învârti capetele mustăților pentru a le da o anumită formă. 2. Tranz. și refl. A(-și) imprima o mișcare de rotație; a (se) roti, a (se) întoarce. ♦ Tranz. A mânui sabia, paloșul, pentru a lovi cu ele. 3. Refl. A se întoarce brusc pe loc, schimbându-și direcția, poziția; a se rostogoli. ◊ Expr. (Tranz.) A suci și a răsuci (pe cineva) = a hărțui (pe cineva) cu întrebări pentru a obține anumite răspunsuri, mărturisiri etc. 4. Tranz. și refl. A(-și) mișca o parte a corpului, schimbându-i poziția. ◊ Expr. (Tranz.) A răsuci capul cuiva = a scoate din minți, a zăpăci pe cineva. ♦ Tranz. A-și luxa o mână, un picior etc. ♦ Tranz. A întoarce gâtul unei păsări cu o mișcare violentă, pentru a-l frânge. 5. Tranz. A învârti cu un gest mecanic un obiect ținut în mână. 6. Tranz. A strânge un obiect, dându-i forma unui sul. ♦ Spec. A înfășura cu mâna foița în care s-a pus tutun, pentru a face o țigară. 7. Tranz. A înfășura, a depăna un fir în jurul unui suport. – Răs- + suci.

REINTEROGA vb. tr. a interoga din nou, schimbând întrebările, ordinea lor. (< fr. réinterroger)

A ROADE rod tranz. 1) A face să se roadă. 2) A rupe cu dinții (sau cu altceva) în bucăți mici. ~ unghiile. ◊ ~ urechile cuiva a plictisi pe cineva (cu întrebări, rugăminți etc.). 3) fig. (despre gânduri, sentimente) A preocupa în mod sistematic și insistent; a nu slăbi nici pentru un moment; a frământa; a măcina. 4) (despre ape, ploi etc.) A deteriora puțin printr-o acțiune sistematică și îndelungată. Ploile dese au ros malurile. ◊ ~ fundul pantalonilor (sau ~ pantalonii) degeaba a pierde timpul fără nici un folos. ~ cuiva pragul a vizita prea des pe cineva. 5) (despre viermi, insecte etc.) A distruge cu încetul, puțin câte puțin. Carii au ros scrinul. 6) (mai ales despre încălțăminte neajustată) A face să simtă dureri (la picioare); a bate. Mă rod pantofii. 7) fam. (persoane) A necăji, căutând nod în papură. /<lat. rodere

SCUTI vb. 1. v. absolvi. 2. a dispensa. (Îl ~ de gimnastică.) 3. a slăbi. (~-mă cu întrebările!)

SEMN s. 1. indicator, jalon, reper. (Ca ~ este un stâlp de piatră.) 2. (reg.) zăloagă. (~ de carte.) 3. marcă. (~ distinctiv aplicat pe un obiect.) 4. semn grafic = caracter. (Un scris cu tot felul de ~.) 5. (LINGV.) semn de punctuație = semn ortografic; semnele citării v. ghilimele; semn ortografic = semn de punctuație; semnul exclamației v. semnul exclamării; semnul exclamării = semnul exclamației, (rar) punct al mirării, punct de exclamație; semnul întrebării = (înv.) punct de întrebare, semn întrebător, semn răspunzător. 6. semn zodiacal = zodiac, zodie. 7. constelație, zodie. (Cele 12 ~ ale zodiacului.) 8. țintă, (prin Transilv. și Ban.) șaibă, (înv.) țel. (Trage cu pușca la ~.) 9. (MED.) cicatrice, urmă, (rar) rană, stigmat, (înv. și reg.) beleaznă, (prin nord-estul Olt.) pupăză. (I-a rămas un ~ de la plagă.) 10. urmă. (N-a lăsat nici un ~ al trecerii sale pe aici.) 11. însemn, simbol. (Sceptrul era ~ul puterii domnitorului.) 12. dovadă, indicație, indiciu, mărturie, pildă, probă, (livr.) testimoniu, (înv. și reg.) scrisoare, (înv.) răspuns. (Există numeroase ~ în sprijinul...) 13. amintire. (Îi cere un ~ spre a nu-l uita.) 14. semnal. (La ~ul convenit, a apărut.) 15. manifestare, simptom. (Are ~e de nebunie.) 16. piază, prevestire, (livr.) augur. (~ bun sau rău.) 17. atribut, calitate, caracter, caracteristică, însușire, notă, particularitate, proprietate, specific, trăsătură, (reg.) însușietate, (fig.) amprentă, marcă, pecete, sigiliu, timbru. (Câteva ~ esențiale ale acestui fenomen.)

SEMN ÎNTREBĂTOR s. v. semnul întrebării.

SEMN RĂSPUNZĂTOR s. v. semnul întrebării.

A SUCI ~esc tranz. 1) (ațe, frânghii, sârme etc.) A învârti în jurul propriei axe. 2) A supune unei mișcări de rotație. 3) (obiecte de rezistență redusă, materiale textile etc.) A înfășura în formă de sul; a rula. ◊ ~ o țigară a înfășura o foiță cu tutun pentru a face o țigară. 4) (obiecte) A întoarce pe toate părțile (cercetând cu privirea); a învârti. ◊ ~ și a răsuci (pe cineva) a) a necăji (pe cineva) cu întrebări pentru a afla ceva; a descoase; b) a examina pe toate fețele. 5) fam. (mâini, picioare, degete) A scoate din încheietură; a scrânti; a luxa. ◊ A-i ~ cuiva capul (sau mințile) a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată. 6) A face să se sucească. /<sl. sucon, sukati

SUCI, sucesc, vb. IV. 1. Tranz. A răsuci un fir, o fibră textilă etc., pentru a-i da o rezistență mai mare sau pentru a confecționa anumite obiecte. ♦ Tranz. și refl. A (se) înfășura, a (se) încolăci. 2. Tranz. A da unui obiect o mișcare de rotație; a întoarce, a învârti. Sucește butonul aparatului. ♦ A întoarce pe o parte și pe alta, pe toate părțile. ♦ Fig. A hărțui pe cineva cu întrebările, cu insistențele. ♦ Refl. Fig. A se agita, a se zbuciuma, a-și frământa mintea pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a găsi o soluție. 3. Tranz. și refl. A face să-și schimbe sau a-și schimba (brusc) poziția corpului sau a unei părți a corpului; a (se) întoarce în altă direcție. ♦ Tranz. A-și scrânti, a-și luxa o parte a corpului. ♦ Tranz. A răsuci cu o mișcare violentă gâtul unei ființe, pentru a o ucide. 4. Refl. și tranz. A lua sau a da o poziție nefirească; a (se) strâmba. ◊ Expr. (Tranz.) A suci vorba sau a o suci = a da alt curs sau alt înțeles convorbirii, pentru a-și ascunde gândurile, a ocoli adevărul. – Din sl. sucon, sukati.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămâni cu o anumită forță; a expira forțat aerul. ◊ Expr. A sufla în lumânare (sau în lampă) = a stinge lumânarea sau lampa expirând cu putere aerul asupra flăcării. A sufla în foc = a expira producând un curent de aer, pentru a înteți flacăra. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas = a-și însuși cu îndrăzneală ceea ce se cuvine altuia; a fura a șterpeli. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie sub acțiunea aerului expirat cu putere. ♦ Tranz. A elimina mucozitățile nazale expirând puternic. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete; (despre unele instrumente) a suna, a cânta. Suflă în fluier. Suflă trâmbițele. ♦ A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 2. Intranz. A respira greu, cu efort; a gâfâi. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a) a fi mort; b) a sta liniștit, nemișcat; fig. a nu mai protesta, a nu crâcni. 3. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică masă de sticlă topită. 4. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios; a arginta, a auri. 5. Intranz. (Despre vânt) A bate. 6. Tranz. A vorbi încet (și în secret); a informa pe ascuns. ◊ Expr. A nu sufla un cuvânt = a nu spune nimic, a ține secret. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva răspunsul pe care trebuie să-l dea la o întrebare. – Lat. sufflare.

SUPĂRARE ~ări f. 1) v. A SUPĂRA și A SE SUPĂRA. ◊ Fără (sau să nu fie cu) ~ se spune când vrem ca cineva să nu se supere pentru faptul că ne adresăm sau îl întrebăm ceva. 2) Dispoziție rea. 3) Atitudine rezervată și ostilă față de cineva; mânie. I-a trecut ~area. [G.-D. supărării] /v. a (se) supăra

SURD ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival Care este lipsit de simțul auzului. ◊ A face pe ~dul a se preface că nu aude sau că nu înțelege. A bate toba (sau toaca) la urechile ~dului a vorbi în zadar. ~dul nu aude, dar le (sau o) potrivește se spune despre cineva care dă la o întrebare cu totul alt răspuns, decât cel așteptat. Du-te (sau să te duci) unde a dus ~dul roata și mutul iapa se spune cuiva, pe care îl alungi și nu vrei să mai știi nimic despre el. 2) fig. Care vădește o nepăsare absolută; căruia nu-i pasă de necazurile altuia. 3) și substantival Care nu are rezonanță; lipsit de sonoritate; mat; șters. Vuiet ~. A răspuns ~. ◊ Consoană ~dă consoană care este emisă fără vibrarea coardelor vocale. 4) fig. (despre stări, sentimente, senzații etc.) Care este puțin pronunțat; care nu se manifestă acut. Durere ~dă. /<lat. surdus

TĂLMĂCI, tălmăcesc, vb. IV. Tranz. 1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. 2. A interpreta, a tâlcui. 3. A explica, a lămuri; a dezlega, a desluși, a ghici o problemă, o întrebare etc. ♦ Refl. recipr. (Pop.) A-și da explicații, a se lămuri; a se sfătui, a se înțelege cu cineva. 4. A exprima, a exterioriza. – Din sl. tlŭmačĩ.

tu pr., d. acc. ție, neacc. îți, ți (ți se dă), ți- (ți-a dat, ți-l dă), -ți (dându-ți), -ți- (dându-ți-se), ac. acc. tine (prep. + tine), neacc. te (te vede), te- (te-ntreabă, te-a văzut), -te (întreabă-te), -te- (vedea-te-aș)

tu pr., d. acc. ție, neacc. îți, ți, ți-, -ți (dându-ți), -ți- (dându-ți-se), ac. acc. tine, neacc. te, te-, -te (întreabă-te), -te- (vedea-te-aș )

VERB s. n. 1. parte de vorbire flexibilă care exprimă o acțiune sau o stare. 2. (poet.; sg.) cuvânt, mijloc de exprimare; limbaj. 3. (inform.) parte a unei instrucțiuni care precizează întrebările puse unui ordinator. (< fr. verbe, lat. verbum)

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.