PLOP, plopi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori înalți, cu ramuri subțiri (îndreptate în sus) (Populus). Cînd va face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). ◊ Expr. Mătușă (sau unchi, văr etc.) de plop = rudă îndepărtată. ◊ Compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarța netedă, albă-cenușie și cu frunzele argintii pe partea inferioară (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarța crăpată, de culoare închisă, al cărui lemn moale se întrebuințează în industrie și a cărui scoarță se folosește la tăbăcitul pieilor (Populus nigra); plop-tremurător (sau -de-munte) = specie de plop ale cărui frunze tremură la cea mai mică adiere a vîntului (Populus tremula). – Lat. *ploppus (= pop(u)lus).

PLOP ~i m. Arbore cu tulpina înaltă și dreaptă, cu ramuri subțiri verticale, cu frunze late, lungi, pețiolate și cu flori dispuse în amenți plecați, folosit în scopuri industriale. ◊ ~ alb varietate de plop având scoarță albicioasă și frunze argintii pe dos. ~ negru varietate de plop având coroană largă și scoarță negricioasă, adânc brăzdată. ~ piramidal v. PLUTĂ II. ~ tremurător varietate de plop a cărei frunză tremură la cea mai ușoară adiere de vânt. Când va face ~ul pere și răchita micșunele niciodată. Văr (sau mătușă, unchi) de ~ rudă îndepărtată. /<lat. ploppus

BRÎULEȚ, brîulețe, s. n. 1. Diminutiv al lui brîu (I 1). 2. Numele unui dans popular și melodia după care se joacă. V. brîu (II). Ilie începu să zică cu foc un brîuleț, de tremura frunza poienii. SADOVEANU, O. I 302. – Pronunțat: brî-u-.

PORUMB ², (1, 2) porumbi, s. m., (3) porumburi, s. n. 1. Plantă de cultură din familia gramineelor, cu tulpina înaltă și groasă, cu frunzele lungi și ascuțite la vîrf, cu un spic în vîrful tulpinii; la subsuoara frunzelor de mijloc apar știuleți pe care cresc boabe, din a căror făină se face mămăliga; se cultivă pe suprafețe întinse ca plantă alimentară, industrială și furajeră (Zea mays); (Mold.) păpușoi, (Transilv., Bucov.) mălai, cucuruz. Un răsuflet de vînt se strecoară umed, tremură frunza porumbului cu un fîșiit sonor. C. PETRESCU, S. 245. Găinile... ciocănesc cu pliscul lor tare tabla de fier a punții, culegînd boabele de porumb ce cad din saci. BART, E. 331. ◊ Porumb mocănesc v. mocănesc. 2. (La sg., adesea cu sens colectiv) Rodul plantei descrise mai sus; știuleții împreună cu boabele de pe ei; boabele desprinse de pe știulete. Am adus acasă, unul cîte unul, sacii cu grîu, cu porumb. STANCU, D. 100. Fără boi, nu pot căra porumbul de pe cîmp. BOGZA, C. O. 363. ◊ Expr. A lua (cuiva) porumbul de pe foc = a dejuca (cuiva) un plan, a-i face (cuiva) o festă. Fu silit să înghiță gălușca, aflînd că zeul zeilor îi luase porumbul de pe foc. ISPIRESCU, U. 16. 3. (La sg., cu sens colectiv, sau la pl.) Semănături de porumb (1); porumbiște. Rămîne porumbul nesăpat de-al doilea. REBREANU, I. 23. Porumburile erau culese, strujenii rămași pe cîmp cu foile lor galbene și ruginite răsfrîngeau în aer... o lumină dulce, aurie. ANGHEL-IOSIF, C. L. 23. Și era un vuiet jalnic prin porumburile coapte. COȘBUC, P. I 317.

TREMURA, tremur, vb. I. Intranz. 1. (Despre ființe și despre părți ale corpului, uneori urmat de determinări arătînd cauza) A face mișcări involuntare, bruște și continue, provocate de frig, de o boală, de o emoție etc. Tremura de mînie și de nerăbdare. DUMITRIU, N. 30. Sînt un moșneag, dar încă nu-mi tremură mîna. C. PETRESCU, C. V. 289. Era ger, el era cam subțire îmbrăcat, și-a tremurat toată noaptea. VLAHUȚĂ, O. AL. 93. Viscolul frămîntă lumea... turmele tremură. ALECSANDRI, P. III 13. ◊ (Prin exagerare) Tremurau hainele pe el. DUMITRIU, N. 30. ◊ (Poetic) Deasupra, în albastru, tremurau ciocîrlii, vărsînd puhoiul lor amețitor de cîntece. SADOVEANU, O. I 120. ◊ (Cauza acțiunii devine subiect) Era puțin palid. O emoție grea i se citea pe față și-i tremura în degete. REBREANU, R. I 295. Ura veche-i tremură pe buze. D. BOTEZ, F. S. 65. ◊ Expr. A tremura carnea pe cineva, v. carne. ◊ Tranz. Caii își tremurau pielea în grajdurile întunecoase. DUMITRIU, N. 187. Tomșa nu zise nimic; își tremură mîna pe lîngă buzduganul lui; apoi răsuflă greu pe nări. SADOVEANU, O. VII 14. ◊ Tranz. fact. Ce-l înfricoșează? Ce-l tremură? I. CR. III 144. 2. (Despre plante și părți ale lor) A face o mișcare (oscilatorie) ușoară și repetată; a se mișca, a se clătina. În fața prispei vor tremura arțarii. ARGHEZI, V. 228. Tremură din vîrfuri plopi cu frunza rară. IOSIF, P. 58. Flori albastre tremur’ ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. Frunza-n codru tremura. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Poetic) Tremurau colorile cîmpiilor și unduiau ogoarele și lanurile. SADOVEANU, O. VI 336. Vîntul tremură-n perdele. EMINESCU, O. I 113. ◊ Tranz. În dreptul ferestrei un cais tînăr își tremura frunzele. CAMIL PETRESCU, N. 68. Trei pruni frățîni, ce stau să moară, Își tremur’ creasta lor bolnavă. GOGA, P. 19. (Fig.) Liniște plutea peste marginea aceea de pădure, liniște ușoară pe care o tremura parcă strălucirea luminii. SADOVEANU, O. V 179. ♦ (Despre lumini și umbre) A licări, a juca (6). Ici-colo, prin vîlcele, prin văgăuni, tremurau lumini de pe la căsuțele de bîrne ale muntenilor. SADOVEANU, O. VIII 12. Pe zidul dintre ușa lui Herdelea și a lui Brumaru parcă tremura o umbră cenușie. REBREANU, R. I 227. ◊ Tranz. Lumina... tremură umbre fumurii. STANCU, D. 221. ♦ (Despre ape) A se mișca în unduiri ușoare, a se încreți. Din lăptoc, pe sub roți, tremură apa cu sunet de cristal. SADOVEANU, O. VII 345. Lîngă țărmul tristei mări M-am oprit pe-o stîncă. Apa tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, S. A. 56. ♦ (Despre pămînt) A se zgudui, a se cutremura sau a da impresia că se zguduie. Și patru cai aleargă cu patru portărei, Topește-se pămîntul cum tremură sub ei. COȘBUC, P. II 195. ◊ Refl. (Rar) Cerul de se-ntuneca, Pămîntul se tremura. TEODORESCU, P. P. 33. 3. (Despre sunete, melodii) A vibra; (despre glas) a avea tremurături, variații de ton (din cauza unei emoții), a fi nesigur. Tremură glasul mătușii Uțupăr. STANCU, D. 19. Cîntecul tremura pe strune ca un bocet. SADOVEANU, O. I 304. Încet răsunetul de clopot Se risipește tremurînd. VLAHUȚĂ, O. AL. 29. ◊ Fig. Bucuria îi tremura în inimă, mereu vie și stăpînitoare. REBREANU, I. 80. Atîta durere înăbușită tremura în vorbele acestea cu înțeles ascuns, că n-am îndrăznit a-l mai întreba nimic. BART, S. M. 24. ◊ Tranz. [Ciocîrlia] cîntăreața luminii ș-a muncii își tremura melodia în cerul înalt. SADOVEANU, O. VI 336. 4. Fig. A fi cuprins de o emoție puternică. Inima ei de soră tremura, așteptînd o vorbă de-a lui. CAMIL PETRESCU, O. I 590. Totuși Baloleanu, oricît îi tremura sufletul, își păstra aparența de liniște și hotărîre. REBREANU, R. II 235. A fost o clipă-n care-am tremurat amîndoi De-o nențeleasă fericire. D. BOTEZ, P. O. 82. Ah! cît îmi tremură inimioara! ALECSANDRI, T. I 92. ♦ A se înfiora de spaimă; a se cutremura. În fața unui revolver nu tremur. DELAVRANCEA, H. T. 48. O, nu te teme-mi zice, Tu, ce nu temi furtuna și durerea, De ce să tremuri la a mea privire? EMINESCU, O. IV 108. Boierii însă tremurau. Ei aveau două mari cuvinte a fi îngrijiți. NEGRUZZI, S. I 142. ◊ Expr. A tremura după ban = a fi lacom de bani, a fi zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3.

plop¹ sm [At: CANTEMIR, IST. 170 / V: (reg) pleop, pliop, plomp, plot, plup / Pl: -i / E: ml populus] 1 Gen de arbori înalți, cu ramuri subțiri, îndreptate în sus, cu scoarța netedă, alb-cenușie și cu frunzele oval-lanceolate, argintii pe partea inferioară, cu pețiolul lung și flori crescute în amenți, care apar înaintea frunzelor (Populus). 2 (Șîc ~-alb, ~-argintiu, reg, ~-bălan) Arbore cu scoarță netedă și albicioasă, cu frunze acoperite pe dos cu un puf argintiu Si: plută² (2) (Populus alba). 3 (Șîc ~-tremurător, ~-de-munte, reg, ~-tremuriu, rar, ~-de-pădure) Arbore de mărime mijlocie, cu scoarța netedă de culoare albă-verzuie, ale cărui frunze tremură ușor în bătaia vântului Si: (reg) plută² (3) (Populus tremula). 4 (Șîc ~-negru, ~-adevărat, ~-algerian, rar, ~-de-luncă, reg, ~-de-pădure) Arbore cu flori roșietice, cu scoarța crăpată, de culoare închisă, folosită la tăbăcitul pieilor Si: (reg) plută² (4), plopotaș (Populus nigra). 5 (Pop; șîc ~-piramidal, ~-negru-piramidal, reg, ~-plutaș, ~-înalt) Plută² (1) (Populus pyramidalis). 6 (Șîc ~-negru-hibrid, ~-euramerican, ~-de-Canada, ~-canadian) Arbore cu tulpina cilindrică neramificată, cu scoarța cenușie, cu coroana largă (Populus canadensis). 7 (Șîc ~-de-munte, ~-cenușiu) Arbore cu frunzele acoperite pe fața inferioară cu un puf cenușiu Si: (reg) plută² (5) (Populus canescens). 8 (Reg; d. rude, grade de rudenie; îla) De ~ Îndepărtat. 9 (Îe) Când va face ~ul pere și răchita micșunele Niciodată. 10 (Arg; d. elevi, studenți; îe) A fi în ~ A nu ști nimic la o materie.

vesel, -ă adj. 1 (despre ființe) Care este plin de voie bună, bine dispus, voios; bucuros. O fetiță veselă trecea fredonînd un cîntecel. ◊ (despre suflet sau despre inimă) Sînt cu inima veselă, deși m-a spăriat ursul (SADOV.). ◊ Fig. Frunzele tremurau vesele în lumină (SADOV.). ♦ (despre fizionomia, privirea, glasul etc. ale oamenilor sau despre manifestările, acțiunile lor) Care exprimă voie bună, bună dispoziție, voioșie, veselie. îmi doream să văd o față prietenoasă și veselă. ◊ (adv.) Rîdea vesel de toate întîmplările prin care trecuse. ♦ (despre oameni) Care face glume, farse etc. Discuta cu un prieten foarte vesel și se amuza de minune. ♦ (despre manifestări, creații etc. ale oamenilor) Care provoacă hazul, care amuză; care este hazliu, glumeț, poznaș. 2 (despre oameni) Care este înclinat spre distracții; care este petrecăreț. ♦ (despre modul de viață al cuiva) Care este specific omului petrecăreț. Puhoiul de viață veselă (SADOV.). ♦ (fam., iron.) Care este (ușor) amețit de băutură. Venise de la petrecere cam vesel. 3 Ext. Care produce veselie, care înveselește; care este desfătător, plăcut. O grădină veselă îi bucura privirea în fiecare dimineață. Culorile lor sînt mult mai vesele (SIMION.). ◊ (adv.) Focurile vioaie prindeau a luci vesel (SADOV.). 4 Care are loc, care se petrece cu voie bună, în bună dispoziție, într-o atmosferă de veselie; care este plin de voie bună, de voioșie. Azi vă dau o veselă agapă (TOPÎR.). ◊ (adv.) Agripina începuse ziua nici mai vesel, nici mai trist ca alte zile (GAL.). • pl. -i, -e. /<sl. veche веселъ.

brîuleț s.n. 1 Dim. al lui brîu; brîușor. 2 Numele mai multor dansuri populare romanești; brîu. ♦ Melodie după care se execută aceste dansuri. Ilie începu să zică cu foc un brîuleț, de tremura frunza poienii (SADOV.). • sil. brî-u-. pl. -e. /brîu + -uleț.

MAUGHAM [mo:m], William Sommerset (1874-1965), scriitor englez. Romane psihologice cu implicații etice („Liza din Lambeth”, „Robii”) sau inspirate din biografia unor artiști („Luna și doi bani jumătate”, „Hora dragostei”); maestru al nuvelei exotice („Persoana întâi singular”, „A tremurat o frunză”), comedii spirituale („Cercul”, „Lady Frederick”, „Scrisoarea”). Memorialistică.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

RĂTĂCITOR, -OARE, rătăcitori, -oare, adj. Care umblă (fără odihnă) din loc în loc, care rătăcește; pribeag. Porni luceafărul... Un cer de stele dedesubt, Deasupra-i cer de stele – Părea un fulger nentrerupt rătăcitor prin ele. EMINESCU, O. I 176. Se văd rătăcitoare caravane ostenite. ALECSANDRI, P. III 362. ◊ Fig. Frunze rătăcitoare tremurau ca fluturi prin tăcerea și lumina după-amiezii. SADOVEANU, O. IV 129. Și pentru cine vrei să mori? Întoarce-te, te-ndreaptă Spre-acel pămînt rătăcitor Și vezi ce te așteaptă. EMINESCU, O. I. 178.

PLOP, plopi, s. m. Arbore înalt, din familia salicaceelor, cu ramuri subțiri și îndreptate în sus; crește în regiunile temperate ale emisferei boreale, prin lunci și păduri sau cultivat (Populus). La Curțile-Nouă, din capăt de țară, Tremură din vîrfuri plopi cu frunza rară. IOSIF, P. 58. Săniuța e durată Dintr-un lemn ușor de plop. ALECSANDRI, P. A. 186. Cînd va face plopul mere și răchita micșunele (= niciodată). ◊ Expr. Mătușă (sau unchi, văr etc.) de plop = rudă îndepărtată. Cucoana Sevastița, mătușă cam de plop a lui Andrei, o femeie mică, uscățivă. HOGAȘ, DR. 216. ◊ Compuse: plop-alb = specie de plop cu scoarța netedă, albă-cenușie, cu frunzele argintii pe dos (Populus alba); plop-negru = specie de plop cu scoarța crăpată, de culoare închisă, al cărui lemn alb și moale se întrebuințează în industrie și a cărui scoarță se folosește la tăbăcitul pieilor (Populus nigra). Din plopul-negru, răzimat în aer Noaptea pe șesuri se desface lină. ARGHEZI, V. 50. Plop-negru, încrustat în ger Și-ncremenit subt lună Cu rămuriș de zgură și de fier. TOPÎRCEANU, B. 86; plop-tremurător (sau -de-munte) = specie de plop ale cărui frunze mătăsoase tremură la cea mai mică adiere a vîntului (Populus tremula ); plop-plutaș (sau -piramidal) = plută (2). Parcul meu se compune de doi plopi-plutași. NEGRUZZI, S. I 96.

TĂRĂGĂNA, tărăgănez, vb. I. (Și în forma trăgăna) 1. Tranz. A amîna de pe o zi pe alta, a întîrzia, a tergiversa, a face să se prelungească (o acțiune, o soluționare). Petre a Smarandei tot tărăgănase și el însurătoarea. Se ținea după Mărioara Irinii. REBREANU, R. I 282. ♦ (Cu complementul «mersul», «pașii») A merge încet, anevoie, tîrîndu-și picioarele. Tărăgănîndu-și mersul trec frații lor, hoinarii. Cu mîna spre pomană și boarfele sub braț. LESNEA, I. 127. ♦ (Cu complementul «vorbă», «cuvînt») A vorbi rar, lungind silabele. Ce doriți mă rog? – îl întrebă ea trăgănînd vorbele. SLAVICI, N. II 270. 2. Refl. impers. (Subînțelegîndu-se vremea sau o noțiune care implică ideea de timp) A se scurge încet, a dura, a se prelungi. Nu s-au trăgănat tare mult și sosi și Petrea Făt-Frumos. SBIERA, P. 128. 3. Intranz. A cînta alene, cu jale; a doini. Eu de-oi prinde a trăgăna, Frunzele vor tremura. BIBICESCU, P. P. 320. ♦ (Despre vînt) A sufla încet, a adia. Cînd vîntu c-o trăgăna, Tu atunci te-i legăna. BIBICESCU, P. P. 280. – Variante: tărăgăia (ISPIRESCU, U. 69), trăgăna vb. I, tărăgăi (ISPIRESCU, L. 227), tărăgăni vb. IV.

FRICĂ. Subst. Frică, frică de moarte, teamă, teamăt (înv.), temere, temut (rar), neliniște, panică, angoasă (livr.), anxietate; înfricoșare, spaimă, înspăimîntare, speriat, speriere (rar), sperietură, groază, îngrozire, oroare, fobie, înfiorare. Lașitate. Catalepsie. Fricos; laș. Adj. Fricos, fricos ca un iepure, temător, sperios. Înfricoșat, înfricat (reg.), speriat, înspăimîntat, îngrozit, înfiorat; laș. Înfricoșător, înspăimîntător, groaznic, grozav, îngrozitor, înfiorător, fioros, abominabil, terifiant (livr., rar). Vb. A-i fi frică, a avea frică, a fi înfricoșat, a fi cu gheața în spate, a fi cuprins de frică (de spaimă, de groază), a se teme, a se teme de ceva ca de dracul, a se înfiora, a se înfricoșa, a se înspăimînta, a se speria, a se îngrozi, a-l cuprinde pe cineva frica (spaima, groaza), a intra în panică, a-și face spaimă, a-l apuca (a-l lua) (pe cineva) groaza, a-i intra (cuiva) frica (spaima, groaza, fiorii) în oase, a încremeni (a înlemni, a îngheța) de frică (de spaimă, de groază), a-i îngheța (cuiva) inima de frică, a-i îngheța (cuiva) sîngele in vine (de frică), a-i îngheța (cuiva) ficații, a se îmbrăca în cămașă de gheață, a-i țîțîi (cuiva) inima, a tremura (a dîrdîi) de frică, a tremura ca varga (ca frunza), a tremura cămașa pe cineva, a-i tremura (cuiva) balamalele, a-i tremura genunchii, a i se tăia picioarele, a-l trece fiorii (răcorile), a-i trece (cuiva) un șarpe prin sîn, a fi cu (a avea, a intra cuiva) un cui în inimă, a i se face inima cît un purice, a-și pierde graiul, a i se face (a i se ridica) (cuiva) părul (chica) măciucă, a i se zbîrli părul în cap, a i se sui părul în vîrful capului, a-l furnica pe la spate, a i se face pielea de găină (de gîscă), a fi cu piele de iepure la spate; a se face alb ca varul, a nu mai avea o picătură de sînge în obraz. A înfricoșa, a înspăimînta, a speria, a îngrozi, a înfiora, a semăna frică (groază), a-i băga (cuiva) frica în oase, a umple pe cineva de groază, a băga spaima în cineva, a băga pe cineva în groază (în toate grozile morții), a băga pe cineva în friguri, a băga pe cineva în draci (în toți dracii), a băga pe cineva în fiori, a băga pe cineva în sperieți (în toți sperieții). A fi fricos, a fi slab de fire, a fi slab de înger, a fi slab de oțele, a se teme de umbra lui, a fi cu frica în sîn (în spate), a trăi cu frica în sîn. Adv. Cu frică, cu teamă, cu groază, cu frica în sîn. V. amenințare, evitare, fobie, lașitate, nehotărîre, neliniște, precauție.

TREMURĂTOARE ~ori f. Plantă erbacee din familia gramineelor, cu tulpina de tip pai, cu flori dispuse în spiculețe și cu frunze lanceolate care tremură la adierea vântului. /a tremura + suf. ~toare

ÎNDUIOȘA, înduioșez, vb. I. Refl. A fi cuprins de duioșie, de milă, a se întrista; a fi mișcat, a fi impresionat. Moș Gheorghe se înduioșează de un băiețel, care aleargă cu coșurile încă neîncepute și strigă cît poate cărb-cărb-cărbuni! SP. POPESCU, M. G. 61. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem. ISPIRESCU, L. 283. ◊ (Poetic) Frunza-n codru tremura Și foarte se-nduioșa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Tranz. Într-o sară de toamnă tîrzie, o frîntură de cîntec m-a înduioșat și m-a oprit mult în loc. SADOVEANU, O. VI 528. Amici pe care vă înduioșează cîinii fără stăpîn, zgribuliți și flămînzi, ascultați istoria unuia dintre ei. GALACTION, O. I 302. Nu știu nici eu de ce anume Mă-nduioșează orice ram. LESNEA, I. 109. – Variantă: înduioși (ISPIRESCU, U. 309) vb. IV.

TÎRZIU², -IE, tîrzii, adj. 1. Care este, se face, se întîmplă după trecerea unui (anumit) timp, după ce a trecut momentul potrivit sau timpul dinainte stabilit. Omătul tîrziu Pătează aleele mute Și parcul e încă pustiu. TOPÎRCEANU, S. A. 53. Un zîmbet tîrziu i se ivi pe buze. D. ZAMFIRESCU, R. 279. Și plîng că nu-s în stare O slabă mîngîiere să-ți dau, cît de tîrzie. VLAHUȚĂ, P. 6. ◊ Expr. (Învechit și popular) Nu (după) tîrzie vreme = nu după mult timp; curînd. Socot că nu tîrzie vreme au s-aducă aicea tot satul. SADOVEANU, Z. C. 58. Te măriți nu după tîrzie vreme. SEVASTOS, N. 6. Într-o tîrzie vreme sau (substantivat) într-un tîrziu = după mult timp, după multă așteptare. Într-un tîrziu i se făcu semn să ia loc la o masă. BACOVIA, O. 235. Harap-Alb și cu ai săi merg ei cît merg, și într-o tîrzie vreme ajung la împărăție. CREANGĂ, P. 248. Te-ntreb într-un tîrziu, Uitîndu-mă la tine, privind fără să știu: La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 2. (Despre anotimpuri sau alte unități de timp) Care s-a prelungit mai mult decît normal, care se apropie de sfîrșit; care arată că un interval de timp se apropie de sfîrșit. Îi istorisi, scurt, ce-a găsit la el în sat și acasă, în acel tîrziu ceas de noapte. CAMILAR, N. I 16. Afară-i vînt și e-nnorat Și noaptea e tîrzie. COȘBUC, P. I 193. Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum, Și lanurile sînt pustii. EMINESCU, O. I 235. ◊ (Substantivat, n.) Privea în tîrziul nopții spre locul din cîmpie al ciobanului. CAMILAR, N. I 108. De prin cositură cîte un greier rar mai țîrîia a noapte și a tîrziu. HOGAȘ, M. N. 64. 3. (Despre plante) Care se seamănă sau ajunge la maturitate după termenul obișnuit. Din castanii de la poartă cad castanele tîrzii. D. BOTEZ, P. O. 50. Se crede că... păpușoii tîrzii vor rodi mai bine decît ceilalți. PAMFILE, A. R. 71. ♦ (Despre animale cu viață efemeră) Care și-a prelungit viața peste termenul obișnuit. Vîntul... aducea frunze arămii care tremurau ca fluturi tîrzii în tristețea toamnei. SADOVEANU, O. V 627. ♦ Fig. (Despre oameni și despre facultățile lor) Care pricepe greu. Epimeteu cel cu mintea tîrzie... uită povețile fratelui său. ODOBESCU, S. III 268.

A SE ÎNFIORA mă înfior intranz. 1) A fi cuprins de fiori; a se speria tare; a se înspăimânta. 2) (despre corp sau părți ale lui) A se contracta involuntar sub acțiunea unei tensiuni nervoase; a se încrâncena; a se încreți. 3) fig. (despre frunze, iarbă, apă) A tremura ușor. /în + fior

VARGĂ vergi f. 1) ramură lungă, subțire și flexibilă, curățată de ramificațiile laterale și de frunze; nuia; jordie. ◊ A tremura ca ~a a tremura foarte tare ( de frig, de spaimă etc.). ~a-ciobanului plantă erbacee perenă, cu tulpină și ramuri ghimpoase, cu flori liliachii, dispuse în capitule. ~de-aur plantă erbacee perenă, cu flori galbene, în formă de ciorchini. 2) înv. Nuia cu care se aplicau pedepse corporale. ◊ ~a (sau biciul) lui Dumnezeu se spune despre un om foarte crud, rău. A-i duce cuiva vergile a se îngrijora de soarta cuiva. 3) Lovitură aplicată cu o astfel de nuia. 4) înv. Unealtă cu care se încărca pușca sau se curăța țeava ei; arbiu. 5) Bețișor subțire și flexibil (din lemn, metal, os etc.) având diferite întrebuințări; baghetă. [G.-D. vergii] /<lat. virga

ȘOPTITOR, -OARE, șoptitori, -oare, adj. (Despre persoane) Care vorbește în șoaptă, care șoptește; (cLespre glasul, vorba cuiva) încet, șoptit. Ascultă la graiul lor înțelept și șoptitor. EMINESCU, N. 47. ◊ Fig. Vino-ncet pe-aici, iubită!... Soarele-ți răsare-n față, Haid’ acum fugind la vale Printre șoptitorii brazi. COȘBUC, P. I 165. Era pe-atunci cînd somnul suspinele alină, Iar frunza șoptitoare în vînturi tremura. BOLINTINEANU, O. 6.

cetină f. 1. ramură de brad cu frunze cu tot: luceferii ce tremur’așa reci prin negre cetini EM.; 2. varietate de brad. [Serb. ČETINA, cracă de brad].

USCAT³, -Ă, uscați,-te, adj. 1. Lipsit de umezeală; zbicit, zvîntat. Vara fusese secetă mare, cu călduri dogorîtoare, cu vînturi uscate. AGÎRBICEANU, S. P. 28. Hei, mare, apă sărată, Mai lasă-mă-afar-o dată, Să mai văz pămînt uscat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ♦ (Despre vreme, zile, anotimpuri) Lipsit de ploaie sau de zăpadă; secetos. Era un ger uscat, că sub picioare noroiul înțepenit al șoselei suna ca o nucă găunoasă. I. BOTEZ, ȘC. 72. ♦ (Despre gură sau gît) Care dă o senzație puternică de sete, de căldură; însetat. Se dădu la o parte și o întrebă cu glas uscat (uscat îi era gîtlejul, ca de-o sete). DUMITRIU, P. F. 40. Cu gîtul uscat m-am suit la bufet, cu gîtul uscat m-am întors. ALECSANDRI, T. I 95. ♦ (Despre plîns și despre ochi, p. ext. despre privire) Lipsit de lacrimi. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Deodată trăsări prin vis și-și strîmbă fața, scîncindu-se într-un plîns uscat. VLAHUȚĂ, N. 39. ♦ (Despre ten, piele, păr etc.) Lipsit de grăsime. ♦ (Despre tuse) Fără expectorație; sec. Aude prin părete tusa uscată a vecinului. C. PETRESCU, Î. II 262. ♦ (Despre voce, timbru, sunete) Rigid, spart, aspru. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră, tremurau și se zbăteau cu sunet uscat. SADOVEANU, O. I 330. Titu spunea și el ceva, cu glas uscat, fără să-și dea seama ce. REBREANU, R. I 247. ◊ (Adverbial) Îi zise uscat vizitiului care aștepta poruncă. DUMITRIU, N. 33. Îmi pare rău că nu l-am găsit pe tovarășul Duma, rosti uscat. GALAN, B. I 13. Cosașii sfîrîiau uscat în verdeață. SADOVEANU, O. I 314. ♦ (Despre pămînt) Neroditor, neproductiv, steril, sterp. 2. (Despre unele alimente) Care și-a pierdut apa (prin efectul timpului, prin aplicarea unor procedee de conservare etc.). Scăpasem de provizie uscată, de carnea sărată la butoi, de pesmeții pietroși în care ne rupeam dinții și ne sîngeram gingiile. BART, S. M. 96. Cît pentru legumă, avea niște cîrnați uscați de proaspeți ce erau. ISPIRESCU, la CADE. O pîne uscată pe masă. CREANGĂ, O. A. 98. O baniță de nuci uscate... hai, treacă de la mine. ALECSANDRI, T. I 318. 3. (Despre plante și despre părți ale lor) Lipsit de sevă, veșted, ofilit, îngălbenit. La maluri plutesc și acum, uitate de vreme, frunze uscate din toamna trecută. RALEA, O. 132. Foi uscate-n jurul tău să cadă rar, La ureche să-ți descînte un bondar. TOPÎRCEANU, B. 43. Prin frunzele uscate... trece-un freamăt ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. Pe lîngă lemnul uscat, arde și cel verde (= cei buni pătimesc adesea pe lîngă cei răi). ◊ (Substantivat, în expr.) A îndruga (sau a înșira la) verzi și uscate v. îndruga (1), înșira (4). 4. (Despre ființe sau părți ale corpului lor) Slab, uscățiv; (despre organe sau părți ale corpului) slăbit, atrofiat, închircit. E palidă, subțire și uscată și într-una se tînguie c-o voce slabă că nu-i priește aerul de la munte. SADOVEANU, B. 36. Celor bătrîni, abia le-a întins degetele uscate. CAMIL PETRESCU, U. N. 31. Spiru, înalt și îndoit, uscat ca un țîr, abil și iscoditor, vorbea în surdină c-o dulceață în glas, veșnic cu mîna pe inimă. BART, E. 291. ◊ Fig. De atunci rămas-am răzleț în lume, cu sufletul uscat, fără scop, fără dor, fără bucurie. GANE, N. III 127.

tremurător, ~oare [At: ANON. CAR. / Pl: ~i, ~oare / E: tremura + -(ă)tor)] 1 a (D. ființe sau d. părți ale corpului lor) Care tremură (1) Si: tremurat² (1), tremurând, (îvr) tremuratic (1), (înv) tremurăcios (1), tremuros (1). 2 a (Fig) Cuprins de o emoție puternică Si: cutremurat, înfiorat, tremurând (4), (reg) tremurat² (2). 3 a (Mai ales d. plante, frunze) Care se clatină (ușor) Si: tremurat² (3), tremurând (6). 4 a (D. ape) Care se unduiește ușor Si: tremurând (8). 5 a (D. lumini, astre, aer etc.) Care se mișcă (repede și intermitent) Si: licăritor, sclipitor, pâlpâitor, tremurat², tremurând (10). 6 a (D. sunete, melodii) Care vibrează Si: tremurând (12). 7 a (D. glas, vorbe) Care are variații de ton (din cauza unei emoții, a frigului etc.) Si: nesigur, șovăielnic, tremurat² (5), tremurând (14), (înv) tremurăcios (2). 8 sf (Pop) Plantă erbacee perenă din familia gramineelor, cu flori hermafrodite, verzui sau purpurii, dispuse în spiculețe care se leagănă când adie vântul și care crește prin pășuni, tufișuri și poieni Si: (reg) berbecuț, fâlfâitoare, iarba-cucului, iarba-iepurelui, iarbă-tremurătoare, lacrimile-lui-Christos, lacrima-miresei, măzăriche, parangin, parasin, ploșnicioară, ploșnițar, semincioare, tremurici (11) (Briza media). 9-15 av Tremurând (1, 3, 5, 7, 9, 11, 13).

FREMĂTA, freamăt, vb. I. Intranz. 1. (Despre frunze, p. ext. despre copaci și păduri) A produce freamăt. V. foșni. Un tei fremăta lin la o boare de vînt și trimetea miros puternic în odaia lui plină de lucruri vechi. SADOVEANU, O. IV 428. Îmi freamătă frunza, – iar apele-mi cîntă Și toate ca-n vis îmi apar. IOSIF, P. 3. Freamătă codrii de vuietul apelor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ◊ Fig. Doina fremăta în adîncuri. SADOVEANU, O. I 299. ♦ Tranz. A face să tremure, a mișca. Arinii și plopii își freamătă neliniștiți frunza. CAMIL PETRESCU, O. I 326. ◊ Fig. Ascult cum își freamătă cîntul Pădurea, părîul și vîntul. COȘBUC, P. II 89. 2. (Despre oameni) A se înfiora, a tresălta. Fremătînd întreagă, se ridică Cu ochii-ntunecați. TOMA, C. V. 146. ♦ (Despre colectivități) A se mișca, a se agita. Freamătă mulțimea-n sală, Vălurînd cu nerăbdare; Sună tobele puternic, Țipă vesele fanfare. IOSIF, T. 80. ◊ (Despre locul unde se agită o mulțime) Sala de cinematograf provincial... era plină, caldă, fremăta de zgomot stăpînit. DUMITRIU, N. 291. Clocoteau împrejurimile de zgomot și pînă dincolo de întinsurile Podenilor cîmpia fremăta ca un stup. MIHALE, O. 317.

TREMURARE s. f. Acțiunea de a tremura. 1. Tremur (1). O ciocîrlie se saltă în tremurarea aripilor în neclintit albastru. SADOVEANU, O. I 566. 2. Tremur (2); (referitor la vînt) adiere. Nu se simțea nici cea mai ușoară tremurare de vînt. SADOVEANU, O. VIII 50. [Era] o melodie dulce și subțire ca o tremurare de ape cristaline. id. ib. VII 90. Era de-ajuns o molcomă tremurare de vînt prin iarbă, ori un freamăt de frunză îngălbenită și ochii ni se umpleau de lacrimi. PĂUN-PINCIO, P. 125. 3. Tremur (3). Titu Herdelea amestecase o tremurare romanțioasă în cuvinte, ceva teatral și prefăcut, deși inima îi era într-adevăr sinceră. REBREANU, R. I 244. 4. (Rar) Înfiorare, cutremurare (de groază). Boierii-n tremurare Dau slujbe-n gînd lui dumnezeu., COȘBUC, P. I 196.

zgâlțâna [At: SĂM. IV, 2 / V: ~ni^[1], ~țăna, ~țăni, ~țina, ~țini, zgătina, zgăltăna^[2], zgâtina, zgâțâna, (reg) zgâțăna / S și: sg~ / Pzi: zgâlțân / E: ctm zgâlțâi și hâțâna] 1 vt (Pop) A zgudui (1). 2 vt (Reg; c. i. pomi) A scutura pentru a cădea fructele, frunzele etc. 3 vt (Reg; c. i. oameni) A risipi. 4 vr (Reg; îf zgâțâna) A tremura de bătrânețe. 5 vr (Reg; d. dinți) A clănțăni (1). corectat(ă)

FUGI, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug caii, duși de spaimă, și vîntului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Ipate... își fură copilul din covățică... și fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Fig. Zările se pierdeau într-o ceață ușoară spre care tremurau și fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADOVEANU, O. V 505. Norii fugeau goniți de vînturile din înălțimi. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (La imperativ sg., face narațiunea mai vie) Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Și fugi, zînele după dînșii. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pămîntul de sub picioare, se zice cînd cineva își pierde echilibrul și e gata să cadă sau, fig., cînd cineva se simte pierdut, cînd își pierde cumpătul. Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare și... dau să cad pe spate. CARAGIALE, O. II 312. A fugi mîncînd pămîntul = a fugi foarte repede. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor, cu dorința de a poseda etc. A-i fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dînșii. CREANGĂ, P. 99. 3.. Fig. (Despre vreme în general sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimțite. ▭ Sînt veacuri de cînd unii după alții anii fug. DAVILA, V. V. 189. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda (ca urmare a unei iluzii optice) prin fața ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare sau într-un vehicul). Pădurea fugea în două părți, desfăcută ca două aripi. SADOVEANU, O. IV 385. Trecem ca o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stîncile speriate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale în juru-i fug ca visuri. EMINESCU, O. I 92. 5. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o situație neplăcută; (despre un deținut) a evada; (despre un oștean) a dezerta. Capii mișcării... fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Iată-i, înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. BOLINTINEANU, O. 103. Alexandru Lăpușneanul... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd primejdia care trebuie evitată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine! COȘBUC, P. II 220. Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fată care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, fiindcă părinții noștri se scumpesc pentru două sălașe de țigani. ALECSANDRI, T. I 55. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se știe unde). Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. De urît mă duc de-acasă Și urîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. CREANGĂ, P. 141. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. Fugi, dragă, din ferești, Nu stă o fată mare în ochii bărbătești. ALECSANDRI, T. II 102. ◊ Expr. (Familiar) Fugi de aici! = a) pleacă! dă-mi pace!; b) nu mai spune! ce tot spui! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prostii de astea? VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. Fugi de-acolo! = nici gînd să fie așa! da de unde! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sustrage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul și umezeala dinăuntru, iar căsuța babei i se părea un palat. DUNĂREANU, N. 24. Dar tu, copilă, fii cuminte Și fugi de dragoste în mai! IOSIF, PATR. 65. Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Expr. A fugi printre (sau dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; fig. a se strecura cu dibăcie dintr-o împresurare, a nu se lăsa prins. Îi în stare să le fugă dintre degite, ca o șopîrlă. ALECSANDRI, T. II 20. – Forme gramaticale: (gerunziu) fugind și (rar) fugînd (ALEXANDRESCU, P. 149).

TREMUR s. n. 1. Mișcare repetată, ușoară și involuntară a corpului sau a unei părți a corpului, provocată de frig, de frică, de o boală etc.; tremurătură. Străduindu-se să-și stăpînească tremurul fălcilor, izbuti să gîfîie arătînd ușa: – Nici obrăznicia, tovarășe... nu ajută! GALAN, B. I 13. Îl apucase un fel de tremur nervos. BART, E. 76. De-al genei tale gingaș tremur Atîrnă viața mea de veci. EMINESCU, O. I 211. ◊ (Cu precizarea cauzei) A prins-o tremurul de ciudă. COȘBUC, P. I 252. Pe babă o și apucă un tremur de spaimă. CREANGĂ, O. A. 168. 2. Mișcare, clătinare, zguduitură ușoară și repetată a unui lucru. Tremurul frunzelor. ▭ Pălăria singură porni la vale, cumpănindu-se după tremurul și înmlădierile undelor. SADOVEANU, O. VIII 131. A mea e lacrima ce-n tremur Prin sita genelor se frînge. GOGA, P. 11. 3. Vibrație a glasului sau a unor sunete; vibrare. Glasul Mariei avea cîteodată ca un tremur de jale. SADOVEANU, O. IV 324. Toate istorisite cu sfîșietor tremur în glas. C. PETRESCU, A. R. 35.

ARS, -Ă, arși, -se, adj. 1. Distrus, mistuit de foc. E liniște pe dealuri Ca-ntr-o mînăstire arsă. COȘBUC, P. 1 222. Fără de a zice o vorbă, el apucă pe Făt-Frumos și-l azvîrli în nourii cei negri și plini de furtună ai cerului... Ars de fulgere – nu căzu din el decît o mînă de cenușă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Substantivat) Miroase a ars. ♦ Care prezintă o arsură. Un mutilat cu obrazul ars... se sprijină de mine. SAHIA, N. 20. ♦ Care a fost expus la acțiunea focului (cu un scop anumit). Cărămizi arse. ◊ Zahăr ars v. zahăr. ♦ Stricat de un foc prea iute. În loc să facă bucatele bune și potrivite... le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. ♦ (Despre un obiect de lemn, de metal etc.) Pe care s-au trasat, cu un instrument încălzit, anumite linii ori s-au gravat motive decorative; pirogravat. ♦ Înnegrit (de foc și. fum). ◊ (Substantivat) Scurto-groaso, Und’te duci? – Arso-n fund. De ce mă-ntrebi? (Căldarea și donița). TEODORESCU, P. P. 218. ♦ Înnegrit (de soare, de vînt); pîrlit, bronzat. Omul... ridică... ochii, albi și crînceni, în obrazul ars de soare, negru în umbra serii. DUMITRIU, N. 234. Era o zi de caldă primăvară... prin geam căzură rasele de soare Pe chipul ars al fetei de la țară. D. BOTEZ, în POEZ. N. 76. ♦ Decolorat (de soare, de vînt). Un păr ars de soare, des... îi făcea umbră frunții și ochilor. SADOVEANU, N. F. 54. 2. Fript. ◊ Expr. A sări (ca) ars = a sări repede, sub impulsul surprinderii sau al spaimei. Hamură sări ars din pat. SADOVEANU, O. I 501. Da ce-i acolo? strigă baba... Nurorile atunci sar arse în picioare, și cele mari încep a tremura ca varga, de frică. CREANGĂ, P. 11. 3. Ofilit, uscat. La dreapta și la stînga, pe muchii, copaci cu frunzele arse stăteau nemișcați în lumina tainică. SADOVEANU, O. I 366. Vîntul iar se curmase, pădurea pe margini stătea încremenită, arsă. GÎRLEANU, L. 30. ◊ Fig. (Despre obraz, buze etc.) O lacrimă stingheră se scurse din ochiul uscat al Surei. Simon își lipi portocala de obraz, înviorîndu-se. Spuse și el încet, cu buzele arse: «Tata ciștigă». SAHIA, N. 106. De lacrimi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Da mi-i milă de obraz Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. 4. Fig. (Mai ales despre inimă sau suflet) Zdrobit, pustiit. Arsă mi-i inima, risipite gîndurile... SADOVEANU, O. I 518. Ionel mergea Negru și sfărmat, Ars de supărat. COȘBUC, P. II 162. Și pe noi să ne lași tocma acum, străini, cu inima arsă și fără nici un sprijin? CREANGĂ, P. 79. Cine-a scornit doina Arsă i-a fost inima, Ca și mie acuma. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. Inima mi-i friptă, arsă După cel ce-i dus de-acasă, Inima mi-i arsă scrum După cel ce-i dus la drum. SEVASTOS, C. 79. ♦ (Neobișnuit, despre bătrînețe) Trist, întunecat; adînc. El, din dalbe Tinerețe, Pîn’la arse Bătrînețe, Fiu dintr-însul n-a făcut. TEODORESCU, P. P. 616. 5. Fig. Arzător, fierbinte. ◊ Expr. A-i trece sau a-i da (cuiva) un fier ars prin inimă = a simți dintr-o dată o mare tulburare sufletească. Fata, cum văzu furca, îi trecu un fier ars prin inimă. ISPIRESCU, L. 92.

TREMURÎND, -Ă, tremurînzi, -de, adj. Care tremură, tremurător. Cu mîinile tremurînde începu să culeagă din carne plăcile de plumb. SAHIA, N. 35. Se duse cu inima tremurîndă. ISPIRESCU, L. 165. ◊ (Poetic) Toamna frunzele colindă... Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă. EMINESCU, O. I 76.

MELÓDIC, -Ă adj., s. f. I. Adj. 1. (Muz.) Compus după regulile ritmului și ale modulației ; (sens curent) care ține de melodie (1), referitor la melodie; de melodie. Periodul melodic în la minore, cu care este învestit recitativul Magdalenei. . . este în contradicțiune cu simțul estetic al versurilor ce citarăm. FILIMON, O. II, 255. 2. Care are melodie (i); melodios ; p. ext. armonios. Cf. BARCIANU, V. Melodica șoptire a rîului ce geme, Concertul ce-l întoană al păsărilor cor, Cîntarea în cadență a frunzelor ce freme, Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor. EMINESCU, O. I, 8, cf. ȘĂINEANU, D. U., TIM. POPOVICI, D. M. Toate tremurau trezite de mișcarea melodică a acestui prietin neliniștitor din nopțile copilăriei. SADOVEANU, O. IX, 368, cf. 13. ◊ (Adverbial) Pe ritmuri persane în strofe-așezate, Melodic, coloarea coloarei răspunde. MACEDONSKI, O. I, 193. II. S. f. Ramură a științei muzicii care se ocupă cu studiul melodiei (1). Cf. TIM. POPOVICI, D. M. ♦ Felul în care este compusă o melodie ; tehnica melodiei. Deși diferite ca putere de exprimare, poetica și melodica din cîntecul popular formează un tot organic. CONTEMP. 1 953, nr. 365, 2/1. [În „Oedip”] îmbinarea între contrapunct, melodică, construcție și text este totală. ib. 1 956, nr. 503, 4/7. - Pl.: (I) melodici, -ce. - Din fr. mélodique.

MĂSEA ~ele f. 1) Fiecare dintre dinții mari, cu suprafață plată, situați în părțile laterale ale maxilarelor; molar. * ~ de minte fiecare din utlimele patru măsele care apar la sfârșitul adolescenței. A trage (sau a lua) la ~ a consuma băuturi spirtoase în cantități mari; a avea slăbiciunea băutului. Nici pe o ~ (sau nici cât a-i pune pe o ~) foarte puțin; o nimica toată. A clănțăni din ~ele a tremura de frig. 2) Obiect sau unealtă asemănătoare cu un dinte de acest fel. 3): ~eaua-ciutei mică plantă erbacee din familia liliaceelor, cu flori divers colorate și frunze cu pete roșii-brune. [G.-D. măselei] /<lat. maxilla

PRUN, pruni, s. m. Pom din familia rozaceelor, cu flori alb-verzui și cu fructe cărnoase, cu sîmbure mare; lemnul lui, de esență tare, e folosit la fabricarea mobilei, a bastoanelor etc. (Prunus domestica). Trei pruni frățîni ce stau să moară, Își tremur’ creasta lor bolnavă. GOGA, P. 19. Am găsit-o ieri în prun, Dar – să nu grăbiți ocara! I-am luat în pripă scara. COȘBUC, P. I 200. Frunză-n prun, frunză sub prun, Ian ieși, mîndră, pînă-n drum! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 411.

țânțar¹ sm [At: PSALT. HUR. 89^r/20 / V: (înv) țin~ / Pl: ~i / E: ml zanzalus] (Ent) 1 (Șîs ~ obișnuit, ~ vulgar, muscă ~ă a) Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul și picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, cu aparat bucal pentru înțepat și supt, ale cărei larve sunt acvatice, iar adulții hematofagi (Culex pipiens). 2 Nume dat unei specii de țânțar¹ (1), care produce înțepături foarte dureroase Si: (reg) arșiță (Culex annulatus). 3 (Șîs ~ anofel) Gen de țânțar¹ (1) caracterizat prin poziția lui oblică în timp de repaus, dintre care unele specii transmit, prin înțepături, malaria (Anopheles maculipennis, Anopheles sacharovi). 4 Țânțar¹ (1) mic care tremură din picioare când stă pe loc Si: (reg) bâțan (1), zgribulici (Chironomus leucopogon). 5 Țânțar¹ (1) foarte mic Si: (reg) morniță (Ceratopogon publicarius). 6 Țânțar¹ (1) ale cărui larve produc gogoși pe frunzele de tei (Hormomya fagi). 7 (Îc) ~ de pădure Nume dat insectei Anopheles bifurcatus. 8 (Îc) ~ mic (sau mânâțel) Specie de țânțar¹ (1) foarte mic și care se adună uneori în roiuri Si: (reg) nouraș, țânțăraș (3), țânțărel (Chironomus stercorarius). 9 (Îc) ~ de baltă Țânțar¹ (1) ale cărui larve transparente trăiesc în apă (Corethra plumicornis). 10 (Pop; îe) ~ul cu cântări te sărută Se spune despre o persoană care vorbește cu blândețe, dar care, pe ascuns, face rău. 11 (Pop; îe) Nici o frică De furnică, De ~ Nici habar Se spune despre cei care se laudă cu acțiunile lor, dar care, în realitate, nu pot face nimic. 12 (Pop; îe) ~ul cu armăsarul (sau cu măgarul) Se spune despre cei care încearcă să asocieze două persoane sau să îmbine două lucruri total diferite. 13 (Pop; îe) Strecură ~ul și înghite armăsarul (sau cămila) Se spune despre cei care se feresc să facă greșeli mici, dar fac greșeli mari. 14 (Pop; îe) Încornorează ~ul, De ți-l face cât măgarul Se spune despre cei care exagerează proporțiile unui lucru, ale unei fapte etc. 15 (Pop; îe) Unge-te cu untură de ~ trăsnit Se spune, în glumă, celui care se vaită de o boală ușoară. 16 (Îe) A face din ~ armăsar A exagera. 17 (Îe) A avea puterea ~ului A fi slab, fără putere fizică. 18 (Îe) A fi (gras) ca un ~ A fi slab la trup. 19 (Îe) A ține (pe cineva) cu untură (sau cu mațe) de ~ A hrăni rău (pe cineva). 20 (Îs) Untură de ~ Se spune în batjocură celor slabi la trup. 21 (Reg; îe) A intra (sau a veni) ~ii în casă, a intra un car de ~i A intra frigul pe ușă. 22 (Reg; îc) ~-mare (sau ~-lăbănat, ~-mășcat) Țânțăroi (1) (Tipula oleracea). 23 (Îc) ~-de-apă Nume dat unei specii de libelulă cu pântecele subțire, albăstrui strălucitor, cu aripile castanii și verzui Si: (reg) căluș (24), păuniță (Calopteiyx splendens). 24 (Îae) Efemeră (Ephemera vulgata). 25 (Reg; șîs ~ de apă, ~ de baltă) Insectă asemănătoare cu țânțarul¹ (1), cu picioarele foarte lungi, care umblă cu o mare iuțeală pe suprafața apei Si: (reg) fugău (2), gonaci (8) (Hydrometra paludum). 26 (Trs; Buc; șîs ~ mare) Tăun¹ (Tabanus bovinus). 27 (Reg) Strechea vitelor (Hypoderma bovis). 28 (Reg) Viespe (Vespa vulgaris). 29 (Reg) Cosaș de dimensiuni mari, verde, cu antenele lungi și corpul mai scurt decât aripile (Locusta viridissima). 30 (Reg) Cosaș de dimensiuni mici, cu antenele de lungimea corpului, care produce sunete caracteristice puternice, mai ales seara (Locusta cantans). 31 (Reg) Cosaș de culoare brună, cu abdomenul mai gros, având o muchie pronunțată, cu aripile mai înguste Si: (reg) călușel (Decticus verrucivorus). 32 (Ban; gmț) Epitet pentru o pesoană sprintenă în mișcări. 33 (Mol; mai ales art) Numele unui dans popular. corectat(ă)

ÎNFIORA, înfiorez și înfior, vb. I. 1. Tranz. A face ca cineva să fie cuprins de fiori (de frică, de groază), a băga în fiori; a speria, a înfricoșa. El se văzu puternic, pe-un armăsar călare, Înfiorînd cu spada-i popoare numeroase. ALECSANDRI, P. A. 137. Vaietele... poporului... îl înfiorară de frică. BĂLCESCU, O. II 62. ◊ Fig. Furia poporului era sălbatică, strigătele de «moarte ucigașilor» înfiorau ulițele. CAMIL PETRESCU, O. II 477. Prin papura verde, prin țipirigul înflorit, strigătul păsărilor de baltă înfiora zarea. DUNĂREANU, CH. 210. ◊ Refl. Alei! oameni buni, zise cucoana înfiorîndu-se. CREANGĂ, P. 330. Iubirea de moșie e un zid, Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Bainzid! EMINESCU, O. I 147. Otravă! strigă ea înfiorîndu-se. NEGRUZZI, S. I 162. 2. Refl. Fig. A suferi o impresie puternică, a se pătrunde de un sentiment adînc; a se tulbura, a se emoționa. M-am înfiorat de mulțămire. SADOVEANU, N. F. 173. Se înfiorau uneori, privind în apa limpede ca într-o oglindă fermecată. BART, E. 167. ◊ (Personificat) Codrii se înfiorează de atîta frumusețe. EMINESCU, O. I 142. ◊ Tranz. Primiră vestea cea bună cu sufletele înfiorate de bucurie. SADOVEANU, O. VII 113. O șoaptă prinde să-nfioare Umila ta singurătate. TOPÎRCEANU, B. 65. 3. Tranz. A face să se miște ușor, să tremure. Vîntul nopții înfioară Cetină și cetioară. DEȘLIU, M. 61. Înfiorate de vînt, umezite, pletele sale luciră în noapte argintiu, parcă pudrate de o pulbere de lumină. MIHALE, O. 365. Adierile înfioară frunzele abia simțite. C. PETRESCU, S. 17. ◊ Fig. Și gemet înfioară firea, Prelung și greu ca o furtună. GOGA, P. 25. ◊ Refl. Strălucirea dimineții se stînsese și luciul se înfiora tot mai prelung. SADOVEANU, N. F. 101. Avea uneori tresăriri mici și i se înfiorau nările. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 129. ◊ (Poetic) Pe ferestre se înfiora argintul luceafărului de ziuă. CAMILAR, TEM. 144. – Pronunțat: -fi-o-.

MĂSELÁRIȚĂ¹ s. f. 1. Plantă erbacee otrăvitoare din familia solanaceelor, cu flori galbene pătate cu violet și ale cărei semințe și frunze sînt întrebuințate de popor contra durerilor de măsele; (regional) măselar, măsălare, măsălniță, măsălarniță, nebunariță, sunătoare (Hyoscyamus niger). Cf. LB. Îndată au început sămnile otrăvei ce are masálarița, adică amețeală, tremur, dureri cumplite și altele încă (a. 1 827). IORGA, C. I. II, 181, POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, GRIGORIU-RIGO, M. P. I, 105. Se fierbe. . . sămînță de măselariță și se aburește gura deschisă. PAMFILE, B. 46. Peste temelii au crescut tufe de scăi și de măsălariță. C. PETRESCU, R. DR. 96. Apa bună o găsim la fîntîni pe care le cunoaștem numai noi; celelalte, rămase în ființă, au fost otrăvite cu măselariță și cucută. SADOVEANU, O. XIII, 987, cf. 807. Avea de mers cu soarele drept în creștet ca o jumătate de ceas de-a lungul apei, lâsînd în urmă doar smocuri de pelin, măselariță și alior. CAMIL PETRESCU, O. II, 584. 2. (Regional) Măseaua coasei (Negrești-Satu Mare), ALR SN I h 50/346. – Pl.: măselarițe. – Și: (regional) măsălariță s. f. H II 252, V 389, 415, VII 480, XII 148, ALR I 1927/35, 174, 217, 251, 285, 302, 315, 558, 840. – Măsele (pl. lui măsea) + suf. -arițâ.

DUD, duzi, s. m. Copac cu frunze ovale, cu fructe mici, albe sau negre, cărnoase și suculente, cultivat la noi mai ales pentru frunzele lui care constituie hrana viermilor de mătase (Morus); agud. Frunza dudului începu să se miște fîșîind. PREDA, Î. 162. Are să s-arăte în umbrar, subt dudul cel bătrîn... războiul de țesut. SADOVEANU, P. M. 141. Înalții duzi din fundul grădinii... își tremurară frunzișul, de bucurie, văzîndu-mă. ANGHEL, PR. 8.

2) trémur, a -á v. intr. (lat. trémulo, trĕmuláre, it. trémolo, -láre, pv. tremblar, fr. trembler, sp. temblar. V. cutremur. Cp. cu scutur, ustur, vîntur). Îs agitat de mișcărĭ micĭ și dese (ca frunza de plop la vînt, ca o dușamea căreĭa ĭ-a putrezit sprijinu, ca un om scuturat de micile și desele convulsiunĭ ale frigurilor saŭ de frig saŭ de frică saŭ de furie: dușameaŭa tremură, bolnavu tremură, vocea îĭ tremura de frică, de furie. Vibrez: coarda tremura. Fig. Mă tem: tremur să nu mă prindă. – Vechĭ și a se tremura după vsl. (sŭ)-trensti sen, a se cutremura.

TRESTIE, trestii, s. f. Plantă erbacee din familia gramineelor, care crește pînă la 3-4 m înălțime, cu tulpina dreaptă, lemnoasă, goală în interior, cu frunze lungi, tăioase pe margini, cu flori în buchete la vîrful tulpinii, cu semințe aripate; crește în soluri umede, pe marginea lacurilor sau în ape liniștite, puțin adînci și este întrebuințată la diverse împletituri și îngrădituri (Phragmites communis); stuf. Păduri de trestii, ascuțite-n vînt, Se nasc și mor, în soare și viforniți. DRAGOMIR, P. 25. Trestiile galbene... foșneau atingîndu-și pămătufurile. SADOVEANU, O. VI 527. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină... Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 54. ◊ (În metafore și comparații) Era înaltă, subțire trestie, cu ochi verzi. STANCU, D. 11. ◊ (Și în forma compusă trestie-de-baltă) Simțeam cum bolta se-nfioară, cum sînu-i uriaș tresaltă, Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie-de-baltă. GOGA, C. P. 10. Mijlocul tău ca trestia-de-baltă și mersul tău ușor. DELAVRANCEA, A. 59. ◊ Compuse: trestie-de-cîmpuri (sau trestie-mică) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze late, cu flori verzi-deschise, violete sau purpurii; crește prin fînețe, pe margini de păduri și pe malurile rîurilor (Calamagrostis epigeios); trestie-de-zahăr = plantă erbacee, din familia gramineelor, cultivată în țările calde ca plantă industrială, din al cărei suc se fabrică zahăr (Saccharum officinarum). Încă din 1512 s-a început importul de negri din Africa pentru plantațiile de ananas, trestie-de-zahăr, cafea. RALEA, O. 28. Exploata zeci de moșii și visa culturi rare de orez și trestie-de-zahăr în țara noastră. SADOVEANU, E. 173; trestie-de-mare sau trestie-spaniolă = plantă din familia palmierilor, cu tulpina lemnoasă, foarte lungă, subțire și flexibilă, din care se fac bastoane și împletituri (Calamus Rotang). (Eliptic) O luă spre Jidovița agale... învîrtind între degete un baston de trestie. REBREANU, I. 60; trestie-mirositoare = obligeană.

SEVĂ s. f. 1. Lichid încărcat cu săruri minerale, care circulă în vasele plantelor, constituind hrana acestora. Bogată urcă seva în tulpini, Vestind o primăvară fără seamăn. BENIUC, V. 64. Ultima scînteie a tinereții tremura în el ca cea din urmă sevă într-un arbore ce se va usca. SADOVEANU, M. 126. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroși, abia ducîndu-și zilele în pămîntul lor pietros, din care nu mai vine seva să le reînvieze frunzele pălite, albicioase. BART, S. M. 54. 2. Fig. Putere, vigoare, energie, vlagă. În munte, la altitudinea aceea unde ne duceam să găsim cucoșii sălbatici, seva primăverii încă nu pornise, deși ne aflam la începutul lunii mai. SADOVEANU, V. F. 43. Pentru noi ceilalți, va rămîne numai amintirea copilului, cînd roșind cu sfiiciune de fată, cînd neliniștit de atîta viață cîtă îi înfierbînta vinele de sevă. C. PETRESCU, Î. II 48.

MESTEACĂN s. m. I. (Bot.) 1. Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile și cu frunze verzi-cenușii, care crește în regiunile deluroase și subalpine; (livresc) betulă (Betula verrucosa). Iacov iară luo nuiale verzi de mesteacăn, de alun și de castan. PALIA (1 581), 121/18, cf. CUV. D. BĂTR. I, 293. Are atîția măstacăni crescuți, cît să pare că iaste o grădină pe un munte de piatră. CANTEMIR, HR. 374, cf. GCR I, 356/33, IORGA, S. D. XIV, 270, BUDAI-DELEANU, LEX. Acel sat îi aproape de un codru foarte frumos cu mulți măstacăni. KOGĂLNICEANU, S. 5. Mastacănul jalnic se zbuciumă, se-ndoiește Scrîșnește și plesnind cade. DACIA LIT. 145/3. Pădure mare de gîrneațâ, fag și mesteacăn, ca de o palmă în retez (diametru). I. IONESCU, P. 492. O dumbravă de mesteceni formează poarta acestui rai pămîntesc. BOLINTINEANU, O. 321. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei sînt pline de această prețioasă zburătoare. ODOBESCU, S. III, 33, cf. BARONZI, L. 138. A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. Își tremură frunzulița cîțiva mesteacăni subțiri, crescuți pe vîrfurile munților. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Muguri de mesteacăn. BIANU, D. S. Am văzut felezeie făcute. . . din mlădițe subțiri de mesteacăn. PAMFILE, A. R. 216. Înainte de a se colora lucrurile în roșu, se colorează galben prin ajutorul frunzei de mesteacăn. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 119. Cosașii dormeau sub mesteceni, pe deal. GALACTION, O. 344. Printre mesteacănii și fagii subțiri, se vedea satul. C. PETRESCU, R. DR. 53. Flăcăi chipeși, mlădioși și înalți ca niște pui de mesteacăni. I. BOTEZ, B. I, 122. Mestecenii din deal, de la spatele casei, spre asfințit, stăteau neclintiți, cu crengile răsfirate în jos. SADOVEANU, O. V, 333. Vîntul trecu șușuind prin crengile subțiri ale mestecenilor din preajmă. id. ib. X, 523, cf. V. ROM. septembrie 1 954,125. Locurile. . . erau toate împănate cu păduri de fagi, paltini, carpeni, mesteceni. MARIAN, T. 279. Ungerea cu dohot, care se capătă din arderea coajei de mesteacăni. ȘEZ. II, 69, cf. XV, 84. Huci de mesteacăn. ALRM SN I h 405. ◊ Mesteacăn (alb) = specie de mesteacăn cu scoarța de culoare albă vie, strălucitoare (Betula alba). Cf. COTEANU, PL. 31, LB, LM. Mesteacănul (Betula alba) crește și la munți, printre brazi. ȘEZ. XV, 84. Mesteacăn negru = specie de mesteacăn cu scoarța de culoare brună (Betula carpatica). PANȚU, PL., cf. SIMIONESCU, FL. 85. Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt pînă la un metru, care crește în regiunile alpine (Betula humilis). Cf. SIMIONESCU, FL. 292. Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust înalt pînă la o jumătate de metru (Betula nana). Cf. id. ib. 292, DS. Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie cu pete albe; mestecănaș (2) (Betula pubescens). Cf. PANȚU, PL., DS. ◊ F i g. (Cu aluzie la scoarța de culoare albă a arborelui) Nu mai sînt așa de tînăr, nu mai sînt așa de sprinten, Văd la tîmpla mea mesteceni. LESTEA, A. 139. (E x p r., regional) A-i ieși (cuiva) mestecenii = a încărunți. BREBENEL, GR. P. Nu te mai ținea tînăr, că ți-o ieșit mestecenii. id. ib. ♦ Lemn de mesteacăn (I 1). M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn. CAMIL PETRESCU, U. N. 241. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VII, 273. ♦ Crengi (flexibile) de mesteacăn (I 1). Mătură de mastacăn. ALR II/I MN 150, 3 934/836. 2. (Prin Olt.) „Oțetar, salcîm”. LEXIC REG. 42. II. (Regional) Epitet dat unui cal de culoare albă (Mateiaș-Rupea). Cf. UN. V, 211. De unde ai cumpărat mesteacănul ăla? ib. III. (Prin Transilv.) Numele unui vînt (H XVII 10) care bate dinspre nord (ib. XVIII 106). – Pl.: mesteceni (regional meșteceni, VÎRCOL, V. 96), mesteacăni și (regional) mestecini. – Și: (regional) mesteácăl (ALR I 1 930/156) s. m., mesteácă (DR. IV, 481, ALR I 1 930/231, 516, ALR II 6 397/95) s. f., mesteác (ALR I 1 930/402, 420, 708, ALR II/I MN 150, 3 934/414), măsteăcăn, măstcác, măstăcăn, măstác (GR. S. I, 179, ALR I 1 930/24, 30, 35, ALR II/I MN 150, 3 934, ALR II 6 397/29) s. m. – Lat. mastichinus „de mastic”. Pentru explicarea formei românești, cf. CDDE.

nas¹ sn [At: PSALT. HUR. 99^v/5 / Pl: ~uri, (înv) ~ure / E: ml nasus] 1 Parte proeminentă a feței, situată între obraji, gură și frunte, servind ca organ de respirație și ca organ olfactiv Si: (îrg) nară (9), (arg) nasuliu (8). 2 (Pex) Bot al unor animale Si: (îrg) nară (10). 3 (Îs) ~acvilin (sau coroiat, cocârjat) Nas (1) cu vârful încovoiat, ca ciocul acvilei. 4 (îs) – ascuțit Nas (1) lung și subțire. 5 (Pop; îcs) Suflarea ~ului fără degete Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 6 (Pop; îcs) -ul la prășit Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 7 (Îlav) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva) sau sub ~ În imediata apropiere. 8 (Îlav) În fața cuiva. 9 (În legătură cu verbe ca „a vorbi”, „a cânta”; îlav) Pe ~ Cu timbru nazal. 10 (Îlv) A avea ~ sau a-și ridica ~ul A îndrăzni. 11 (Îe) A strâmba (sau a cârni) din ~ sau (rar) a-și cârni ~ul A-și manifesta nemulțumirea, dezaprobarea, disprețul. 12-13 (Îe) A da (sau a băga) pe sub ~ A mânca (cu lăcomie). 14 (Îe) A-i da (cuiva) și pe gură și pe ~ A da cuiva mai mult decât îi trebuie Si: a îmbuiba. 15 (Îe) A râde pe sub ~ A râde pe ascuns, discret. 16 (Îe) A nu vedea de ~ Se spune în bătaie de joc, atunci când cineva nu vede un lucru aflat chiar în apropierea sa. 17 (Îae) A fi neatent. 18-19 (Îe) A nu vedea mai departe de(cât) lungul ~lui (A fi prost sau) a fi limitat din punct de vedere intelectual. 20 (Îae) A fi neprevăzător. 21-22 (Îe) A (nu)-și cunoaște (sau ști) lungul ~ului A (nu) ști să-și limiteze pretențiile. 23-24 (Îae) A (nu) fi modest. 25-26 (Îae) A (nu)-și da seama de măsura pe care trebuie să o păstreze față de alții. 27-28 (Pex; îae) A (nu) se comporta cuviincios. 29-30 (Îae) A (nu)-și da seama de câte este în stare să facă cu forțele proprii. 31 (Fam; d. oameni; îe) A-și arăta sau a(-și) scoate ~ul (la iveală) A se arăta undeva unde nu a mai fost văzut de mult timp Si: a apărea. 32 (Îe) A da cu ~ul (pe undeva sau prin ceva) A trece în grabă pe undeva. 33 (Îae) A trece întâmplător pe undeva. 34 (Îe) A da cu ~ul de ceva A întâmpina o dificultate. 35 (Îe) A da ~ul (cu ceva) A lua cunoștință de ceva. 36 (Îae) A se familiariza cu ceva. 37 (Îe) A da ~ul cu cineva A se întâlni cu cineva pe neașteptate și de obicei fără a dori. 38 (Îe) A avea lumânări la ~ Se spune despre cineva care este încă un copil. 39 (Îae) Se spune despre cineva care se comportă copilărește, prostește. 40 (Îe) A-și beli (sau jupui, rupe) ~ul A fi în primejdie. 41 (Îae) A se păcăli. 42 (Îae) A o păți. 43 (Fam; îe) A-și băga (sau a-și vârî) ~ul (undeva) sau în (ori la) ceva sau unde nu-i fierbe oala A se amesteca într-o problemă, afacere etc. care nu-l privește. 44 (Îe) A-i da (cuiva) peste ~ sau a da (sau a pune cuiva, ceva) peste ~, a scoate (cuiva ceva) pe (ori prin, pe sub) ~, a(-i) trece (cuiva ceva) pe sub ~, a-i freca (ceva) sub ~, a-i trage una (ori un ibrișin) pe la ~ A face pe cineva să simtă că nu s-a purtat cum se cuvine. 45 (Îae) A-i face cuiva aluzii răutăcioase. 46 (Îae) A-i reproșa cuiva ceva cu răutate. 47-48 (Îe) A (nu) (-i) da ~ (cuiva) A (nu) permite cuiva să fie prea familiar, prea îndrăzneț sau obraznic. 49 (Îe) A-și lua ~ul la purtare sau a(-și) lua ~, a-și lungi ~ul A deveni prea îndrăzneț. 50 (Pex; îae) A se obrăznici. 51 (Îe) A umbla (sau a fi, a se ține, a merge) cu ~ul pe sus (sau în vânt) sau a-și ține (ori a-și ridica, a-și purta etc.) ~ul (pe sau în) sus A fi îngâmfat. 52 (Îae) A fi obraznic. 53 (Îae) A fi sfidător. 54 (Îe) A pune (sau a lăsa) ~ul în jos (sau în pământ) A se rușina. 55 (Îae) A se simți vinovat. 56 (Îlav) Cu ~ul (lăsat) în jos Rușinat. 57 (Îal) Umilit. 58 (Îe) A(-și) pleca ~ul A se umili. 59-60 (Îe) A (nu) avea ~ A (nu) îndrăzni. 61-62 (Îae) A (nu) avea autoritate, trecere, credit. 63 (Reg; îe) A avea (sau a fi cu) ~ de câine A fi fără rușine. 64 (Îe) A tăia (sau a frânge, a rupe, a scurta, reg, a tâmpi) (cuiva) ~ul A pune pe cineva la locul lui. 65 (Pex) A umili pe cineva. 66 (Îae) A pedepsi pe cineva. 67 (Îe) Să-mi tai ~ul dacă... Se spune pentru a întări o afirmație sau negație. 68 (Îe) A-i crește (cuiva) ~ul cel tăiat A se obrăznici din nou, după ce a fost mustrat, pedepsit. 69 (Fam; îe) A-i cădea (sau a-i pica, rar, a i se muia cuiva) ~ul A-și pierde mândria. 70 (Fam; îae) A-și pierde îndrăzneala. 71 (Fam; îae) A rămâne rușinat. 72 (Fam; îae) A rămâne umilit. 73 (Fam; îe) Nu-ți pică sau nu-ți cade ~ul ori nu-ți ia din ~ Nu ți se întâmplă nimic. 74 (Fam; îae) Nu-ți pierzi din demnitate. 75 (Îe) A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarea) la ~ A fi foarte îngâmfat. 76 (Rar; îe) A-și face -ul mătură A-și pierde omenia. 77-78 (Îe) A (nu) fi (sau face) de ~ul (cuiva) sau a (nu)-i fi de ~ A (nu) fi potrivit cu cineva. 79-80 (Îae) A (nu) fi destul de bun pentru cineva. 81 (Îlv) A-i fi (rușine) pe la ~ A se rușina. 82 (Îlv) A da ~ul (să...) A îndrăzni. 83 (Îe) A-i râde (cuiva) în ~ A-i râde cuiva în față, bătându-și joc de el. 84 (Îe) A se întâlni (sau a da) ~ în ~ (cu cineva) A se întâlni față în față cu cineva pe neașteptate. 85 (Îlav) ~ în ~ Față în față cu cineva. 86 (Reg; îe) A-și duce ~ul undeva A răspunde de ceva. 87 (Reg; îae) A păți rușine pentru ceva. 88 (Îe) A-i întoarce (cuiva) ~ul A ignora în mod voit și ostentativ prezența cuiva. 89 (Îae) A manifesta dispreț față de cineva. 90 (Îe) A-i da (cuiva) cu ardei (sau cu chibritul, cu frunză de tutun, cu ceva) pe la ~ A supăra pe cineva. 91 (Îae) A întărâta pe cineva. 92 (Îe) A stoarce cuiva ceapa (sau lămâia) în ~ sau a-i freca cuiva rădichea la ~ A înfrunta vehement pe cineva. 93 (Îlv) A-și umfla ~ul sau a-i tremura (ori a-i fumega) cuiva ~ul, a-i veni (cuiva) muștarul (ori musca) la ~, a fi (sau a umbla) cu țâfna la (sau în) ~, a-i da (cuiva) dracul cu coada pe la ~ A se supăra. 94 (Îal) A se înfuria. 95 (Îe) A-i sări (cuiva ceva) în ~ A fi supărăcios, sensibil. 96 A se simți jignit. 97 (Îe) A cădea cu ~u-n terci sau a-și turti ~ul, a lua în ~ (rușinea) A-și pierde reputația. 98 (Îae) A păți ceva rușinos. 99 (Îe) A-i da (sau a-i ajunge, a-i mirosi cuiva) pe sub ~ A se simți jignit. 100 (Îe) A-i sta (cuiva) ca piperu-n ~ A nu-i fi pe plac cuiva. 101 (Îe) A fi cu ~ul de ceară A se supăra ușor și din nimic. 102 (Îae) A fi mofturos. 103 (Îae) A fi timid, rușinos. 104 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva) ceva pe ~ sau (înv) a vărsa ceva pe ~ A o păți. 105 (Rar; îlv) A-i da (cuiva) cu luleaua în ~ A nesocoti. 106 (Îal) A disprețui. 107 (Reg; îlv) A prinde (pe cineva) de ~ A mitui pe cineva. 108 (Îe) A-i pune (cineva) belciug(ul) în ~ sau (reg) a-i atârna (cuiva) cinghelul (sau iabașaua) de ~ A conduce pe cineva după voie. 109 (Îae) A obliga pe cineva la o acțiune, mituindu-l. 110 (Îe) A duce (sau a purta, a târî, a ține pe cineva) de ~ A stăpâni pe cineva, determinându-l să acționeze într-un anumit fel. 111 (Îae) A purta pe cineva cu vorba Si: a amăgi. 112 (Îae) A înșela pe cineva. 113 (Reg; îe) A duce (sau a trage) pe cineva cu ~ul la teică A da în judecată pe cineva. 114 (Îe) A-i trânti (sau a-i închide, a-i da cuiva cu) ușa-n ~ A refuza să primească pe cineva. 115 (Îae) A goni pe cineva cu dispreț. 116 (Îae) A pleca supărat, trântind ușa. 117 (Îlv) A-i da (cuiva) cu cădelnița pe la ~ A linguși pe cineva. 118 (Îlv) A da (sau a trece cuiva ceva) pe la (sau pe lângă) ~ A tenta. 119 (Îal) A amăgi. 120 (Îe) A umbla (sau a fi) cu plosca (ori cu țuica) la (sau în) ~ sau a puți a ~ belit, a-i ieși cuiva vinul în ~ A fi bețiv. 121 (Gmț; irn; îe) Îi curge untura (sau îi dă grosul) pe ~ Se spune despre oamenii slabi. 122 (Îe) Cu ~u-n șold, cu mâna-n vânt Se spune despre ceva nepotrivit. 123 (Îlv) A scoate panglici pe ~ A exagera. 124 (Îal) A minți. 125 (Îe) A se întoarce (de undeva) cu ~ul în jos A se întoarce rușinat. 126 (Fam; îe) Să-ți fie de ~! Se spune pentru a arăta că unei persoane ar trebui să-i fie rușine. 127 (Îe) A-i trece (cuiva) pe la (sau pe lângă) ~ A-i trece pe dinaintea ochilor. 128 (Îae) A pierde un prilej favorabil. 129 (Îe) A se împiedica de ~ A avea nasul (1) excesiv de lung. 130 (Fam; îe) A arunca ceva cuiva în ~ A-i spune cuiva ceva în față fără menajamente. 131 (Îe) Nu miroase a ~ de om Nu e faptă de om vrednic. 132 (Mol; îc) ~ul-vlădichei Partea posterioară a coloanei vertebrale la păsări, de unde cresc penele cozii Si: târtiță. 133 (Bot; pop; îc) ~ul-curcanului Moțul-curcanului (Polygonum orientale). 134 (Bot; pop; îae) Busuioc-roșu (Amarantus caudatus). 135 (Bot; îrg; îc) ~-de-cocor Greghetin (Geranium pratense). 136 (Fig) Miros dezvoltat, fin. 137 (Fig) Simț de orientare dezvoltat în împrejurări dificile. 138 Capacitate de intuire exactă a unei situații. 139 (Pop) Trompă de elefant. 140 (Prin sinecdocă) Față. 141 (Pex) Cap. 142 (Pan) Parte anterioară a corpului unei nave sau a fuselajului unui avion. 143 (Buc; pan) Parte din vârf a opincii, strânsă cu nojițe Si: (reg) gurgui. 144 (Reg; pan) Vârf al securii. 145 (Pan) Căpăcel care apără împotriva vântului gura unui coș de aerisire. 146 (Reg; lpl) Colțuri ale scoabei. 147 (Reg) Picior al plugului de la piuă, în care se prind aripile. 148 (Teh) Proeminență pe o piesă sau pe un organ de mașină care servește fie la ghidarea, ridicarea sau distanțarea unei alte piese sau a unui alt organ al aceleiași mașini, fie la fixarea acestora într-o anumită poziție.

RESIMȚI, resimt, vb. IV. 1. Tranz. A simți. Îmi tremură mîna ca și cînd prin descrierea crimelor aș resimți eu, în locul ucigașilor, remușcările conștiinței. HASDEU, I. V. 175. Impresiune ce resimte cîmpeanul care, trecînd prin pădure, vede deodată... un dobitoc mare și negru. ODOBESCU, S. III 134. ◊ Refl. (Neobișnuit) De-o năprasnică putere mă resimt însuflețit. MACEDONSKI, O. I 29. Zefirii pintre frunze cu-a lor aripi răcoroase Răspîndesc un dulce sunet pe natură-nveselind Și la glasul lor făptura se resimte înviind. NEGRUZZI, S. II 13. 2. Refl. A simți urmările, consecințele unei împrejurări anterioare. Și auzul se resimte de vibrări asurzitoare, De răsunetul metalic al tam-tamului de bronz. ALECSANDRI, P. III 84. ♦ A se face simțit, a avea repercusiuni. Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adînci ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74.

A FREMĂTA freamăt intranz. 1) (despre frunze, păduri, ape etc.) A produce un zgomot ușor și înăbușit, mișcându-se încet (sub actiunea vântului, ploii etc.). 2) (despre grupuri de oameni) A-și exprima atitudinea (mai ales dezaprobarea) prin agitație și murmur. 3) (despre persoane) A fi cuprins de o emoție puternică; a palpita; a vibra. 4) fig. A se mișca în tremur. /Din freamăt

VERDE², verzi, adj. I. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau în general a vegetației proaspete de vară. Apoi ridică ochii, ferindu-și-i, cu mîna la tîmplă, de lumina lămpii. Avea ochi frumoși, verzi, iar cute timpurii i se brăzdau de jur împrejurul feței. DUMITRIU, N. 34. Și-n fund lunca de lozii verde deschisă, înecată de aurul soarelui. SADOVEANU, O. VII 369. Apa mării tremură spre zări, Verde și adîncă. TOPÎRCEANU, B. 84. Tînguiosul bucium sună... îi răspunde codrul verde Fermecat și dureros. EMINESCU, O. I 209. Masa verde v. masă¹ (1). ◊ Expr. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) v. cal (1). A nu mai călca iarba verde v. călca (I 1). A vedea stele verzi v. stea (I 1). La moșii ăi verzi v. moș (II 3). ♦ (Despre persoane, de obicei cu determinarea «la față») Palid. Era verde la față. DUMITRIU, N. 123. Ce vînt te bate de ești verde la față?... Nu-ți merge bine, nu-ți priește mîncarea, te bate cineva? MIRONESCU, S. A. 60. Cum auzii eu de «Iunion»), mă făcui verde la față. CARAGIALE, O. I 46. 2. (Despre plante sau părți ale lor, în opoziție cu uscat) Plin de sevă, viu. Tot ce-i verde s-a usca, Rîurile vor seca. ALECSANDRI, P. II 13. Răsădea crengi verzi. DRĂGHICI, R. 151. ◊ Expr. Din pămînt, din iarbă verde v. iarbă (1). Paște, murgule, iarbă verde v. iarbă (1). (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate v. îndruga (l). A spune verzi și uscate v. spune (3). ♦ (Despre lemne de foc) Plin de sevă, umed (fiind tăiat din pădure de curînd). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi, Nici urma să nu-ți mai vezi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. 3. (Despre legume și fructe) Neajuns la deplină maturitate, necopt. Caise verzi. Mazăre verde. ◊ Expr. Adio și-un praz verde v. praz. 4. (Despre piei) în stare naturală, neprelucrat, netăbăcit, neargăsit; brut. Tabacii se ocupă cu cumpăratul pieilor verzi și cu lucratul lor. I. IONESCU, M. 701. 5. (Rar) Proaspăt. Îi aducea în toate diminețile coșurile cu pește verde și pe cel cu pește uscat. SLAVICI, O. I 82. II. Fig. 1. Voinic, viguros, îndrăzneț. Fii mai verde, domnișorule, nu-i vreme să tremurăm de frică. GANE, N. I 91. Cu acești voinici se întovărăși și un om verde, pui de romîn, știi, colea! ISPIRESCU, L. 200. Oricum, ești verde încă și ai oțel în șale. ALECSANDRI, T. II 64. Să fii verde la război, Să scapi țeara de nevoi! id. P. P. 391. ◊ Fig. Fantasma drăgălașă a verdei tinereți Ce fuge de răsuflul geroasei bătrîneți. ALECSANDRI, P. III 281. 2. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care spune sau exprimă adevărul de-a dreptul, fără înconjur sau menajamente. În urma acestora și alte verzi cuvinte... a terminat cuvîntarea sa. ODOBESCU, S. I 474. ◊ (Adverbial) Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-fățiș. SLAVICI, N. I 6. (Expr.) A spune verde (în față sau în ochi) v. spune (1).

JUCA, joc, vb. I. 1. Refl. (Mai des despre copii) A-și petrece timpul amuzîndu-se (cu diferite jocuri), a se distra. Cîțiva copii se jucau într-o curte. VLAHUȚĂ, O. AL. 143. Cînd bătea ceasul la trii, Ne jucam ca doi copii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 300. ◊ Expr. (Familiar) Așa nu mă mai joc = nu sînt dispus să continuu în felul acesta. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «în», «cu» și arătînd felul jocului) Se joacă de-a baba-oarba. ▭ Pe o măsuță, paginile scrise de Vaniușa, cuburile cu care s-a jucat. STANCU, U.R.S.S. 42. Jucam în bumbi. SADOVEANU, O. VII 274. 2. Refl. A glumi, a-și bate joc, a nu lua în serios. Vino! Joacă-te cu mine... cu norocul meu. EMINESCU, O. I 154. A! voi vă jucați cu mine! Afară boaite! Ieșiți că pre toți vă omor! NEGRUZZI, S. I 161. ◊ Expr. A se juca cu sănătatea (sau cu viața) = a nu-și îngriji sănătatea. (Eliptic) Nu te juca, soro, boala n-alege. CARAGIALE, N. S. 63. (Tranz.) A juca festa (sau renghiul) cuiva = a păcăli pe cineva, a face cuiva o farsă. Se temură să nu le fi jucat iarăși vrun renghi. ISPIRESCU, L. 249. 3. Intranz. A-și petrece timpul cu jocuri de noroc sau de societate. Trageți toți cîte-o carte: domnule, ești cu mine. Șezi mă rog împotrivă, și vezi de joacă bine. ALEXANDRESCU, M. 265. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Alteța-sa... nu învoiește supușilor săi să joace jocuri de hazard. NEGRUZZI, S. I 326. ♦ Tranz. (Cu privire la o carte de joc, un număr etc.) A pune în joc, a miza pe... Am crezut mereu că la ruletă e bine să joci numere în plin. CAMIL PETRESCU, U. N. 403. ◊ Expr. A juca la bursă v. bursă. 4. Intranz. A participa ca jucător la o competiție sportivă. Echipele noastre sportive au jucat în cadrul Festivalului. ♦ Tranz. A practica un anumit sport. Joacă volei. 5. Intranz. A dansa. Satu-i strîns în bătătură, Cîntă, joacă, chefuiește. IOSIF, PATR. 25. Și-un prinț la anul! blînd și mic, Să crească mare și voinic, Iar noi să mai jucăm un pic Și la botez! COȘBUC, P. I 59. Se prinseră în horă și jucară. ISPIRESCU, L. 39. ◊ Fig. Spicele jucau în vînt Ca-n horă dup-un vesel cînt. COȘBUC, P. I 176. ◊ Tranz.(Complementul indică dansul) Domnule Dan trebuie să joci cu noi un cadril. VLAHUȚĂ, O. AL. II 10. (Complementul indică fata cu care se dansează) Tu s-o joci, dar mai așa! Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. M-a mînat maica la joc. Cremene și foc! Să joc fata cea frumoasă, Cremene și iască! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 361. ♦ Tranz. fact. (Cu privire la unele animale) A face să execute anumite mișcări ritmice. Arabii toți răsar din cort, Să-mi vadă roibul cînd îl port Și-l joc în frîu și-l las în trap! COȘBUC, P. I 109. Mai bine jucam ursul la porțile străine. BOLINTINEANU, O. 198. ♦ Tranz. A păcăli pe cineva, a-și bate joc de cineva. Lască-mi pică ei în mînă... și am să-i joc și eu cum se cuvine. REBREANU, I. 60. [Pot] a vă spune în față curat cine sînt și cum v-am îmbrobodit și v-am jucat. GHICA, A. 690. 6. Intranz. (Despre lucruri văzute în mișcare) A se mișca (sau a da impresia că se mișcă) repede și tremurat. Toate îi joacă pe dinaintea ochilor într-o amețeală plăcută. C. PETRESCU, A. 294. Umbra lui juca pe perete și peretele parcă se clătina. REBREANU, R. I 206. Îi jucau literele sub ochi și se împiedica la fiecare cuvînt. BART, E. 23. Vedea jucînd pe cer trei luni în loc de una. CARAGIALE, O. III 58. ◊ (Poetic) Joacă soarele-n ferești. FRUNZĂ, S. 13. Apusul joacă într-un potop de pară. IOSIF, P. 33. P-a ei frunte juca luna Și-i juca prin dezmierdare soarele pe chipul ei. COȘBUC, P. II 137. (Refl.) Soarele, bătîndu-i drept în față, i se juca pe obraz. V. ROM. noiembrie 1953, 188. Răcoroase, mari livezi Prin care soarele se joacă. D. BOTEZ, F. S. 7. ◊ Fig. Pe toate fețele însă juca o întrebare... care aștepta un răspuns. REBREANU, R. II 18. Juca un zîmbet de lumină pe fruntea lui brăzdată-n crețe. GOGA, C. P. 8. În lan erau feciori și fete, Și ei cîntau o doină-n cor, Juca viața-n ochii lor. COȘBUC, P. I 176. ◊ Expr. A-i juca (cuiva) ochii (în cap), se spune despre o persoană care are scînteieri de inteligență în priviri sau despre cel viclean, care privește în lături, ca să nu-și trădeze gîndurile. Ochii îi jucau în cap, vioi și tineri. STANCU, U.R.S.S. 94. Năstase Blîndu ne vorbea liniștit, dar ochii căprii îi jucau necontenit în cap. SADOVEANU, O. VI 352. Ochii îi jucară în toate părțile. DELAVRANCEA, H. T. 21. Un puișor de fată, căreia îi jucau ochii în cap, ca la o șerpoaică. CREANGĂ, P. 167. 7. Tranz. A mișca încoace și încolo, a sălta ușor, prin mișcări repetate. Joacă în palme un cărbune luat cu mîna ca să-și aprindă țigara. CAMIL PETRESCU, O. I 299. Emil Sava, stînjenit, juca între degete un lanț cu chei prinse în verigă. C. PETRESCU, R. DR. 209. Din scutece copilul Cînd plînge... Te duci și-l joci pe brațe Și-l culci apoi pe sîn. COȘBUC, P. I 215. Vornicelul intră jucînd sita cu darurile miresei. SEVASTOS, N. 125. 8. Intranz. (Despre actori) A interpreta un rol, într-o piesă sau într-un film; (despre trupe de teatru) a da reprezentație. Trupa... jucă toată vara. CĂLINESCU, E. 86. ◊ Tranz. (Complementul indică piesa reprezentată) O noapte furtunoasă a fost jucată în 1869, ca și Conu Leonida față cu reacțiunea. IBRĂILEANU, S. 38. (Refl. pas.) Vodevil... ce s-a jucat la teatrul Iașilor. NEGRUZZI, S. I 69. La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru întîia oară: «Provincialul de la Teatrul Național». RUSSO, O. 137. (Fig.) Așa dar a jucat o comedie, ca să mă pedepsească. CAMIL PETRESCU, U. N. 186. (Expr.) A juca un rol = a avea însemnătate. Un rol însemnat în pregătirea cadrelor de critici de artă este chemată să-l joace presa. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 390, 1/2. Un rol mare în dezvoltarea culturii naționale în Moldova l-a jucat Gh. Asachi. IST. R.P.R. 287. 9. Intranz. A nu sta bine fixat, a se mișca; (despre piesele unei mașini, ale unui angrenaj etc.) a se mișca ușor într-un spațiu restrîns. Trebuie să-i bată leațurile care s-au uscat și joacă. C. PETRESCU, Î. II 205. Și așa a slăbit Sandu... în cîteva luni de zile, că-i juca inelul... pe deget. MIRONESCU, S. A. 60.

POLOG¹, poloage, s. n. 1. Cantitate de iarbă cosită dintr-o singură mișcare de coasă; mănunchi de fîn sau de grîu secerat, înainte de a fi adunat sau legat în snopi. Frînți de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. Soarele arde. Miriștea frige. STANCU, D. 191. În poiană bătrînul avea fîn în polog și venea să vadă dacă nu-i bun de strîns în căpiți. SADOVEANU, O. V 456. ◊ Expr. A zăcea (a sta, a cădea) polog = a sta răsturnat, culcat la pămînt, grămadă. Grîul cade polog. STANCU, D. 145. Oile-atunci grămădite cad jertfe polog laolaltă. MURNU, I. 91. ◊ (Prin analogie) Era un fel de tot ciudat să pregătesc examenul de a doua zi sub pologul acestor flori. GALACTION, O. I 340. Un vînt ușor așternu un alt polog de frunze peste cele căzute de mai înainte. La TDRG. 2. Acțiunea de a întoarce sau de a împrăștia finul cosit. N-a avut vreme să coasă, că a fost la polog. SEVASTOS, N. 44. [Buha] țipă ca muncită de-o sete nespusă pe timpul secetei, vara, mai ales pe timpul pologului. ȘEZ. v 129. 3. Iarbă de coasă, bună de cosit. Înălțimile albastre păreau că se leagănă ușor, că tremură încet ca un polog în care bate o adiere domoală și tainică. SANDU-ALDEA, D. N. 242. 4. Mulțime, grămadă, ceată. Pologul de tătari se apropie din ce în ce. MARIAN, T. 170.

SUNET, sunete, s. n. 1. Senzație înregistrată de ureche datorită mișcării ondulatorii a unui mediu cu o frecvență convenabilă. În condițiile unei atmosfere foarte rarefiate, sunetele se transmit cu greu și se aud slab. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 386, 5/4. Din trei în trei ceasuri se schimbau sentinelele pe care nu le vedea, dar le auzea pașii și sunetele armelor. SAHIA, N. 83. Din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Foșnet (al frunzelor). Robinson... văzînd urma aceea de om au rămas încremenit de frică, boldind ochii în toate părțile și, în nedumerire, neștiind ce să facă, asculta cu groază sunetul frunzelor. DRĂGHICI, R. 158. 2. Vibrație muzicală. Vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, N. 41. Sunetul clopotului se împrăștie dulce în sfîrșitul liniștit al zilei. SADOVEANU, O. VII 217. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă. EMINESCU, O. I 144. ◊ (Poetic) Să smulg un sunet din trecutul vieții, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri, Cu mîna mea în van pe liră lunec. EMINESCU, O. I 201. ♦ Anunțare, vestire (a unui eveniment); semnalizare, semnal. O suflare de vînt trecu pe la geam, apoi deodată răsunară sunete de țignale în noaptea de afară. DUNĂREANU, N. 26. Auziră un sunet de bucium. ISPIRESCU, L. 275. 3. Răsunet; ecou. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume valurile îl primesc. ALEXANDRESCU, P. 133. ♦ Vîlvă, gălăgie. În acea clipă sosea și Neagu Leușcan cu mare sunet. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre și merindea, a sărit iar pe capră și și-a plesnit cușma pe ceafă. SADOVEANU, O. L. 72. Ura ce hrăni familiei Batoreștilor... fu atît de înfocată, încît arse cu totul această familie și stinse cu sunet pomenirea ei. BĂLCESCU, O. II 73. 4. (Fon.) Element al vorbirii orale care comportă o emisiune cu caracter muzical. Vocalele, consoanele și semivocalele formează sunetele unei limbi. ▭ Fonetica nu se poate ocupa numai cu studiul material al sunetelor vorbirii, ci cu forma sonoră a limbii în general și cu funcțiunile sunetelor în limbă. MACREA, F. 27.

MĂRUNȚÉL, -EA, -ÍCĂ adj., adv., s. f. Diminutiv al lui m ă r u n t. I. Adj. 1. Cf. m ă r u n t (I 1). 9 șiruri mărgăritar mărunțel (a. 1 745). URICARIUL, XI, 224. De-ar fi scule mănunțele, Roagă fluturul ușor Să-mplínească dorul lor. ALECSANDRI, POEZII, 645. Cuviosul bătrîn a plecat cu pasul mărunțel, blagoslovind în dreapta și în stîngă. CARAGIALE, O. II, 285. Sclepiții îs mînînței și vărgați, cu pătături cenușii și gălbii. MARIAN, INS. 353. Ce flori mărunțele, pipernicite, aproape verzi ca și frunzele. GÎRLEANU, L. 30. Cînd bat clopotele cele mărunțele, ies veverițele în poienile de la marginea codrului. SADOVEANU, O. IX, 12, cf. id. N. F. 30. Ea rîdea în liniște, și-i luceau dinții albi, mărunței ca urmuzurile. CAMILAR, C. P. 156. Puii nu-s mai mult Căci s-au prefăcut Stele mărunțele Și luceferele. POP., ap. GCR II, 328, cf. 300, 333. Și pe-ntinsul hainelor Și-mprejurul poalelor Luceau stele mărunțele. JARNlK-BÎRSEANU, D. 512. Omu care-i năcăjit Se cunoaște pe pășît, Că ii pasu mărunțel Și necazu-i după el. MÎNDRESCU, L. P. 19, cf. MARIAN, SA. 233. Ce mi-a fost mai drag pe lume. . . Potecuța prin pădure Pardosită cu alune, Cu alune mânunțele C-așa-i drag puicuței mele. ȘEZ. VIII, 59. Un răvaș că mi-i scria Cu slova mărunțea. MAT. FOLK. 61, cf. 1 436, I. CR. III, 306, GRAIUL, I, 508. Face oauă multe mînînțele. ALR I 1 189/295. Mărunțel ca macu Dar iute ca dracu. ZANNE, P. II, 607. Ciuhurele Mînînțele Merg pe drum înșirățele (Oile). GOROVEI, C. 75, cf. 74, 76, 77. Petricele Mănunțele Cianga, Langa, După ele (Drumul). id. ib. 136. De la noi Pînă la voi Tot mărgele Mărunțele De fuge mîța de ele (Furnicarul). id. ib. 165. Chicățica Mărunțica, Înverzește Și-negrește Și priește (Ploaia). id. ib. 296, cf. 329, PASCU, C. 46. ◊ (Ca determinativ urmînd după un nume de plantă sau de animal, indică specii sau varietăți ale acestora). Grăunțe de mălai mărunțel. IS. AM. 59^v/12, cf. 60^v/4. Ce mi-ai da dar, cînd ți-aș înșira pa nume, vere Moțăilă, numirea strugurilor?. . . Uite: strugure tămîios,. . . coada vulpii,. mărunt (mărunțel). JIPESCU, O. 53, cf. ISPIRESCU, L. 243, DDRF. Păpușoiul. . . nemțesc, cicantin, mărunt, mărunțel, portocaliu. PAMFILE, A. R. 68. Făsoalea-ntr-un picior. . . se mai numește și fasole mărunțică. id. ib. 185, cf. id. I. C. 142, MARIAN, V. 198. Dacă s-ar teme omul de vrăbii, n-ar mai semîna malai mărunțel. ȘEZ. I, 219. Păr . . . mărunțâl. ALR I 875/510. Brad mînînțăl. ib. 1923/266, cf. 1950/45. Pițîgușă gușă Ce-ai în gușă? – Mălai mănunțăl; – Ce să faci cu el? – Să-l dau la puiuți Că-s tare micuț. ALR II 4 354/76. Ceapă de cea mînințică. ib. 6 012/537, cf. ZANNE, P. I, 699. ♦ (Adverbial) Cu mișcări scurte (și dese). Tremura ca varga ținîndu-se de o culisă, pe care o cletina mărunțel. CARAGIALE, O. III, 192. Dumicînd firele de hacimă descîntate mărunțel. . . unge copilul cu amestecătura aceasta. MARIAN, NA. 378. Eu dau mărunțel din picioare. ALR I 1475/257, cf. 1475/385, LEXIC REG. 12. ♦ (Despre scris) Cu litere de dimensiuni (foarte) reduse. (Adverbial) Sfîntul soare-un diecel Să tot scrie mărunțel. JARNIK-BÎRSEANU, D. 176, cf. 332. Scrie tare mărunțel. DOINE, 90. Unul scrie mărunțel, Ca frunza de pătrunjel. MAT. FOLK. 1356. Că acolo badea scrie, Scrie, scrie mărunțel Pe frunza de pătrunjel. ANT. LIT. POP. I, 141. 2. Cf. mărunt (I 3). El era om mărunțel, cam de zile, și ghibos. BĂRAC, T. 45/10. Un flăcău mărunțel, după ce lăsă dulapul, îi puse mîna pe umeri. DUNĂREANU, CH. 224. Plutonierul încruntat și un furier mărunțel, îngropați într-un maldăr de registre și dosare, scriau de zor. BART, S. M. 76. Nu cumva venea pe la dumneata o fetișcană mărunțică, una cu niște ochi negri ca măslinele? STANCU, R. A. IV, 331. Sta pururi la bibliotecă, lîngă o fată mărunțică cu ochii plini de deșteptâciune. CAMILAR, N. I, 114. Cum li se întîmplă adeseori oamenilor mărunței, pe scaun Cristescu arăta cu totul altfel decît în picioare. GALAN, B. I, 7. Se apropie de cei doi tineri o femeie ca de patruzeci de ani, mărunțică, pieptănată simplu. VORNIC, P. 53. Mitrică era un om mărunțel de tot, cu obrajii mici. PREDA, D. 47. Dar ceaușul mărunțel, Mărunțel și ocheșel, Bădiulesei răspundea Și din gură mi-i zicea. TEODORESCU, P. P. 540. Stau rînd caii priponiți. . . Călușei Tot mărunței Cu frîne cruciș pe ei. HODOȘ, P. P. 201, cf. A I 21. ◊ (Învechit și popular, cu determinările „de trup”, „la stat”) Era acel Caplan Gherei hanul cam mărunțăl la stat. AXiNTE URICARIUL, LET. II, 176/33. Aci văzurăm o babă mărunțică de trup. GORJAN, H. II, 206/26. De trup ești mărunțel nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Mărunțel la statu lui. ALR II 3185/762. 3. Cf. m ă r u n t (I 4). Sfarmă var nestins mînînțel. . . și te leagă pe noapte (a. 1 743). IORGA, S. D. XVII, 79. Iacă vă dau o mierțâ de sămînțâ de mac amestecată cu una de năsip mărunțel. CREANGĂ, P. 262. Da-i frumos pe-acolo, bre. . . e numai nisip. . . nisip mărunțel-mărunțel ca macu. REBREANU, NUV. 197. Fărină mînînțauă. ALR I 1372/59, cf. 1813/280. ♦ S p e c. (Despre ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. Plouă ploaie mărînțîcă. ALR SN III h 790/537. Ploaie ca pîn sită de mînînțauă. ALR I 1978/80, cf. ZANNE P. I. 60. ◊ (Adverbial) Afară plouă mărunțel, ploaie rece de toamnă. CARAGIALE, O. I, 173. Plouă mănînțăl cum ai cerne. ALR SN III h 790/284. (F i g.) Se așeză trudit sub streașina-i largă prin care se cerneau mărunțel razele soarelui. VLAHUȚĂ, O. A. 132. 4. (Adesea adverbial) Cf. m ă r u n t (I 5). Și pune în tingire, punîndu-i untdelemn. . . și o ceapă tocată mărunțel (a. 1749). GCR II, 42/19. Carnea au dumicat-o mărunțel, au așezat-o pin oale. SBIERA, P. 244. Mâ-sa de s-a măcina Mînînțea ca fărina, De ni-om fi dragi ni-om lua. RETEGANUL, TR. 159. Eu frămînt, sfărm mărînțăl. ALR I 1 989/558. 5. Cf. m ă r u n t (I 6). (Adverbial) Mergea mărunțel și iute, ferit pe marginea lanurilor. POPA, V. 144. ♦ (Substantivat, art., și în construcția de-a mărunțelu) Numele unei hore care se joacă cu pași mici și repezi, ca de sîrbă ; rusasca. Mai cu seamă însă se joacă pe la noi. . . țigănescul și mînînțelul. MARIAN, S. R. I, 87. După ce au mîncat încep a juca arcanul, rusasca, numită altmintrelea și mănînțica. id. ib. 267, cf. PAMFILE, J. III, 12, VARONE, D id. J. R. 20, 42, H III 312, XIV 347, ALR I 1477/63, 320, 347, 350, ALR II 4336/64. ◊ (Cu determinări indicînd o varietate a dansului) Trei țigani, două cobze ș-o lăută, trăgeau să moară „mărunțica craiului” , înșirînd, din cînd în cînd, viersuri întocmite din senin. DELAVRANCEA, S. 55, cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U.' 6. Cf. m ă r u n t (II). Cei mai mari erau numai fete, iară băieții erau mărunței. ISPIRESCU, L. 174. Și flăcăuanii sînt băieții dumitale? – Ai noștri, domnișorule, și mai sînt acasă cinci mai mărunței. HOGAȘ, DR. I, 199. Am tăiat, Pîn-la paisprezece mii Tot prunci mărunței, copii. TEODORESCU, P. P. 105, cf. ȘEZ. III, 195. Du-Ti acasî, nu mai bea, Cî ai copcii mînînțâi. VASILIU, C. 6. Ce să fac cu băieții? Că tare-i lași mînînțâi, Mînînțăi și fără milă. Și eu îs în sat străină. ȘEZ. XIX, 144. Copiii vecinului îs mînînței. MAT. DIALECT, I, 182. 7. (Învechit și regional, substantivat, în l o c. a d v.) Cu mărunțeaua = în cantitate mică, cu bucata, în detaliu, cu amănuntul. Se va vinde la prăvălie cu mărunțeaua (a. 1,816). ap. T. PAPAHAGI, C. L. Precupeți de rînd cu mărunțeaua (a. 1835). DOC. EC. 603. Vinde vin și rachiu cu mărunțeaua. DR. IV, 833. 6. Cf. m ă r u n t (V 1). Pîn concorghe chiar și lucrurile mânînțele cresc. BĂNUȚ, T. P. 5, Fleacuri mănînțăle. ALR II 3525/272. ◊ S p e c. (Despre bani, monede) Ți-om da dudcuțe mînînțele Să cumperi pe ele. MARIAN, NU. 669. De la noi Și pînă la voi Tot în zele Și-n măsele Și-n parale Mărunțele (Cîntarul). GOROVEI, C. 61. ♦ (Substantivat ; mai ales la pl.) Mărunțiș (III 2). Ea l-a dus la o tipografie și l-a băgat ucenic; i-a dat ceva mărunțele pentru covrigi, l-a blagoslovit și s-a dus. CARAGIALE, O. III, 19. Mărunțele n-am, bătute nu s-au întîmplat. PAMFILE, J. II, 153, cf. IORDAN, STIL. 190, BUL. FIL. VII-VIII, 96. Cît îi prețu pe dînsa? Cinci sute și cinci de lei Și pe atíța mărunței. MÎNDRESCU, P. 180. Cu mărunțeaua se face haznaua. ZANNE, P. V, 325. 9. Cf. m ă r u n t (V 2). (Substantivat) Mulți mărunței, curtizani ai naivităței mulțimei, vor detesta principiile și părerile lui. CARAGIALE, N. F. 95. 10. Cf. m ă r u n t (V 3). Mai in jos de ei Sfinți mai mărunței, Sfinți și mucenici, o sută și cinci, Beau și ospătau. TEODORESCU, P. P. 25. ◊ (Substantivat) Pe culmea aceasta, au căzut toate fulgerile mărunțeilor orînduiți în căprării. CIAUȘANU, R. SCUT. 43. II. Adv. (Regional ; adesea în construcția de-a sau de mînînțelu) În mod amănunțit, cu de-amănuntul. Da Dumnezeu, care li știe tăti de mînînțălu, i-o oblicit gîndurili. ȘEZ. XXIII, 37. Am cătat în casă mînînțăl pă tot locu. ALR II 3 131/353. A căuta ceva de-a mînînțelu. MAT. DIALECT, I, 212. III. S. f. 1. (Regional ; la pl.) Bube mici, albe, care apar pe față (Scărișoara-Abrud). ALR II/I MN 63, 4 217/95. 2. (Regional ; la pl.) Măruntaie (I 1) (Ciurchi-Iași). ALR I 751/516. 3. (Argotic ; în forma mărunțică) Bîtă mică și groasă. GR. S. VII, 119. – Pl.: mărunței, -ele. – Și: (cu schimbare de suf.) mărunțică adj., s. f., (regional) măruntél, -eá, -ícă, mărînțél, -eá, -ícă, mănunțél, -eá, -ică, mănînțél, -eá, -ícă, mălînțél, -eá, -ícă (ALR I 1 372/61), mînunțél, -eá, -ícă (MAT. FOLK. 1 436), mînînțél, -eá, -ică, mînîntél, -eá, -ícă (ALR I 1 987/289), mînțél, -eá, -ícă (ALR I 140/59, 1 372/292), mununțél, -eá, -ícă (ALR I 1 372/554, 1 987/554, ALR II 3 474/414) adj., adv., s. f. – Mărunt + suf. -el, -ea. – Mărunțică: cu schimbare de suf.

tăia [At: PSALT. HUR. 75^v/18 / P: tă-ia / Pzi: tai, (reg) tau / E: ml *taliare] 1 vt A separa (un obiect solid) în bucăți, în fragmente cu ajutorul unui obiect tăios sau prin diferite procedee fizice sau chimice Si: a diviza, a fragmenta, a îmbucătăți. 2 vt (Înv; îc) Taie-paie Mașină de tăiat paie. 3 vt (Reg; îs) Taie capu pe curechi Denumire populară a sărbătorii Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. 4 vt (Îe) A ~ nodul gordian A găsi soluția unei probleme grele. 5 vt (Pfm; îe) Poți să tai lemne pe cineva Se spune când cineva doarme foarte adânc și nu se deșteaptă ușor. 6 vi (Reg; îe) A ~ cu ferăstrăul A sforăi. 7 vt (înv; îe) A ~ împrejur A face circumcizie (1). 8 vt (Reg; îe) A ~ buricul (cuiva) A potrivi un lucru cum trebuie. 9 vt (Reg; îe) A ~ piroane A tremura de frig. 10 vt (Pfm; îae) A spune minciuni. 11 vt (Pop; îe) A ~ (cuiva) nasul A pune la punct pe cineva. 12 vt (Pop; îae) A pedepsi. 13 vt (Înv; îe) A-și ~ lanțurile A se elibera (1). 14 vi (Reg; îe) A-i – de unghișoară A pune la punct pe cineva. 15 vi (Reg; îae) A omorî. 16 vi (Reg; îe) Îi taie gura-n fier și-n oțel A spune vaite și nevrute. 17 vt (Pfm; îe) A ~ frunză câinilor (sau la câini) A nu lucra nimic. 18 vt (Pfm; îe) A-și ~ craca (sau creanga) de sub picioare A-și primejdui situația printr-o acțiune negândită. 19 vt (Înv; îc) Taie-pungă Hoț (1). 20 vt (Îvp; îc) Taie-babă Om lăudăros. 21 vt A cosi² (1). 22 vt (Înv; c. i. un heleșteu) A curăța (1). 23 vt (Îvp) A înlătura. 24 vt (Spc) A desprinde filele unei cărți necitite unite la margini. 25 vr (îvr) A se înstrăina de cineva sau ceva Si: a se despărți. 26 vt A despica 27 vt (Pfm; îe) A-și ~ drum (sau cale, cărare) A-și face loc, îndepărtând obstacolele care-i stau în cale. 28 vt (C. i. bolnavi) A opera. 29-30 vtr A (se) răni¹ cu un obiect tăios. 31 vt A lăsa urme în profunzime Si: a brăzda. 32 vt (Fig) A contura. 33 vi (Înv; fig) A intra. 34 vt A croi (un obiect de îmbrăcăminte). 35 vt (Pop; fig) A plănui. 36 vr (D. țesături) A se mpe în direcția firului țesut sau la îndoituri. 37 vr (D. țesături) A se uza până la rupere. 38 vt (Fam; fig) A inventa (vorbe, minciuni etc.). 39 vt A sculpta. 40 vt A construi (1). 41 vt (înv; îe) A ~ bani A emite monedă. 42 vt A străbate (despărțind, izolând). 43 vt (C. i. dmmuri) A traversa (2). 44 vt A străbate de-a curmezișul (munți, țări, râuri etc.). 45 vi (îlv) A o ~ la fuga A fugi (1). 46 vt (Pfm; îe) A ~ drumul (sau calea, ieșirea) (cuiva) A ieși înaintea cuiva pentru a-l împiedica să înainteze. 47 vt (îvp; îc) Taie-fugă Om fricos. 48 vt A apuca pe drumul cel mai scurt. 49 vt A suprima (un text sau o parte dintr-un text, trăgând linii peste el). 50 vrr A se intersecta. 51 vt (Fam) A consfinți încheierea unei tranzacții (prin desfacerea mâinilor unite ale negociatorilor) Si: a pecetlui. 52 vt (La jocul de cărți) A despărți în două pachetul de cărți, punând jumătatea de dedesubt deasupra. 53 vt (La jocul de cărți) A juca ținând banca împotriva celorlalți jucători. 54 vr (D. lapte) A se brânzi. 55 vr (Pex; d. anumite preparate culinare) A căpăta aspectul de lapte brânzit din cauza alterării sau dintr-o greșeală de preparare Si: (reg) a se păpărăzi. 56 vt (Pfm; îe) A-l ~ (pe cineva) capul A-l ajuta pe cineva mintea ca să înțeleagă Si: a înțelege, a pricepe. 57 vt (Pfm; îae) A crede (11). 58 vt (Reg; îae) A-i veni cuiva o idee neașteptată în minte. 59 vt (Pfm; îe) A-i (sau a-l) ~ prin cap (sau prin gând) A-i veni prin minte Si: a gândi. 60 vt (Reg; îcs) De-a tai mălai Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 61 vi (D. obiecte) A fi tăios. 62 vi (Reg; îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul A face ce vrea el. 63 vi (Reg; d. unelte; îe) A ~ ca dinții babei A fi tocit. 64 vt A executa (prin așchiere) adâncituri sau proeminențe pe suprafața unui obiect Si: a cresta. 65 vi (Reg; îe) A ~ în grindă A nu face nimic. 66-67 vtr A (se) omorî cu un obiect tăios. 68 vt (Pfm; îe) A ~ și a spânzura A proceda arbitrar și abuziv. 69 vt A înjunghia un animal (în scopul valorificării). 70 vt (Îvp) A ataca lovind cu arme tăioase Si: a bate, a izbi. 71 vt (Fig) A provoca o senzație de durere. 72-73 vtr A (se) întrerupe. 74 vi (Pfm; îe) A i-o ~ (cuiva) A întrerupe șirul vorbirii cuiva. 75 vi (Pfm; îae) A brusca pe cineva. 76 vr (Pop; îe) A i se ~ (cuiva) drumul (sau drumurile, cărările) A se afla în încurcătură. 77 vi (Pfm; îe) A ~ de piroteală A face să-i treacă cuiva somnul. 78 vt A bara (1). 79 vt (Fig) A face să înceteze sau să slăbească Si: a atenua, a desființa, a micșora, a modera. 80-81 vtr (Pfm; îe) A-i ~ (sau a i se ~) (toată) pofta (sau gustul) (de ceva) A-i trece (sau a face să-i treacă) cheful, curajul de a (mai) face ceva. 82-83 vtr (Pfm; îe) A-i ~ (sau a i se ~) pofta de mâncare A face să-i freacă (sau a-i trece) pofta de mâncare. 84 vr (Pfm; îe) A i se ~ (cuiva) (mâinile și) picioarele (sau genunchii) A i se muia cuiva (mâinile și) picioarele Si: a slăbi. 85 vt (Pop; fig) A potoli. 86-87 vtr (îrg) A (i se) șterge efectul Si: a (se) distruge. 88 vt (Pfm; îe) A ~ pe cineva A întrece pe cineva. 89 vt (La jocurile de cărți; îe) A ~ cu atu A bate cu atuul. 90 vi (Înv) A valora. 91 vt (C. i. vin sau alte lichide pure sau concentrate) A dilua amestecând cu un alt lichid. 92 vt A opri fermentarea mustului. 93 vt (Fam; îe) A ~ răul de la rădăcină A lua măsuri energice pentru a stârpi radical un rău. 94 vt (Pfm; îe) A-i ~ (cuiva) cuvântul A descuraja (pe cineva). 95 vt (Pfm; îe) A spune ce-l taie capul A spune vrute și nevrute.

tremura vi [At: PSALT. HUR. 96^v/18 / V: (înv) trăm~, ~mora, ~ula, (reg) trămbu~, trâmbu~, trâm~, ~mbu~, trimbu~, trim~ / Pzi: tremur / E: ml tremulare] 1 (D. ființe sau d. părți ale corpului lor; de obicei udp „de”, care arată cauza) A face mișcări involuntare, bruște și repetate, provocate de frig, de frică, de oboseală, de o boală etc. Si: (reg) a turtura. 2 (Pfm; îe) A-i ~ cuiva dinții în gură sau (reg) a ~ în dinți A clănțăni (1). 3 (Reg; îe) A ~ după bani A fi lacom de bani. 4 (Reg; îae; șîe A-i ~ cuiva mâna) A fi zgârcit. 5 (Mai ales d. plante, frunze etc.) A face o mișcare (oscilatorie) ușoară și repetată Si: a se clătina, a se legăna. 6 (D. ape) A se mișca în unduiri ușoare. 7 (D. lumini, umbre și aer) A se mișca repede și intermitent Si: a juca, a licări. 8 (D. pământ) A se zgudui. 9 (D. sunete, melodii) A vibra. 10 (D. glas) A avea variații de ton (din cauza unei emoții, a frigului etc.). 11 (Fig) A fi cuprins de o emoție puternică. 12 (Fig) A se înfiora de spaimă Si: a se cutremura, a se îngrozi, a se înspăimânta. 13 (Îe) A-i ~ cuiva sufletul sau a ~ sufletul în cineva A-i fi teamă. 14 (Pfm; îe) A-i ~ cuiva pantalonii (sau a ~ ca piftia) A-i fi foarte frică.

TÎNJI, tînjesc, vb. IV. Intranz. 1. A se afla într-o stare de slăbiciune fizică, a fi bolnăvicios; a lîncezi. Preoteasa tînjește cam de mult... Ia, ia la doftorii, bea și apă dăscîntată... Și degeaba sînt toate. DELAVRANCEA, O. II 303. Șopîrlele, gonite din culcușurile lor de năvala apei, tînjesc pe lîngă drum. VLAHUȚĂ, O. A. 155. Voinicul, văzînd că sănătatea mă-sei tînjește nu știa ce să-i mai facă spre a o mai înveseli. ISPIRESCU, L. 126. Tînjea de mic, fiindcă mamă-sa îl născuse înainte de vreme. CARAGIALE, O. III 93. ♦ (Despre plante, p. ext. despre locul unde cresc ele) A se usca, a se ofili, a se veșteji. Livezile, după anul de pustiire, tînjesc; dar renasc apoi. SADOVEANU, O. VI 402. Frunza tînjea, se îngălbenea. GÎRLEANU, L. 42. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ♦ Fig. A lîncezi, a stagna. Frumoasele clădiri ale portului s-au părăduit, toată mișcarea și viața orașului a început a tînji. VLAHUȚĂ, R. P. 45. Mă tem prin urmare să nu-ți fi pierit liniștea fără de care biata literatură tînjește. ALECSANDRI, S. 159. 2. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A se ofili, a se topi, a suferi (sub apăsarea unor suferințe morale). Și-n aerul închis, fierbinte, Ce-l vezi cum tremură în soare, Tînjim de dorul altor locuri Ca niște pasări călătoare. VLAHUȚĂ, O. A. 79. Nu mai tînji atîta după dînșii; se vede că așa le-a fost scris, mititeii. CREANGĂ, A. 113. ◊ Fig. Spancioc: Boieri! a sa nălțime Ciubăr ne poruncește. La curte dar, căci tronul de dorul lui tînjește. ALECSANDRI, T. II 82.

STROPȘI, stropșesc, vb. IV. 1. Refl. A se răsti la cineva încruntîndu-se; a se burzului, a se oțărî. Se stropșește la cîni, îi suduie și zvîrle în ei cu scurtături de lemn, pe care le caută la întîmplare, aplecîndu-se în juru-i. SADOVEANU, B. 36. Ivan atunci, văzînd că moartea dă chioară peste dînsul, se stropșește la ea, zicînd... CREANGĂ, P. 312. ◊ Tranz. (Rar) După ce a stropșit... pe cînii lui îndîrjiți, a întors spre noi cu toată bunăvoința obrazu-i ars de vuitul pustiei. SADOVEANU, O. L. 79. 2. Tranz. A zdrobi, a sfărîma, a strivi (lovind, călcînd în picioare, apăsînd, presînd). Fugim. Încă o dată mă împiedic. Încă o dată îmi stropșesc degetele de la piciorul stîng. STANCU, D. 311. Direcția generală a brazdelor să fie către par, pentru ca, la treier, caii să le stropșească în curmeziș și nu în lung. PAMFILE, A. R. 209. ♦ A ucide, a distruge, a nimici. Dorobanții au stropșit într-o clipă pe turcii din șanțul înaintat. SADOVEANU, P. S. 136. 3. Tranz. A bate foarte tare, a stîlci în bătaie. Cu pumnii, cu picioarele, pe înfundate, a stropșit-o. STANCU, D. 77. Vă chinuiesc și vă stropșesc în toate zilele, și tot nu puteți deprinde mustrul. SBIERA, P. 147. De-i spune ce-ai văzut, te stropșesc! ALECSANDRI, T. I 81. ♦ Fig. (Cu privire la cuvinte) A poci, a schimonosi, a stîlci. Glasul îi era tremurat. Stropși cuvintele mai cumplit decît în alte dăți. PAS, Z. III 274. Secundul prinsese de la piloți și vameși vreo două cuvinte englezești, pe care le stropșea vorbind cu gura închisă. BART, S. M. 98. Romînii cam au obicei a stropși unele nume străine. ALECSANDRI, P. P. 119. 4. Tranz. (Popular, despre anumite boli) A cuprinde pe cineva pe neașteptate. ◊ (Cu subiectul neexprimat, subînțelegîndu-se «dambla», «epilepsie») Eu o să mînc, bine zici tu, dar ție nu-ți dau să văd că te chiar stropșește, de nu mă lași să-ți scot un ochi. RETEGANUL, P. I 21. Frunză verde dintre vii, Eu, bădiță, aș ieși, Da-s cu mînile în pîne Și cu mutu lîngă mine. – Lasă pînea să dospească Și pe mutul să-l stropșească! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 412.

FRIG (pl. -iguri) sn. 1 Sensațiune neplăcută produsă prin scăderea temperaturii corpului, din pricina lipsei de căldură, din cauza răcelii atmosferii, etc.: mi-e ~; a tremura de ~; a îngheța de ~ ¶ 2 Scăderea sensibilă a temperaturii aerului, răceală: e ~; sînt zece grade de ~; ~ul iernii; a se apăra de ~ ¶ 3 ~ul morții, fiorii ce cuprind pe cineva în fața unei primejdii de moarte: Rîd și de ~ul morții, cum rîd de-al iernii ~ ALECS. ¶ 4 🩺 Boală de oameni, caracterizată prin ridicarea temperaturii normale a corpului (călduri, fierbințeli), prin accelerarea pulsului și prin sensațiuni alternante de frig și de căldură excesivă: bolnav de ~; în delirul ~urilor; ~uri intermitente, boală infecțioasă din ținuturile tropicale, caracterizată prin îngălbenirea pielii ¶ 5 🌿 FRIGURILE, mică plantă ierboasă, cu tulpina și frunzele acoperite în peri, cu flori liliachii, mai adesea albe; crește prin locurile nisipoase și stîncoase (Arabis arenosa) (🖼 2208) ¶ 6 🌿 FLOARE-DE-FRIGURI = FIEREA-PĂMÎNTULUI; BURUIANĂ-DE-~URI¹, plantă foarte veninoasă, cu frunzele puțin cărnoase, lucitoare, cu flori mici, galbene; crește prin locurile umede, pe marginea lacurilor și a iazurilor; numită și „boglar”, „rînzișoară”, etc. (Ranunculus sceleratus) (🖼 2209); – BURUIANĂ-DE-FRIGURI² = LAPTELE-CUCULUI; BURUIANĂ-DE-FRIGURI³ TRAISTA-CIOBANULUI [lat. frīgus].

HIPERBOLA (< fr. hyperbole < gr. hyperbole, cf. gr. hyper, peste și ballein, a arunca) Figură de stil opusă litotei (v.) vizînd o exagerată mărire sau micșorare a trăsăturilor unei ființe, ale unui lucru, fenomen, întîmplare. Ex. „Fierbeau văzduhurile și cerurile, clocoteau sub descărcările zguduitoare ale tunetelor și pămîntul înfricoșat se cutremura nemernic pînă în cele mai din adînc temelii ale sale.” (C. HOGAȘ, Pe drumuri de munte) Sălbaticul vodă e-n zale și fier Și zalele-i zuruie crunte, Gigantică poart-o cupolă pe frunte, Și vorba-i e tunet, răsufletul ger, Iar barda-i din stînga ajunge la cer, Și vodă-i un munte. (G. COȘBUC, Pașa Hassan) Cum? Cînd lumea mi-e deschisă a privi gîndești că pot Ca întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot? (M. EMINESCU, Scrisoarea III) În creația populară, mai ales în balade și în basme, se întîlnește deseori hiperbola sau tendința de a imprima caracter hiperbolic unor procedee stilistice ca repetiția și enumerația. Ex. Buzdugan lua, Și mi-l opintea, Și mi-l învîrtea, Și mi-l azvîrlea, Și cînd l-azvîrlea Frunza șuiera, Codrul răsuna... (Miu Cobiul, baladă populară) Hiperbolic este, de exemplu, și începutul basmelor populare. Ex. „A fost odată ca niciodată pe cînd se potcovea puricele cu nouăzeci și nouaă oca de fier la un picior și se suia în slava cerului și striga că nu-i e greu...” Se întîlnesc adesea chiar și acumulări de hiperbole. Ex. Pentru-a crucii biruință se mișcară rîuri-rîuri Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri, Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, Înnegrind tot orizonul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspămîntată marea de-ale lor corăbii. (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Frecventă și în vorbirea curentă (ex. crapă de necaz).

CLAR, -Ă, clari, -e, adj. 1. (Despre imagini vizuale, în opoziție, cu nedeslușit) Care se distinge bine, deslușit. Fotografie clară. ▭ Un clar peisaj miniatural. CAZIMIR, L. U. 38. Avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară și vie a acelei vînători. ODOBESCU, S. III 76. ♦ (Despre ape, în opoziție cu tulbure) Limpede. Palatele... S-ascund printre frunze... Privindu-se-n luciul pîrîului clar. MACEDONSKI, O. I 141. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Despre sticlă, în opoziție cu opac) Transparent. Sticla ochelarilor e clară. ♦ (Despre cer, aer, vreme etc.; în opoziție cu noros, cețos, întunecat) Curat, pur, luminos. V. străveziu, senin. E dimineață ca-n povești, Cu cerul clar ca o fîntînă, Cu soare proaspăt în ferești, Cu limpezi fluiere la stînă, Și-n depărtări cu o lumină De care sufletul se-anină. DEȘLIU, M. 17. Dimineața era clară. IBRĂILEANU, A. 124. Stelele mari izvoresc pe albastrele lanuri ale ceriului și tremură voluptos în aerul moale și clar al sării. EMINESCU, N. 50. ◊ (Despre surse de lumină, în opoziție cu întunecos, obscur, umbrit) Care împrăștie o lumină limpede; luminos, strălucitor. Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară. EMINESCU, O. I 231. ◊ (Substantivat, n., în expr.) Clar de lună sau clarul lunii = lumină strălucitoare de lună. M-așez privind în clarul lunii, sub transparența atmosferei. MACEDONSKI, O. I 64. 2. (Despre sunete sau voce; în opoziție cu voalat, răgușit) Care răsună distinct și precis; deslușit. 3. (Despre gînduri, idei, concepții, expuneri orale sau scrise, în opoziție cu confuz, încurcat) Ușor de înțeles, limpede, evident, lămurit. Prietenul meu directorul, înainte lucrător simplu, avea o profundă dreptate. Lucrurile mi-au apărut în noaptea aceea clare de tot. SAHIA, U.R.S.S. 77. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul, ideea clară. GALACTION, O. I 335. Sînt lucruri care par foarte clare, pe cînd în realitate sînt foarte grele și încîlcite. GHEREA, ST. CR. II 15. Unde-s șirurile clare din viața-mi, să le spun? EMINESCU, O. I 158. ◊ (Adverbial) Vorbește clar. Judecă clar. ▭ Am... în minte clar că trebuie să vorbesc despre Serdici. SAHIA, N. 120 Întîmplarea din «Fîntîna dintre plopi» se petrece întreagă pe valea Moldovei și e clar că nu este nevoie să ne-o spună autorul la fiecare moment. IBRĂILEANU, S. 20. ♦ (Despre facultăți intelectuale, rar despre persoane; în opoziție cu greoi, obtuz) Care vede limpede, care pătrunde bine și pricepe ușor; care se exprimă limpede. Minte clară. Spirit clar. Judecată clară. ▭ Acum încep să fiu clar. SEBASTIAN, T. 100.

NOD s. n. I. 1. Loc unde se leagă două fire, două fîșii de pînză, două sfori etc. ca să țină strîns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fîșii de pînză etc. unde s-a făcut un ochi, prin care s-a trecut unul din capete și s-a strîns tare; legătură obținută astfel. cf. anon. car. Fără nod. lex. mars. 202. Ai noștri tineri la Paris învață La gît cravata cum se leagă, nodul. eminescu, o. iv., 252. Cînd să strîngă nodul, pîc! se rupse ața. ispirescu, l. 55. Pe masă văzu o pîine de mălai abia începută, o bucată zdravănă de slănină groasă și niște sare pisată într-un nod de pînzătură. rebreanu, i. 201. L-am legat cu trei noduri, din superstiție. c. petrescu, c. v. 149, cf. id. a. r. 194. Își relua monoclul și-și pipăia nodul cravatei. teodoreanu, m. ii, 19. Pregătește ața ceruită și începe să coase. Da el uitase să facă nod la ață. sadoveanu, e. 112. Năvodul fusese urzit nod cu nod, ochi cu ochi de singurele mîini ale pescarului îndrăzneț. arghezi, c. j.165, cf. id. s. p. 23, 128. Pe patul lor lat... văzu o bocceluță neagră, strînsă bine cu un nod. barbu, ș. n. 94. [La rană se pune] legătură cu nod de funie ars, pisat și amestecat cu grăsime. pamfile, b. 57, cf. alr ii 5 759/2, 47, 64, 102, 172, 228,316, 334, 414, 531, 605, 723, 812, 833, 876, 928, 987. Ața lungă face noduri. zanne, p. iii, 9. Am un nod, Nu-l pot zvîrli în pod (Fulgerul). sadoveanu, p. c. 5. ◊ (Cu determinări care arată felul legăturii) Nod pescăresc. atila, p. 34. Nod în laț. id. ib. ◊ (Ca termen de comparație) Un copil cît nodul. ciaușanu, gl. ◊ Loc. adj. În noduri = încîlcit. O, tu crai cu barba-n noduri ca și cîlții cînd nu-i perii. eminescu, o. i, 83. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgîrcit. Lega paraua cu zece noduri și tremura după Ban. creangă, p. 3. ◊ (Adverbial) Un vînăt giulgiu se-ncheie nod Pe umerele goale. eminescu, o. i, 170. (Expr.) A lega pe cineva nod = a lega pe cineva foarte strîns, a lega fedeleș. După ce a curățit și păreții de arme, îl leagă nod, îl vîră sub pat ca pe un ghem. adam, r. 188, cf. dr. iv, 734. 2. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. Ce viteză avem, căpitane? – Cred că 20 de noduri pe oră! sebastian, t. 94. În navigație se ia ca unitate de viteză nodul = 1 milă marină/oră. marian-țițeica, Fiz. i, 13. II. P. anal. (Domină ideea formei oarecum rotunde și îngroșate) 1. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer; ochi, ciot. Un lemn gros avea de toate părțile noduri. mineiul (1776), 79^rl/13. Ramurele ceale de împlîntat se cioplesc tocma pre lîngă nod din gios. economia, 129/27. Via în pămîntul negru scoate viță lungă, cu nodurile departe. i. ionescu, p. 245. Natura și i-a gîndit de sigur pe toți [copacii] crescuți drepți, fără noduri, mușchi și strîmbături. f (1897), 254, cf. c. petrescu, r. dr. 151. Se cunoaște că grîul este în pîrgă... paiul și spicul sînt galbene, uscate... pe deasupra nodurilor (de pe pai) se mai văd doar urme de verdeață. ion botez, str. 6. Nu-i ușor să găsești un stejar și drept și fără noduri și atît de lung. tudoran, p. 105. ◊ Expr. A da în noduri = (despre cereale) a crește, a se dezvolta. Sămănăturile încep să deie în noduri. pamfile, a. r. 93. A căuta (sau a găsi cuiva) nod (sau, rar, noduri) în papură = a căuta (sau a găsi) cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sînt; a căuta princină de învinuire, a învinovăți pe nedrept, (regional) a căuta cuiva păcate în mîndălaci. Căuta nod în papură lui Mihai. ispirescu, m. v. 57. Îi căta, curat, nod în papură. contemporanul, Vj, 103. Caută nod în papură (pricină). pamfile, j. ii, 157. Ce tot îi cauți băiatului nod în papură? stancu, r. a. iv, 101. Își vîrî nasul pretutindeni, părînd că este hotărît să găsească nod în papură. tudoran, p. 195. A început... să spună... că îi căutăm nod în papură. preda, d. 112. Găsesc obiecții, noduri în papură, noilor încercări. t ianuarie 1962, 39. ♦ Porțiune mică, rotundă, cu o structură mai compactă, într-o bucată de lemn, într-o scîndură, reprezentînd locul de ramificație a crengilor pe trunchi. Începu să numere fibrele mesei de stejar în fața căreia sta, urmărindu-le cum șerpuiesc ocolind nodurile. ardeleanu, u. d. 24. Un om umbla să bage-n casă O scîndură de brad, cam noduroasă. Nu-i vorba că-avea noduri, dar tocmai ca să-ajungă, El scîndură aleasă și-o alesese lungă. arghezi, s. p. 31. ◊ Fig. Ai voit să potrivești cu rindeaua ta... nodurile și scrijiliturile blestematei trupini sociale. v. rom. ianuarie 1954, 196. 2. (Învechit și popular) Încheietură, articulație; p. ext. (învechit) membru (2); p. gener. (învechit) fiecare dintre părțile sau organele din care este alcătuită o ființă, (învechit și popular) mădular (1). Iaste un trup și are multe nodure, că toate nodurele sînt un trup. coresi, l. 321/17, cf. 263/6, 430/20. Măreț, adînc și luciu călătorește Rinul... Ca un balaur verde ce mișcă-a sale noduri. alecsandri, p. iii, 134. Nodul mîinii. alr i 1 759/695. Nodurile piciorului. alr ii/i h 76/836, cf. h 76. Nodul deștului. alr ii/i mn 30, 2 178/762, cf. alrm ii/i h 98. ♦ (Prin Ban.) Gleznă. pușcariu,l. r. i, 197. ♦ (Prin vestul Transilv.) Fiecare dintre cele două oase rotunde de la gleznă; (popular) ouăle picioarelor, (regional) nodeu (2). cf. teaha, c. n. 246. 3. (În sintagmele) Nod vital = punct situat pe al patrulea ventricul cerebral, de care depind mișcările respiratorii (și a cărui rupere are ca urmare moartea imediată). cf. enc. rom., der. (Popular) Nodul gîtului (sau gîtlejului, beregatei, grumazului, de la grumaz) = mărul² lui Adam. O suferință îndelungată la nodul gîtlejului îi grăbi moartea. sbiera, f. s. 238. Rezemat cu ceafa în perete și lăsînd să se vadă în gulerul prea larg nodul beregatei. c. petrescu,c. v. 28. Nodul gîtului i se ridica și scobora în scobitura gulerului larg. brăescu, a. 55. Nodu de la grumaz. alr ii 6 948/53, cf. a ii 8. Nodul curului = coccis. cf. alexi, w., pamfile, j. i, 128. (Eliptic) Tata se suie-n pod Și mama l-apucă de nod (Cumpăna fîntînii). șez. iv, 101. 4. Umflătură, tumoare, nodul (1), nodozitate (2), gîlcă rezultată dintr-o stare patologică ; p. ext. bătătură. Înțepăturile țînțarilor care... ne îmbobocesc pielea în blînde sau noduri cît nuca. atila, p. 85. Această boală face noduri (niște bube mici), mai ales de-a lungul șirei spinării. stoica, vîn. 129. Nodul din sînul sting era acum cît o corcodușă de mare și lipit de piele. camil petrescu, o. ii, 302. A făcut noduri la genunchi... bătînd mătănii. stancu, r. a. iii, 335. 5. (Regional) Cocoloș, bucată de mămăligă sau de aluat. cf. viciu, gl. Bucăți de aluat tăiate dintr-o pătură mai moale, sucită, după ce a fost unsă cu „sfărmuri” de pîne prăjite în unsoare, cu ceapă și paprică. Se fac mai multe „noduri”, bucăți. Se fierb și se gătesc cu găluște sau tăieței. pribeagul, p. r. 77. 6. (Regional) Măciulie (I 1). Loveaște în nodul măciucii, unde era întărit cu fier. beldiman, n. p. i,122/14. Îl apucai de nod și-l aruncai în pod (Usturoiul). gorovei, c. 383. ♦ Măsea (II 1 g). cf. PAMFILE, I. C. 134. 7. Fig. (Adesea determinat prin „în gît”, „în gîtlej”, „în piept”) Senzație de înecăciune, de sufocare a celui cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. Dac-am văzut-o plîngînd... mi-o venit noduri în gît și-am început și eu a plînge. alecsandri, ap. tdrg. Un nod de amărăciune i se sui în gît, iar lacrimile îi umplură ochii. d. zamfirescu, a. 21. Pieptul i se umplea de un nod de durere, ce-l îneca. id. t. s.16. Ah! bădie, tare sînt nefericită... Și nodul lacrimilor îi tăie glasul. hogaș, m. n. 26. Lui Gheorghe i se părea că un nod îi înecă suflarea. bujor, s. 62, cf. 32. I se urca un nod greu în piept, gata-gata să-l sugrume. rebreanu, nuv. 309. Mi se așază... un nod în gît și nu mai pot să vorbesc. sahia, n. 50. Simt o gîdilătură în furca pieptului și un nod care se ridică înfigîndu-se în gîtlej. bart, s. m. 17. Tuși, ca să scape de nodul amar care-i strîngea gîtul. camilar, n. i, 184. Se zvîrcoli scurt, luptînd împotriva nodului care-i sugruma răsuflarea. t. popovici, se. 137. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) (și în forma a înghiți nodul) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a spune nimic). Miniștrii mai vechi aveau să înghită multe noduri. barițiu, p. a. iii, 9. Între alte vorbe iară îi mai zise. Craiul și aceasta o-nghiți cu noduri. pann, p. v. i, 8/21. Moartea atunci, înghițind noduri, pornește prin dumbrăvi, lunci și huceaguri, supărată ca vai de capul ei. creangă, p. 316, cf. 38. Își înghiți cu noduri tot pomelnicul celorlalte dobitoace domestice și sălbatice, pe care le-ar mai fi avut de înșirat. c. petrescu, a. r. 19. Mitru înghiți cîteva noduri de sfială. t. popovici, se. 150. Înghite la noduri cît pumnul Și sufere în nas fumul. zanne, p. iii, 583; b) a mînca în silă, cu mare greutate, din cauza unei supărări, neplăceri etc. La prînzul mic înghite La noduri seci in dar. f (1900), 553. Tăcut, am înghițit mîncarea cu noduri. stan cu, r. a. v, 323. A merge sau a se duce, a aluneca (pe gît) cu noduri = (despre mîncare) a aluneca foarte greu pe gît, a fi mîncată cu greutate (din cauza unei supărări, emoții, iritații). Tot boul mi l-a mîncat Și la coadă s-a-necat. I s-a dus pe gît cu noduri. pann, p. v. ii, 29/2. Mîncarea, băutura merg tot timpul cu noduri. pas, z. iii, 280. (Regional) A trăi cu noduri fripte = a nu avea ce mînca, a muri de foame. Trăia tot cu noduri fripte învăluite cu răbdări prăjite. reteganul, p. i, 59. A-i sta nod sau ghem (în capul pieptului) = a se scîrbi, a se îngrețoșa (de o mîncare, de oameni etc.). cf. Mat. dialect, i, 232. III. P. anal. (Domină ideea legăturii, a unirii) 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Loc de intersecție a două sau mai multe căi de comunicație (șosele, căi ferate etc.). Aviația acordă o deosebită atenție căilor și nodurilor de comunicație. scînteia, 1952, nr. 2 394, cf. 2 385. Stații și noduri de cale ferată. lupta de clasă, 1961, nr. 5, 35. Nod rutier. der. 2. (Loc de) legătură a două sau mai multe elemente ale unui mecanism, ale unui obiect etc. cf. dl, DM, der. 3. (Geom.) Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. cf. dl, dm, ltr^2. 4. (Fiz.) Domeniu dintr-un cîmp de unde staționare în care, datorită interferenței, una dintre mărimile periodic variabile ale cîmpului are mereu o valoare nulă. cf. der. 5. (Astron.) Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. cf. culianu, c. 270, 271, romaNESCU, ZEȚ. 66, MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. II, 22, 25. 6. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. O altă trăsătură caracteristică a acestor munți este prezența unor noduri orografice din care se desfac culmi în evantai. mg i, 214. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic care înglobează o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente (barajul, lacul de acumulare etc.). cf. ltr², der. 7. fig. (Rar) Adunare mare de oameni, de obiecte etc.; aglomerație. O oficialitate de pripas s-a năpustit asupra nodurilor de sate românești din provinciile de peste munți. călinescu, e. 64. 8. Fig. (Învechit) Legătură (de prietenie), relații între două sau mai multe persoane. Din minutul acela dragostea cea prietenească îi uneaște cu nodul acela. heldiman, n. p. i, 145/13. Mai lesne iadul cu cerul vor putea a se uni Decît prin oricare noduri noi a ne-nprieteni. heliade, o. i, 423. Pre noduri care sînt mai dulci, te jur fără ispravă. i. văcărescul, p. 285/7, cf. conachi, p. 294. ♦ Căsătorie. Vecia soroc pun La nodu lor cel sfînt. i. văcărescul, p. 101/28. Venise... cu jertvă să-ntărească sfîntul nod. pann, e. v, 80/8. 9. Numele unui dans popular nedefinit mai de aproape; melodie după care se execută acest dans. cf. varone, d. 119. IV. P. anal. Fig. (Predomină dimensiunea redusă) Copil mic. cf. ddrf, barcianu, dr. vii, 395. Trei băiețași, trei noduri, intră în casă. stancu, r. a. i, 14. v. Fig. (Predomină ideea dificultății pe care o reprezintă desfacerea unui nod I 1) 1. Încurcătură; dificultate, greutate (care trebuie învinsă). Ceale mai clinciuroase a lucrurilor noduri pătrund și din încîlcitură le descurcă. cantemir, IST. 146. Ce bine ar fi rezultat... dacă astăzi... am fi avut dinaintea noastră două proiecte menite a dezlega nodul! kogălniceanu, s. a. 117. Sofronie: – Aici e un nod al chestiunii. raranga, i. 209. ◊ Nod gordian = problemă, încurcătură, dificultate mare, greu sau cu neputință de rezolvat. Nodul gordian al ortografiei române. maiorescu, cr. iii, 321. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi altă soluție. cf. dl. (Regional) A da de nod = a se afla, la un moment dat, în fața unei mari dificultăți; a da de greu. cf. zanne, p. v, 450, vi, 156, ciaușanu, gl. (Regional) A-i da (cuiva) necazul de nod = a-l copleși (pe cineva) necazurile. Îi dă necazul de nod. pann, p. v. i, 146/24. 2. Punct, moment culminant în desfășurarea conflictului unei acțiuni dramatice, a unei piese de teatru, poeme etc. Chemați un zeu liberator cînd nodul demn va fi De dînsul și pe scenă trei persoane vor vorbi. ollănescu, h. a. p. 24. 3. Punct, sursă, izvor esențial, principal de unde pornește sau de care depinde soluționarea unei probleme sau a unei acțiuni. Enigma... e lesne de dezlegat și nodul dezlegării este acesta. f (1897), 203. Germania era pe timpul acela nodul contradicțiilor europene. contemp. 1949, nr. 158, 2/1. Atenția întregii lumi se afla atunci îndreptată spre Stalingrad. Acolo era nodul războiului. Acolo se făurea viitorul. stancu, u.r.s.s. 177. – pl.: noduri și (învechit) nodure. – lat. nodus.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului; chip, figură. Fața îi era deschisă, ochii mari, limpezi; fruntea largă îi era plină de zbîrcituri, pînă către creștetul gol al capului. CAMILAR, TEM. 15. Parcă te-ai cam aburit la față, nu știu cum. CREANGĂ, P. 163. Iar fața ei frumoasă ca varul este albă. EMINESCU, O. I 88. Cînd mă uit în fața lui, Parcă-i spuma laptelui! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 37. ◊ Loc. adv. În față = (uneori în opoziție cu în spate, în urmă, în dreapta, în stînga etc.) înainte. În zadar flamura verde o ridică înspre oaste, Căci cuprinsă-i de pieire și în față și în coaste. EMINESCU, O. I 148. Sfîrșind această deșănțată cuvîntare... se înturnă spre norod, în față, în dreapta și în stînga. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Căruța era împodobită cu pietre nestemate de sclipeau în fața soarelui ca cine știe ce lucru mare. ISPIRESCU, L. 38. Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor. CREANGĂ, P. 306. Și mii de suvenire mă-ncungiură-ntr-o clipă în fața unui tainic și drăgălaș portret. ALECSANDRI, P. A. 111. (Învechit) În față cu = de cealaltă parte (a unei despărțituri, a unui hotar, a unui obstacol etc.). Haidar-Pașa este numele unui cîmp lat și frumos ce se găsește în Asia... în față cu Stambulul. ALECSANDRI, P. P. 109. ◊ Din față = a) (loc. adv.) dinainte. (Expr.) A(-i) cînta (cuiva) cucul din față = a se lăsa cîștigat de mijloace necinstite; (în superstiții) a-i merge bine. Dac-ar fi pretutindene tot asemene judecători ce nu iubesc a li cînta cucul din față... cei ce n-au dreptate n-ar mai năzui în veci și în pururea la judecată. CREANGĂ, A. 150; b) (loc. adj.; uneori în opoziție cu din dos) de dinainte. Privirea lui căzu din întîmplare asupra ferestrei din față. NEGRUZZI, la TDRG. ◊ Loc. prep. Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). Vartolomeu Diaconu înțelese din surîsul trist și absent că omul din fața lui este, din cine știe ce tăinuite pricini, un nefericit. C. PETRESCU, A. 283. ◊ De față = a) (loc. adv.; învechit) fără înconjur, sincer, fățiș. Mihai-vodă... le răspunse îndată de față «că el nu va lăsa Ardealul». BĂLCESCU, O. II 275; b) (loc. adv.; învechit) în prezența cuiva. Toată dorința me este... să mă întorc în Moldova și să-ți pot zice de față că sînt al d-tale pre plecat și supus fiu. KOGĂLNICEANU, S. 76; c) (loc. adv.; învechit; în legătură cu verbe ca «a se lupta», «a se bate», «a se lovi») în luptă dreaptă, piept la piept. Nemernicii nu se bat de față. ISPIRESCU, M. V. 50. Buzeștii, mai căpătînd ajutor de oaste de la Mihai, le ieșiră întru întîmpinare și se loviră de față. BĂLCESCU, O. II 49; d) (loc. adj.; cu sens temporal, în opoziție cu trecut sau viitor) prezent, actual. De la asta atîrnă soarta ta de față și viitoare. NEGRUZZI, S. I 230. Această ochire [asupra istoriei] ne va da înțelegerea revoluțiilor ei de față și a revoluțiilor ei viitoare. BĂLCESCU, O. II 11. (Expr.) A fi de față = a fi prezent, a asista. M-am rugat de vecinul meu, ăsta, care e de față. ISPIRESCU, L. 180. (Eliptic) Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față... li s-au făcut milă. CREANGĂ, P. 208. ◊ Loc. prep. De față cu (cineva) = în prezența (cuiva). Poți să-mi vorbești de față cu prietenul meu. Față cu (sau față de) (cineva sau ceva) = a) în raport cu... în ceea ce privește... În toată purtarea ei față cu Radu punea un fel de căldură. VLAHUȚĂ, N. 15. State mai bătrîne și puternice nu-și stăpînesc expresia unei fățișe invidii față cu succesele noastre. CARAGIALE, N. F. 78. Veți plăti cu capul obrăznicia ce ați întrebuințat față cu mine. CREANGĂ, P. 263; b) pentru. Dragoste față de patrie; c) avînd în vedere. Față de concluziile trase, nu mai am nimic de adăugat. ◊ Expr. Față-n față = unul către altul, unul înaintea altuia (în imediata apropiere). Se așezară față-n față la masă; între ei, lampa scotea un fir de fum negru. CAMILAR, TEM. 10. Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă. CREANGĂ, A. 112. Eu departe, el departe, Un deal mare ne desparte; Și nici apa nu mă lasă Să fiu cu el față-n față! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. A scăpa cu fața curată = a scăpa fără rușine, fără a o păți, dintr-o situație anevoioasă. Calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția și o povățui ce să facă ca să scape cu fața curată. ISPIRESCU, L. 16. A da față (cu cineva) v. d a. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista, a ține piept. Dar nu știi cît ne costă seratele lor? Cu ce să mai fac față acestor risipe! DELAVRANCEA, S. 111. A pune (oameni sau lucruri) (de) față (sau față-n față) = a pune în prezență, a așeza alături pentru a stabili o comparație sau a trage o concluzie; a confrunta. A fost pus față cu pîrîtul. ▭ Punînd față în față nevinovăția copiilor și soarta lor tragică, autorii și regizorul au făcut din această tristă și dezolantă seară de Crăciun... un adevărat simbol al vieții... oamenilor simpli. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 384, 4/2. Mă rog ție, cine e măgarul ăsta, aș vrea să-l știu... De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-ești amic sincer? – Ca să mă pui de față?... N-am poftă. CARAGIALE, O. II 127. A fi (sau a se întîmpla) față (la ceva sau undeva) = a fi prezent, a asista (la ceva), a fi martor. Față la nuntă au fost: fiarele pădurii, copacii cei măreți. ISPIRESCU, L. 388. Ce viclenie! Să mă uite pentru că nu mai sînt față! NEGRUZZI, S. I 66. A spune (cuiva) în față = a spune cuiva în mod direct, deschis, lucruri neplăcute. I-am spus în față tot ce gîndesc despre el. A spune pe față = a spune sincer, fără înconjur. Spune-mi lucrurile pe față. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. Spînul, văzînd că i s-a dat vicleșugul pe față, se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb. CREANGĂ, P. 278. A lucra pe față = a lucra fără ascunzișuri, deschis, cinstit. [Mihai] umbla cu inima deschisă, lucra pe față și fără vicleșug. ISPIRESCU, M. V. 56. A-și întoarce fața (de la cineva sau de către cineva) = a abandona (pe cineva), a nu mai vrea să știi de cineva. Nu vor să-și mai cunoască frații, își întoarce fața de cătră ei. SADOVEANU, E. 107. A privi (pe cineva) în față = a privi drept în ochi, deschis. Fără să-l privească în față, scoase cămașa împăturită a dosarului din buzunar. C. PETRESCU, A. 357. A privi (sau a vedea, a zări etc. pe cineva) din față = a privi, a vedea etc. în întregime figura cuiva. A-l prinde la față = a-i sta bine (cuiva) o haină, o rochie etc. ♦ Expresie a figurii; mină, fizionomie. V. mutră. Față acră. Față înviorată. ▭ Cosciugul era purtat de juni nobili și înconjurat de toți boierii romîni... Apoi venea Mihai însuși cu fața întristată. BĂLCESCU, O. II 260. ◊ Expr. A schimba fețe sau a face fețe-fețe = a te simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri care te pun într-o situație neplăcută. Se înfuriase de tot și schimba numai fețe. SBIERA, P. 114. Musafirii și mai ales musafirele făceau haz; iar bietul Kir Ianulea... făcea fețe-fețe. CARAGIALE, O. III 35. Ivan atunci lasă capul în jos și, tăcînd, începe a face fețe-fețe. CREANGĂ, P. 318. Ea îndată schimbă fețe, Țipă cu de spaimă glas. VĂCĂRESCU, P. 169. A prinde față = a se întrema după boală. ♦ Obraz. Gerul... pe fețe de copile înflorește trandafirii. ALECSANDRI, P. A. 113. Iară fața mi-o voi da La Turda la rumenele, Părul la făcut inele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. 2. Partea dinainte a corpului omenesc. Baba se culcă pe pat, cu fața la părete. CREANGĂ, P. 6. Între făclii de ceară, arzînd în sfeșnici mari, E-ntinsă-n haine albe, cu fața spre altar, Logodnica lui Arald. EMINESCU, O. I 88. Slăbindu-i puterile, au căzut cu fața la pămînt. DRĂGHICI, R. 42. A pus fața la pămînt Și n-a pus-o să-nflorească, Ci-a pus-o să veștejească. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 148. ◊ Expr. A da dos la față v. dos. A sta față = a se împotrivi, a rezista, a ține piept (unei primejdii). Iară Ercule se întorcea într-un călcîi și sta față totdauna unde era primejdia mai mare și războiul mai înverșunat. ISPIRESCU, U. 52. 3. (Adesea determinat prin «de om» sau «pămînteană») Om. Îndată vin vreo douăzeci de zîne... și încep a-l întreba: Cum ai cutezat tu, față pămînteană, să intri-n țara noastră? RETEGANUL, P. II 12. Șarpele, neputîndu-se sui iar în nouri, fuge prin munți și, îndată ce-l vede față de om, piere. ȘEZ. I 244. 4. (Învechit) Persoană, personaj. Față bisericească. ▭ În casa acestor nași regăseam... înalte fețe bucureștene. GALACTION, O. I 13. Am mai îmblat eu c-o mulțime de cucoane, cu maice boieroaice și cu alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 115. 7200 de galbini de la mai multe fețe, pentru deosebite posturi și cinuri. ALECSANDRI, T. 1354. II. 1. Partea suprafeței unui corp, mărginită de muchiile lui. Cubul are șase fețe. ◊ Expr. (Om sau taler) cu două fețe = (om) fățarnic, ipocrit. 2. (Mai ales despre ape și despre pămînt; uneori în opoziție cu fund) Suprafață. Rar un pescăruș vînăt fîlfîia pe deasupra: parcă pierduse ceva pe Moldova și acuma umbla, cercetînd cu luare-aminte fața undelor. SADOVEANU, O. V 61. Buzduganul... căzînd jos, cu mare strășnicie, s-a cufundat în fundul pămîntului... – Ia zvîrle-l și tu acum... – L-oi zvîrli eu, nu te îngriji; dar scoate-l mai întîi la fața pămîntului. CREANGĂ, P. 56. Apele-ncrețesc în tremur străveziile lor fețe. EMINESCU, O. I 142. Dar vîntul crunt deodată, suflînd cu vijelie, Schimbă a mării față în munți îngrozitori. ALECSANDRI, P. A. 71. ◊ Expr. Pe fața pămîntului v. pămînt. La fața locului = acolo unde s-a întîmplat ceva. Cocostîrci, pe catalige, Vin la fața locului. TOPÎRCEANU, S. A. 64. Prea luminatul Bogdan s-a făgăduit că va merge însuși la fața locului. DELAVRANCEA, A. 66. Li s-au zis să facă cercetare la fața locului. NEGRUZZI, S. I 226. 3. Înfățișare, aspect. Grădinile în mii de fețe În cinstea voastră înfloresc. CERNA, P. 14. Grîulețul lui de vară De departe că-nverzea, Iar d-aproape-ngălbenea, Față de copt își făcea. TEODORESCU, P. P. 142. ◊ Fig. Cărțile binefăcătoare ale culturii adevărate sînt... singurele care au schimbat fața lumii. SADOVEANU, E. 23. ♦ Partea de deasupra, exterioară, aleasă a articolelor alimentare, îndeosebi expuse spre vînzare. Fața mărfii. 4. Culoare. Suspinînd privea balconul Ce-ncărcat era de frunze de îi spînzur’ prin ostrețe Roze roșie de Șiras și liane-n fel de fețe. EMINESCU, O. I 152. Înlăuntru erau grămădite o mulțime de tinere... gătite și împodobite cu toate fețele curcubeului. ODOBESCU, S. I 384. Leac pentru închiderea feții părului. PISCUPESCU, O. 317. ◊ Expr. A ieși (unei pînze, unei stofe) fața (la soare, la spălat, la purtat etc.) = a se decolora. (Mai ales despre mătăsuri) A face (sau a juca) fețe-fețe = a schimba culorile (cînd mătăsurile sînt mișcate). 5. (În opoziție cu reversul, dosul) Partea lustruită, poleită etc. a unui obiect. Stofă cu două fețe. ◊ Față de plapumă = partea de deasupra a plăpumii (opusă celeilalte părți pe care se pune cearșaful). ◊ Expr. A juca (cu cărțile) pe față = a-și arăta deschis gîndurile și intențiile, a nu ascunde nimic. A da față unui lucru = a-l lustrui, a-l polei, a-l netezi. ♦ Partea din afară a unei haine îmblănite. Am cumpărat stofă pentru față. 6. (Adesea determinat prin «de masă» sau, mai rar, «mesei») Material anume țesut sau cusut, folosit spre a acoperi masa. Tovarășul meu îmi prinse mîna peste fața albă a mesei și mi-o strînse încet. C. PETRESCU, S. 152. Două fețe de masă bune, vrîstate. SEVASTOS, N. 46. Mesele însă erau goale-goluțe... nici furculițe, linguri, ba nici fețe nu erau pe mese. RETEGANUL, P. II 15. ♦ (Adesea determinat prin «de pernă») Învelitoare de pînză în care se îmbracă perna. 7. Fiecare dintre cele două părți ale unei foi de hîrtie; pagină. O hîrtie scrisă pe toate fețele. CREANGĂ, A. 157. Scriu franțuzește... fără a face mai mult decît șepte-opt greșale pe față. NEGRUZZI, S. I 9. 8. Fațadă. Acolo între petre se află o bortă mare, ca fața unei case. ȘEZ. V 8. 9. (Numai în expr.) Fața dealului, a muntelui etc. = partea dealului sau a muntelui întoarsă spre soare sau spre miazăzi. Fața soarelui (sau a lunii, a vîntului, a focului) = locul unde bate soarele (sau luna, vîntul, focul); bătaia soarelui (a lunii, a vîntului sau a focului). Să-i spulberăm dară precum se spulberă praful înaintea feței vîntului. ISPIRESCU, M. V. 22. Codrul... troienindu-și frunza toată, își deschide-a lui adîncuri, fața lunei să le bată. EMINESCU, O. I 83. Se topește ceara de fața focului. TEODORESCU, P. P. 360.

vargă sf [At: PRAV. 231 / V: (îrg) vear~ / Pl: (1-32, pop 33-36) vergi, (33-36, pop, 1-32) vărgi, (înv) verge / E: ml virga, (32) cf fr vergue] 1 Băț subțire, lung și flexibil, obținut dintr-o ramură dreaptă de arbore sau dintr-o tulpină de arbust Si: nuia, vergea (1), (reg) palcă¹, virgaș (1). 2 (Îe) A tremura ca ~ga sau, adverbial, a tremura ~ A tremura foarte tare (de frică sau de frig). 3 (Trs; îe) A bate satu-n vergi A cerși (2). 4 Vargă (1) folosită ca instrument pentru aplicare de lovituri corporale. 5 (Înv; lpl) Mănunchi de vergi (1) tăiate egal, care se folosea ca instrument de pedeapsă corporală. 6 (D. oameni; îe) (A fi) ~ga lui Dumnezeu (A fi) foarte rău. 7 (D. împrejurări, situații; îae) (A fi) urgie. 8 (Îlav) ~ga lui Dumnezeu Foarte tare. 9 (Mol; îe) A-i duce (cuiva) vergile A fi foarte îngrijorat de soarta cuiva. 10 (Mol; îae) A compătimi (pe cineva). 11 Lovitură aplicată cuiva (peste corp) cu varga (1). 12 (Îvp; șîs ~ magică) Baghetă de care se folosesc magicienii, vrăjitorii etc. în practicile lor Si: (pop) vergea (6). 13 (Înv) Baston purtat ca simbol al autorității sau al unei demnități (religioase) Si: cârjă (3), sceptru, toiag. 14 (Pan) Vergea lungă (și subțire) de metal. 15 (Bot; reg; îc) ~ga-ciobanului Scaiete (Dipsacus laciniatus). 16 (Bot; îac; șîc ~ga-păstorului) Plantă erbacee din familia dipsacaceelor cu tulpina și ramurile spinoase, cu frunzele opuse, cu florile liliachii dispuse în capitule, folosită în medicina populară Si: (reg) cârd, ceașcă, ciulin, șovar, scai¹, voinicel, crucea-voinicului, iarba-ciobanului (Dipsacus silvester). 17 (Bot; reg; îac; șîc ~ga-păstorului) Scăiuș (Dipsacus pilosus). 18 (Bot; reg; îc) ~-de-aur Splinuță (Solidago virgaurea). 19 Băț de undiță Si: nuia, prăjină, (reg) vărgar. 20 (Reg) Prăjină lungă folosită de pescari pentru a stârni peștele Si: (reg) vergea (10), știuldic. 21 (Reg) Băț uns cu clei (extras mai ales din bobițe de vâsc) folosit pentru a prinde unele păsări Si: (reg) vergea (9). 22 (Înv) Băț sau vergea de metal care se folosea la încărcatul puștilor și al pistoalelor sau la curățatul țevilor acestora. 23 (Reg; la pușca de soc) Bețișor cu care se împinge dopul Si: (reg) vergea (16). 24 (Trs; Mol) Vergea (19). 25 (Reg) Prăjină de lemn, prinsă de inima și de crucea căruței, de care se leagă orcicul calului prăștier. 26 (Reg; la car sau la căruță) Lambă (de fier). 27 (Reg) Bucată de lemn (sau de fier) care unește coarnele plugului Si: (reg) vergea (23). 28 (Trs; Mol; la coasă) Nuia arcuită sau un fel de greblă prinsă la ambele capete de toporiște pentru a așeza în brazde cerealele cosite Si: (reg) vergea (26). 29 (Reg; la coasă) Muchie a pânzei, opusă tăișului Si: (reg) vergea (27). 30 (Reg; la coasă) Vergea de metal fixată cu nituri de-a lungul muchiei, de la măsea până spre mijlocul pânzei, cu scopul de a mări rezistența acesteia. 31 (Trs; Mar) Țeavă (la pipă). 32 (Nav; înv) Vergă. 33 (Pop; mpl) Dungă (1). 34 (Pop; spc) Fiecare dintre dungile (paralele) de culori diferite sau de altă culoare decât cea a fondului (într-o țesătură, pe blana unor animale, în penajul unor păsări etc.) Si: (rar) vărgătură (1), (reg) șargă¹, vârstă² (1). 35 Urmă de formă alungită lăsată pe corp de o lovitură dată cu varga (1), cu biciul etc. 36 (Reg; lpl) Șir de crescături făcute cu ciocanul în piatra morii.

MORFOLI vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales despre oamenii fără dinți; complementul indică un aliment) A mesteca¹ (1) cu gingiile și cu limba, (neobișnuit) a m o r f o l o g i; p. ext. a mînca încet, a mesteca¹ alene; a mozoli (1), a molfăi (1). Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gîndește mai la una mai la alta. CARAGIALE, O. I, 361, cf. III, 51. Hangiul tremură și morfolește o bucățică de pîine. DELAVRANCEA, H. T. 35. Fericită că poate morfoli în gingii brînzoaicele aduse. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 132. Unii musafiri morfoleau în gingii șerbetul roz. PAS, L. I, 106. Muie un colț de pîine în apă, îl rupse și îl morfoli multă vreme între gingiile care îl dureau. STANCU, R. A. III, 119. Pe cînd tu morfolești coceni și n-ai ce face, El a băgat în el copăi și troace, Căldări, cazane și hîrdaie. ARGHEZI, S. P. 38. ◊ F i g. Tăcu și își morfoli singur gândurile. REBREANU, R. I, 86. ◊ E x p r. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslușit, a îngăima. Se spăimîntâ. . . singur de revolta lui și urmă repede, morfolindu-și vorbele. id. ib. 127. Începe să morfolească vorbele prin coada gurii. LUNGIANU, CL. 26. Rozîndu-și vorbele. . . Le morfole-n gingii și-nghițitoare. ARGHEZI, S. P. 134. ♦ A învîrti ceva între buze și între dinți (mestecînd). Din cînd în cînd rupea cîte-o frunză pe care-o morfolea între dinți. SANDU-ALDEA, ap. CADE. În colțurile gurii morfolea neîncetat țigări lungi de foi. V. ROM. februarie 1956, 24. ♦ I n t r a n z. A mesteca¹ mereu fără a avea nimic în gură. Doi bătrîni. . . își mușcau buzele, morfolind din gură. ARDELEANU, D. 91. 2. F i g. A învîrti, a suci pe toate părțile. O morfolești de un ceas parcă acu o scrii. Dă-o notarului s-o citească el. PETICĂ, O. 222. Eu mă lăsam pe capul lui și-l puricam la rădăcina nasului, în gaura din frunte, îi morfoleam urechile ca pe niște zdrențe mari de catifea. ARGHEZI, J. 93. Pe Ioniță îl găsise de dimineață, mototolind un șoarice mort, adus de pisică, morfolindu-l în degete. DEMETRIUS, A. 14 3. F i g. (Rar) A coborî, a degrada, a întina. Tineri lipsiți de orice talent. . . , stîrniți de o neputincioasă poftă de glorie, morfolesc sculpturalele forme ale lui Eminescu și se bat în jurul luminii lui. VLAHUȚĂ, O. A. I, 237, cf. id. P. 83. Cîteva însușiri care domnesc pe deasupra celorlalte și pe care artiștii le schilodesc mărindu-le și le morfolesc potrivindu-le cu puterea simțurilor oricărui nesimțitor. GHEREA, ST. CR. I, 11. – Prez. ind: morfolesc; pers. 3 și: (rar) mórfole. – Formație onomatopeică.

MĂRGĂRITÁR s. n. I. 1. (Adesea cu sens colectiv) Perlă (folosită ca podoabă). Și le va da veșîmente împărătești. . . cu pietri scumpe.. . și cu mărgăritariu (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 461/16. Omul neguțătoriu ce caută bun mărgăritari și află unul mărgăritariu de mult preț, duse-se de vîndu tot cît avea și-l cumpără. CORESI, TETR. 31. Iară asemenea iaste împărăția ceriurelor omului neguțătoriu carele caută mărgăritariure scumpe. N. TEST. (1648), 18^r/23, cf. 315^v/27. Întru unele [bălți] se află atîta mărgăritar de mult, de nu-i nice de un preț. SIMION DASC., LET. I A. 33/38, cf. GCR I, 114/10, 178/11 , GAVRiL, NIF. 7. Și zîsă: să-m dea împăratul galbeni mulți și-i voi cumpăra mărgăritariuri de mult preț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 247 ^r/12. Nu luasă mărgăritarele și pietrile ceale scumpe. id. ib. 247^v/7. Aceștia-s, împărate, pietrile ceale scumpe și mârgâritarii cei luminați, id. ib, 247^v/21. Și multă avere au luat și scule de aur și de argint și mărgăritar mult. N. COSTIN L. 525. Precum să să știe că mi-a dat la mîna mea... grăunță de mărgăritar 12 (a. 1 762). IORGA, S. D. XII, 75, cf. 170, VIII, 5. Scoasă tot aur și mărgăritaru și pietre scumpe (a. 1 784). GCR II, 133/24, cf. 168/11, MOLNAR, RET. 47/17. Datu-i-au doi mărgăritari atîta de mari, cît două pere de rînd. ȘINCAI, HR. II, 175/23, cf. 251/23, AR (1829), 167²/49, DRĂGHICI, R. 81/29. Pă marginile mării prind o mulțime de margariscoici, adică de scoici în care se găsesc mărgăritare. GORJAN, H. II, 78/9, cf. 49/5. Pe grumajii ei atîrna o salbă de multe șiruri de mărgăritar. NEGRUZZI, S. I, 145. Un inel bizantin mare de aur, cu un rubin și mărgăritare. BOLLIAC, O. 268. Genovezii reușiră chiar a obține ca depozitul lor de mărgăritar în Dobrogea să fie scutit de orice vamă. HASDEU, I. C. I, 102. N-aș vrea nici stofe cu fir Și cu mărgăritar, Nici largi caftane de vizir. ALECSANDRI, P. I, 148. Și-oi aduce ție-n dar Vase cu mărgăritar. BOLINTINEANU, O. 89. Lucește o steauă în piatră schimbată, In mărgăritar. EMINESCU, O. IV, 19. Ștergarele erau de mătase și în țesătură cu fir de cel bun și cu mărgăritare. ISPIRESCU L. 38. Plin e fundul mării de mărgăritari. COȘBUC, B. 208. Dar lacrimile-i picurînd Se prefăceau mărgăritare. IOSIF, PATR. 84. Din zestrea care i-au fost dat-o, vitele și oile s-au prăpăduit; i-a rămas numai un șirăguț de mărgărintare. SADOVEANU, O. XIV, 80, cf. ARGHEZI, P. T. 116, GCR II, 334. Mîndruță, buzele tale Știu că nu-s mărgăritare, Că-s de piele, Ca ș-a mele, Buze moi și subțirele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 391. Să-mi dai. . . șase șiruri de mărgăritare. FUNDESCU, P. 140. Aș vrea ca după moartea ta să-mi rămîie lucrul tău cel mai iubit, că eu l-aș împodobi cu flori și cu mărgăritari. MERA, L. B. 59. Salbî di mărgăritari, Paftali di mărgărint Pi trup îi strălucea. VASILIU, C. 42. Și nu curgea făină, Ci numai aur și mărgăritar. PĂSCULESCU, L. P. 29, cf. 207. Păcat de mărgăritar, că e la gît de măgar, se spune despre un lucru de valoare ajuns pe mîna unui om care nu știe să-l prețuiască sau nu-l merită. Cf. ZANNE, P. IX, 488. Și o găină chioară, scurmând, găsește cîteodată mărgăritare. id. ib. I, 466. Nu arunca mărgăritarul înaintea porcilor (= nu da lucrul de valoare celui care nu știe să-l prețuiască). Cf. CORESI, TETR. 12, N. TEST. (1648), 9^r/27, ZANNE, P. IX, 609. Margaritariul la porci. . . și sfatul bun la inima rea tot o socoteală au. CANTEMIR, IST. 97. ◊ (Ca termen de comparație) Și. . . ne sloboade noaă cîntar(e) mai scumpă și mai frumoasă decît mărgăritariul (a. 1661). GCR I, 179/11. Cînd vorbește, se face tăcere adîncă, ar zice cineva că vorbele curg din buzele lui ca mărgăritarele. BOLINTINEANU, o. 418. Cum înșiri mărgăritarele pe un fir alb de mătase, așa curgeau vorbele lui. DELAVRANCEA, O. II, 86. Iară grîul era copt, Răscopt: În pai ca trestia, În spic ca vrabia, În grăunț ca mărgăritarul. POP., ap. GCR II, 336. * Loc. adj. De mărgăritar = bătut, incrustat, împodobit cu mărgăritare (I 1). Și ți-oi cumpăra. . . paftale mari De mărgărituri. ALECSANDRI, P. P. 117, cf. ȘEZ. I, 177. Ș-a scos un cal de graur, Cu șaua de aur, Cu scările de mărgărintari. MAT. folk. 1470. Ce-i lipsește chelului? Tichie de mărgăritar, se spune despre cei care au sau doresc să aibă lucruri de preț nefolositoare, deși sînt lipsiți de lucruri strict necesare. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, ZANNE, P. II, 516, 517, 520. ◊ F i g. Toată lacrima-n ochi-ți e un mărgăritar. ALEXANDRESCU, M. 125. Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar. ALECSANDRI, P. III, 16, cf. EMINESCU, N. 3. Balta mucedă e toată fermecat mărgăritar. MACEDONSKI, O. I, 154, cf. 163, PETICĂ, O. 345. Cucoșul răsuflă fericit, apoi își udă pliscul în mărgăritarul de rouă de pe frunza cea mai apropiată. GÎRLEANU, L. 67. Roua de noapte ți-a așternut covoare de mărgăritare sub pașii tăi. HOGAȘ, DR. I, 105. Oleana, biata, în seara logodnei, a plîns sub genele ei lungi o salbă de mărgăritare. GALACTION, O.71. Cad din cer mărgăritare Pe orașul adormit. TOPÎRCEANU, B. 69. Îi prinzi mărgele fine și mărunte, Mărgăritare făurite-n ger Pe părul care-i flutură pe frunte. CAZIMIR, L. U. 38. Dinții ți-s mărgăritar, Gura pahar de cliștar. JARNIK-BÎRSEANU, D. 20. (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Frunză verde de stejar., Pe drumu mărgăritar Trece-o fată cu-n jendar. ȘEZ. IX, 92. Cînd oi veni La lună, La săptămînă, Să te găsesc aur mărgăritar. PĂSCULESCU, L. P. 20. ♦ Fig. Lucru de mare valoare, fără cusur. Și le cetiți că veți afla întru iale mărgăritariu scumpu și vistieria nesfîrșit. PALIA (1 581), 12/23. Mărgăritare, adecă cuvinte de multe fealuri. . . a lui Zlatoust. . ., s-au scos de pre limba grecească pre limba rumânească (a. 1 691). GCR I, 290/3. Un ostrov, ce putea a să numi mărgăritariul mării și zmaragdul pămîntului (a. 1 794). id. ib. II, 151/18. Învață. . . cum poate limba, ca să vearse din rost cuvinte, nu cuvinte, ci mârgăritariu. MOLNAR, RET. 13/12. Lucrul ce ieșea din mîna ei era mărgăritar, nu altceva. ISPIRESCU, ap. CADE. Nu mă pot opri să vă împărtășesc cîteva versuri din prețioasele mărgăritare cu a căror dare la lumină acest meritos june înavuțește literatura noastră populară. MACEDONSKI, O. IV, 12. Colecții vechi, reviste prăfuite, Vă răsfoiesc. . . din cînd în cînd, Înduioșat, cu mîna tremurând, Adun mărgăritare risipite. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 56. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Un mărgăritar de copil. CIAUȘANU, GL. 2. (Tehn.) Pietriș mărunt folosit la prepararea asfaltului, la așternerea pe alei, în curți etc. Cf. DL, DM. II. (Bot.) 1. Lăcrimioare (Convallaria majalis). A doua zi, sub umbre rari De pom cu floarea albă Făcea, avînd mărgăritari, Dintr-înșii Ana salbă, COȘBUC, P. I, 68. 2. Vîsc-de-stejar (Loranthus europaeus). Cf. BARONZI, L. 137, BRANDZA, D. 430, N. LEON, MED. 49, BUJOREAN, B. L. 383, ENC. AGR. - Pl.: mărgăritare și (învechit și regional, m.) mărgăritari. – Și: (învechit) mărgăritáriu (pl. mărgăritariure și mărgăritariuri), (învechit și regional) margaritár, mărgăritáriu, (regional) mărgărintár s. n. – Din m. gr. μαργαριτάρι.

MORT, MOÁRTĂ adj., subst. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu (mai) trăiește, care și-a încetat toate funcțiile vitale, care a murit. V. d e c e d a t, d e f u n c t, r ă p o s a t. Va cădea de năprasnă mortu. COD. VOR. 98/3. Muiarea. . . născuse un cocon mort. MOXA, 355/18. Iară Petrea Șutra [scris probabil după modelul slavon: mărtu] (a. 1600). IORGA, S. N. 56. Mărgînd neștine pre un drum, va afla vreun dobitoc, de va fi undeva vătămat sau și mort atuncea. . . va spune stăpînu-său. PRAV. 5. Au aflat Brîncovanul pe Bălăceanul mort în război. NECULCE, L. 105, cf. ANON. CAR. Au pețit pe . . . Amalia . . ., a tria fiică a mortului duca de Leihtenberg. AR (1829), 54¹/38. O turturică de lîngă soția moartă. CONACHI, P. 87, cf. ALEXANDRIA, 121/19. Pămîntul era acoperit de darmâturi și de trupuri moarte. RUSSO, S. 147. Cînd a venit doctorul, îl găsi mort. NEGRUZZI, S. I, 62, cf. 54. Aoleo ! . . . să mă fac că-s mort, ca să nu mă mînînce. ALECSANDRI, T. I , 458. Nu știți că mătușa-i moartă de cînd lupii albi ? CREANGĂ, P. 23. Lișițile, nefiind chioare nici moarte, au zburat. id. ib. 46. Chiar mort, oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile sale. ISPIRESCU, L. 41. E mort de-un veac. COȘBUC, F. 71, cf. 76, 77. Îl aștepta mereu pe bărbatu-său, deși i se spunea mereu că e mort. CAMIL PETRESCU, O. I, 17. Să mă vezi pe mine moartă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 143, cf. 83, 152. Mai bine un cîine viu decît un leu mort. ZANNE, P. I, 378. (În imprecații) Îmi făcea semne să tac, că se-ntristează pasărea, întrista-s-ar mort ! ap. IORDAN, STIL. 321. ◊ (Ca termen de comparație) Ea căzu ca moartă de groază pe pieptul lui. EMINESCU, N. 11. Hîrca i-a trimes laptele; și cum l-a băut împăratul, pe loc a adormit, ca mort. CREANGĂ P. 97. Făclii s-aprindeți, căci un suflet Ca mort va fi atuncea pentru voi. DENSUSIANU, L. A. 107. F i g. Să fim morți păcatului și să fim vii lui Hnstos. CORESI, EV. 69. Oameni morți pentru societate și pentru omenie. CONTEMPORANUL, III, 573. Mă uitam în valurile galbene cum zburau repezi, ciorăind, valuri turburi ca sufletul meu sterp . . ., ca inima mea moartă. EMINESCU, G. P. 99. Vorbele iubirii moarte Vinovate-mi stau de față. id. O. I, 125. Trecutul mort se deștepta. SADOVEANU, O. I, 64. ◊ E x p r. A cădea (sau a rămîne) mort (pe loc sau, regional, din picioare) = a muri (subit). Va cădea de năprasnă morrtu. COD. VOR. 98/2. O palmă îi trase. . . și căzu mort. ISPIRESCU, L. 10. Rămase mort pe loc. id. ib. 31. A căzut moartă din picioare. ȘEZ. IV, 182. (A fi) mai mult mort (decît viu) sau (a fi) (pe) jumătate mort = (a fi) într-o stare de sfîrșeală totală, de epuizare maximă (din cauza fricii, a bolii etc.). Robinson. . . de frică era mai mult mort. DRĂGHICI, R. 10/11, cf. PONTBRIANT, D. Puterile îi slăbiră și sateliții tiranului ducîndu-l pe poarta curții mai mult mort decît viu, îl îmbrînciră în mulțime. NEGRUZZI, S. I, 156. [Hoțul] își căută de treabă, lăsînd pe bietul Leuștean mai mult mort decît viu. GANE, N. III, 166. Eram amîndouă mai mult moarte decît vii. V. ROM. iunie 1954, 111. A fi mort după . . . (sau fără. . .) = a) a ține foarte mult la . . ., a dori foarte mult să obțină, să aibă . . . E mort după căimăcămie. CAMIL PETRESCU, O. II, 452; b) a fi foarte îndrăgostit de . . . A umbla (sau a se ține) mort după. . . = a) a depune toate eforturile pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de o persoană, străduindu-se să fie mereu aproape de ea. Răducanu . . . se ținea mort după ea. CAMIL PETRESCU, O. II, 289. A umbla după (sau a căuta) potcoave de cai morți sau a umbla după (ori a căuta) cai morți, să le iei potcoavele v. p o t c o a v ă. (F a m.) A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic în legătură cu un lucru, cu o întîmplare etc., a face pe prostul. Să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13, cf. PAMFILE, J. II, 161, ZANNE, P. I, 265. A o lăsa moartă (în păpușoi sau, rar, în cînepă) = a renunța la ceva, a abandona ceva, a o lăsa încurcată, baltă. S-a trece ea și asta; obraz de scoarță și las-o moartă-n popușoi. CREANGĂ, A. 51. Biata fată s-a speriat și era sâ-l reclame la minister, dacă directorul liceului n-ar fi rugat-o s-o lase moartă. I. BOTEZ, B. I, 213, cf. ȘEZ. II, 75, PAMFILE, J. II, 409, com. din PIATRA NEAMȚ. A rămíne (sau a ședea) moartă = a rămíne pe loc, a nu progresa, a nu se rezolva, a rămíne baltă. N-or mai ședea lucrurile tot așa moarte, cum sînt. CREANGĂ, P. 230. Afacerea a rămas moartă, SADOVEANU, O. IX, 413. Mort-copt = cu orice preț, neapărat; vrînd-nevrînd, cu chiu cu vai. După cinci zile de chin, mort-copt am sosit la Cahul. ALECSANDRI, T. 113. La crîșmă mort-copt trebuie să steie. CREANGĂ, P. 109. N-am încotro, mort-copt trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că știi bine locurile pe aici. id. ib. 203. Morți-copți, trebuie să mergem înainte. GANE, N. II, 116. Mort-copt, să facă ce-o ști el și să-i aducă mere de aur. ISPIRESCU, U. 59. Mort-copt trebuie să mă duc. PAMFILE, J. II, 155. Nici mort sau (rar) mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un chip, cu nici un preț, în nici un caz. Nu te las nici mort data asta. ap. TDRG. Noi avem poruncă de la Miloradovici, morți-tăieți să nu părăsim locul. GHICA, S. 18. Mi-e drag ca ochii mei din cap Și nu l-aș da nici mort. COȘBUC, P. I, 109. N-ați vrea să plecați de aici ? – Nici mort. SEBASTIAN, T. 123. O să-mi stai pă cap aci ? – Iaca așa. . . nici moartă nu plec ! CAMIL PETRESCU, O. III, 243. Mort de viu sau mort pe picioare = a) (despre persoane) foarte slăbit; b) (regional; despre țesături, obiecte de îmbrăcăminte etc.) putred; rărit. Stamba asta e moartă de vie. CIAUȘANU, GL., cf. MAT. DIALECT, I, 231. ◊ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, dă sens superlativ unor senzații sau unor stări sufletești) Află boii nepăscuți și morți de foame. VARLAAM, C. 249. Mai morți de frică, au început a-și frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Vrei să mă găsești moartă de frică oare, cînd îi veni ? CREANGĂ, P. 132. Oamenii aceștia sînt morți de frică. REBREANU, R. II, 20. Iau merele, mort de sete cum sînt, și le mănînc. CAMIL PETRESCU, U. N. 280. Sînt mort de foame și trudă ! SADOVEANU, O. III, 162. Eram ostenit mort. PREDA, Î. 20. (E x p r.) Beat-mort sau mort de beat, (rar) mort-beat = foarte beat, Nalați, mort de beat, au îngenunchiat înaintea lui Apafi. ȘINCAI, HR. III, 118/26. Păzitoriul cu toți jurații sînt toți morți de beați. BĂRAC, 11/25, cf. PAMFILE, J. I, 128. Toți creștii zăceau. . . morți-beți pe jos. ȘEZ. VIII, 67. A dormi (sau a adormi) mort = a dormi (sau adormi) profund, adînc. Am adormit mort și de abia a doua zi pe la toacă m-am trezit sănătos. CREANGĂ, A. 16. Pe loc cade jos și adoarme mort. id. P. 215. Acesta dormea mort. ISPIRESCU, L. 370. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat de a fi învățată ca limbă maternă. Amețiți de limbe moarte. . . Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii. EMINESCU, O. 140. O limbă care a încetat de a mai fi mijioc de comunicare. . . devine limbă moartă, GRAUR, I. L. 24, cf. 20. Literă moartă v. l i t e r ă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Trecea la „inventarul viu și mort”. GALAN, B. I, 59. Linie moartă = linie de cale ferată care înfundă, servind numai pentru gararea trenurilor. (E x p r.) A fi (sau a se afla, a trece pe linie moartă) = a fi înlăturat (ca necorespunzător) dintr-un post de răspundere, a considerat inutil sau inutilizabil. Unghi mort = loc pe traiectoria unei arme de foc, pe care nu îl poate ajunge.proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului cînd biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. Se spune că sistemul a ajuns într-un punct mort. SOARE, MAȘ. 198. (E x p r.) A ajunge Ia un (sau într-un) punct mort = a ajunge într-un impas, a fi în imposibilitate de a găsi o soluție. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor în timpul cînd ar trebui i lucreze; întrerupere neprevăzută a muncii. Trebuie dusă lupta pentru întărirea disciplinei în muncă . . . contra timpilor morți, contra risipei timpului de lucru. LEG. EC. PL. 474. (Regional) Fier mort = fier de calitate inferioară. Cf. PAMFILE, j. II, 144, ALR SN II h 579. Colontitlu mort = cifră care cuprinde numărul unei pagini fără a fi însoțită de numele autorului sau de titlul cărții. Cf. V. MOLIN, V. T. 29, CV 1949, nr. 3, 34. Apă moartă = a) (regional, în superstiții) „apă ce este adusă din timpul cînd mortul era neîngropat”. MARIAN, Î. 277; b) (în basme; de obicei în corelație cu a p ă v i e) apă miraculoasă care are puterea de a îmbina părți corpului unui om tăiat în bucăți. Să-mi aducă . . . apă vie și apă moartă de unde se bat munții în capete, CREANGĂ, P. 272. Aduc apă vie și apă moartă de la munții ce se bat în capete. ISPIRESCU, L. 126. Mare moartă = mare în care nu trăiesc viețuitoare. Cf. PONTBRIANT, D., LM. (Regional) Mămăligă moartă = fel de mîncare preparat din mămăligă și ulei. V. t o p ș ă. Cf. VICIU, GL. 58. ♦ (Familiar, despre aparate, motoare etc.) Care nu (mai) funcționează. 2. (Despre părți ale corpului; adesea prin exagerare) Cu funcțiile vitale total sau parțial pierdute; lipsit de vigoare; țeapăn, inert. Ea strînge c-o mînă mai de tot moartă La inima sa pe maică. DACIA LIT. 148/1. Capul său palid, pe jumătate mort, tremura convulsiv. EMINESCU, P. 50. O mînă iese afară – degetele înțepenite, moarte, țin cu tărie pușca. GHEREA, ST. CR. II, 88. îți lași mîinile moarte s-atîrne peste pat. COȘBUC, S. 45. Se oprea deseori pierdută, cu brațele moarte, cu ochii aiurea, fără să vadă și fără să audă. REBREANU, I. 378. Ai să rămîi cu o mînă moartă sau cu un picior țeapăn. ARDELEANU, V. P. 187. (Glumeț) Mânușiță moartă cine mi te poartă ? Taica burete Tup de părete, se spune copiilor de către oamenii mai în vîrstă care se joacă cu mîna lor, legănînd-o într-o parte și în alta și izbind-o apoi ușor de un obiect solid. Cf. ZANNE, P. III, 289. ◊ (Regional) Os mort = excrescență osoasă de natură inflamatorie sau traumatică, care poate produce șchiopătarea și anchilozarea articulațiilor; exostoză. Cf. ENC. AGR., DER II, 324, ȘEZ. IV, 124, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Carne (sau piele) moartă = carne ce se formează deasupra unei răni și prin care nu trec ramificații nervoase. Cf. COSTINESCU. 3. (Despre frunze) Uscat, veșted. În frunzele moarte din marginea unei rîpi, Vitoria găsi clopoței albi. SADOVEANU, B. 222. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. id. O. I, 74. De subt frunze moarte ies în umbră viorele, TOPÎRCEANU, B. 8. 4. F i g. (Despre diverse obiecte, accentuînd sensul de inanimat) Fără viață, neînsuflețit. Ești mîndru pentru că simulezi viața pe pînză moartă. I. NEGRUZZI, S. V, 431. Pămîntul e-o moară deșartă Cu larve cerșind adăpost, Mișcîndu-se-n pulberea moartă Ce-n haos mereu se deșartă, ARGHEZI, V. 29. Construite din materiale moarte,. . . [satele] trăiesc totuși asemeni unor ființe vii, adevărate organisme biologice. BOGZA, O. 238. ♦ Nemișcat, încremenit. Tot se arată mort. MARCOVICI, C. 8/16. Pustiul tace. . . aerul e mort. EMINESCU, G. P. 24. Aerul camerei era mort și trist. id. ib. 51. în arcane de pădure. . . [este] noapte moartă, cer opac. MACEDONSKI, O. I, 115. Huruitul roatelor se înecă. . . în tăcerea moartă a nepăsătoarelor cîmpii. VLAHUȚĂ, N. 81. Alunecăm încet pe apa moartă a portului. BART, S. M. 39. ◊ Natură moartă = pictură care înfățișează obiecte (flori, fructe, vaze, cărți etc.) grupate sau aranjate într-un anumit decor; natură statică. Am pictat și eu destule naturi moarte. CAMIL PETRESCU, T. II, 69. Erau două naturi moarte de o absurdă împerechere: un pepene verde tăiat, alături de o mînușe și o pereche de ochelari; trei mere lîngă o pălărie. C. PETRESCU, C. V. 90. Natura moartă nu lipsește din lunga și importanta listă a operelor [lui Theodor Aman]. CONTEMP. 1956, nr. 494, 4/3. Cîteva tablouri în rame masive: un asfinții violet, o natură moartă cu pești, struguri și o pipă. T. POPOVICI, S. 54. (F i g.) Psihologia lui nu e rece, pur-teoreticâ, studiu de „naturâ- moartă” ca a lui Bain. IBRĂILEANU, S. 225. ♦ (Deșpre orașe, străzi etc.) Lipsit de viață, de activitate; în sau pe care nu se întîmplă nimic deosebit. Acum Piatra era moartă; vremea băilor trecuse de mult. XENOPOL, ap. TDRG. ♦ (Despre foc) Lipsit de intensitate, (aproape) stins. Cf. ALRM II/I h 395. ♦ (Despre noțiuni abstracte) Lipsit de (orice) valoare, de importanță. Credința fără fapte moartă iaste. N. TEST. (1648), 177^v/24. Curăți-va știința voastră din faptele moarte ? ib. 297^r/31, cf. HELIADE, O. I, 184. ♦ (Despre culori, nuanțe etc.) Lipsit de strălucire, de viață; șters. În sat, pe ulițele viscolite, patrulau în lung și-n lat dorobanții din Șoimii, spintecînd cu luciul mort al baionetelor suflarea aspră a crivățului. MIRONESCU, S. A. 23. II. Subst. 1. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane, așezat în coșciug (pe catafalc) sau înmormîntat. Mîncară cumăndarile morților. PSALT. 225, cf. 52, 180. Și fu ca un mort. CORESI, EV. 81. Veți mearge la murmîntele morților voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. 49/21. Voi învie morții. N. COSTIN, L. 61. După ce-au slăbit de tot Să lăsă ca un mort (a. 1777). GCR II, 117/10. Ce aveți în car ? – Un mort. NEGRUZZI, S. I, 31. Păgînii nu putură a nu recunoaște propria lor nulitate în alăturare cu sublimul eroism al mortului. HASDEU, I. V. 166. Cîmp . . . acoperit cu morți. ALECSANDRI, P. 4. Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salbă. EMINESCU, O. I, 88, cf. 94, 192. Începură . . . a vorbi despre. .. paraua din mîna mortului. CREANGĂ, P. 14. Și foarte des. . . Chemînd pe morți ce dorm în pace I-ascult. MACEDONSKI, O. I, 32. Morții nu se mai întorc din cale. VLAHUȚĂ, O. A. I, 34. La miez de noapte morții-n cor își cîntă jalnic imnul lor. COȘBUC, B. 70. El se numea acum Alexandru Comăneșteanu, cum dorise mortul. D. ZAMFIRESCU, R. 282. Ne-am întílnit într-o sară amîndoi: Eu ca un mort întîrziat prin viață, Tu ca un copil în cea dintăi dimineață. D. BOTEZ, P. O. 75. Între mușchi și pulberile morților creșteau colonii de bureți. SADOVEANU, O. IX, 79. Făcu ochi mari privind la mîna moartei care atîrna verzuie, BART, E. 253. Au ridicat o cruce pentru toate moartele. STANCU, D. 11. Cînd bei primul pahar, trebuie să verși jos puțin, ca să beie morții. ȘEZ. III, 46, cf. 45, 123. Abia au scăpat. . . din mînile morților. HODOȘ, P.P. 243. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune cînd nu mai poți îndrepta o faptă, un gest etc. sau cînd pierzi o ocazie. Ce-a făcut, a făcut; mortul de la groapă nu se mai întoarce. VORNIC, P. 172. ◊ (În imprecații) Morții tăi de codru des. RETEGANUL, TR. 35, cf. DOINE, 116. Morți tăi d'e om bogat. ALEXICI, L. P. 46. F i g. Sînt mort cu viață. CONACHI, P. 104. ◊ E x p r. Morții cu morții, viii cu viii, se spune în legătură cu atitudinea egoistă, nepăsătoare a cuiva care nu regretă moartea rudelor sau a prietenilor. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune în legătură cu zgomote sau surse de zgomote foarte stridente. A mirosi a mort = a) a fi pe moarte, a mirosi a pămînt, v. m i r o s i; b) (argotic, în legătură cu o afacere) a fi lipsit de perspectivă, a fi pe punctul de a eșua. (Regional) A da cu mort peste viu, se spune cînd se iau la întrecere cel mai slab cu cel mai tare. Cf. CIAUȘANU, V. 180. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”, „a fi”) în număr mare. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. ◊ Ziua morților = zi anumită în calendarul creștin (a cărei dată variază după regiuni și confesiuni), cînd se fac rugăciuni speciale în biserici pentru cei decedați. V. m o ș¹ (I 5). Cf. COSTINESCU. (Argotic) Locul mortului = locul din mașină situat în față, lîngă șofer. 2. S. m. (Popular) Cortegiu mortuar. Ieșeam la pîrlaz cînd trecea cu mortul pe la poarta noastră. CREANGĂ, A. 14. Să nu tai calea mortului. PAMFILE, B. 10. 3. S. n. (Regional) Înmormîntare. Părintele are astăzi două morturi. Com. din BRAȘOV. 4. S. m. art. (Regional) Numele unor jocuri obișnuite la priveghi, în care unul dintre participanți se preface mort (I 1). Mortul se joacă pe la priveghiuri. PAMFILE, J. I, 26, cf. ȘEZ. VIII, 123, IX, 75. – Pl.: morți, moarte și (regional, II 3) morturi. – Lat. mortuus.

CLĂTINA vb. 1. a (se) balansa, a (se) legăna, a oscila, a pendula, (rar) a bascula, (înv. și reg.) a (se) clăti, (reg.) a (se) dăina, a (se) hîțîna, a (se) hlobăna. (Se ~ într-o parte și în alta.) 2. a (se) mlădia. (Își ~ trupul.) 3. a (se) bălăbăni, a (se) legăna, (pop.) a (se) bălăngăni, a (se) bănănăi, (reg.) a (se) bălălăi, a (se) bălăngăi, a (se) tingăli. (Se ~ clnd merge.) 4. a se împletici, a șovăi, (reg.) a se mătăcăni, a se mătăhăi, a se mătăhăli, a se mătălăi, a se mătănăi. (Omul beat se ~ în mers.) 5. a (se) cutremura, a (se) scutura, a (se) zdruncina, a (se) zgîlțîi, a (se) zgudui, (înv. și reg.) a (se) clăti, (înv.) a (se) smăcina. (Seismul ~ casa din temelii.) 6. a se cutremura, a dîrdîi, a dudui, a tremura, a se zgudui, (Mold. și Transilv.) a durdui, (înv.) a se ridica. (Se ~ pereții.) 7. a hîțîi, a hîțîna, a hodorogi, a hurduca, a hurducăi, a hurui, a scutura, a zdroncăni, a zdruncina, a zgîlțîi, a zgudui, (reg.) a bălăbăni, (Mold.) a drîgîi, (Ban.) a zducni. (Căruța s-a ~ bine.) 8. a scutura, a zgîlțîi, a zgudui, (pop.) a zgîlțîna, (reg.) a zbiciula, a zblendui, a zgîcina, (Mold.) a zbihui. (Îl ~ zdravăn ca să se scoale.) 9.* (fig.) a zdruncina, a zgudui. (Mi-a ~ vechile convingeri.) 10. a (se) agita, a (se) scutura, a (se) zgudui, (reg.) a (se) clătări, (Mold. și Bucov.) a (se) cobîlțîi. (~ lichidul din eprubetă.) 11. a agita, a fîlfîi, a flutura, (înv. și reg.) a pălăi, a pălălăi, (reg.) a mătăhăi, a mătălăi. (~ batista.) 12. a (se) clinti, a (se) deplasa, a (se) mișca, a (se) muta, a (se) urni, (înv. și pop.) a (se) sminti, (înv. și reg.) a (se) clăti, (Mold. si Transilv.) a (se) vîșca. (N-a putut ~ piatra din locul ei.) 13. a (se) mișca, (înv. și pop.) a (se) muta. (Nu se ~ nici o frunză.)

PERECHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. ♦ Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprincene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. ◊ O pereche de case v. casă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii... trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, L. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ▭ Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. ◊ Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păreche s. f.

MĂRGEA s. f. I. 1. Obiect mic de piatră, de sticlă etc., de diferite forme și culori, care se folosește ca podoabă (în șiraguri, cusut pe îmbrăcăminte etc.) ; (la pl.) șirag format din asemenea obiecte. Au tîrguit la tîrgul Aiudului. . . 8 oc[ă] mărgele de os (a. 1 747). IORGA, S. D. XII, 45, cf. VIII, 92. Căpitanul i-au învoit bucuros, zicîndu-i că poate să cumpere oarecare bagateluri, precum: . . . cordele, mărgele. DRĂGHICI, R. 16/31. La ce servește salba și scumpele mărgele Ce-nconjură cu fală frumosul tău grumaz? NEGRUZZI, S. II, 36. Mi-am pus flori la pălărie, Mi-am pus flori, mi-am pus mărgele. ALECSANDRI, P. I, 68. Cum mergea pe drum, găsește și ea o mărgică, și-o înghite. CREANGĂ, P. 69. Cu cordele și cu mărgele rupte de la gîturile fetelor de împărați. . ., a plecat în lumea largă. EMINESCU, N. 5. El citi mărgelele de la gîtul copilului și află că se numește George. ISPIRESCU, L. 136, cf. 141, 349. Și el ți-a adus. . . La grumazi mărgele, Pe deget inele. COȘBUC, P. II, 144, cf. SĂM. II, 133. Iar își scotea șiragul de mărgele de la gît și pestelca cea frumoasă. BUJOR, S. 132. Dintr-o curte ieși o doamnă bătrînă, cu pelerină neagră și capelă cu mărgele. C. PETRESCU, Î. II, 121, cf. id. C. V. 168. Doi voinici cu mîini voinice, Au trosnit în hău din bice, împletite din curele Și bălțate cu mărgele. ARGHEZI, S. P. 122. Că eu te-oi lua De soția mea, Cînd se va vedea. . . Vulpea cu mărgele Culegînd surcele. ALECSANDRI, P. P. 47, cf. 288, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 48, 242, 371, 394, 412. De mîncat îmi aducea Lapte acru-n-tr-o mărgea, Mîncam și mai rămînea. MÎNDRESCU, L. P. 124, cf. ȘEZ. I, 106, 244, III, 181, VI, 61, XII, 162. Dragostile tinerele, Nu se fac din muierele, Făr-din buze subțirele, Și din grumaz cu mărgele. BÎRLEA, C. P. 60. De la noi Pînă la voi, Tot mărgele Mărunțele, De fuge mița de ele (Furnicarul). GOROVEI, C. 165. Nici mărgea neînșirată, Nici fată nemăritată. ZANNE, P. II, 123. ◊ (În formule de eliminare la jocurile de copii) Colo-n deal, după deal, este-o rudă cu mărgele și mai multe rogoțele. ALR II 4 364/272. ◊ (Ca termen de comparație) Epocele se-nșiră ca mărgelele pe ață. EMINESCU, O. I, 140. O scăpărare furioasă îi țîșni din ochii negri, lucitori ca două mărgele vii. REBREANU, I. 28, cf. 428, id. NUV. 7, id. R. I, 243. Ș-apoi, rămîi jupîneasă Ilisaftă iarăși singură, ca mărgeaua neînșirată. SADOVEANU, O. XIII, 673. Gușa ta cît o ulcică, Gușa mea cît o mărgică. ȘEZ. I, 123. Star-ar ea nemăritată, Ca mărjaua neînșirată. MAT. FOLK. 965, cf. BÎRLEA, C. P. 139. ◊ F i g. Doar furnicile de-aleargă acum fără de hodină, Mărgele negre semănate pe drumuri albe de lumină. ANGHEL, Î. G. 21. I-s strînse aripioarele-amîndouă Și nemișcate-a ochilor mărgele. CAZIMIR, L. U. 25. Mă-întorc după atîția ani, cu inima pustie, învins, la soclul plin de furnici, de mărgele negre, care-mi pătau hainele de sărbătoare. BRĂESCU, A. 14. Ea s-a liniștit și l-a privit zîmbind prin mărgelele lacrimilor. SADOVEANU, M. C. 63, cf. FRUNDZA, Z. 9. Și nu mai jăluiește la stele Din ochi de mărgele. DEȘLIU, G. 19, cf. 34. ◊ (Prin Dobr.) La mărgele = reuniune a femeilor din casa miresei, sîmbătă seara, în ajunul nunții, cînd se înșiră mărgelele (I 1) la salba miresei. Sîmbătă la casa miresei se zice „la brad”, ceea ce în Dobrogea se cheamă „la mărgele”, unde, după ce s-au adunat nuntașii, fetele și femeile fac salbă și baierele fesului. SEVASTOS, N. 153. ◊ E x p r. (Regional) Parcă-i tras prin mărgea v. t r a g e. ♦ (Regional) Mărgică cucului = a) învelișul larvar al insectei Aphrophora spumaria, care, după ce iese larva, se usucă, căpătînd forma unei mărgele (I 1) ; (regional) stupitul cucului, mărgicuța cucului. O seamă de fete Insă, aflînd „stupitul” sau „mărgică cucului”, îl înșiră. . . la mărgele. MARIAN, INS. 288, cf. 459, 460, SIMIONESCU, F. R. 348; b) ouăle fluturelui inelat depuse în formă de inel pe ramurile tinere ale copacilor; (regional) glasul cucului, stupitul cucului. Cf. MARIAN, INS. 285, CADE. Fetele din Bucovina mai poartă la mărgele. . . ouăle insectei „Gastropacha neustria”, numite „stupitul cucului” sau "mărgică cucului. CANDREA, F. 203. Mărgeaua vîntului = îngrămădire dé canale mici, așezate unele lîngă altele, făcute de omizi pe frunzele păducelului. Cf. GRIGORIU-RlGO, M. P. I, 49. 2. (În credințele populare) Boabă rotundă care se credea că este făcută de șerpi prin amestecarea salivei lor și că este înghițită de cel mai puternic dintre ei. Știți cum fac șerpii mărgeaua? BENIUC, V. CUC. 18. Te voi duce la tata șerpelui celui uriaș. . . dar tu să nu iai nimic decît mărgeaua de după măsea, că aceea te face mai bogat decît toți bogații din lume. RETEGANUL, P. I, 3, cf. V, 5. Pe vremea aceea nu erau șărpii acasă, că în fiecare dimineață se duceau după un munte de lucrau la mărgea și numai sara. . . se întorceau acasă. MERA, L. B. 29. -Ș Fiertul mărgelei = presupusa operație prin care șerpii adunați la un loc ar obține o mărgea (I 2), amestecîndu-și saliva. Cf. ȘEZ. I, 244. ◊ E x p r. (Prin Bucov.) A fierbe mărgică = a se sfătui. ZANNE, P. IX, 488 3. P. a n a l. a) (La pl.) Protuberanțe ale pielii de pe capul și gîtul curcanului. Almintrelea tare pier puii cei de curcă. Cînd le ieșea mărgealele, iarăși îi spăla cu vinars de drojdii pre grumazi. ECONOMIA, 110/6. Cînd ajunse curcanul în dreptul cocoșului, se înroti, își roși mărgelele și își dădu capul pe spate. GÎRLEANU, L. 15. Era odată o buruiană, înaltă, un știr, a cărui floare cît mătura tremura în unda lacului ca mărgelele unui curcan. I. BOTEZ, B. I, 204. După dînsa alergau curcanii leorbâind din gușa cu mărgele roșii. C. PETRESCU, R. DR. 242. Mărgelele de curcan să nu le pui în borș. GOROVEI, CR. 92. b) (Regional ; la pl.) Ouă de broască (Brădișorul de Jos-Oravița), H XVIII 139. c)(Prin Bucov.) Nod pe firul tors ; (regional) gușă. Cf. A V 15, GLOSAR REG. d) (Regional ; la pl.) Bule de aer care se formează într-o băutură, de obicei într-o băutură alcoolică tare. Le mor Mărgelele vinului lor în plina și-uitata-le cupă. COȘBUC, P. I, 290. e) (Regional) Pușchea (Arpașul de Jos-Făgăraș). ALR II/I h 39/172. Mărgaua mea pe limba ta. ib. f) (Prin Mold., în forma mărgică) Cioplitură făcută la capătul din față al buștenilor, peste care se trece chinga cu care aceștia sînt legați în plute, mărgelătură (DDRF, PAMFILE, C. 106, ȘEZ. II, 42) ; bucată de lemn care formează o proeminență, la capătul buștenilor, și de care se fixează chinga pentru a-i lega în plute (CIUPALĂ, T. 336). g) (Prin Bucov.) Gaura muștiucului la trompetă. Cf. A V 20, GLOSAR REG. h) (Tipogr. ; neobișnuit, la pl.) Literele cele mai mărunte. LM. i) (Regional) Un fel de închizătoare prin care se petrec, la spate, șireturile de piele ale pieptarului. Cf. HEM 2 358. 4. (Regional) Unealtă de ciobănie nedefinită mai de aproape (Brehuiești-Botoșani). Cf. H I 23. II. (Bot.) 1. (În forma mărgică) Numele a trei plante erbacee din familia gramineelor, cu tulpină subțire, cu frunze plane, de culoare verde-deschis, cu flori mici, dispuse cîte una sau două în vîrful unor spicușoare (Melica uniflora, nutans și altissima). Cf. BARONZI, L. 137, BRANDZA, FL. 491, ȘĂIEANU, D. U., PANȚU, PL. Prin locurile nisipoase cresc tufe-tufe de mărgică. . . cu spiculețe dese. SIMIONESCU, FL. 181, Cf. ENC. AGR. 2. (Regional) Rutișor (Thalictrum aquilegifolium). Cf. TDRG, PANȚU, PL., ENC. AGR. 3. (Regional, în forma mărgică) Siminoc (Helichrysum arenarius). PANȚU, PL. 4. (Transilv.) Clocoțel (Clematis integrifolia). Cf. ȘĂINEANU, D.U., TDRG, PANȚU, PL. 5. Compus: (regional) mărgică-țeapănă = rozmarin-de-munte (Gnaphalium silvaticum). Cf. DDRF, BARCIANU. – Pl.: mărgele. - Și: (cu schimbare de suf.) mărgică, (regional) mărgeáuă (com. din ZLATNA-ALBA IULIA) S. f. - Din lat. med. margella. – Mărgică: cu schimbare de suf.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.