POLOG¹, poloage, s. n. 1. Cantitate de iarbă cosită dintr-o singură mișcare de coasă; mănunchi de fîn sau de grîu secerat, înainte de a fi adunat sau legat în snopi. Frînți de mijloc, adunăm poloagele, legăm snopii. Soarele arde. Miriștea frige. STANCU, D. 191. În poiană bătrînul avea fîn în polog și venea să vadă dacă nu-i bun de strîns în căpiți. SADOVEANU, O. V 456. ◊ Expr. A zăcea (a sta, a cădea) polog = a sta răsturnat, culcat la pămînt, grămadă. Grîul cade polog. STANCU, D. 145. Oile-atunci grămădite cad jertfe polog laolaltă. MURNU, I 91. ◊ (Prin analogie) Era un fel de tot ciudat să pregătesc examenul de a doua zi sub pologul acestor flori. GALACTION, O. I 340. Un vînt ușor așternu un alt polog de frunze peste cele căzute de mai înainte. La TDRG. 2. Acțiunea de a întoarce sau de a împrăștia finul cosit. N-a avut vreme să coasă, că a fost la polog. SEVASTOS, N. 44. [Buha] țipă ca muncită de-o sete nespusă pe timpul secetei, vara, mai ales pe timpul pologului. ȘEZ. v 129. 3. Iarbă de coasă, bună de cosit. Înălțimile albastre păreau că se leagănă ușor, că tremură încet ca un polog în care bate o adiere domoală și tainică. SANDU-ALDEA, N. 242. 4. Mulțime, grămadă, ceată. Pologul de tătari se apropie din ce în ce. MARIAN, T. 170.