ACERB ~ă (~i, ~e) Care acționează cu dârzenie sporită; agresiv; caustic; necruțător; înverșunat. Critică ~ă. /<fr. acerbe, lat. acerbus

acerb, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~i, ~e / E: fr acerbe, lat acerbus] 1 Necruțător. 2 Înverșunat. 3 Aspru. 4 Agresiv. 5 Caustic.

ACIDOREZISTENȚĂ s. f. rezistență a unor materiale, corpuri etc. la acțiunea agresivă a acizilor. (< fr. acido-résistance)

ACRIMONIE s. f. caracter agresiv, caustic al cuiva, sarcasm. (< fr. acrimonie)

adventism s. n. Sectă creștină, întemeiată în jurul anilor 1830 de predicatorul baptist William Miller, care socotește că sensul vieții și datoria omului pe pământ sunt să aștepte a doua venire a lui Iisus Hristos, care va avea loc curând, când se va întemeia împărăția de 1000 de ani. ♦ Adventiști creștini = subsectă adventistă care susține că după mileniul de domnie hristică toți păcătoșii din lume vor fi nimiciți. ♦ Adventiști evanghelici = subsectă adventistă care susține nemurirea. ♦ Adventiști de ziua a șaptea = subsectă adventistă înființată de Ellen White (1827-1917), constituind ramura cea mai fanatică și uneori cea mai agresivă a adventiștilor, care consideră ziua a șaptea din Geneză (ziua de odihnă) sâmbăta; sabatiști. ♦ Adventiști reformiști = adventiști care refuză orice muncă în zi de sâmbătă, precum și serviciul militar. – Din. engl. adventism, germ. Adventismus.

AGRESIUNE, agresiuni, s. f. Atac neprovocat împotriva unei persoane. ♦ Atac înarmat al unuia sau al mai multor state imperialiste împotriva altor țări, cu scopul de a le cotropi teritoriile și de a le robi populațiile. Tratatele încheiate între țările democratice nu sînt. îndreptate împotriva nimănui, ci prevăd asistență mutuală între părțile contractante, în eventualitatea repetării agresiunii din partea Germaniei sau vreunei alte țări ce i s-ar alătura Germaniei în scopuri agresive. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 126. – Pronunțat: -si-u-.

AGRESIV, -Ă adj. Care atacă neprovocat, care săvîrșește o agresiune; provocator; irascibil, certăreț. ♦ (Despre substanțe) Care atacă chimic corpurile cu care vine în contact. [Cf. fr. agressif, it. aggressivo].

AGRESIV ~ă (~i, ~e) 1) Care atacă fără a fi provocat; care are caracter de agresiune. 2) fig. Care caută prilej de ceartă; provocator. Comportare ~ă. 3) (despre substanțe) Care atacă un corp cu care vine în contact. /<fr. agressif

agresiv adj. m. (sil. -gre-), pl. agresivi; f. sg. agresivă, pl. agresive

AGRESIV, -Ă adj. 1. care săvârșește o agresiune; provocator; irascibil. 2. (despre substanțe) care atacă chimic corpurile. (< fr. agressif)

AGRESIV adj. 1. militarist, provocator, războinic, (fam.) belicos. (Politică ~.) 2. bătăios, brutal, coleric, dur, impulsiv, iute, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)

AGRESIV adj. 1. militarist, provocator, războinic, (fam.) belicos. (Politică ~.) 2. v. violent.

agresiv, ~ă a [At: EMINESCU, N. 103 / Pl: ~i, ~e / E: fr agressif] 1 Care atacă (fară provocare). 2 (Fig) Care caută prilej de ceartă Si: provocator. 3 (Chm; d. substanțe) Care atacă chimic corpurile cu care ajunge în contact.

Agresiv ≠ inagresiv, neagresiv, pașnic

AGRESIV, -Ă, agresivi, -e, adj. Care atacă fără provocare; fig. care caută prilej de ceartă; provocator. ♦ (Despre substanțe) Care atacă chimic corpurile cu care ajunge în contact. – Fr. agressif.

*agresív, -ă adj. (d. lat. aggressus cu sufixu -iv; fr. agressif). Care are caracter de agresiune: vorbe agresive. Adv. În mod agresiv.

agresiv a. care are caracterul unei agresiuni: vorbe agresive.

AGRESIV, -Ă, agresivi, -e, adj. (Despre oameni, p. ext. despre manifestările lor) Care atacă fără provocare, care caută prilej de ceartă, care începe gîlceava, provocator. Ton agresiv. Cuvinte agresive. «Țîțaca» Leona... se mișca încolo și încoace prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. Aștepta de la tata un cuvînt, fie despre operațiile ei agresive, fie despre întîrzierea mesei. SADOVEANU, N. F. 6. ♦ (Despre ideile, planurile sau acțiunile statelor imperialiste) Care trădează intenția unei agresiuni, care urmărește săvîrșirea unei agresiuni. Noi nu avem nevoie de blocuri. Respingem ideea blocurilor, pentru că ele ascund idei agresive, iar nouă ne sînt cu desăvîrșire străine astfel de idei. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 139.

agresiv (a-gre-) adj. m., pl. agresivi; f. agresivă, pl. agresive

agresivitate sf [At: CONTEMP, Seria II, 1949, nr. 160, 3/1 / Pl: ~tăți / E: fr agressivité] 1-2 Însușire de a fi agresiv (1-2). 3 (Spc) Însușire a unor agenți patogeni de a ataca organismul animal sau vegetal.

AGRESIVITATE s. f. 1. însușirea de a fi agresiv. 2. (psih.) comportament ostil, destructiv al unui individ. ◊ însușire a unor agenți patogeni de a ataca plantele. ◊ ostilitate a animalelor. 3. proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acțiune chimică, construcțiile, de a produce degradarea solului. (< fr. agressivité)

AGRESIVITATE, agresivități, s. f. Însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca mai multe plante. – Din fr. agressivité.

AGRESIVITATE s.f. Însușirea de a fi agresiv. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca mai multe specii de plante. ♦ Proprietate a apelor naturale de a ataca, prin acțiune chimică, construcțiile. [Cf. fr. agressivité].

AGRESIVITATE f. Caracter agresiv. /<fr. agressivité

AGRESIVITATE s. f. Însușirea de a fi agresiv. – După fr. agressivité.

AGRESIVITATE, agresivități, s. f. Însușirea de a fi agresiv, constituind uneori un simptom patologic. ♦ Însușire a unor agenți patogeni de a ataca organismul animal sau vegetal. – Din fr. agressivité.

AGRESIVITATE s. f. Însușirea de a fi agresiv.

a mânca fript (pe cineva) expr. 1. a pedepsi cu asprime (pe cineva). 2. a fi agresiv (cu cineva).

A SE ARUNCA mă arunc intranz. 1) (despre ființe) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcție. ~ în apă. 2) A se repezi cu scop agresiv; a sări; a ataca. Câinele s-a aruncat la el. ◊ ~ în partea cuiva (sau la cineva) a semăna cu cineva (la înfățișare, la caracter). /<lat. eruncare

ATAC. Subst. Atac, atacare, ofensivă; asalt, șarjă, șarjare, iureș; contraatac, contraofensivă; năvală, năvălire, năpadă (înv.), călcare; agresiune, invazie, invadare; tăbărîre, năpustire, năpădire; cotropire, cucerire; asediere, asediu, împresurare, încercuire, blocare, blocadă, blocaj (rar), bloc; asaltare; ambuscadă; incursiune, raid, expediție; raid aerian, atac aerian, bombardament, bombardare; atac de artilerie, canonadă. Atacant, atacator (rar), inamic; agresor; asediator; năvălitor, invadator, cotropitor, ocupant. Gherilă, comando, trupe de asalt. Adj. Asediator; invadator, năvălitor, cotropitor; agresiv, ofensiv, războinic, bătăios, belicist (rar), belicos (livr.), războitor (înv.), beligerant. Vb. A ataca, a porni la atac, a se năpusti, a se repezi, a năvăli, a da năvală, a călca (fig.), a iureși (pop.), a șarja, a năpădi, a tăbărî, a hărțui; a invada, a cotropi. A asalta, a da asalt, a asedia, a împresura, a încercui, a bloca; a lua cu asalt. A bombarda; a deschide focul; a torpila; a arunca în aer, a dinamita. A trece la ofensivă; a contraataca. V. armată, armă, război.

A ATACA atac 1. tranz. 1) (armate, adversari etc.) A lovi pornind un atac. 2) sport (adversari) A supune unui atac. 3) fig. (teorii, concepții, situații existente sau adepții acestora) A combate cu vehemență. 4) fig. (chestiuni, probleme) A aborda cu îndrăzneală. 5) A supune unor acțiuni nocive. Fumatul atacă sănătatea. 6) (bucăți muzicale) A executa pentru prima dată. 2. intranz. 1) A începe atacul. 2) A se repezi cu scop agresiv; a sări; a se arunca. /<fr. attaquer

ATOMIC, -Ă, atomici, -e, adj. Care ține de atomi; referitor la atomi, specific atomilor. ◊ Număr atomic = numărul de ordine al unui element chimic în tabloul periodic al elementelor. Energie atomică = energie rezultată din transformarea nucleului atomic în alte nuclee (prin acțiunea reciprocă a particulelor din nucleu, folosind metoda reacției înlănțuite care face ca descărcarea unui nucleu să se lege de descompunerea altor nuclee); energie nucleară. Descoperirea metodelor de producere a energiei atomice este una din cele mai importante realizări ale științei sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2603. Armă (sau bombă) atomică = instrument de luptă n cărui putere e bazată pe energia atomică. Teama de forța opiniei publice mondiale a împiedicat forțele agresive să folosească arma atomică în Coreea. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 222. Nucleu atomic v. nucleu. Greutate atomică v. greutate. ♦ Care încearcă să înspăimînte popoarele cu bomba bazată pe puterea atomilor. Diplomația atomică.

AȚÎȚĂTOR, -OARE, ațîțători, -oare, adj. Care întărită, provocator. Norii cenușii acopereau cerul... aerul era apăsător, ațîțător a ceartă și a mînie. DUMITRIU, N. 101 ◊ (Mai ales în expr.) Ațîțător la război (și substantivat, m.) = (cel) care, servind interesele imperialiștilor agresivi, îndeamnă, instigă la război: Lupta pentru pace înseamnă ridicarea urii și vigilenței împotriva imperialiștilor ațîțători la război.. REZ. HOT. I 205. Va veni ziua cînd ațîțătorii la război și acoliții lor vor fi judecați pentru toate crimele lor de marele tribunal al popoarelor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2591.

BAZÁLT (< fr., lat.) s. n. 1. Rocă magmatică efuzivă bazică, corespondent al gabbroului, de culoare cenușie-neagră cu nuanțe roșiatice, constituită din plagioclazi bazici și olivină la care se adaugă minerale accesorii. În reg. tropicale, prin descompunere generează laterit. Formează conuri vulcanice, pînze cu separații columnare (coloanele de b. Detunatele și Racoș, declarate monumente ale naturii) și revărsări enorme de lavă. Este utilizat la construcții de drumuri, pentru fundații, diguri etc. 2. Material ceramic artificial, obținut dintr-o materie primă (argilă, masă ceramică) cu temperatură joasă de vitrifiere și utilizat la fabricarea tuburilor de canalizare, a recipientelor pentru lichide agresive, a cărămizilor pentru trotuare etc.

BĂTAIE. Subst. Bătaie, bătăiță (dim.), batere, bătut, corecție; încăierare, încăierătură (rar), încăierat (reg.), răfuială, păruială (fam.), burdușeală (fig., fam.), burdușire (fig., fam.), pumneală (rar), snopeală, chelfăneală (pop. și fam.), calcavură (glumeț); fustigație (rar), flagelare; o mamă de bătaie, o bătaie soră cu moartea, pui de bătaie, bătaie zdravănă (strașnică), scărmănătură (fig., fam.), scărmăneală (fig.), scărmănat (fig., fam.), scărpinat (fig., fam.), scărpinare (fig., fam.), cotonogeală (fam.), mardeală (arg.), cafteală (arg.), caft (arg.), ghiontuială (rar), bușeală, ciomăgeală, bastonadă (livr.), bușitură, lovitură, scatoalcă (fam.), izbitură, izbire, ghiont, ghiontire, ghiontit, îmbrîncire, îmbrînceală, îmbrîncitură, pumn, pălitură, pocnire; palmă, pălmuire, ștearsă (fam.), tiflă, bleandă (reg.), tapangea (înv.), leapșă (pop. și fam.). Hăituială, goană, harță. Bătăuș, pumnaci, dălcăuc, ciomăgaș (fam.), ciomăgar (fam.), haidamac (fam.), haidău (reg.), mardeiaș (arg.). Adj. Bătăuș, bătăios, agresiv, violent, impulsiv, războinic, belicos (livr.), belicist (rar). Bătut, pălmuit, stîlcit, zdrobit, strivit, mutilat, schilodit, desfigurat. Vb. A se bate, a se lovi, a se încăiera, a se lua la bătaie, a se încăibăra (reg.), a se lua în coarne (cu cineva), a se părui (fam.), a se lua de cap (cu cineva), a se răfui, a sări la bătaie, a lua (pe cineva) de piept; a se înghionti, a-și da ghionți, a se ghionti, a se îmbrînci, a se pălmui, a se bate ca orbii (ca orbeții), a-și scoate ochii unul altuia. A bate, a da o bătaie, a ridica mîna (asupra cuiva), a atinge (arg.), a cotonogi (fam.), a burduși (fig., fam.), a dobzăla (reg.), a jnăpăi (reg.), a otînji (reg.), a mardi (arg.), a cafti (arg.), a toroipăni (reg., fam.), a face pe cineva (tot) huc, a face (pe cineva) zob, a zobi (reg.), a sminti (în bătaie), a buși, a lovi, a izbi, a păli (pop.), a trînti, a îmbrînci, a ghionti, a înghionti, a da ghionți, a scărmăna (fig., fam.), a scărpina (fig., fam.), a croi (fig., fam.), a măsura pe cineva pe spinare, a-i îndrepta (cuiva) spatele, a-i face (cuiva) divan pe spinare, a chelfăni (pop. și fam.), a întinde (pe cineva) ca pe o opincă scurtă, a stinge (a zvînta, a snopi, a stîlci, a sminti, a cocoșa, a ucide, a prăpădi) în bătăi, a bate zdravăn, a bate rău, a bate preș, a-i scutura (cuiva) cojocul, a-i scutura (cuiva) nădragii (de praf), a-i face (cuiva) pielea cojoc, a-i scurta (cuiva) cojocul, a-i muta (cuiva) ceafa, a-i face (cuiva) chica topor, a-i face (cuiva) morișcă din chică, a-i face (cuiva) părul măciucă, a-i face (cuiva) pielea burduf de cimpoi, a-i tăbăci (cuiva) pielea, a-i face (cuiva) pielea tobă (cojoc), a-l face pe cineva bucăți (bucăți-bucățele, cîlți, grămadă, pulbere, scrum, țăndări), a-i rupe (cuiva) oasele (ciolanele), a-i frînge (cuiva) coastele, a face (pe cineva) tobă de bătaie, a-i face (cuiva) pîntecele (spinarea) tobă (cobză), a-i muta (a-i strîmba) (cuiva) fălcile, a-i muta (cuiva) căpriorii, a lăsa (pe cineva) lat, a da (cuiva) bani de cheltuială, a bate (a freca, a croi pe cineva) de-i merg fulgii (peticele, colbul, untul), a bate măr, a rupe (pe cineva) în coș, a bate ca la fasole, a face (pe cineva) piftie (pilaf, turtă papară, chiseliță, pastramă), a omorî (pe cineva) în bătaie, a frămînta (pe cineva) în picioare, a lua (pe cineva) în unghii, a trage (cuiva) o mamă de bătaie, a-i freca (cuiva) ridichea; a pălmui, a lua (pe cineva) la (în) palme, a purta (a duce) (pe cineva) în palme, a trage (cuiva) o palmă, a căra (cuiva) (la) pumni (palme), a plesni (pe cineva) peste față, a șterge (rar); a lua (pe cineva) la bătaie (la trînteală, la briptă); a lovi (a păli) (pe cineva), a-i trage (cuiva) una în numele tatălui, a-i da (cuiva) de nuntă, a lovi (a izbi, a trăsni) (pe cineva) la mir; a umple de sînge. A primi o mamă de bătaie, a o încasa (fig., fam.), a căpăta, a lua un caftan, a o lua la moacă (fam.), a-și culege măselele de pe jos, a mînca bătaie (papară, trînteală, pumni, palme, chelfăneală), a-și lua merticul, a fi ciuca bătăilor; a-l mînca (pe cineva) spinarea (pielea). V. ceartă, omor, pedeapsă.

BĂTĂIOS, -OASĂ, bătăioși, -oase, adj. Căruia îi place să se bată (I); care își susține ideile cu violență; agresiv. [Pr.: -tă-ios] – Bătaie + suf. -os.

BĂTĂIOS, -OASĂ, bătăioși, -oase, adj. Căruia îi place să se bată (I); care își susține ideile cu violență; agresiv. [Pr.: -tă-ios] – Bătaie + suf. -os.

BĂTĂIOS adj. agresiv, brutal, coleric, dur, impulsiv, iute, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Om, temperament ~.)

belicos adj. v. AGRESIV. BĂTĂIOS. BRUTAL. COLERIC. DUR. IMPULSIV. IUTE. MILITARIST. NESTĂPÎNIT. PROVOCATOR. RĂZBOINIC. VIOLENT.

BELICOS, -OASĂ, belicoși, -oase, adj. Care are o atitudine războinică, bătăioasă, agresivă; amenințător. – Din lat. bellicosus.

BELICOS, -OASĂ, belicoși, -oase, adj. (Peiorativ, ironic) Care are o atitudine amenințătoare, care este gata de război, agresiv.

BELICOS, -OASĂ, belicoși, -oase, adj. Războinic, agresiv. – Lat. lit. bellicosus.

BELICOS, -OASĂ adj. războinic, agresiv; amenințător. (< lat. bellicosus, fr. belliqueux)

BELICOS, -OASĂ adj. (Peior.) Războinic, agresiv; amenințător. [< lat. bellicosus, cf. it. bellicoso].

BELICOS, -OASĂ, belicoși, -oase, adj. (Livr.) Care are o atitudine războinică, bătăioasă, agresivă; amenințător. – Din lat. bellicosus.

BELICOS adj. v. agresiv, bătăios, brutal, coleric, dur, impulsiv, iute, militarist, nestăpânit, provocator, războinic, violent.

BIOPOLITICĂ s. f. Concepție politică care încearcă să motiveze unele acțiuni agresive de acaparare și de aservire prin argumentul superiorității biologice, îndeosebi al deosebirilor de rasă. [Pr.: bi-o-] – Din fr. biopolitique.

BRUTAL adj., adv. 1. adj., adv. aprig, aspru, barbar, cîinos, crîncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruțător, neiertător, neîmblînzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sîngeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. și pop.) năsilnic, (înv. și reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. și Bucov.) avan, hapsîn, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Un om ~; o faptă ~.) 2. adv. violent, (înv.) sălbăticește. (Îl apucă ~ de mînă.) 3. adj. agresiv, bătăios, coleric, dur, impulsiv, iute, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un temperament ~.) 4. adj. aspru, cîinesc, cîinos, crud, inuman, nemilos, neomenos, (înv.) vărvăresc, (fig.) dur. (Purtare ~.) 5. adj. aspru, greu, tare, violent, (fig.) dur. (Vorbe ~.) 6. adj. forțat, silnic, violent. (Măsuri ~.)

CAPTAȚIE (< capta) s. f. 1. (PSIH.) Atitudine posesivă exclusivă și agresivă față de obiecte sau persoane agreate. Se manifestă la copii mici, în atitudinile mamelor posesive și hiperprotectoare, în cazuri nevrotice (capricii, gelozie, etc.). 2. (Dr.) Încercare de a cîștiga bunăvoința unei persoane pentru a o determina să facă anumite liberalități testamentare, fie în favoarea proprie, fie în beneficiul altor persoane.

citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om rău de gură, care vorbește mult (de obicei pe un ton agresiv). Văd că ești clănțău și te ții cu nasul pe sus. SADOVEANU, N. F. 91. ♦ Poreclă dată în trecut avocaților și politicienilor.

CLĂNȚĂU ~i m. Persoană vorbăreață și agresivă. /clanț + suf. ~ău

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ău.

CLĂNȚĂU, clănțăi, s. m. Om care vorbește mult (și adesea pe un ton impulsiv, agresiv). ♦ (Peior.) Avocat. – Clanță + suf. -ăi.

clănțău, clănțăi s. m. 1. denunțător, informator. 2. om care vorbește mult, adesea pe un ton violent și agresiv. 3. (peior.) avocat. 4. (peior.) ziarist.

COALIȚIE ~i f. Reuniune temporară între state, forțe, partide sau persoane în vederea realizării unor scopuri comune. ~ defensivă. ~ agresivă. [G.-D. coaliției; Sil. co-a-li-ți-e] /<fr. coalition

COLERIC adj. agresiv, bătăios, brutal, dur, impulsiv, iute, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)

COLIBRÍ (< fr.) s. m. Numele a peste 400 specii de păsări, răspândite în cele două Americi, din ordinul paseriformelor, avînd dimensiuni între ale unui bondar și ale unui lăstun mic (Trochlidae). Au cioc foarte subțire, dur, picioare scurte, penaj solzos, în culori metalice, strălucitoare. Sînt foarte agresive. Se hrănesc cu polen, nectar, insecte, arahnide. Cele mai cunoscute specii de c. sînt: c. uriaș (c. 16 cm); c. cu spadă (22 cm); pasărea-muscă cubaneză 3 cm (cea mai mică pasăre din lume); c. de topaz (9 cm), cu cel mai frumos colorit din lume (violet, galben, verde, cafeniu, negru, roșu).

COLȚ² ~i m. 1) Dinte cu vârf ascuțit, situat între dinții incisivi și măsele; dinte canin. ~i de morsă. ~i de elefant. ◊ A-și arăta ~ii a-și da pe față firea agresivă. A fi la ~i cu cineva a trăi rău cu cineva; a nu se putea înțelege. 2) Bucată rămasă dintr-un dinte rupt. 3) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; dinte. ~i de greblă. ~ de furcă. 4) Cui cu gămălia mare și crestată, care se aplică pe talpa încălțămintei de sport sau de iarnă pentru a împiedica alunecarea. 5) Vârful unei plante, mai ales al ierbii, când răsare din pământ. ◊ A da (sau a scoate, a prinde) ~i a încolți. 6) Proeminență cu vârf ascuțit. ~ de stâncă. 7) Fiecare dintre tăieturile triunghiulare făcute pe marginea unei stofe; zimț. 8): Floare-de-~ mică plantă erbacee, cu frunze albicioase, pufoase și ascuțite, care crește pe crestele stâncoase ale munților; floarea-doamnei; albumeală; edelvais. /<bulg. kolec, sb. kolac

COLȚ, (I, II 2) colțuri, s. n., (II 1, 3, III) colți, s. m. I. (Uneori urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») 1. Punct unde se întîlnesc două (sau mai multe) laturi ale unui obiect sau ale unei figuri. Colțul mesei. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întîlnesc buzele. Ține țigara în colțul gurii. ▭ Zîmbea într-o parte cu un colț al gurii, arătîndu-și dintele cenușiu de tinichea. DUMITRIU, N. 159. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întîlnesc; locul unde cotește o stradă sau unde se desface o altă stradă. Colțul străzii. ▭ (Determinarea «străzii» este subînțeleasă) Oameni ca el întîlnești... la toate colțurile. SAHIA, N. 93. După ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Cald și-a rupt piciorul în colț, la Petrea bacalul. ALECSANDRI, T. 238. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de două străzi. Calea Victoriei, colț cu bulevardul 6 Martie. 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. V. unghi. Își ținea un colț al Arpei din cap, lipit de gură. DUMITRIU, N. 250. Întinse mîna spre buzunarul de la piept al brigadierului și-i aranjă un colț al batistei albe, scoase în afară. MIHALE, O. 501. Se găseau alături, luptînd cu-n colț de pînză care-i înfășură, zbătîndu-se în urletul furtunii. BART, E. 273. Lumea se răzlețește în toate colțurile ogrăzii. BUJOR, S. 10. ◊ Fig. (Eliptic) Caragiale e unul din, cei dintîi care, pe scenă, a ridicat un colț mic de pe marile suferinți țărănești. GHEREA, ST. CR. II 180. ♦ (În publicistică; totdeauna cu determinări) Rubrică rezervată unei anumite specialități. Colțid juridic. ♦ Margine, extremitate. Ia pe ciof, îl duce-n casă Și-l pune pe colț de vatră. ALECSANDRI, P. P. 384. Colț de pîine = fiecare dintre cele două capete ale unei pîini lungi (v. coltuc); p. ext. orice bucată de pîine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere, cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. V. ungher. În celalt colț al automobilului, tînărul Vîrlan se frămînta în sufletul lin de tot ce auzise din gura lui moș Gheorghe. BUJOR, S. 167. Își mai aruncă ochii o dată prin grajd, și zărind într-un colț un cal răpciugos... se duse la dînsul. ISPIRESCU, L. 3. Ea pasul și-l îndreaptă Lingă fereastră, unde-n colț Luceafărul așteaptă. EMINESCU, O. I 167. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. Slujitorii dedeau din colț în colț și nu mai știau ce să răspundă. ISPIRESCU, L. 44. (În sistemele pedagogice din trecut) A pune (un copil) la colț = a-l obliga să stea, drept pedeapsă, într-un ungher al camerei, cu fața la perete. Ia mai lasă-ne, domnule, că nu sîntem la școală. Atîta ar mai trebui: să ne pui la colț! PAS, Z. IV 161. ♦ Colț roșu = încăpere a unei instituții, anume amenajată, unde au loc diferite manifestări culturale sau profesionale. Sindicatele desfășoară o intensă activitate culturală de masă prin numeroase biblioteci, cluburi, colțuri roșii etc. – în vederea continuei ridicări a nivelului politic și profesional al celor ce muncesc. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2132. Alături de activitatea de zi cu zi ce trebuie să se desfășoare în căminele culturale și colțurile roșii, o atenție deosebită trebuie să fie acordată organizării de manifestări cultural-educative și artistice la locul de muncă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 342, 1/2. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. În orice colț zîmbească veselia. CERNA, P. 52. Vederea lui nu poate străbate prin toate colțurile și afundăturile [pădurii]. ISPIRESCU, L. 57. Vesela artistă... Acum e pierdută într-un colț de lume, sub negrul pămînt. ALECSANDRI, P. I 229. ◊ Fig. Poate să primească bine și să înțeleagă sinceritatea cu care îți deschizi inima, – dar poate să se și supere... Știu eu?... Sînt atîtea colțuri în sufletele omenești! D. ZAMFIRESCU, R. 150. Acești poeți caută să găsească colțuri noi în domeniul artei. DEMETRESCU, O. 146. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. Și-n fiecare cuvînt Nu răsună glasul tuturor oamenilor Din toate colțurile lumii? BARANGA, V. A. 9. Dragele iubirile Cîntă ca paserile în toate colțurile. ALECSANDRI, P. P. 304. La colț de țară și la mijloc de masă = într-un loc ferit de primejdii. II. 1. (De obicei la pl.) Dinții animalelor (mai rar ai oamenilor), în special caninii. Colțun își descoperi colții într-un rînjet amenințător. SADOVEANU, N. F. 34. Scroafa se puse cu colții săi și sparse zidul, făcînd o gaură numai cît putea ea să treacă. ISPIRESCU, L. 129. [Mama zmeului] se pune, cu cei doi colți ce-i avea, a roade la zid. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, un caracter aprig. În Rusanda și-a arătat colții o făptură dîrză, care a vrut să trăiască și să-și apere inima. POPA, V. 309. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata să se încaiere. A avea colți = a fi dîrz, obraznic la răspunsuri, la replică. Aha... băietul are colți la răspunsuri. VISSARION, B. 287. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vîrfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii s-au ale altor instrumente asemănătoare; crăcană. O întoarse [furca] cu colții în sus. MIHALE, O. 218. 3. (Mai ales la pl.) Un fel de cui de fier care se aplică, iarna, pe talpa încălțămintei, ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vîrf ascuțit și proeminent de stîncă, de gheață etc. Colțuri de stîncă se îmbrăcau la rădăcină cu peria deasă, negricioasă, a tufelor țepoase. DUMITRIU, V. L. 6. Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț. ISPIRESCU, L. 25. Deodată se ridică din pămînt un colț sur, drept, neclintit. EMINESCU, N. 23. Așezînd genunchi și mînă cînd pe-un colț cînd pe alt colț, Au ajuns să rupă gratii ruginite-a unei bolți. EMINESCU, O. I 76. Un vultur cu durere țipa p-un colț de stîncă. BOLINTINEANU, O. 6. Să bei apă de pe piatră, Printre colțuri strecurată. TEODORESCU, P. P. 73. ◊ Compus: floare-de-colț = albumeală, floarea-reginei. 5. Vîrful plantelor (în special al ierbii) chiar la începutul dezvoltării lor, cînd încolțesc. Pe izlaz, iarba încă nu-și ridicase colțul într-atît, încît cirezile satului să meargă la păscut. MIHALE, O. 503. Nici nu-ți faci idee ce simțire de bucurie am cînd zăresc colțul unui fir de busuioc, al unei rozete; un sîmbure de viață, care crește, tinde cătră soare. SADOVEANU, O. IV 398. Mi se părea că fiecare pom, fiecare bulgăre, fiecare colț de iarbă au văzut... goana nebună a tatei. SAHIA, N. 62. Femeia trimite pe băiet cu vitele la cîmp, să pască colț de iarbă, să se mai înfiripe. ȘEZ. VII 137. (În legătură cu verbele, «a prinde», «a scoate», «a da» etc.) [Simion] se și auzea cîntînd din fluier... în timp ce oile pășteau repede iarba dată în colț. CAMILAR, TEM. 122. Începea a scoate colț porumbul. SADOVEANU, P. M. 275. III. 1. (Mai ales la pl.) Tăietură (sau șir de tăieturi) în formă mai mult sau mai puțin triunghiulară, făcută pe marginea unei stofe; dantelă împletită în formă de asemenea triunghiuri. 2. (Rar) Șuviță de păr ondulată, trasă pe frunte sau pe tîmple. Își drege colții de pe frunte. CARAGIALE, T. II 202.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n., (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct în care se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). 2. Rubrică rezervată, într-o publicație, unei specialități. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor unelte asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, sb. kolac.

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

*colțát, -ă adj. Colțos, cu colțĭ marĭ. Fig. Agresiv, hărțăgos.

colțós, -oásă adj. Colțat, cu colțĭ marĭ. Fig. Agresiv, hărțăgos.

CONSTITUI, constitui, vb. IV. 1. Tranz. A alcătui, a forma, a reprezenta. Lagărul unit și puternic al democrației și socialismului, în frunte cu U.R.S.S., constituie forța gigantică de care se izbesc și se sfarmă planurile criminale agresive. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2616. Au fost inaugurate la Blaj trei școli care vor constitui centre de învățătură. IST. R.P.R. 280. Urmează să se constituie o comisiune de medici care să-l examineze și să se pronunțe. BOGZA, A. Î. 357. ♦ A avea valoare de..., a fi considerat ca... Acest act de arestare nu constituie o flagrantă călcare a Convențiunii, un atac monstruos în contra libertății individuale? ALECSANDRI, T. 1653. 2. Refl. A se înființa, a se întemeia, a se organiza. Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste s-a constituit în anul 1922, la primul congres al Sovietelor din U.R.S.S. ▭ Orașele... constituindu-se pe principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ Expr. (Jur.) A se constitui parte civilă = a formula (într-un proces penal) pretenții de despăgubiri față de acuzat. – Prez. ind. și: (învechit) constituiesc (BĂLCESCU, O. II 14).

CORN¹, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele¹ (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn¹ (I 2) sau în formă de corn¹ (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn¹ (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn¹ (I 1). ♦ Corn¹ (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn¹ (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

CORN², (II, 6) coarne și (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3) corni, s. m. I. 1. (La animalele numite «cornute») Fiecare dintre cele două excrescențe osoase, drepte sau încovoiate, ascuțite la capăt, care formează continuarea osului frontal, ieșind din piele. Fratele cel sărac... avea și el o pereche de boi... tineri, nalți de trup, țepoși la coarne. CREANGĂ, P. 37. Capul zimbrului moldav țiind în coarnele sale pajura împărătească. NEGRUZZI, S. I 43. Nici ai boi... Nici ai junei Cu coarne lungi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. – Loc. adj. (Despre minciuni) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, încornorat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. (despre oameni) a se repezi cu vorba la cineva, a certa, a bruftui. A scoate coarne = a deveni agresiv. A fi mai cu coarne decît altul = a fi mai grozav decît altul. Ce?... Crezi tu că ești mai cu coarne decît. noi? SBIERA, P. 45. A pune (cuiva) funia în coarne = a purta (pe cineva) de nas, a-i impune voința. Vrei să mă duci la apă de căpăstru? Vrei să-mi pui funia-n coarne? ȘEZ. II 73. A se lua în coarne cu cineva = a-și pune mintea, a se încăiera. cu cineva, a se potrivi cuiva. Om în toată firea, te iei în coarne cu un biet copil. SLAVICI, N. 51. A-și arăta coarnele = a-șî manifesta răutatea, dușmănia. A pune cornul în pămînt = a se încăpățîna. A căuta (sau a se uita) în coarnele cuiva = a asculta de cineva, a se lua după cineva. Eu nu-s Ciolac să-ți caut în coarne; eu îți moi numaidecît ciolanele. SADOVEANU, N. F. 147. Moșneagul... se uita în coarnele ei, și ce-i spunea ea sfînt era. CREANGĂ, P. 285. A băga (pe cineva) în corn de capră = a aduce (pe cineva) în mare încurcătură, la mare strîmtoare. A pune coarne = a călca credința conjugală. Nevasta-acasă Coarne-i punea. NEGRUZZI, S. II 100. (Popular) Cel cu coarne = dracul. ♦ (Prin analogie) a) Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului. Mult cumpănit ies coarne la iveală. BENIUC, V. 19. Melc, melc, codobelc. Scoate coarne boierești. TEODORESCU, P. P. 191. b) Fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase, bifurcate, de lîngă ochii unor cărăbuși. Coarnele rădaștei. 2. (Numai la sg.) Materia osoasă din care sînt făcute coarnele animalelor, folosită pentru fabricarea unor obiecte. Pieptene de corn. 3. Instrument de suflat folosit la vînătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. După masă porniră pădurarii cu cînii pe poteci și într-un tîrziu începu să adie glas de corn în liniștea codrului. SADOVEANU, O. IV 485. Îngînat de glas de ape Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin, Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. EMINESCU, O. I 206. [Ursan] un corn apucă și buciumă în vînt. ALECSANDRI, P. A. 165. Ștefan se întoarce și din cornu-i sună, Oastea lui zdrobită de prin văi s-adună. BOLINTINEANU, O. 34. ♦ Instrument muzical de suflat, făcut din alamă sau din alt metal. Cornuri, buciume și tube sună falnice fanfare. ALECSANDRI, P. III 94. 4. Recipient făcut din corn (2) sau în formă de corn (1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. Pe toată ziua stricam într-însele [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. ◊ Expr. Cornul abundenței (sau îmbelșugării) = vas în formă de corn umplut cu fructe și flori, care simbolizează belșugul. 5. Franzeluță în formă de semilună. Ieri dimineață am băut un ceai cu patru cornuri. C. PETRESCU, C. V. 153. 6. (La pl.) Nume dat părților în formă de corn (1) ale unor lucruri (mai ales ale unor unelte): a) fiecare dintre cele două minere ale plugului. Pentru secerătorii belșugului, Pentru cei de la coarnele plugului... Tovarăși de vifor, Tovarăși de soare, Tot mai drept, Tot mai dîrz, înainte! DEȘLIU, G. 35. Ținea strîns în pumnii grei coarnele plugului și apăsa tăișul uneltei în pămîntul muiat de ploaie. DUMITRIU, V. L. 5. Cîntă puiul cucului Pe coarnele plugului. ALECSANDRI, P. P. 298; b) fiecare dintre țepile unei furci sau dintre dinții unei furculițe. Cu unul din coarnele ascuțite ale furculiței scotocea carnea de prin încheieturi. HOGAȘ, M. N. 37; c) fiecare dintre brațele crucii; (prin analogie) fiecare dintre cele patru părți ale prescurii. A dat drumeței un corn de prescură și un păhăruț de vin. CREANGĂ, P. 91. 7. (În expr.) Cornul lunii = luna în primul și ultimul pătrar, cînd are formă de seceră. Trecuseră vreo două ceasuri, cornul lunii își terminase scurta lui apariție. CAMIL PETRESCU, N. 167. Cornul tremurător al lunii va trece... de-a lungul crucilor din cimitir. GALACTION, O. I 218. Zamfira... se uita la cornul lunii ce se ivise. ALECSANDRI, P. I 19. 8. (În expr.) Cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor graminee, în special în ovarul florilor de secară (Sclerotium). 9. (Mold., Transilv.) II.Colț, unghi, ungher; margine. Din cornul de din dos al casei se desprinseră două umbre omenești și se depărtară în fugă. SADOVEANU, B. 103. La un corn de dumbravă au ieșit de pe o potecă nevăzută doi călăreți. SADOVEANU, F. J. 726. Suratele mele... aseară s-au vorbit... într-un corn de șură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

CORN¹, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. I. Formațiune dură, pereche sau nepereche, de pe craniul multor copitate. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele¹ (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, confecționat uneori din corn¹, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument de suflat din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Recipient format dintr-un corn¹ (I 1) sau de forma acestuia, în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui recipient. ◊ Expr. Cornul abundenței = (în mitologia greacă) simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn¹ (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. Parte a unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn¹ (I 1). ♦ Recipient din corn¹ (I 1) sau de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn¹ (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul Lunii = Luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

DUR adj. 1. v. tare. 2. agresiv, bătăios, brutal, coleric, impulsiv, iute, nestăpânit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)

DUR adj. 1. rezistent, solid, tare, tenace, (pop.) țeapăn, vîrtos. (Un material ~.) 2. agresiv, bătăios, brutal, coleric, impulsiv, iute, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.)

EXPANSIONISM s.n. Politică agresivă de exercitare a influenței politice și economice asupra unor țări străine în vederea acaparării prin forță de noi teritorii, noi colonii și piețe de desfacere. [Pron. -si-o-. / < fr. expansionnisme].

EXPANSIONISM s. n. politică agresivă de exercitare a influenței politice și economice asupra unor țări străine în vederea acaparării prin forță de noi teritorii, colonii, piețe de desfacere. (< fr. expansionnisme)

EXPANSIONISM s. n. Politică agresivă, imperialistă, de exercitare a influenței politice și economice asupra unor țări străine, cu scopul de a acapara prin forță noi teritorii, colonii și piețe de desfacere. – Pronunțat: -si-o-.

EXPEDIȚIE, expediții, s. f. 1. Călătorie lungă, de obicei anevoioasă, făcută de un grup organizat, în regiuni îndepărtate, cu scopuri științifice sau comerciale. Expediție la polul nord. ◊ (Glumeț, prin exagerare; atestat în forma espediție) În vreme ce ne pregăteam pentru această espediție, unii din amatorii ce erau să ne întovărășească începură a ne spune feluri de anecdote. NEGRUZZI, S. I 319. 2. Campanie militară agresivă, pentru cucerirea unui teritoriu străin îndepărtat. Expediția lui Alexandru cel Mare în Asia. ▭ În 1443 conduce victorios o expediție care atinge trecătorile Balcanilor. IST. R.P.R. 119. Sultanul pregătește o altă expediție împotriva înfricoșătorului său vrăjmaș. BĂLCESCU, O. I 195. 3. Expediere, trimitere organizată (în special a ziarelor și publicațiilor zilnice). Un băietan înalt și pistruiat pregătea benzile pentru expediție [a ziarelor]. VLAHUȚĂ, O. AL. II 26. Cît ar costa tiparul, hîrtia, administrația, expediția pentru acel număr de exemplare? CARAGIALE, O. VII 272. ◊ Condică de expediție = registru la instituții și întreprinderi în care se înregistrează lista corespondenței expediate zilnic. – Variantă: (învechit) espediție s. f.

EXPEDIȚIE, expediții, s. f. 1. Călătorie de explorare lungă (și anevoioasă) făcută de un grup organizat în regiuni îndepărtate, cu scopuri științifice, comerciale etc. 2. Campanie militară agresivă pentru cucerirea unui teritoriu străin, îndepărtat de propria țară. 3. Expediere. ◊ Condică de expediție = registru în care se înregistrează zilnic lista corespondenței expediate de o instituție sau de o întreprindere. – Din fr. expédition, lat. expeditio.

EXPEDIȚIE, expediții, s. f. 1. Călătorie lungă (și anevoioasă) făcută de un grup organizat în regiuni îndepărtate, cu scopuri științifice, comerciale etc. 2. Campanie militară agresivă pentru cucerirea unui teritoriu străin, îndepărtat de propria țară. 3. Expediere. ◊ Condică de expediție = registru în care se înregistrează zilnic lista corespondenței expediate de o instituție sau de o întreprindere. – Din fr. expédition, lat. expeditio.

EXPERIMENTARE, experimentări, s. f. Acțiunea de a experimenta; încercare prin experiențe. Comunicatul cu privire la experimentarea bombei cu hidrogen dă o lovitură cercurilor agresive care și-au întemeiat politica pe monopolul S.U.A. asupra bombei atomice și a bombei cu hidrogen. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2750.

FASCISM n. Curent politic și formă totalitară de guvernare, caracterizată prin naționalism, teroare și spirit agresiv. /<it. fascismo

gangsteresc, -ă adj. De gangster ◊ „Este filmul unui regizor care își iubește concetățenii flecari și gălăgioși, naivi și ușor ridicoli în patetismul lor agresiv, copii teribili ai unui oraș pestriț și colorat; comici în veleitățile lor «gangsterești».” Cont. 20 IX 68 p. 5. ◊ „Ziarul «Mainichi Shimbun» relevă [...] că în Japonia acționează 2700 de bande gangsterești cu un «efectiv» de circa 150000 de oameni.” I.B. 6 VII 74 p. 8 (din gangster + -esc)

GRIZZLY s. m. Rasă de urs brun, de talie mare, agresiv, care trăiește în America de Nord (Ursus arctos horribilis). – Cuv. engl.

GRIZZLY (< engl., fr.) s. m. Rasă de urs brun din America de Nord, de talie mare (înălțime: 2,5 m; greutate: c. 400 kg), asemănător, ca fel de viață cu ursul brun din Carpați, dar mai agresiv (Ursus arctos sau horribilis). Trăiește în special în Alaska.

GRIZZLY, grizzly, s. m. Rasă de urs brun, de talie mare, agresiv, care trăiește în America de Nord (Ursus arctos sau horribilis). – Cuv. engl.

GRIZZLY s. m. rasă de urs brun din America de Nord, de talie mare, carnivor și agresiv. (< engl. grizzly, fr. grizzli)

HITLER, Adolf (1889-1945), om politic național-socialist german. Șeful (1920) Partidului Național-Socialist al Muncitorilor Germani (NSDAP). Cancelar (din ian. 1933) și conducător (Führer) al statului german (din aug. 1934). Creatorul doctrinei național-socialiste (în lucrarea „Mein Kampf”), întemeiată pe pangermanism și rasism. A instaurat în Germania o dictatură de extremă dreapta și a promovat o politică externă agresivă, revanșardă, care a dus la declanșarea celui de-al Doilea Război Mondial și a supus aproape toate țările ocupate unui regim de teroare, urmărind, printre altele, exterminarea evreilor. Spre sfârșitul războiului, când zdrobirea Germaniei devenise evidentă, s-a sinucis (apr. 1945).

IMPULSIV adj. 1. agresiv, bătăios, brutal, coleric, dur, iute, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om ~.) 2. aprig, furtunos, impetuos, iute, înflăcărat, înfocat, năvalnic, nedomolit, nepotolit, nestăpînit, nestăvilit, sălbatic, tumultuos, vehement, violent, (fig.) aprins, viforos, vijelios, vulcanic. (Un temperament ~.)

Inagresiv ≠ agresiv

INTERJECȚIE, interjecții, s. f. Parte de vorbire neflexibilă, de tip special, care exprimă sentimente și manifestări de voință sau care imită sunete și zgomote. «Ah!» «vai!» «ura!» sînt interjecții. ▭ Lîngă o fereastră Isbășescu privea înfrigurat, cu interjecții de spaimă. REBREANU, R. II 188. ◊ Fig. Radu Comșa grăbea pe marginea trotuarului, atins de roți... și insultat de interjecțiile agresive ale claxoanelor. C. PETRESCU, Î. II 187.

INTERVENȚIE, intervenții, s. f. Acțiunea de a interveni și rezultatul ei. 1. Participare la o acțiune, la o discuție; intrare în acțiune. Le cădea bine intervenția energică a lui Petrovici în atmosfera confuză a discuției. VORNIC, P. 142. ♦ (Adesea determinat prin «armată», «militară» etc.) Amestec agresiv, mai ales armat, al unui stat în afacerile interne ale altui stat. În vara anului 1936, a început intervenția militară a Germaniei și Italiei împotriva Republicii Spaniole. IST. R.P.R. 609. ♦ (Med.; adesea determinat prin «chirurgicală») Operație. 2. Acțiune, strădanie, demers spre a obține ceva. Între timp catedra de la liceu a tatii se ocupase. Au urmat o serie întreagă de intervenții să și-o reia – însă a fost zadarnic. SAHIA, N. 60. Veniturile acestea atîrnau de un fir de păr; o intervenție energică din partea notarului putea să i le taie scurt. REBREANU, I. 82. ◊ Expr. La intervenția cuiva = prin intermediul cuiva, după ce a intervenit cineva. ♦ (Cu sens peiorativ) Stăruință pe lîngă o autoritate pentru obținerea unor favoruri.

INVECTIVĂ, invective, s. f. Expresie violentă, jignitoare, ofensatoare, vorbă de ocară la adresa cuiva; injurie. ♦ Procedeu stilistic care constă în folosirea expresiei violente, agresive. – Din fr. invective, lat. invectivae.

INVECTIVĂ, invective, s. f. Expresie violentă, jignitoare, ofensatoare, vorbă de ocară la adresa cuiva; injurie. ♦ Procedeu stilistic care constă în folosirea expresiei violente, agresive, în scopuri polemice sau satirice. – Din fr. invective, lat. invectivae.

IUSTINIAN MARINA (Ioan, numele la botez) (1901-1977, n. Suești, jud. Vâlcea), al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1948-1977). Preot de mir; devenit văduv, s-a călugărit (1945); a urcat în treapta arhieriei, fiind episcop-vicar (cu titlul Vasluianul) la Iași și, pentru scurt timp, mitropolit al Moldovei. La 6 iun. 1948 a fost ales patriarh, conducând biserica în epoca cea mai agresivă a ateismului comunist. J. a arătat o grijă deosebită atât mănăstirilor, cât și preoților de mir, învățământului teologic, restaurării lăcașurilor-monumente istorice, precum și a cărții și presei bisericești. În timpul păstoririi sale s-a reeditat „Biblia” (1968, 1975) și „Noul Testament” (1951). Publicistica și predicile sale au fost adunate în 12 vol., intitulate „Apostolat social”. În redacția și administrația patriarhală și-au găsit adăpostul o serie de intelectuali de marcă, marginalizați de regimul comunist.

IUTE adj., adv. 1. adj. sprinten, vioi, (rar) veloce, (înv.) pripelnic, (fig.) dezghețat. (Un om ~.) 2. adj. focos, sprinten, (pop.) ortoman. (Cal ~.) 3. adj. ager, agil, isteț, repede, sprinten, vioi, (reg.) zburatic. (~ în mișcări.) 4. adj. sprinten, vioi, (livr.) alert. (O mișcare ~.) 5. adj. fulgerător, rapid. (Cu o mișcare ~...) 6. adj. grabnic, grăbit, întins, precipitat, rapid, repede, repezit, zorit, (înv. și pop.) silit, silnic, (înv.) pripitor. (Un mers ~.) 7. adv. grabnic, rapid, repede, tare. (Alerga cînd mai ~, cînd mai încet.) 8. adv. grabnic, imediat, îndată, rapid, repede, urgent, (prin Transilv.) pripește. (Vino ~ să vezi.) 9. adv. curînd, devreme, fuga, grabnic, imediat, îndată, neîntîrziat, numaidecît, rapid, repede, (rar) tudila, (pop.) degrabă, momentan, (înv. și reg.) nepristan, numai, (reg.) mintenaș, minteni, (înv.) peșin, techer-mecher. (Să te întorci ~!) 10. adj., adv. des, grăbit, rapid. (Respirație ~; respiră ~.) 11. adj. agresiv, bătăios, brutal, coleric, dur, impulsiv, nestăpînit, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om, un temperament ~.) 12. adj. aprig, furtunos, impetuos, impulsiv, înflăcărat, înfocat, năvalnic, nedomolit, nepotolit, nestăpînit, nestăvilit, sălbatic, tumultuos, vehement, violent, (fig.) aprins, viforos, vijelios, vulcanic. (Temperament ~.) 13. adj. condimentat, picant, piperat, (reg.) papricat. (O mimare ~.) 14. adj. înțepător, picant, piperat, pișcător, usturător. (Gust ~ al unei mîncări.)

IZOLARE, izolări, s. f. Acțiunea de a (se) izola și rezultatul ei; despărțire, separare, îndepărtare. Forțele și tăria Uniunii Sovietice au crescut nemăsurat astăzi, cînd nu mai este singură în fața imperialismului agresiv, cînd a ieșit definitiv din situația de izolare internațională. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2501.

ÎNDESA, îndes, vb. I. 1. Tranz. A apăsa ca să încapă cît mai mult într-un spațiu restrîns, a îngrămădi, a vîrî cu forța (într-un spațiu limitat); a înghesui. Să puse fata și-și adună tot ce biata putu cu degrabă, oleacă de merinde, niște hăinuțe... le îndesă toate într-o păreche de desagi. RETEGANUL, P. V 68. ♦ A înfige, a introduce (adînc) ceva. Îndesă fetii degetul în gură. RETEGANUL, P. IV 6. 2. Tranz. A-și așeza (pălăria, căciula) trăgînd-o adînc pe cap (ca să acopere și urechile). Îmi îndesai pălăria peste urechi și mă lungii perpendicular pe cursul Bistriței. HOGAȘ, M. N. 61. Își aprinse o țigară și, îndesîndu-și pălăria pe cap, ieși cu un aer plictisit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Moșneagul... puse cușma pe cap, o îndesă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. 3. Refl. (Despre o mulțime de persoane sau de lucruri în mișcare) A se îngrămădi la un loc, a se strînge laolaltă (formînd un grup des, compact). ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în») A se apropia prea mult (de obicei cu intenții agresive) de cineva, a înghesui pe cineva. Gloata se îndesa în piepturile cailor care sforăiau speriați. DUMITRIU, N. 30. Dan bătrînul... se-ndeasă în gloata tremurîndă. ALECSANDRI, O. 215. ◊ Fig. Deși această soartă așteaptă și pre alți, Toți însă cătră dînsa se-mping și se îndeasă. NEGRUZZI, S. II 246. ♦ A deveni mai des, mai compact. Văzînd că vremea trecea și întunericul se îndesa, băiatul... începu să se uite în toate părțile ca să ghicească pe unde a venit. POPESCU, B. IV 33. ◊ Tranz. Sare, pasurile-ndeasă. ALECSANDRI, P. P. 350.

MÂNCA, mănânc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jeratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile^^[1] etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

MÂNCA, mănânc, vb. I. Tranz. 1. A mesteca un aliment în gură și a-l înghiți; a folosi în alimentație, a consuma. ◊ Expr. A (nu) avea ce mânca = a (nu) avea din ce trăi. A mânca pâinea cuiva = a fi în slujba cuiva; a se folosi de binefacerile cuiva; a fi întreținut de cineva. A (nu mai) mânca (pâine și sare) dintr-un talger (sau dintr-un blid) cu cineva = a (nu mai) conviețui cu cineva; a (nu) se (mai) afla în raporturi intime sau prietenești cu cineva. A-și mânca de sub unghie (sau unghii) = a fi foarte zgârcit. A mânca rahat = a minți; a bârfi, a cleveti. A-i mânca (cuiva) rațele (sau câinii) din traistă (sau din buzunar) = a) a fi mic de statură; b) a fi bleg, prost. (Parcă) a mâncat laur, se spune despre cineva care (parcă) și-a pierdut mințile. A-i mânca cuiva colacii (sau coliva) = a vedea mort pe cineva. (Refl. pas.) A crede că tot ce zboară se mănâncă = a fi naiv, credul; a-și face iluzii. (Pop.) Mănâncă-l fript sau mănânc-o friptă, se spune pentru a exprima disprețul față de cineva sau de ceva, precum și renunțarea la un anumit lucru. A mânca foc pentru cineva = a face orice pentru a fi de folos cuiva. A mânca foc (sau jăratic) = (despre cai) a fi foarte iute. A mânca (cuiva sau a-și mânca cu cineva sau cu ceva) viața (sau zilele, tinerețile etc.) = a(-și) irosi, a(-și) distruge viața, tinerețea etc. A-i mânca sufletul (cuiva) = a supăra, a necăji, a chinui (pe cineva) peste măsură. A mânca (cuiva) capul = a distruge, a nimici. A-și mânca credința (sau omenia, lefteria) = a-și pierde prestigiul, cinstea, creditul. A mânca (pe cineva) din ochi = a privi (pe cineva) cu mare plăcere sau cu mare dragoste; a privi (pe cineva) foarte insistent și drăgăstos. Să-l (sau s-o) mănânci din ochi (nu alta), se spune despre o persoană frumoasă, atrăgătoare, iubită. A mânca (ceva) cu ochii = a se uita cu mare poftă (la ceva). (Pop.) Mânca-ți-aș ochii sau mânca-te-aș, se spune pentru a-și exprima afecțiunea față de persoana căreia i se adresează (căutând să-i câștige bunăvoința). A mânca bătaie (sau trânteală, chelfăneală etc.) = a fi bătut de cineva; p. ext. a fi învins (într-o luptă, într-o competiție, la un joc de societate etc.). A mânca (o) săpuneală (sau papară) = a fi (aspru) certat. A fugi (sau a alerga) mâncând pământul sau a mânca pământul fugind (sau alergând) = a fugi foarte repede, în graba mare. ♦ Intranz. A se hrăni, a se alimenta. ♦ Fig. (Fam.) A trăi din... ♦ Fig. A lua, a-și însuși (pe nedrept) un bun material; a cheltui, a risipi. ♦ Fig. (Pop.) A exploata, a spolia, a jecmăni pe cineva. ♦ Fig. (Pop.) A suferi, a pătimi, a îndura, a înghiți. ♦ Fig. (Fam.) A omite, litere, cuvinte, sunete în vorbire sau în scris. 2. (Despre animale și despre păsări sălbatice) A rupe prada în bucăți, a sfâșia (și a devora). ◊ Expr. A mânca carne de om = (despre oameni) a fi rău, crud, agresiv. ♦ (Despre viermi, molii, agenți fizici sau chimici) A roade, a distruge. ♦ (Despre boli) A distruge (treptat), a măcina, a mina. 3. (Despre insecte) A pișca, a ciupi. 4. (Precedat de un pron. pers. la acuz.; despre corp sau despre părți ale corpului) A produce o senzație de mâncărime. ◊ Expr. (Glumeț) A-l mânca (pe cineva) spinarea (sau pielea) = a se comporta ca și cum ar vrea să fie bătut. A-l mânca (pe cineva) palma (sau palmele) = a fi dornic, a avea chef să bată pe cineva. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma dreaptă = a avea o senzație de mâncărime în palma dreaptă, semn că va trebui să dea o sumă de bani. (În superstiții) A-l mânca (pe cineva) palma stângă = a avea o senzație de mâncărime în palma stângă, semn că va primi o sumă de bani. A-l mânca (pe cineva) tălpile = a nu avea astâmpăr să stea într-un loc, a fi nerăbdător să plece. Te mănâncă cojocul = nu te astâmperi, nu te potolești, vrei să te bat; cauți bătaie. (Pop.) A-l mânca (pe cineva) să... = a simți impulsul, îndemnul irezistibil să... a fi tentat să... 5. A roade cu dinții un lucru necomestibil, a-și înfige dinții într-un lucru necomestibil. 6. Fig. A face să dispară; a consuma, a nimici, a distruge. 7. Fig. (Despre nenorociri, stări sufletești etc.) A face pe cineva să sufere; a consuma, a chinui. 8. Fig. A face cuiva rău (pe ascuns); a submina. ♦ Refl. recipr. A se certa, a se dușmăni, a se săpa, a-și face rău unul altuia. – Lat. manducare.

MILITARISM s. n. Politică reacționară agresivă, caracterizată prin intensificarea înarmării, cu scopul de a pregăti războaie imperialiste și de a aservi din punct de vedere politic și economic noi state și teritorii.

MILITARIST adj. v. agresiv.

MILITARIST adj. agresiv, provocator, războinic, (fam.) belicos. (Politică ~.)

A NĂVĂLI ~esc 1. intranz. 1) A da năvală; a intra în număr mare și cu scopuri agresive (pe un teritoriu străin). 2) A se arunca cu lăcomie sau cu violență; a se năpusti; a tăbărî; a se repezi; a năpădi. 3) (despre lichide, mase de aer etc.) A răzbate cu putere, ieșind de undeva. 4) fig. (despre persoane) A intra pe neașteptate în mare grabă; a da buzna. 5) (mai ales despre mulțimi)A ieși în mare grabă și în neorânduială. 6) (despre sânge) A curge cu putere și în cantitate mare (dintr-un organ sau dintr-o parte a corpului). 2. tranz. 1) A ataca mereu și insistent; a năpădi. ~ cu întrebări pe cineva. 2) (despre stari sufletești sau fizice) A cuprinde brusc și cu putere; a năpădi; a copleși; a podidi. /<sl. navaljati

NEAGRESIV, -Ă, neagresivi, -e, adj. Care nu este agresiv; pașnic, blând. [Pr.: ne-a-] – Pref. ne- + agresiv.

Neagresiv ≠ agresiv

NEAGRESIV, -Ă, neagresivi, -e, adj. Care nu este agresiv; pașnic, blând. [Pr.: ne-a-] – Ne- + agresiv.

NEAGRESIVITATE, neagresivități, s. f. Însușirea de a nu fi agresiv. ♦ (Rar) Neagresiune. [Pr.: ne-a-] – Ne- + agresivitate.

NEAGRESIVITATE, neagresivități, s. f. Însușirea de a nu fi agresiv. ♦ (Rar) Neagresiune. [Pr.: ne-a-] – Pref. ne- + agresivitate.

nepăciuitor, nepăciuitoare, adj. (înv.) neliniștit; agresiv.

NESTĂPÎNIT adj. 1. aprig, focos, sălbatic, sireap, vijelios, (înv.) zmeios. (Un armăsar ~.) 2. agresiv, bătăios, brutal, coleric, dur, impulsiv, iute, violent, (fam. fig.) belicos. (Un om ~.) 3. aprig, furtunos, impetuos, impulsiv, iute, înflăcărat, înfocat, năvalnic, nedomolit, nepotolit, nestăvilit, sălbatic, tumultuos, vehement, violent, (fig.) aprins, viforos, vijelios, vulcanic. (Un temperament ~.) 4. repezit. (Gesturi ~.) 5. nedomolit, nepotolit, (fig.) nesățios. (Iubire ~ de bani.) 6. debordant, dezlănțuit, furtunos, impetuos, năvalnic, nestăvilit, tumultuos. (Într-un ritm ~.)

NINJA (< n. pr. Ninja, numele unor broaște din filmele de desen animat; cuv. japonez „mercenar în serviciul împăratului Japoniei”) adj., subst. 1. Adj., subst. (Luptător) agresiv. 2. Adj. (Despre arme albe) Care are o formă specifică (inițial de pumnal, apoi o sabie ușor curbată) și este folosită de luptătorii ninja.

NINJA, ninja, s. m., adj. invar. 1. (Luptător) bine antrenat, agresiv. 2. (Persoană) care aparține unor grupări secrete, în Japonia, luptând ca mercenar, în scopuri reprobabile. [Pr.: ninğa] – Cuv. japonez.

OFENSIV, -Ă I. adj. care atacă; cu caracter de ofensivă (II). ◊ agresiv. II. s. f. 1. formă principală a acțiunilor de luptă, înaintarea către obiectiv, cu scopul de a-l nimici pe inamic; atac. ◊ (sport; în jocurile cu mingea) atac susținut al unei echipe împotriva echipei adverse. 2. (fig.) acțiune puternică ce urmărește a realiza ceva. (< fr. offensif, /II/ offesnive, it. offensiva, germ. Offensive)

OLMÜTZ [ólmüts], numele german al orașului ceh Olomouc. Aici, la 29 nov. 1850, s-a semnat un acord între Prusia și Austria, în urma căreia Prusia, sub presiunea Austriei și Rusiei, este constrânsă să renunțe la ideea creării unei uniuni a statelor germane sub egida regeluii Frederic Wilhelm IV (1840-1861) și să accepte restabilirea Confederației germane (creată în 1815), precum și încetarea acțiunilor agresive împotriva Danemarcii.

OSTIL ~ă (~i, ~e) Care manifestă intenții agresive; caracterizat printr-o atitudine plină de ură; dușmănos; vrăjmaș. /<fr. hostile

PAMFLÉT (< fr.; de la n. pr. Pamphilet, numele unei comedii din sec. 12) s. n. Specie literară în versuri sau în proză, cu pregnant caracter satiric, atacând, într-o tonalitate violentă și agresivă, atitudini și trăsături de caracter, concepții și realități sociale, politice, religioase, morale ș.a. Au scris p.: Voltaire, Switt, iar în literatura română N.D. Cocea, T. Arghezi, G. Bogza ș.a.

PAMFLET, pamflete, s. n. Specie literară în versuri sau în proză, cu caracter satiric, într-un limbaj violent și agresiv. – Din fr. pamphlet.

PARAMILITAR, -Ă, paramilitari, -e, adj. (Despre grupuri, organizații etc.) Care este organizat pe baza disciplinei de tip militar și a structurii armate; (despre acțiuni) care are un pronunțat caracter militar (agresiv). – Din fr. paramilitaire.

PARAMILITAR, -Ă, paramilitari, -e, adj. (Despre formații, detașamente, grupări, organizații etc.) Care este organizat și dotat după modelul unei armate; (despre acțiuni) care are un pronunțat caracter militar (agresiv). – Din fr. paramilitaire.

PARANÓIA (< fr.; gr. paranoia „nebunie”) s. f. Denumire dată unui ansamblu de tulburări psihice de caracter manifestate prin orgoliu exagerat, neîncredere, susceptibilitate exagerată, interpretări false, gândire greșită. În multe cazuri apar reacții agresive și stări de delir (de persecuție, de revendicări, de interpretare etc.). Uneori, termenul desemnează un delir cronic de interpretare, sistematizat, cu conservarea aparentă a clarității logicii și gândirii.

Pașnic ≠ agresiv, războinic, violent

PERVERSITATE s. f. 1. tendință patologică de a săvârși acte imorale agresive. ◊ corupție, depravare; imoralitate; perversiune. 2. înclinație spre rău. (< fr. perversité, lat. perversitas)

PFEIFFER [pfáifər], Michelle (n. 1957), actriță americană de film. Roluri în care se remarcă prin temperamentul agresiv sau temător; feroce sau tandru, dezlănțuit sau voluptuos („Dulce libertate”, „Legături primejdioase”, „Formidabilii Baker Boys”, „Câmpul dragostei”, „Vârsta inocenței”, „Personal și confidențial”).

PIT BULL TERRIER (< engl.) subst. Rasă de câine creată prin încrucișări succesive ale buldogului cu diverși terrieri și, prin selecție (realizată îndeosebi în S.U.A.), orientată predominat spre obținerea de câini de luptă (realizate în Marea Britanie). Este înrudit cu bull-terrierul și cu staffordshire terrierul englez și cu cel american (amstaff). Scund și îndesat, cu musculatură puternică, este foarte rezistent, cu maxilare puternice, ochi rotunzi, depărtați unul de celălalt; înalt de 43-48 cm, cu greutate de 14-27 kg. Blana este scurtă, aspră, lucioasă, de diferite culori. Fiind considerată o rasă agresivă, periculoasă (deși acest comportament nu este înnăscut, ci se datorează unei educații necorespunzătoare), în majoritatea țărilor europene (inclusiv România), există restricții legate de deținerea lor și de reproducere. Tot din acest motiv, rasa nu a fost omologată în Europa.

pozeur s. m. (franțuzism) Îngâmfat, afectat ◊ „Tânărul (D.C.) disimulează histrionic. E pozeur, zgomotos, provocator și chiar agresiv, face nu numai pe clovnul, ci și pe nebunul, părând la un moment dat chiar nebun.” Sc. 30 III 83 p. 4 [pron. pozör] (din fr. poseur; DEX, DN3)

*provóc, a -á v. tr. (lat. próvoco, -áre. – Se conj. ca convoc). Chem, ațîț. excit: a provoca la revoltă. Sfidez, chem la duel: Francisc I l-a provocat pe Carol Chintu. Mă port agresiv așa în cît adversaru să ĭasă la luptă. Ațîț la pofte. Cauzez, produc: o vorbă care provoacă rîsu, opĭu provoacă somnu.

PROVOCATOR s., adj. 1. s., adj. v. instigator. 2. adj. v. agresiv. 3. adj. v. senzual. 4. adj. v. ostentativ. 5. adj. sfidător. (Un gest ~.) 6. adj. pricinuitor, producător. (Motiv ~ de tulburări.)

PROVOCATOR² ~oare (~ori, ~oare) Care provoacă; care caută prilej de ceartă; care ațâță; agresiv; ațâțător. /<fr. provocateur

PUNK [pank] (< cuv. engl.) subst. Denumire a unei forme de subcultură a tineretului, în special cel din mediile mărginașe din marile orașe, apărută în Marea Britanie la sfârșitul anilor ’70 și caracterizată prin înfățișări și comportamente șocante (părul vopsit în culori stridente, tunsori ciudate, extravagante etc.), muzică agresivă, caracteristică. A reprezentat o consecință a lipsei de perspectivă și a depresiei. ♦ Mișcare muzicală cristalizată în anii 1976-1977 în Marea Britanie (Sex Pistols, Clash, Jam, Damned), marginală, dar rezistând mai mult timp în S.U.A., având în centru spiritul iconoclast și rebel. Reconstruire a unei versiuni moderne a rock-ului, brutală și sălbatică, bazată pe acorduri simple și ritm ambalat.

RAPTUS s.n. (Med.) Tulburare mintală constînd din trecerea bruscă de la o stare de inhibiție, produsă de o anxietate puternică, la o stare de agitație psihomotorie, însoțită de obicei de impulsuri agresive. [< fr., lat. raptus].

RAPTUS s. n. tulburare mintală constând din trecerea bruscă de la o stare de inhibiție, produsă de o anxietate puternică, la o stare de agitație psihomotorie, însoțită de obicei de impulsuri agresive. (< fr., lat. raptus)

RĂSPUNS ~uri n. 1) Comunicare (orală sau scrisă) generată de o întrebare pusă de cineva. 2) Expunere a cunoștințelor la examene. ◊ A chema la ~ a întreba; a chestiona. 3) pop. Vorbă sau acțiune promptă la spusele agresive ale cuiva; ripostă; replică. 4) mat. Soluționare a unei probleme; dezlegare; rezolvare. /<lat. responsum

RĂZBOI. Subst. Război, răzbel (înv.), oaste (înv.), conflagrație. Beligeranță, stare de război. Război mondial; război civil, război de secesiune; război pentru apărarea patriei; război de partizani, gherilă; război drept, război de eliberare; război de independență (de neatîrnare); război nedrept; război de cucerire; război colonial; război chimic; război bacteriologic; război atomic. Război rece. Măcel (fig.), masacru, carnaj (franțuzism). Conflict militar (armat), confruntare de forțe, ostilități. Agresiune, invazie, intervenție militară. Campanie militară, expediție militară; cruciadă. Operații militare, incursiune, raid. Luptă, luptare, bătălie, bătaie (înv.), ciocnire (fig.), războire. Ofensivă, atac; apărare, rezistență; retragere, defensivă. Stare de război; declarație de război. Ocupație. Capturare. Capitulare; armistițiu; tratat de pace. Militarism. Tactică. Strategie. Militar, luptător, soldat, războinic, combatant, beligerant; agresor; invadator, cotropitor, cuceritor; militarist. Adj. De război, de luptă; beligerant, conflagrant; războinic, râzboinicesc (înv.), războitor (înv.), răzbelnic (înv.), belicos (livr.), belicist (rar); agresiv, revanșard, militarist. Vb. A (se) război, a duce (a purta) război, a se bate în război, a fi pe picior de război; a se bate, a se lupta, a (se) oști (înv. și pop.), a ostăși (înv.), voinici (înv.). A declara război, a declanșa un război, a dezlănțui un război, a aprinde butoiul cu pulbere, a se pune pe picior de război, a intra în război, a intra în luptă, a începe războiul, a chema sub arme (sub drapel), a ridica (a lua) armele, a scoate sabia din teacă, a dezgropa securea de război. V. apărare, armată, armă, atac, ostaș.

RĂZBOINIC s., adj. 1. s. luptător. 2. adj. v. agresiv. 3. adj. (rar) marțial. (Comandantul are un aer ~) 4. adj. (înv.) războiesc, războinicesc, rezbelic, rezbelnic. (Dansuri ~.)

REPLICĂ ~ci f. 1) Răspuns scurt și prompt în contradictoriu la spusele agresive ale cuiva; ripostă. ◊ Fără ~ la care nu se poate obiecta nimic; categoric. A fi tare în ~ci a găsi repede răspunsurile cele mai potrivite în cursul unei convorbiri (în contradictoriu). 2) Parte din rolul scenic, care constituie răspunsul unui actor la cele spuse anterior de partener. 3) jur. Răspuns al unei părți la cele susținute de cealaltă parte într-un proces. 4) Operă de artă, care reproduce originalul și este executată de autor sau sub supravegherea acestuia; copie; reproducere. /<fr. réplique, lat. replica

RILEY [ráili], Terry (n. 1935), compozitor și improvizator american. Primul reprezentant al curentului repetitiv sau minimalist american, scrie o muzică mai apropiată de pop („Poppy No Good și orchestra fantomă”). Dezvoltă tehnicile improvizatorice agresive. Limbaj de o consonanță și un tonalism bazat pe principiul ostinato.

RINOCERIZA, rinocerizez, vb. I. (Livr.) Tranz. și refl. A (se) înstrăina, a (se) depersonaliza sub acțiunea unor factori socio-politici ostili, agresivi, abrutizându-se. – De la Rinocerii (numele piesei lui Eugen Ionescu).

RIPOSTĂ ~e f. 1) Răspuns scurt și prompt în contradictoriu la spusele agresive ale cuiva; replică. 2) Acțiune energică și neîntârziată prin care se reacționează la un atac; lovitură de răspuns. A da ~a cuvenită. /<fr. riposte

SADOMASOCHÍSM (< fr.; {s} n. pr. [de] Sade și Sacher-Masoch), s. n. (MED.) Perversiune sexuală prin care satisfacția se obține prin durerea provocată prin acțiuni agresive îndreptate atât împotriva partenerului cât și împotriva propriei persoane.

SAMURAI s.m. 1. Membru al unei caste feudale-militariste din Japonia de dinainte de revoluția din 1868. 2. (Peior.) Persoană făcînd parte din clica militariștilor japonezi, care duc o politică agresivă. [Pl. invar. / < fr. samurai < cuv. japonez].

A SĂRI sar 1. intranz. 1) (despre ființe, lucruri) A se desprinde brusc din loc, deplasându-se într-o anumită direcție (în sus, în jos, înainte, înapoi, în stânga, în dreapta); a sălta. ◊ ~ peste cal a îngroșa lucrurile; a exagera. ~ cu gura a) a se amesteca (nepoftit) în vorbă; b) a ocărî; a batjocori. A-i ~ cuiva în gât a) a se repezi la cineva pentru a-l îmbrățișa; b) a manifesta dragoste (exagerată) pentru cineva. A-i ~ cuiva înainte a se repezi în întâmpinarea cuiva. Surcica nu sare departe de trunchi se spune despre copii care seamănă, mai ales prin unele apucături, cu părinții. 2) A veni în grabă (pentru a acorda ajutor). ◊ Săriți! Ajutor! 3) A se repezi cu scop agresiv; a se arunca; a ataca. ~ la bătaie. ◊ ~ în capul cuiva (sau a-i ~ cuiva în cap) a se năpusti asupra cuiva cu vorbe de ocară; a-i face cuiva scandal. 4) A apărea pe neașteptate; a răsări ca din pământ. ◊ ~ în ochi a fi foarte evident. 5) (despre obiecte prinse de ceva) A se desprinde brusc (din locul pe care îl ocupă); a-și schimba momentan poziția; a se detașa brusc. Ușa ~t din țâțâni. ◊ A-i ~ cuiva inima (din loc) a fi cuprins de o emoție puternică. A-i ~ cuiva țandăra a se înfuria. A-i ~ cuiva ochii (din cap) se spune când cineva simte o durere fizică acută, când mușcă ceva foarte iute, acru etc. Să-mi sară ochii (din cap)! pe cuvânt de cinste! ~ în aer a exploda. Plânge de sare cămașa de pe el se spune despre cineva, care plânge foarte tare. A-și ~ din minți (sau fire) a) a-și ieși din minți; a se sminti; b) a se mânia peste măsură. A-și ~ din țâțâni (sau din balamale) a-și pierde răbdarea; a nu mai putea suporta ceva. 6) A se juca zburdând. 2. tranz. 1) A traversa printr-un salt. ~ șanțul. 2) A trece cu vederea (voit sau din greșeală). ~ un alineat. /<lat. salire

SFÎRȘIT¹ s. n. 1. Momentul în care se sfîrșește ceva, perioadă în care se apropie de capăt, locul unde se termină ceva; fine, încetare, încheiere. Soarele bătea călduț, în acest sfîrșit de toamnă luminos și melancolic, după două săptămîni de ploaie și vînturi. C. PETRESCU, A. 425. Taina sufletului său își va avea sfîrșitul. EMINESCU, N. 40. Pe la sfîrșitul lui octobre, Caragea a putut ieși din Constantinopol. GHICA, S. A. 54. ◊ (În concepția biblică) Sfîrșitul lumii (sau al pămîntului) = prăbușirea cosmosului, isprăvirea vieții pe pămînt; judecata de apoi. V. judecată. Afară e-o mișelie ș-un potop, de parcă vine sfîrșitul lumii. SADOVEANU, O. VII 149. ◊ Loc. adj. Fără sfîrșit = care nu se termină sau pare că nu se va termina niciodată; fără capăt. Gîngu cu ochii închiși ascultă curgerea ploii fără sfîrșit de afară. C. PETRESCU, S. 52. D-ta nu știi... că el mi-a făgăduit un amor fără sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Loc. adv. În sfîrșit = în cele din urmă, în fine. Ai îndrăznit în sfîrșit să te înfățișezi domnului tău. SADOVEANU, Z. C. 100. Ordonanța găsește, în sfîrșit, mult căutata pătură. CAMIL PETRESCU, U. N. 350. În sfîrșit sînt slobodă să mă mărit și eu. ALECSANDRI, T. I 59. La sfîrșit = la urmă. La sfîrșit se ridică tremurînd în picioare. DUMITRIU, N. 47. Bine! făcu la sfîrșit și ieși urmată de aproape de Grigore. REBREANU, R. I 232. ◊ Expr. Pe sfîrșite = pe terminate, aproape gata. De bătut n-au cum să ne bată, că și ei sînt pe sfîrșite. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Uneori, seara, ieșeau amîndoi la plimbare... Toamna era pe sfîrșite. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. Tîrgul era cam departe și iarmarocul pe sfîrșite. CREANGĂ, O. A. 147. A lua sfîrșit = a se termina. După patru ore, festivitatea a luat sfîrșit. STANCU, U.R.S.S. 94. A face (sau a pune) sfîrșit = a termina, a pune capăt, a face să înceteze. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. Cu o suflare răcorești suspinu-mi, C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete: Fă un sfîrșit durerii... vin la sînu-mi! EMINESCU, O. I 200. 2. Capătul vieții; moarte. Sfîrșitul văduvei lui Irimia-vodă a fost cel mai nenorocit dintre al tuturor doamnelor Moldovei. SADOVEANU, O. VII 172. Prin sfîrșitul ei tragic, se ridicase în ochii mahalalei. BART, E. 256. Durerea mi s-a înăsprit din ce în ce tot mai rău și acum mi-aștept sfîrșitul din ceas în ceas. MIRONESCU, S. A. 85. ◊ Expr. A-și da sfîrșitul sau obștescul sfîrșit = a muri. În odaia aceasta și-a dat Pușkin sfîrșitul. STANCU, U.R.S.S. 145. Sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. Aici mi-e sfîrșitul = aici am să mor. Scoate-mă de-acolea, din groapă, c-aici mi-i sfîrșitu. ȘEZ. IV 195. 3. (Învechit) Scop, țintă. Aveam de gînd să scriem o schiță critică despre talentatul și simpaticul nostru nuvelist Barbu Ștefănescu-Delavrancea. Spre acest sfîrșit, am citit multe din criticile ce s-au scris despre dînsul. GHEREA, ST. CR. I 7. Aceleași pietre, teșite le vedem... întrebuințate ca arme agresive de către popoarele Dunării de jos; acelea au fost adoptate, pentru același sfîrșit, în armata romînă. ODOBESCU, S. II 145. – Formă gramaticală: (în expr.) sfîrșite. – Variantă: fîrșit (BUDAI-DELEANU, Ț. 103, ȘEZ. IV 198) s. n.

SKINHEAD, skinhead, s. n. Tânăr ras în cap, în semn de adeziune la ideologiile războinice, care adoptă un comportament agresiv, xenofob și rasist. [Pr.: -hed] – Din engl. skinhead.

ȘOVINISM n. Naționalism agresiv și extremist, care propagă exclusivismul național și intoleranța. /<fr. chauvinisme

TĂMĂDĂU, fam. și s.; „ocina Tămăduiască” (16 B VI 52), < magh. támádó „agresiv”.

TEMPERA, temperez, vb. I. Tranz. A modera, a potoli, a domoli. Lagărul democrației și socialismului luptă activ pentru pace; el este pe deplin capabil să tempereze înflăcărarea războinică a cercurilor agresive. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 370, 6/l. ◊ Fig. O ceață aurie și subtilă se revărsa dinspre apus... temperînd claritatea zărilor. GALACTION, O. I 348.

TRIPLA ALIANȚĂ, denumire a blocului politic și militar, constituit în 1882 prin aderea Italiei la alianța dintre Germania și Austro-Ungaria (încheiată în 1879). S-a caracterizat printr-o politică agresivă. Ascuțirea contradicțiilor dintre statele T.A. și cele ale Antantei a provocat izbucnirea Primului Război Mondial. S-a destrămat în 1915, prin ieșirea Italiei din blocul militar al Puterilor Centrale și aderarea acesteia la Tripla Înțelegere.

tuna (-n, at), vb. – 1. A bubui, a asurzi. – 2. A trăsni. – 3. A intra, a pătrunde. – 4. (Trans.) A coborî, a veni de la munte. – 5. A bate tunul. – Megl. tuna, tunari. Lat. tŏnāre (Pușcariu 1771; REW 8778), cf. it. tonare, prov., cat., sp. tronar, fr. tonner, port. troar. Semantismul sensurilor 3 și 4 nu este clar, cf. tuli. – Der. tun, s. n. (înv., tunet; gură de foc de artilerie; Arg., furt prin efracție; adv., cu putere), postverbal sau din lat. tŏnus (Pușcariu 1643); tunaci, adj. (Banat, agresiv, îndrăzneț); tunar, s. m. (artilerist, servant de tun); tunări, vb. (a trage cu tunul), rar; tunărie (var. tunărime), s. f. (artilerie, mulțime de tunuri); tunător, adj. (care tună puternic); tunet, s. n. (zgomot puternic, bubuit; canalul tunului), cu suf. -et, ca sunet de la suna, răcnet de la răcni etc. (după Diez, Gramm., I, 208 Tiktin și Candrea, din lat. tŏnĭtru).

TURMĂ ~e f. 1) Mulțime de indivizi din aceeași specie, care umblă împreună; cârd. 2) fam. depr. Grup mare, neorganizat de oameni (docili sau înrăiți, agresivi). 3) bis. Totalitate a credincioșilor. /<lat. turma

UNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ♦ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

UNGHIE ~i f. 1) (la om) Placă cornoasă subțire, care acoperă partea de deasupra a capătului degetelor. ◊ A reteza (sau a tăia) cuiva ~ile a reduce posibilitățile de acțiune (agresive) ale cuiva. A-și mânca ~ile a regreta amarnic o imprudență comisă. A-și mânca și de sub ~ a fi foarte zgârcit. Nici cât îi negru sub ~ deloc. A pune cuiva ~a în gât a sili pe cineva să-și îndeplinească obligația. 2) (la păsări și la animale) Parte cornoasă și încovoiată a degetelor; gheară. 3): ~a-găii plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, având frunze compuse, flori galbene-verzui și fructe păstăi. ~a păsării plantă erbacee de pădure cu tulpină culcată, având frunze rotund-cordate și flori albastre, solitare, în formă de pinten. 4) Pârghie cu care se manevrează leasa de pescuit. [G.-D. unghiei; Sil. -ghi-e] /<lat. ungla

UNGHIE, unghii, s. f. 1. Lamă cornoasă care crește pe partea de deasupra a ultimei falange a degetelor de la mâini și de la picioare, la om. ◊ Expr. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrâna obrăznicia cuiva; a pune la punct pe cineva. A pune (cuiva) unghia în gât = a constrânge pe cineva, să răspundă urgent unei obligații. A-și pune unghia în gât = a face orice pentru atingerea unui scop. A-și arăta unghiile = a deveni agresiv. ♦ Substanță cornoasă formată la vârfurile degetelor de la picioarele animalelor și păsărilor; p. ext. gheară. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchini (Astragalus glycyphyllos); unghia-păsării = plantă erbacee cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în formă de pinten, pătată cu galben (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente, în formă de pârghie, pentru ridicat și lăsat coșul lesei la pescuit. – Lat. ungla (= ungula).

UNGHIE, unghii, s. f. 1, (La om) Substanță cornoasă, avînd forma unei plăci, care acoperă partea de deasupra a ultimei falange de la degetele mîinilor și picioarelor. Gîngu își ascunde capul în pămînt, cu unghiile înfipte în iarbă. C. PETRESCU, S. 43. Nevasta... zgîria cu unghia florile de gheață și bruma groasă de pe ochiul ferestruicei. BUJOR, S. 56. Cu o mișcare mlădioasă... își lipi repede de buzele mele unghia degetului celui mic de la mîna dreaptă. HOGAȘ, M. N. 23. ◊ Expr. (Nici) cît (e) negru sub unghie v. negru¹ (3). A lua (sau a apuca) pe cineva în unghii = a se lua cu cineva la luptă, a rupe, a sfîșia pe cineva; fig. a ataca pe cineva în mod violent. Și unde se repeziră [zmeii] la dînsul, de pare că să-l ia în unghii. ISPIRESCU, L. 122. A-și mînca de sub unghie v. mînca. A reteza (sau a tăia) cuiva din unghii = a înfrîna obrăznicia, îndrăzneala cuiva, a pune pe cineva la punct. Numai s-o cam ții din frîu și să-i rătezi unghiile din cînd în cînd, ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. A fi prieten cu cineva unghie și carne v. carne (1). A-și arăta unghiile = a deveni agresiv; a-și arăta colții. A-și mînca unghiile v. mînca. ♦ (La păsări) Substanță cornoasă la vîrful degetelor de la picioare (v. gheară); (la mamifere) copită. Corbule, ia seu în unghiile tale și pune peste mine. ISPIRESCU, L. 87. Veverițile... suflau în unghii și plîngeau în pumni, blăstămîndu-și ceasul în care s-au născut. CREANGĂ, P. 240. Rămîneare-ai fără cioc, Și ți-ar cădea unghiile Să n-acați cu dînsele! ALECSANDRI, P. P. 141. 2. Compuse: unghia-găii sau unghia-găinii = plantă din familia leguminoaselor, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchine (Astragalus glycyphyllos). Unghia-găii cu flori pintenate și păișul țesut în orbotă sură împrejurau p-alocurea ciulini, scai și vrejuri de mure. DELAVRANCEA, S. 60; unghia-păsării = plantă erbacee cu două tulpini neramificate, întinse pe pămînt, cu flori albastre și cu petala inferioară prelungită în pinten cu o pată galbenă la bază (Viola declinata). 3. Fiecare dintre cele două instrumente în formă de pîrghie pentru ridicat și lăsat coșul lesei de pescuit.

URS (lat. ursus) s.m I. Numele mai multor mamifere din familia Urside: 1. Urs brun, urs omnivor din Europa și din Asia temperată, vara pătrunzând și în tundră, cu corpul masiv, lung de c. 2 m, acoperit cu blană de culoare brună (Ursus arctos); în general sunt pașnici, dar dacă se simt amenințați sau deranjați de la mâncare pot deveni foarte agresivi. Atacă frecvent vitele, iar dacă sunt înfometați pătrund și în livezi, în gospodăriile sătești și corturile turiștilor pentru a căuta hrană. Fiind o specie periclitată la nivel european, vânarea u.b. este strict reglementată prin lege. În România, ca urmare a măsurilor susținute de protecție, se găsesc cele mai importante efective de u.b. din Europa (cu excepția spațiului ex-sovietic). Iarna își petrec mare parte din timp dormind, dar nu este vorba de o hibernare propriu-zisă. 2. Urs alb (sau polar) (Ursus maritimus, Thalassarctos maritimus) = specie de urs carnivor din regiunile arctice, lung de 2,8 m, cu blană albă, care se hrănește în special cu foci; poate ajunge la greutatea de c. 700 kg. Urs grizzly v. grizzly. Urs andin (urs negru cu ochelari), specie de urs preponderent ierbivor, răspândit în reg. muntoase din America de Sud, până la 3.000 m alt. (Tremarctos ornatus). Poate atinge 1,8 m lungime; blana este neagră, cu cercuri albe în jurul ochilor și o pată albă pe gât. ◊ Urs negru asiatic (urs himalayan, urs tibetan), specie de urs răspândită în Asia (Himalaya, Tibet, Afghanistan, Pakistan, Indochina, China, până în extremul Orient al Federației Ruse). Are blană neagră cu puțin alb pe piept, și atinge 1,3-1,6 m lungime (Selenarctos thibetanus). ◊ Urs negru american, specie de urs răspândită în America de Nord (în prezent îndeosebi în parcuri naționale și alte arii protejate), de 1,5-1,8 m lungime, cu blana neagră sau cafeniu închis (Euarctos = Ursus americanus). Efective mari de găsesc în Parcul Național Yellowstone. ◊ Urs indian, specie de urs de 1,4-1,8 m lungime, cu blana neagră în amestec cu cafeniu și cenușiu, pe piept cu o pată deschisă la culoare în forma literei V, răspândit în India (la poalele Himalayei) și în Sri Lanka (Melursus ursinus). ◊ Urs panda v. panda. ◊ Urs de peșteră (Ursus spelaeus) specie de urs, care a trăit în Pleistocen în reg. muntoase din Europa. Eta cu c. 1/3 mai mare decât ursul brun actual, de care se deosebește și prin forma craniului (prevăzut cu o creastă sagitală și o puternică depresiune frontală), cu dentiție caracteristică de ierbivor. A fost vânat de omul din Neanderthal, dar și de strămoșii omului actual, În peșterile din Alpi s-au găsit mari acumulări de cranii dispuse și decorate în mod caracteristic, probabil datorită unor ritualuri practicate de vânătorii primitivi. Numeroase oase de u. de p. se găsesc și în peșterile din Carpați. V. și Peștera Urșilor. 3. Urs de mare, mamifer marin din ordinul pinipede, familia otariide, cu corp fusiform, acoperit cu o blană deasă, membrele adaptate pentru pentru înot, pavilioane auditive evidente (spre deosebire de foci la care acestea lipsesc). Își duc viața în larg, hrănindu-se cu pești, dar în perioada de reproducere și creștere a puilor se adună în număr mare pe țărmuri. ◊ U. de m. nordic (Callorhinus ursinus) trăiește în N Oc. Pacific; masculii pot atinge 200 kg, în timp ce femelele sunt mult mai mici. Alte specii se întâlnesc în emisfera sudică, în special în apele antarctice, dar ajung și pe țărmurile Americii de Sud și în ins. Galápagos. Sin. focă cu blană. Intens vânați pentru blană, ceea ce a dus la restrângerea efectivelor. II. 1. Grindă longitudinală a unui pod de lemn. 2. Fig. Om ursuz, greoi, nesociabil.

VIOLENT adj., adv. 1. adj. agresiv, bătăios, brutal, coleric, dur, impulsiv, iute, nestăpânit, (fam. fig.) belicos. (De ce ești atât de ~?) 2. adj., adv. v. rău. 3. adj. v. impetuos. 4. adj. v. înverșunat. 5. adj. aprig, înverșunat, mare, (fig.) aprins. (Ceartă ~.) 6. adv. brutal, (înv.) sălbăticește. (Îl apucă ~ de mână.) 7. adj. v. silnic. 8. adj. furios, (fig.) turbat. (O ieșire ~.) 9. adj. v. aspru. 10. adj. vehement. 11. adj. v. chinuitor. 12. adj. v. acut. 13. adj. v. cumplit. 14. adj. v. puternic. 15. adj. v. țipător.

vúltur și (vest) -ure m. (lat. vŭltŭr, vúlturis, vultur; vfr. voutre, sp. buitre, pg. abutre). Cea maĭ mare pasăre răpitoare, diurnă din Eŭropa. (E maĭ mare de cît pajura saŭ áchila și are capu acoperit cu puf, nu cu pene, și de aceĭa i se zice și „vultur pleșuv”. Răpește meĭ și copiĭ, mănîncă cu plăcere mortăcĭunĭ și nu e așa de agresiv ca pajura). Fig. Om vioĭ, viteaz și energic (ca și șoim). Ochĭ de vultur, ochĭ foarte vioĭ și pătrunzătorĭ. Potnojă pe care e brodat un vultur și pe care stă arhiereu (ca să arate că trebuĭe să se suĭe ca un vultur deasupra patimilor). Nume de decorațiunĭ (tradus greșit după fr. aigle orĭ germ. adler, care e „pajură”, nu „vultur”). O constelațiune boreală vizibilă vara. – În vest vultúr (lat. vŭltúrius, it. avoltojo, ĭar it. avoltóre și fr. vautour, d. lat. *vultor, -óris). În est și húltur, la Moxa vîltur. V. ceahlăŭ, sorliță, șoĭm, zăgan, condor.