ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. ◊ Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva: p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ♦ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. ◊ Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...). A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenem.

ȚINE, țin, vb. III. I. Tranz. 1. A avea ceva în mână (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să scape. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumânarea (sau lumina) = a) a fi naș cuiva la cununie; b) a sta lângă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumânare aprinsă în mână (după un vechi obicei creștin). A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. A ține frânele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpâni, a guverna o țară etc. A ține pe cineva (sau ceva) în mână = a avea pe cineva (sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul-plac; a avea pe cineva (sau ceva) la mână. A ține ursita (sau soarta) cuiva (în mână) = a fi stăpân pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, „de după” sau „pe după”, arată partea de care se apucă) Ținem pe bunic de mână. (Refl. recipr.) Mergeau ținându-se de mână. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, arată partea sau capătul de care e apucat un obiect sau chiar obiectul însuși) Ține de nuia. ♦ (La imper.) Ia! primește! ♦ (Determinat prin „în brațe” sau „îmbrățișat”) A cuprinde pe cineva cu brațele în semn de dragoste, de prietenie; a îmbrățișa. ♦ (Determinat prin „în mână”) A mânui o armă, o unealtă, un instrument etc. ♦ (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mâini mai mult timp decât este regulamentar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pământ) și a nu-l lăsa să cadă. 3. A sprijini pe cineva să nu cadă. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atârnă sau plutește să cadă sau să se scufunde. 4. A cuprinde, a purta, p. ext. a suporta. Expr. A nu-l (mai) ține pe cineva pământul = a nu mai putea fi suportat din cauza răutății, fărădelegilor etc. A nu-l (mai) ține pe cineva locul = a nu mai putea de bucurie, de nerăbdare etc. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a fi foarte fericit, foarte mândru. II. 1. Refl. A se prinde cu mâinile de ceva sau de cineva. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcția, a potoli o senzație dureroasă etc.). ♦ A se menține într-un loc, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Se ține tare în șa. 2. Refl. A fi prins sau fixat ușor de ceva, a fi legat prea slab de ceva. Se ținea numai într-un cui. ♦ Intranz. și refl. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul (se) ține bine. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. „de” sau „după”) A merge în urma cuiva, pășind cât mai aproape de el și a nu-l părăsi nicio clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lângă cineva. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele sale, cu insistențele sale pentru a-i câștiga simpatia, dragostea. ♦ A se lua după cineva, a imita pe cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. 4. Refl. (Cu determinări modale) A urma unul după altul, a se înșirui. Automobilele se țineau lanț. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un sortiment, dintr-o garnitură etc. ♦ A face parte din bunurile cuiva, a aparține cuiva. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... ♦ A fi de datoria, de competența cuiva; a privi, a interesa pe cineva. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; p. ext. a avea pentru cineva o afecțiune puternică, a iubi pe cineva. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „cu”) A lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întâmple, să se facă sau să fie; a simți imboldul de a face ceva. III. 1. Tranz. A face ca trupul (sau o anumită parte a lui) să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mândru, orgolios. ♦ (Pop.) A se uita fix la cineva sau ceva. 2. Tranz. A face pe cineva sau ceva să stea un timp oarecare într-un anumit loc. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî (asupra unui lucru). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „la” sau „în”) A sili, a forța pe cineva să stea într-un anumit loc. Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a lăsa pe cineva să rabde de foame. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzându-l cu mâinile sau legându-l); a imobiliza. Expr. A ține pe cineva sub papuc (sau sub picior) = a stăpâni, a domina pe cineva. 4. Tranz. A face ca cineva sau ceva să stea sau să rămână un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. 5. Tranz. (Cu determinările „pe loc” sau „în loc”) A opri pe cineva sau ceva din mersul său, făcându-l să rămână pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. ◊ Expr. A-i ține cuiva drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicându-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva; b) a pândi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; c) (pop.) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i câștiga bunăvoința, dragostea); a fi mereu în calea cuiva. A ține drumul (sau calea, drumurile) = a) a practica tâlhăria la drumul mare; b) a umbla fără rost, haimana. (Pop.) A-i ține cuiva drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsându-l să-și vadă de lucru). 6. Tranz. A face pe cineva să aștepte. 7. Refl. (Rar) A sta mai mult timp într-un anumit loc. ◊ Expr. A se ține în rezervă (sau la o parte, la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. ♦ (Pop.) A-și duce traiul, a viețui, a trăi (undeva). 8. Refl. A sta într-o anumită poziție, a lua sau a avea o anumită atitudine sau ținută. Se ținea drept. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare = a cădea (de osteneală, de somn, de boală etc.). 9. Refl. (Pop., determinat prin „mândru”, „mare”, „tare” sau un echivalent al acestora) A fi mândru, încrezut; a se mândri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. 10. Tranz. A înfrâna, a stăpâni, a domina un sentiment, o pornire etc. Abia își ține lacrimile. (Refl.) (Urmat de un verb la conjunctiv în forma negativă) De-abia se ține să nu râdă. ◊ Expr. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a se stăpâni. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. „de”, „de la”) A opri pe cineva de la ceva, a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau a-l avea la îndemână în caz de trebuință). ♦ A păstra mult timp un lucru pentru a se folosi de el în viitor. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. „pentru”) A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. ♦ A opri ceva (ce nu-i aparține) la sine sau pentru sine; a reține pe nedrept. 2. Tranz. A nu lăsa ca ceva să dispară, să se distrugă, să se altereze etc.; a păstra neatins și neschimbat, a conserva. ◊ Expr. A ține legătura cu cineva = a rămâne în (strânsă) legătură cu cineva, a păstra legătura cu cineva. A ține cuiva (sau, reg., a ține pe cineva) mânie (sau pizmă, supărare, alean) = a purta cuiva ură, supărare etc., a rămâne mânios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui un secret. A ține minte = a nu uita (ceva), a-și aminti de... ♦ A cruța, a nu distruge. ♦ (Pop.) A păstra cuiva dragoste, a nu părăsi pe cineva. 3. Tranz. A păstra o stare sau o calitate vreme mai îndelungată. ◊ Expr. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a-i fi cuiva de folos, a-i prinde bine. (Intranz.) A-i ține (cuiva) de frig = a apăra de frig. A-i ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (înlocuind altă hrană mai potrivită). A ține (cuiva) de urât = a sta împreună cu cineva vorbindu-i, distrându-l pentru a-i alunga singurătatea sau plictiseala. 4. Tranz. A urma mereu același drum (sau aceeași cale, aceeași direcție), a nu se abate din drum; a umbla într-un anumit loc; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum; (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. (Refl.) (Determinat prin „de drum”) Ține-te de drumul acesta până acasă. ◊ Expr. (Înv.) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. 5. Tranz. A respecta cu strictețe, a împlini întocmai; a păzi (o normă, o învoială, un angajament, o lege). ♦ A sărbători, a prăznui, a cinsti (o zi de sărbătoare). ◊ Expr. A ține zile pentru cineva = a posti ca să-i meargă cuiva bine, să i se împlinească o dorință. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămâne consecvent cu... ◊ Expr. (Intranz.) A ține la vorba sa = a rămâne nestrămutat într-o hotărâre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărârea. 6. Refl. și intranz. (De obicei cu determinările „bine”, „tare”, „dârz”) A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. ◊ Expr. (Refl.) A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămâne (sau a determina pe cineva să rămână) treaz, a nu (se) lăsa să fie prins de somn. (Refl.) A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). (Refl.) Ține-te (sau te ține) bine sau (intranz.) ține bine! formulă de îndemn și de încurajare. (Refl.) Să se țină bine! formulă de amenințare. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta ceva. Calul ține la galop. 7. Refl. și tranz. A se afla sau a face să se afle în deplină sănătate și putere. ◊ Expr. A (se) ține viu (sau în viață, cu zile etc.) = a (se) menține în viață; a trăi sau a face să trăiască. ♦ Refl. A se păstra, a se conserva. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). ◊ Expr. A ține loc de... = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... 2. A stăpâni (un loc). ♦ A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. 4. A avea sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi însărcinat cu o funcție (și a o exercita). ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. 5. A poseda animale și a le crește (pentru folosul pe care-l dau). 6. A avea în posesiune o întreprindere; a avea în folosință pe timp limitat o proprietate; a deține (în calitate de chiriaș, de arendaș). 7. (Pop.) A avea de vânzare (o marfă în prăvălie). VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei gospodării etc. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a conviețui cu cineva (în calitate de soț și soție). A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a avea un fel de viață potrivit cu rangul pe care îl ocupă. ♦ A da cuiva cele necesare pentru a trăi (mai ales hrană); a întreține. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la școală (sau la studii) = a trimite (pe cineva) la școală, suportând cheltuielile necesare. ♦ Tranz. și refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. „cu”) A (se) hrăni. ◊ Expr. (Tranz.) A-și ține capul (sau viața, zilele, sufletul) cu... = a se hrăni, a trăi cu... ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. 2. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva, a îngriji pe cineva. ◊ Expr. A ține pe cineva ca pe (sau în) palmă = a îngriji pe cineva cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i-se toate dorințele. A ține bine = a păstra în stare bună, în ordine deplină, a întreține bine. 3. (Pop.) A fi căsătorit cu cineva. ♦ (Construit cu dat. pron.) A avea un amant. ♦ Refl. recipr. A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. ♦ (Despre provizii) A ajunge (pentru un timp oarecare), a nu se termina (mai mult timp). 2. Tranz. (Despre boli sau dureri trupești) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. ♦ (Despre organe sau părți ale corpului) A produce dureri. 3. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). VIII. Tranz. 1. (Exprimă, împreună cu determinarea sa, o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) A face să dureze, să se manifeste. De bucurie ținu masa trei zile. ◊ Expr. A o ține numai (sau tot) o (sau într-o) fugă (ori o gură, un plâns etc.) sau a ține fuga (ori plânsul, gura etc.) întruna (sau totuna) = a o duce înainte fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri (din fugă, din plâns etc.). A (o) ține înainte (sau întruna) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... A (o) ține (tot)una (cu...) = a nu se opri (din...), a continua (să...) A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă, a fi în spiritul vremii, a nu rămâne în urmă. ♦ (Cu determinări introduse prin locuțiunile „tot în...” sau „numai în...”) A nu mai slăbi pe cineva cu... 2. (În loc. vb.; cu sensul dat de determinări) A ține o vorbire (sau un discurs, un cuvânt) = a vorbi, a cuvânta unui auditoriu. A ține judecată = a judeca. A ține sfat = a se sfătui, a delibera. A ține luptă (sau război, bătălie, foc) = a se lupta, a se război cu cineva. A ține strajă = a străjui, a sta de strajă. A ține locul cuiva = a înlocui pe cineva. IX. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) considera, a (se) socoti, a (se) crede. Te țineam mai tânăr! ◊ Expr. (Tranz.) A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî (pe cineva). X. Tranz. (Pop.) A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială, a costa. [Prez. ind. și: (reg.) țiu. – Var.: ținea vb. II] – Lat. tenere.

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nicio boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nicio stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. înțelept, bun, cu (sau de) bun- simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (<sanus).

gând sn [At: PRAV. MOLD. 180 / Pl: ~uri / E: mg gond] 1 Rezultatul procesului de gândire (2) Si: (rar) cuget. 2 (Îlv) A-i fi ~ul sau a-i sta ~ul la ceva (ori cineva) A se gândi la cineva sau ceva. 3 (Îe) A-l duce, a-l purta ~ul (ori ~urile) A face asociații de gândire, a schimba subiectul gândirii prin comparație cu cel anterior. 4 (Îe) A-i zbura ~ul A sări la o altă idee sau a-și pierde din neatenție, de oboseală sau din alte motive, șirul ideilor și a începe a se gândi la cu totul altceva. 5 (Îe) A-i trece multe ~uri prin cap A avea multe idei în general sau în legătură cu un anumit subiect. 6 (Îlav) Ca ~ul (și ca vântul) Extrem de rapid. 7 (Îlv) A-și lua (sau a-și muta) ~ul A nu se mai gândi. 8 (Îvp; îe) A fi (sau a afla pe cineva) într-un (sau la un) ~ A fi de aceeași părere cu cineva. 9 (Înv; îe) A da în ~ cu cineva A face cauză comună cu cineva. 10 (Îvp; îe) A da cu ~ul A avea părerea că... 11 (Îe) A-i veni ~ul să A-i veni ideea să... 12 Imaginație. 13 (Pop; îlv) A-și pune în ~ că... A-și închipui că... 14 (Construit cu verbele sta, pune, cădea, rămâne; îe) A sta (pierdut sau dus) (ori a se pune, cădea, rămâne) pe ~uri A fi într-o stare de meditare, de reflexiune adâncă, vecină uneori cu întristarea. 15 (Îe; adeseori eufemistic) A-l purta ~ul departe A se gândi la lucruri mai puțin obișnuite, la lucruri depărtate, la persoane aflate la distanță (și îndrăgite). 16 (Îlv) A sta pe (sau, înv, în, ori, pop, la) ~uri A chibzui. 17 (Pop; îe) A sta la ~uri A se gândi cu îngrijorare. 18 Îngrijorare. 19 (Fam; îs) ~uri negre Gânduri (1) pesimiste. 20 (Îe) A-l cuprinde (sau a-l frământa, a-l apăsa) ~uri (negre) A deveni tot mai trist din cauza îngrijorării sau a unor reflecții triste. 21 (Îe) A-l apăsa ~ul A-l preocupa mult, uneori obsedant, o idee. 22 (Îlv) A-l pune pe (sau a-și face, pfm, a intra la, pop, a se lua de și a-l băga în) ~uri A se îngrijora. 23 (Îe; adesea folosită la afirmativ cu numai și la negativ cu decât) A-i sta ~ul la A fi preocupat (exclusiv) de ceva. 24 (Înv; nob; după vsl промислєник; îls) Purtare-de-înainte-~ Providență. 25 (Înv) Presimțire. 26 (înv; îlv) A-i spune (sau a-i zice) ~ că... A presimți. 27 Mintea ca sediu al cugetării și ca memorie. 28 (Îe) Nici cu ~ul n-am gândit Nu m-am așteptat să se întâmple așa ceva. 29 (Îe) A bate cu ~ul (departe) A-i merge mintea, a fi capabil de a înțelege lucruri dificile. 30 (Îe) Când cu ~ul n-ai gândi Când nici nu te aștepți. 31 (Pfm; îe) A-i da (sau a-i trece, a-i veni, a-i trăsni) (ceva) prin ~ A-i veni brusc o idee. 32 (Fam; îlv) A-i ieși din ~ A uita. 33 (Fam; îe) A scoate ceva (sau pe cineva) din ~ A izgoni din amintiri, din minte. 34 (Îe) A purta pe cineva în ~(uri) A se gândi intens la cineva din cauza grijii sau a iubirii pe care i-o poartă. 35 (Înv; îla) Ieșit din ~ Înnebunit. 36 (Pop; îe) A-i fi în ~ A ști că nu trebuie să uite ceva. 37 Intenție. 38 (Îlv) A avea de (sau a-și pune în, a veni cu) ~ să, pop, a-l bate (sau a-l paște), înv, a-i fi ~ul să... A intenționa. 39 (Îlav) Cu ~ să Cu intenție să. 40 (Pfm) A-și lua (sau a-și muta) ~ul A renunța la orice speranță din pricină că și-a schimbat sau i s-au năruit intențiile, planurile. 41 (Îs) ~ bun Intenții bune. 42 (Îs) ~ rău Intenții rele. 43 (Îe) A veni cu ~ bun (sau, rar, ~ rău) A apărea la cineva cu intenții bune (sau rele). 44 (Pfm) A pune cuiva ~ rău A plănui ceva rău contra cuiva. 45 Hotărâre luată de o persoană. 46 (Pop; îe) Cu un ~ să se ducă și cu zece nu Mai curând indecis decât hotărât. 47 (Îvp; îe) A(-și) pune (în) ~ A lua hotărârea să. 48 Convingere, părere, impresie personală. 49 (Îe) (A face ceva) cu ~ că (A întreprinde ceva) având părerea că... 50 Dorință. 51 (Îe) A face pe (sau după) ~ul cuiva A face pe placul cuiva. 52 (Pop; îc) ~ul dracului (sau ~ul mâții) Un tip de horă la nuntă. corectat(ă)

SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină; care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; al cărui organism, funcționează normal; teafăr. Te găsești sănătos, între ai tăi, înfășurat de dragoste. SAHIA, N. 53. Bucuria lui crescu, cînd văzu că fetele îi erau sănătoase. ISPIRESCU, L. 52. Și să știi că-s sănătos Că, mulțămind lui Christos, Te sărut, Doamnă, frumos. EMINESCU, O. I 149. (Glumeț) Nu-i nemica, stăpîne, zise calul. Capul de-ar fi sănătos, că belele curg gîrlă. CREANGĂ, P. 219. ◊ (Urmat de comparații care întăresc ideea) Era voinic, sănătos ca piatra, mînca bine fără să aleagă, dormea dus. CĂLINESCU, E. 110. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei. RETEGANUL, P. I 24. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. (Adverbial, în expr.) A rîde sănătos = a rîde cu poftă, din toată inima. Ne făceam teatru la noi acasă, așa cum ne pricepeam, și să mă crezi că rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I 120. ◊ (În formule de urare și de salut) Rămii sănătoasă, cucoană, Că-mi iau geamantanul și plec. TOPÎRCEANU, B. 61. Unchiașul, cum i-a văzut de departe, a ieșit să-i întîmpine și totodată le-a zis: Bine-ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Să fii, bade, sănătos, Că mi-ai mulțămit frumos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. Să-l (să o etc.) porți sănătos (sau sănătoasă), urare adresată cuiva care îmbracă o haină nouă. ◊ Fig. Fire-ai, boltă, sănătoasă, Multe fete faci frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 441. ◊ (Substantivat) Am adormit mort și de-abia a doua zi pe la toacă m-am trezit, sănătos, ca toți sănătoșii. CREANGĂ, A. 16. ◊ (În construcții cu verbe ca «a face», «a fi», «a merge» etc., formează expresii care arată indiferență în fața unei persoane, a unei situații ețc.) Apoi eu, bre, îs însurat, și am un drac de muiere care umblă călare și dă cu pușca ca și mine. – Să fiți sănătoși! zise Lepădatu, fără să privească pe cel ce-i vorbea. SADOVEANU, O. A. III 65. Eu sînt Ftorivist Timofti Cîrcioc... – D-ta să fii sănătos... ce-mi pasă? ALECSANDRI, T. 642. Înapoi i-am poruncit, Pe-un spic verde de ovăz, Să se-nsoare sănătos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. 2. (Despre plante, mai ales despre fructe) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, întreg, în bună stare. Nu toată nuca are miez bun și sănătos = să nu judecăm pe cineva numai după înfățișare. ◊ (Rar, despre obiecte) Îl găsi pe Chiriac... ciocănind un ulcior smălțuit... ca să arate unei cumpărătoare că este sănătos, întreg. CAMIL PETRESCU, O. II 672. Lemnul din care se face... hadaragul trebuie să fie sănătos, vîrtos. PAMFILE, A. R. 199. 3. Prielnic sănătății, salubru; nevătămător. Era o casă sănătoasă, dar oamenii din partea locului o găseau urîtă. CAMIL PETRESCU, O. I 71. Dai unui om flămînd un prînz cu care își poate foarte bine potoli foamea, mîncînd tot lucruri simple, dar sănătoase și curat gătite. ODOBESCU, S. III 39. ◊ Fig. Fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă. CREANGĂ, P. 23. ◊ (Adverbial) Așa se bea... și e mai sănătos. SAHIA, N. 57. ◊ (Substantivat, f., în expr.) A o lua (a o rupe, rar, a o șterge sau a o tuli) la sănătoasa = a o lua la fugă, a o șterge din vreme (înainte de a o păți). Cînd își întoarse capul și văzu în gura peșterii doi ochi dușmănoși înfipți într-un groaznic cap de urs, Anichit... o rupse la sănătoasa. STĂNOIU, C. I. 158. Copiii, cum văzură că rămîn singuri cu dascălul, o șterseră la sănătoasa. CARAGIALE, S. 15. 4. Fig. Înțelept, bun. Dînd uitării sănătoasele, dar asprele legi ale înțelepciunii, își petrecuse viața în dezmierdări lumești. ODOBESCU, S. III 34. Drept aceea vă rugăm Și sfat sănătos vă dăm. TEODORESCU, P. P. 178. ◊ (Adverbial) Noi însă ceștialalți cari judicăm sănătos... ne vedem de treabă. ODOBESCU, S. III 49.

*AL'URĂ (pl. -uri), sf. 1 Felul de a se purta al cuiva: nu-mi place de loc alura ei ¶ 2 Înfățișare, mers al lucrurilor: afacerea a luat cu totul altă ~ de cum mă așteptam ¶ 3 ⛵ Mersul bastimentului, adică direcțiunea drumului său în raport cu vîntul [fr.].

omeni [At: COD. TOD. 229 / V: (reg) omini / Pzi: ~nesc / E: om] 1 vr (Rel; îrg) A lua înfățișare de om Si: a se întrupa, a se naște. 2 vt (Îvp) A manifesta respect și considerație față de cineva Si: a cinsti, respecta. 3 vt (Îvp) A venera. 4-6 vr (Înv) A se purta corect, cinstit, civilizat. 7 vt (Reg; îf omini) A ura cuiva noroc. 8 vt (Reg; îf omini) A felicita. 9 vt (Pop) A primi pe cineva în mod ospitalier Si: a ospăta. 10-11 vtr A mânca și a bea Si: a ospăta. 12 vt (Irn) A trage cuiva o bătaie zdravănă.

pică¹ sf [At: STAMATI, D. / Pl: ? / E: ger Pike] 1 (Pop; în legătură cu verbele „a avea”, „a purta”, „a prinde”) Ură ascunsă, nemărturisită Si: ciudă, necaz, ranchiună. 2 Dușmănie împotriva cuiva Si: ciudă, necaz, ranchiună. 3 (Reg; îlpp) În ~a (cuiva) Pentru a necăji pe cineva. 4 (Îal) Pentru a-i crea neplăceri. 5 (Îal) Pentru a supăra pe cineva. 6 (Îal) Pentru a se răzbuna pe cineva.

PORT¹ ~uri n. 1) v. PURTARE. 2) Îmbrăcăminte specifică pentru o anumită regiune sau epocă. ~ național. ◊ A purta ~ul cuiva a se potrivi cu cineva. /v. a purta

purtăt'ură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: purtat¹ + ură] (Îrg) 1 Purtare (1). 2 (Îvr; fig) Suportare. 3 (Îvr; fig) Îngrijire. 4 (Mpl) Conduită (1). 5 (Înv) Conducere. 6 (Îs) ~ de grijă Solicitudine arătată cuiva.

A PURTA port tranz. I. 1) (ființe sau lucruri) A deplasa ținând (în brațe, pe spate, într-un loc special amenajat în acest scop etc.); a duce. ~ ghiozdanul. ◊ ~ (pe cineva) pe palme (sau ca pe palme) a avea o grijă deosebită (față de cineva). ~ arma a mânui arma pentru a da onorul. 2) fig. (greutăți de ordin moral) A răbda simțind inutilitatea protestului; a îndura. Poartă cu greu ura dușmanului. ◊ ~ jugul a fi împilat, exploatat. 3) (ființe sau lucruri) A duce dintr-un loc în altul (mai ales cu ajutorul unui mijloc de transport); a transporta; a căra. Trenul l-a ~t prin multe orașe. 4) (ființe) A duce cu sine sau după sine. Poartă copilul la lucru. Îl poartă de mână. ◊ ~ cu vorba (pe cineva) a tărăgăna realizarea celor promise. 5) (obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, podoabe etc.) A avea cu sine. El poartă barbă. Port cercei de aur. ◊ ~ sarcină a fi gravidă. 6) (acte, bani etc.) A ține la sine (pentru a fi folosit la necesitate). 7) A avea imprimat în calitate de semn distinctiv. Documentul poartă antetul instituției. ◊ Poartă numele (sau porecla, titlul) a avea drept nume (sau poreclă, titlu). 8) (corpul sau părți ale lui) A mișca dintr-un loc în altul sau dintr-o poziție în alta; a deplasa; a dirija. Își purta mâna deasupra capului meu. 9) (unelte și instrumente) A pune în funcțiune operând (dibaci) cu mâinile; a mânui; a manipula. Poartă cu iscusință bisturiul. 10) A face să se poarte. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerând ideea de menținere a unei stări de spirit). ~ (cuiva) de grijă, ~ grija cuiva v. GRIJĂ. ~ răspunderea a răspunde de ceva. ~ dușmănie (sau pică) a dușmăni. ~ cuiva sâmbetele a purta pizmă cuiva. ~ interes v. INTERES. Interesul poartă fesul v. FES. A-i ~ frica cuiva a se teme de cineva. 2) (sugerând ideea de conducere și de organizare) ~ gospodăria a avea în grijă sa treburile gospodăriei. ~ război (sau lupte) a se război. ~ o discuție a discuta. ~ biruință a birui. /<lat. portare

prohab sn [At: GANE, N. III, 29 / V: (reg) prolab, ~ap, ~av, pruhab, pruhap / Pl: ~uri, (rar) ~e, (reg, sm) ~i / E: bg прохаб] 1 Deschizătură din față a pantalonilor bărbătești Si: șliț¹. 2 Despicătură, în dreptul taliei, a rochiei sau a fustei Si: șliț¹. 3 (Rar; îe) A descoase (pe cineva) din toate ~urile A încerca cu orice preț să afli secretele cuiva. 4 (Reg) Despicătură în lungul hainei, rochiei, fustei Si: șliț¹. 5 (Reg; dep) Epitet pentru un om care poartă haină despicată la spate. 6 (Reg) Ruptură mare într-o haină. 7 (Buc; Trs; pex) Haină, rufă ruptă Si: zdreanță. 8 (Reg) Încrețitură la fustă. 9 (Trs) Fiecare dintre cele două clape care astupă pe dinăuntru deschizăturile dinainte, în formă de buzunar, ale cioarecilor, ca să nu se vadă cămașa Si: (reg) oblon. 10 (Reg) Motiv ornamental în cojocărie format din mai multe motive de broderie Si: (reg) amnar. 11 (Buc) Tăietură mare de cuțit. 12 (Mar) Prăpăd.

parastas sn [At: (a. 1738) BUL. COM. IST. IV, 74 / V: (reg) parais~, ~at, ~aț, parâs~, părăistaș, părăs~, părăstaș, perestaș / Pl: ~e, ~uri / E: slv парастасъ, ngr παράστασις] 1 Slujbă religioasă făcută pentru pomenirea morților Si: panahidă 2 (Pex) Praznic care se face după o astfel de slujbă Si: pomană. 3 (Îe) A-i purta (cuiva) ~sele A-i dori cuiva moartea. 4 (Reg) Colivă. 5 (Reg) Sumă de bani care se dă unui preot pentru oficierea unui parastas (1). 6 (Pop) Colac dat preotului la oficierea unui parastas (1) sau a unui maslu, ori persoanelor care au luat parte la un parastas. 7 (Trs) Colac folosit la îndeplinirea unor ritualuri de nuntă. 8 (Bot; reg; îc) ~sul-popii Salbă-moale (Evonymus europaeus).

steag sn [At: PSALT. SCH. 321/19 / V: (reg) șt~ / Pl: ~uri / E: slv стѣгъ] 1 Drapel (1). 2 (Pex) Fanion. 3 (Îe) A duce (sau a purta) ~ul A fi în fruntea unei acțiuni Si: a conduce (5), a comanda (1). 4 (Îe) A i se înălța cuiva ~ul A dobândi stimă, considerație, respect. 5 (Îe) A închina (sau a coborî) ~ul A renunța la luptă, la acțiune etc. Si: a capitula (1). 6 (Rar; îae) A se supune. 7 (Reg; îae) A moțăi. 8 (Pop; îae) A muri. 9 (Îe) A ridica (sau a scoate) ~ alb A se preda. 10 (Îae) A cere pace. 11 (Îe) A ridica ~ul revoltei (sau răscoalei) ori (rar) ~ de răzvrătire A porni, a declara o revoltă (sau o revoluție, o luptă etc.) Si: a ridica stindardul (2) revoltei Vz: stindard (2). 12 (Îe) A ține sus (sau a ridica) ~ul A lupta cu dârzenie. 13 (Rar; îae) A menține. 14 (Șîs ~ de domnie, ~ul stăpânirii) Baston având la capătul de sus un glob de argint și o semilună, pe care domnitorii din Moldova și din Țara Românească îl primeau de la sultan, ca semn al domniei, în perioada suzeranității turcești. 15 Doctrină, concepție, idee sau problemă importantă etc. care antrenează o colectivitate într-o acțiune de amploare Si: cauză (3). 16 (Pop; șîs ~ de mire) Prăjină împodobită cu panglici și spice de grâu, pe care o poartă un călăreț în fruntea alaiului de nuntă Si: (reg) brad (8), băț (1), toiag, vătăjel, zazlău. 17 (Reg) Brad verde, împodobit cu flori și busuioc, cu panglici etc. care se face la moartea unei fete sau a unui tânăr necăsătorit Si: (reg) prapur. 18 (Olt; șîs ~ul colindătorilor) Prăjină în vârful căreia se leagă una sau două basmale, un ban de argint, câteva fire de busuioc și puțină tămâie, care este purtată de unul dintre membrii cetei de colindători. 19 (Reg) Obiect făcut din năframe de mătase împodobite cu panglici și prinse de capătul de sus al unei prăjini, împreună cu un mănunchi de spice de grâu, purtat ca un steag (1) la sfârșitul secerișului. 20 Veche unitate militară, mică, având drapel propriu Vz: pâlc, stol. 21 (Pex) Trupă de oameni înarmați Si: buluc, ceată Vz: pâlc, stol. 22 (Fig) Putere armată. 23 (Bot; Ban; îc) ~ul-zânelor Torțel¹ (Cuscuta epithymum). 24 (Bot; Ban; îac) Torțel¹ (Cuscuta europaea).

MÎNIE¹ s. f. 1. Izbucnire de iritare violentă, dar trecătoare, împotriva cuiva sau a ceva, supărare mare; furie; (cu sens atenuat) supărare. V. i n d i g n a r e, e n e r v a r e. Și mănie-se cu mănie Domnul spre oamerii săi. PSALT. 226, cf. 46, 107. Cine va putea să rabde acea înfricoșată și dereaptă urgie a județului nefățarnic, împlut fiind de mînie și cu urgie? CORESI, EV. 36. În măniia sa omorîră pre om. PALIA (1581), ap. GCR I, 35/29. După năsîlnici[a] ta și după neîntoarsă inimă cruț[â] ți[e] mînie (cca 1618). id. ib. 51/4. Au pogorît diavolul cătră voi plin de mînie mare. N. TEST. (1648), 312^v/6, cf. GCR I, 142/1. Dentr-aceale cuvinte să va răni unul la inimă, și-l va birui măniia, și într-acel ceas va sări asupra lui. PRAV. 85. Greșala ce să va face cu mănie, să să cearte mai iușur. ib. 254, cf. 255. Să nu mă-nfruntedzi, Doamne, la ceas de mînie. DOSOFTEI, PS. 22/18, cf. 14/9. La mînia lui grăie tot cu cinste și cu îngăduială, nu cu răstituri, prostatic. NECULCE, L. 122, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 216, 220, 231. S-au umplut de mânie ca un leu sălbatec (cca 1750). GCR II, 55/21. Și să aprinsă cu mai mare mînie asupra călugărilor. VARLAAM-IOASAF, 8^V/18. Cu mănie tot îndată s-aprinsă. . . Și el arme prinsă. BUDAI-DELEANU, T. V. 39, cf. 47. Aprinzîndu-să groaznic de mînie ca un leu s-au repezit asupra dușmanului. DRĂGHICI, R. 168/4. Moartea simți că o putere nevăzută o ținea pe scăuieș, precum odinioară în copac, dar de ciudă și de mînie nu voia să deie nimic. NEGRUZZI, S. I, 91, cf. 162, ALEXANDRESCU, M. 30. Mi se-n- tîmplă multe pozne, cînd sînt cuprins de mînie. HASDEU, R. V. 13. Atunci a lui mînie ca trăsnetul era, In patru mari hotare tuna și fulgera. ALECSANDRI, O. 207. Abu Hasan, fierbînd de mînie, se uită cu ochi rătăciți la toți de jur împrejur. CARAGIALE, O. II, 272. Apoi dodată se arătă și armăsarul iepelor, plin de spume și sforăind de mîniă. ISPIRESCU, L. 28, cf. 121. Calcă, culcă, -mpunge, rupe, taie, spintecă, răpune, C-o mînie trâsnitoare în al ochilor focar. MACEDONSKI, O. I, 105. În zîmbetul lui nervos se vede o mînie. DELAVRANCEA, H. T. 220. Să-l ducem pe sus pînă pe plai, zise cu mănie notarul. AGÎRBICEANU, A. 291. L-a cuprins o mînie mare, a trîntit și a suduit toată ziua. REBREANU, I. 79, cf. id. R. II, 230. Și-acuma, de mînie, mi-arde sîngele în vine. – De mînie? Ba de frică ! EFTIMIU, Î. 113. Domnu Toma avea dese tulburări de mînie și atuncea împungea cu fruntea în toate părțile ca un inorog, SADOVEANU, B. 204. Prin ochii lui Crăiniceanu trecu un fulger de mînie și sprîncenele se lăsară pe luminile ochilor. id. O. I, 56. Căpitanul, foc de mînie, ieși din apă. BART, S. M. 101. Deși era și ea destul de dîrză, nu avea curajul să înfrunte mînule serdarului, care-și pierdea măsura din nimic. CAMIL PETRESCU, O. I, 149. Grăunții scrîșnitelor sale mînii de adineauri. . . se mai vînzoleau încă în el. C. PETRESCU, A. R. 188. Pentru cine stîrnește mînia noastră nu se va găsi loc de trai. STANCU, R. A. IV, 416, cf. V, 7, id. D. 189. Ce ești așa mînios, mă? În trei zile îi trece omului mînia, dar la dumneata parcă a crescut. DEMETRIUS, V. 146. Își pierdu cumpătul și de mînie își aruncă șapca din cap. PREDA, D. 160. Cuvîntul împotrivă sabiia ascute, iară răspunderea lină frînge mîniia. CANTEMIR, IST. 242. Voroava blîndă toată pornirea îmblînzește, iară cea aprigă, și pre cel slab ațîță la mînie. ZANNE, P. II, 811. Ca cîrmaciul de pietre, de mînie să te ferești. id. ib. VIII, 383. Acela mai mare să poate socoti ce mînia și-o poate stăpîni. id. ib. Mînia împăratului, călăuză morții. id. ib. 384. Mînia rece, curînd să trece. id. ib. 385. ◊ F i g. Ploaia s-a ridicat dintr-o parte și cu mînie mare a trecut peste lume. GALACTION, O. 87. ◊ L o c. a d j. Iute (sau grabnic, rău) la mînie, se spune despre un om care se enervează, se înfurie ușor, care este iritabil, irascibil. De n-are avia bărbatul altă nice o vină, ce numai aceasta vrăjmășiia, căndu-i. . . iute la mânie, agiunge atâta să să desparță aceaia casă. PRAV. 154. Era. . . cam grabnic la mînie, dar apoi curînd se întorcea. NECULCE, LET. II, 412/3. Ei, Doamne, ce rea ești la mînie ! COȘBUC, S. 14. Era prea iute la mînie. C. GANE, TR. V. 244. Om bun dar iute la mînie, căpitanul se aprindea răpede, tuna și fulgera, dar se stingea degrabă. BART, S. M. 101. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) Într-o mînie = cuprins subit de un acces de enervare, de furie. Cela ce-ș va ucide pre tată-său sau pre înmă-sa și pentru sâ-ș mai micșureadze certaria va dzice c-au greșit într-o mănie. . ., să-l cearte ca pre un ucigătoriu de părinți, PRAV. 96. De-ar fi lumea de hîrtie, I-aș da foc într-o mînie. JARNIK-BÎRSEANU D. 221. 2. Pornire dușmănoasă (și statornică) împotriva cuiva; dușmănie, ură; resentiment. Vedzi că tu dureare și mănie cauți. PSALT. 15. Aiavea amu iaste, că dragostea protivitoare iaste mîniei ceaia reaoa. CORESI, EV. 47, cf. 36, 48, 97, 200, id. PS. 171/13. Mînia și vrajba dentru neamul omenesc o goni (a. 1644). GCR I, 111/29. Clisten au întrebat moșiile și ruda . . ., cercetîndu-le toate lucrurile lor, ori mânii, ori învățătură. HERODOT (1645), 351. Las să mi să tîmple Asupra mea pizmașii mîniia să-și împle. DOSOFTEI, PS. 25/2. Bitorul poate . . . să tragă pre ascultătoriu la orice voiaște, la războiu sau la pace, la mănie sau la milă. MOLNAR, RET. 12/19, cf. 8/6. Totdeauna acest prea înțălept ziditoriu, într-acest chip ne iconomisăște și nu cu vreo mănie. DRĂGHICI, 4. 54/19. Mînia fierbe-n mine și, de n-aș fi plăiaș, De n-aș fi român, frate, m-aș face ucigaș ! ALECSANDRI, T. II, 150. O, fiarbâ-vă mînia în vinele stocite, In ochii stinși de moarte, pe frunți învinețite. EMINESCU, O. I, 23. Dezbracă-te degrabă de-orice deșertăciuni, Mîndrii, cruzimi, zavistii, mînii, bîrfiri, minciuni. MACEDONSKI, O. I, 167. Simte că nu i s-au stins mîniile-n suflet și-amarul. COȘBUC, AE. 11. Însă stetea el acum la corăbii. . . Ros de mînie pe-a oștilor domn Agamemnon. MURNU, I. 45. Plin de-o surdă mînie – adunată în suflet de veacuri, Mîna pe torță a pus. ANGHEL-IOSIF, M. II, 101. Făt-Frumos cu fața toată de-o mînie grea brăzdată Scoase paloșul din teacă și răcni. EFTIMIU, Î. 119, cf. 22. O dată cu Hugo, pătrunde în literatură poporul, cu bucuriile, durerile, mîniile și acuzațiile lui. VIANU, S. 148. Mînia dreaptă a popoarelor. CONTEMP. 1951, nr. 236, 1/2. ◊ E x p r. A ține (cuiva) mînie = a dușmăni, a urî (pe cineva), a fi certat (cu cineva), a păstra ură unei persoane cu care te-ai certat. M-ai scos din pizmașii ce-mi țînea mănie. DOSOFTEI, PS. 56/3. N-am dat în viață nimănui Prilej să-mi poarte dușmănie, Eu n-am putut să țin mînie Că n-am avut, părinte, cui, Măcar mi-au tot făcut-o unii ! COȘBUC, P. I, 199. 3. Supărare, necaz; ciudă. Ne-au pus înainte Domnul, ca pre noi den urîciuni și den mînii și den pomenirea de rău să ne slobozească. CORESI, EV. 338, cf. PARACLIS (1639), 260. Thesalii trimisără om la Fochei, pentru că ei avia mănie pre dănșii, HERODOT (1645), 436. Nemeșul gîndeai că creapă de mănie. BUDAI-DELEANU, T. V. 141. De mînie au apucat și au zmult acea buruiană. DRĂGHICI, R. 62/25. Eu ei am făcut mînie Dar încă ce necaz mie. BĂRAC, A. 59/19, cf. BARIȚIU, P. A. I, 347, III, 24. Apoi dă, bade Ipate, unde-i vorbă, nu-i mînie; mai bine să te tocmești întăi, decît pe urmă. CREANGĂ, P. 151. Mi-a fost luni întregi mînie, Că tu nu te-ai priceput. COȘBUC, P. I, 51. Dacă mă vei urî, Eu portul mi-l voi cerni. Dar cum focu să-l cernesc, Că măi tare-l săpunesc . . . Cu săpun din Cisnădie, Bădiță-ntr-a ta mînie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 236, cf. 448. Măi bade, -ntr-a mea mînie, Nu iubi ce nu-ți trebuie Că, bade,-ntra-a ta mînie Nu iubesc ce nu-mi trebuie. RETEGANUL, TR. 159. Nuntă fără mînie și moarte fără bănuială nu se poate. ZANNE, P. IV, 524. Tîrgul mînie n-are. id. ib. V, 626. Tocmala n-are mînie. id. ib. 630. ◊ E x p r. (Regional) A-și pune mînie = a se supăra; a se încăpățîna. Floricică dintr-o mie. Pusu-și-o mîndra mînie, De dor nu vrea să mai știe ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 164. 4. (Învechit și popular) Urgie, prăpăd, grozăvie, nenorocire, calamitate. Foc încinse-se în Iacov și mănie (u r g i e D) Sui spre Israil. PSALT. 157, cf. 10, 181. Zi de mînie iaste zioa aceaia, zi de scîrbă și de nevoe. CORESI, EV. 36, cf. 18, 304. Pui de năpîrci, cine vă arătă voao să fugiți de mînia ce va să vie? N. TEST. (1648), 5^r/16. S-au făcut o mînie mare de la domnul asupra acelui boeriu. IST. Ț. R. 48. D[u]mnezău munceaște păcatele ceale vremealnice cu munci veacinice, și oare poate socoti neștine mai mare mănie decît aceasta ? (a. 1700). GCR I, 338/11. Va fi nevoie mare pre pămînt și mînie intru norodul acesta (cca 1700-1725). id. ib. II, 22/29. Ploile mari se numesc puhoiuri. . ., mînie, înec, potop sau potoape, prăpăd. PAMFILE, D. 109. Și la țărm, aproape, căsuța podarului deschidea un ochi îngrozit, roșu, asupra mîniei de sub malul prăpăstios. SADOVEANU, O. II, 638. ◊ (Cu determinările „lui Dumnezeu”, „cerului”, „pămîntului”) Atunce vor vede toți păcîtoșii marea de focu clocotind și sfîrîindu, și mâniiia lu Dumnedezeu fi-va atunci (cca 1550). CUV. D. BĂTR. II, 455/9. Poamele de pre leamne și strugurii vor arde de măniia lui D[u]mn[e]zeu. PARACLIS (1639), 255. Stă gata înaintea voastră zua mănii și a urgiei lui D[u]mn[e]zău. EUSTRATIE, ap. GCR I, 76/31. Pe aceste ținuturi au fost mănia lui Dumnezeu. N. COSTIN, LET. II, 13/15. De-bie au mărsu păn-la Sletin, că i-au fostu lovit mînia lui Dumnedzău. NECULCE, L. 108. Mînia lui Dumnezeu ce era afară: să nu scoți cîne din casă, dar încă om. CREANGĂ, P. 43. Și să nu cutezi a face în alt chip, căci mînia cerului va cădea preste tine și mai îngrozitoare. ISPIRESCU, L. 144. Pe o vreme rea, mînia lui Dumnezeu, am mas o noapte la Florești. VLAHUȚĂ, ap. CADE. ÎI amenință cu mînia lui Dumnezeu aici și dincolo de moarte. REBREANU, I. 177. (Glumeț, prin exagerare) Doamne ! Ce mînia lui Dumnezeu îi, de cum ajung aceștia sub părete; unu ură, scripcarii cîntă, unu bate doba, alții pocnesc din harapnice. ȘEZ. III, 183. (Exprimă în gradul cel mai înalt defectele sau calitățile cuiva) Era slut, mînia pămîntului. GANE, ap. CADE. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”) Toată noaptea am auzit Oltul, ce mînie de apă ! DELAVRANCEA, ap. CADE. Ia spune-mi, taică, mai ține mult mînia asta de pădure ? GALACTION, O. 211. Se pornise o fierbere, o îmbulzeală, o mînie de glasuri. SADOVEANU, O. III, 44. - Pl.: mînii. – Și: (învechit și regional) mănie s. f. – Din ngr. μανία.

BLESTEM, blesteme, s. n. (Și în forma populară blăstăm) Imprecație (legată de credințele superstițioase) prin care se invocă abaterea unei nenorociri asupra unui adversar. [Asupritorii] împovărați de slăvi și de steme, De ură ferecată-n blesteme. DEȘLIU, G. 37. Așternută la prima furie, era o scrisoare fulgerătoare, plină de învinuiri și blesteme. BART, E. 241. ◊ Expr. A-și face blestem cu (sau de) cineva = a se purta rău cu cineva, a chinui, a maltrata. Acum cred că nu ți-i mai face blăstăm cu mine, mi-i da drumul... că tare mare treabă mai am. CREANGĂ, P. 314. ♦ (În basme și legende) Vrajă căzută asupra unui lucru. Un blestem ce-apasă pe codru Schimbatu-i-a-n piatră și iască [pe cavaleri]. BENIUC, V. 85. – Accentuat și: blestem. – Pl. și: blestemuri (GHEREA, ST. CR. II 279). – Variante: (popular) blăstăm, blăstem s. n.

vânt sn [At: COD. VOR. ² 44¹/4 / Pl: ~uri, (înv) ~ure sn, (îrg) ~nți, vinți sm / Vc și: (îrg) vânte, vinte / E: ml ventus] 1 Deplasare a unei mase de aer într-o direcție anumită, produsă de diferența de presiune atmosferică dintre două regiuni. 2 (Îs) ~ dominant Vântul (1) cel mai frecvent într-o regiune dată în decursul unui an. 3 (Îvr; îs) Sfârlează de ~ Giruetă. 4 (Trs; îs) Fuior de ~ Vârtej de vânt (1). 5 (Mtp; îs) ~(ul) turbat Vânt (1) despre care se crede că suflă cu putere la o mare înălțime și care face să turbeze păsările care ajung acolo. 6 (Mtp; îs) ~ rău (ori turbat) sau (Mar) ~ul frumușelelor Vânt (1) (cu vârtej) despre care se crede că este însoțit de duhuri rele și care produce îmbolnăviri. 7 (Ban; îs) ~ turbat Durere de cap. 8 (Pop; îs) ~urile cele rele Hemiplegie. 9 (Trs; îe) A fi lovit de ~ rău A fi atins de apoplexie. 10 (Reg; îs) Boală de ~ Paralizie. 11 (Reg; îas) Apoplexie (1). 12 (Înv; îas) Boală a cailor care constă în inflamarea reumatică a picioarelor, de la genunchi în jos. 13 (Buc; îs) Din ~ Blenoragie. 14 (Reg; îas; șîs din de ~, de ~, din ~uri, boală de ~, boală din ~) Nume generic dat unor boli nedefinite mai îndeaproape despre care se crede că sunt provocate de vânt (1). 15 (Pop; d. oameni; îla) Luat de ~ (ori din de ~) sau stricat de ~(uri) Lovit de apoplexie. 16 (Îal) Atins de paralizie. 17 (Mol; d. oameni; îla) Luat din de ~ Smintit². 18 (Reg; d. oameni; îal) Care are dureri de cap, însoțite de frisoane. 19 (Reg; d. oameni; îal) Căruia îi apar bășicuțe la gură și la nas. 20 (D. făclii, felinare; îla) De ~ Care poate fi folosit în timp ce bate vântul (1), fără a se stinge. 21 (D. mori, moriști; îal) La care se folosește ca forță motrice vântul (1). 22 (Fam; îe) De (sau în) culoarea ~ului turbat Care are o culoare nedefinită, bătând în gri-vinețiu. 23 (Îe) A se da în ~ (după ... sau pentru ..., ca să ...) A desfășura o activitate febrilă, agitându-se încoace și încolo (pentru a duce la bun sfârșit ceva). 24 (Îae) A face eforturi insistente pentru atingerea unui scop. 25 (Îae) A da curs unei atracții imperioase față de cineva sau de ceva. 26 (Îlav) Din (sau de la, înv, de) (cele) patru ~uri sau în (cele) patru ~uri Din (sau în) cele mai diferite direcții. 27 (Îe) A avea (parte de) odihna ~ului sau a avea parte de tihna ~urilor A avea o existență zbuciumată. 28 (Îe) A zvârli (sau a arunca) banii (sau cu banii, galbenii etc.) în ~ A irosi banii, cheltuindu-i fără chibzuială. 29 (Îe) A vorbi (sau, pop, a grăi) în ~ sau a-i rămâne (cuiva) vorba în ~, a-și bate gura-n ~ A vorbi fără a fi luat în seamă. 30 (Îs) Vorbă (spusă sau aruncată) în ~ sau (îvr) vorbitură în ~ Vorbă lipsită de importanță. 31 (Îas) Vorbă neluată în seamă. 32 (Mun; îe) A măcina ~ A vorbi mult și fără rost. 33 (Mun; îae) A vorbi aiurea Si: a divaga (2). 34 (Îe) A arunca (sau a da, a sufla, a zvârli, înv, a bate) în ~ sau a arunca în cele patru ~uri A împrăștia. 35 (Îae) A spulbera. 36 (Îe) A se risipi (sau a se spulbera, a se împrăștia, a se duce, a merge, a zbura, înv, a se rășchira, a se topi) în ~ sau a se risipi în ~uri, a se duce pe ~uri, a se pustii în patru ~uri A-și pierde consistența. 37 (Îae) A pieri fără urmă. 38 (Îla) Plin de (sau cu) ~ Care nu conține nimic înăuntru Si: deșert (1), gol¹ (23). 39 (Fig; îal) Lipsit de substanță, de profunzime. 40 (Îe) A-i sufla (sau a-i bate, rar, a-i fluiera cuiva) ~ul în (prin) buzunare (ori în buzunar, în pungă) sau a-i bate (cuiva) ~ul în traistă (sau prin pungă) A fi foarte sărac. 41 (Îae) A rămâne fără bani. 42 (Înv; d. bani; îe) A-i bate ~ul sau a fi luat de ~ A fi irosit. 43 (Înv; îe) A paște (sau a goni) ~urile sau a paște ~ A-și irosi timpul în activități lipsite de sens. 44 (Pop; îe) A-și da zilele în ~ A-și pierde timpul în zadar. 45 (D. oameni; îla) Adus de ~ (sau de ~uri) Pripășit în locul în care se află Si: venetic (23). 46 (Îe) Din ~ a venit, în ~ s-a dus Ceea ce se obține ușor, fără muncă, se pierde precum s-a dobândit. 47 (Rar; îe) A prinde din ~ A afla din întâmplare (ceea ce vorbește lumea). 48 (Pop; îe) A despica ~ul A fugi (1). 49 (Trs; îe) A mânca ~ul A fugi cu o viteză foarte mare. 50 (Îe) Ce ~ (sau ~uri) te (sau vă) aduce (sau te-a adus, v-a adus, reg, te-a abătut, te-a pălit, te poartă) (pe aici sau aici, pe la noi, la noi, încoa)? Întrebare adresată cuiva care a venit pe neașteptate. 51 (Îe) A rămâne în ~ A rămâne fără avere, fără mijloace de subzistență. 52 (Înv; îe) În voia ~urilor La voia întâmplării. 53 (Îe) Încotro (sau dincotro) (îți) bate ~ul sau din ce parte bate ~ul, cum bate ~ul, a bate alt ~ etc. Se spune despre modul în care se prezintă o situație, despre cum se manifestă o anumită tendință de evoluție a lucrurilor. 54 (Îe) A vedea (sau a simți, a mirosi) dincotro bate ~ul A-și da seama de o situație, înainte ca lucrurile să se precizeze cu claritate. 55 (Îe) A bătut (sau bătu) ~ul (sau ~ de vară, de primăvară) (peste...) Se spune despre ceva care s-a terminat, din care n-a mai rămas nimic. 56 (Îe) A nu-l bate (pe cineva) nici un ~ sau a nu-l bate (pe cineva) ~ de vară, (reg) a nu-l ajunge (pe cineva) nici ~ rece, a nu da ~ rece (peste cineva) A fi scutit de necazuri. 57 (Îe) A-l bate (sau a-l sufla pe cineva) ~ul sau a-l da ~ul jos, a-i fluiera (cuiva) ~ul prin oase, a fi slab de-l bate ~ul, a fi slab de-i fluieră ~ul prin oase, a fi slab de-l dă ~ul la pământ A fi foarte slab. 58 (Îae) A fi lipsit de putere. 59 (Mol; îe) A se hrăni cu ~ sau a mânca ~ A nu avea ce mânca. 60 (Îe) A se da (sau, rar, a se mlădia) după ~ (sau după cum bate ~ul), a-și întoarce șuba (sau mantaua, chepeneagul) după cum suflă ~ul A se adapta cu abilitate împrejurărilor. 61 (Îae) A fi oportunist. 62 (Îvr; d. știri) A fi tras din ~ A fi fals, contrafăcut. 63 (Îe) A nu-l ști nici vântul, nici pământul A nu ști absolut nimeni nimic despre cineva. 64 (Mol; îe) Te arde ca ~ul Te înșală fără scrupule. 65 (Trs; îe) A se rezema de ~ A se încrede în dușman. 66 (Trs; îe) A-i sufla ~ul cenușa A-i merge rău. 67 (Mun; d. rufe; îe) A lua ~ul A zvânta. 68 (Îe) A face (sau, reg, a trage) ~ A produce o mișcare a aerului printr-o deplasare rapidă, prin agitarea unui obiect etc. 69 (Îe) A-și face (ori, pop, a-și trage) ~ sau a-i face (ori, pop, a-i trage cuiva) ~ A produce un curent de aer, prin agitarea unui evantai sau a altui obiect, pentru a face răcoare. 70 (Pop) Aer¹ (1). 71 (Îe) A lua ~ A respira. 72 (Reg; d. sugari; îe) A lua ~ în nas A înghiți aer. 73 (Îvr) Respirație. 74-75 (Îljv) În ~ În bătaia vântului (1). 76-77 (Pex; îal) În aer. 78-79 (Îal) În zadar. 80 (Îla) În ~ Răvășit de vînt (1). 81 (Îal) În dezordine. 82 (Îe) A merge (sau a fi) cu nasul în ~ A fi îngâmfat. 83 (Îlav) În ~ Fără a-și atinge ținta. 84 (Îal) Fără motiv. 85 (Îe) A-i face ~ A îndepărta (izbind, îmbrâncind cu putere). 86 (Îae) A izgoni. 87 (Fam; îae) A expedia (5). 88 (Rar; îae) A înălța în rang. 89 (Îe) A da ~ A stimula. 90 (Îe) A da (sau a face) ~ (sau un ~) cailor A face să meargă caii cât mai repede (îndemnându-i, lovindu-i cu biciul etc.). 91 (Îe) A-și face sau a-și lua ~ A se încorda pentru a sări, pentru a porni cu iuțeală. 92 (Îae) A porni cu repeziciune într-o anumită direcție. 93 (Îae) A-și lua avânt. 94 (Îe) A-și lua ~, (pop) a da ~ A fi pe punctul de a trece la o acțiune. 95 (Îae) A deveni încrezut. 96-97 (Îe) A(-și) da ~ A (se) balansa (1-2). 98 (Îe) A-și da ~ gurii A vorbi vrute și nevrute. 99 (Îvr) Veste¹ (2). 100 (Muz; îs) Instrument de ~ Instrument de suflat. 101 (Îvr; îe) A lua ~ul A determina, cu ajutorul câinilor de vânătoare, locul în care se află vânatul. 102 (Euf) Gaz intestinal (eliminat prin anus). 103 (Euf) Flatulență (1). 104 (Bot; reg; îc) ~ul- calului Gogoașă (Globaria gigantea). 105 (Reg; mpl) Fiecare dintre despărțiturile din interiorul unei sobe făcute din cărămizi, prin care circulă fumul înainte de a ieși pe horn. 106 (Reg; csnp; îs) ~urile ușii Deschizături pentru aerisire în tăblia unei uși. 107 (Rar) Fisură longitudinală în lemn, în piatră etc. 108 (Ast; îs) ~ solar Flux continuu de particule (în special protoni) emise de Soare.

LIPSĂ, lipsuri, s. f. 1. (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Faptul că cineva sau ceva nu se găsește într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Lipsa lui nu împiedecă să domnească o veselie atît de deplină. REBREANU, R. I 229. Nimeni nu băgase în seamă lipsa lui Făt-Frumos, afară de împărătița care avea obiceiul să mănînce cu dînsul. POPESCU, B. I 29. Ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea. GHICA, S. A. 84. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = lipsind, nefiind, neavînd (cineva) ceva, din pricină că lipsește, că nu este. N-am venit din lipsă de timp. ▭ Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie Ca lauri blînzi de pace în lipsă de războaie. ALECSANDRI, P. III 336. În lipsă de prosop, să usca la aer. DRĂGHICI, R. 148. În lipsa (cuiva) = cît timp sau în timp ce cineva lipsește de undeva (mai ales de acasă). Are să ne aștepte nepoata Cecilia cu automobilul la gară și are să ne arate ce-a învățat dînsa în lipsa noastră. C. PETRESCU, A. 398. Viind și boierul acasă, întrebă: – Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? ce s-a mai petrecut? ISPIRESCU, L. 181. Voi priveghea nurorile... și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor mei. CREANGĂ, P. 4. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine mă lipsesc. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. ♦ (Neobișnuit) Gol, loc în care lipsește ceva. Privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scînduri din susul păretelui dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 88. ♦ (Cu valoare de adjectiv invariabil) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. ▭ Erau ude și acestea [lemnele] și lipsă la cîntar. PAS, Z. I 131. Duse mîna la buze să-și ascundă cei doi dinți lipsă. SADOVEANU, P. S. 65. Dacă la cea dintîi ciupeală ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic. CARAGIALE, M. 236. 2. (Mai ales la pl.) Lucruri care lipsesc dintr-un ansamblu, dintr-o totalitate. Găsise o mulțime de lipsuri la fiecare transport și nu voia să elibereze șoferilor acte de primire. GALAN, B. I 265. 3. Faptul de a nu fi deplin, desăvîrșit, complet; imperfecțiune, scădere, defect. V. lacună, greșeală, eroare. O armă din cele mai ascuțite cu ajutorul căreia partidul scoate la iveală și înlătură lipsurile din muncă este critica și autocritica. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 41. Prins în iureșul întrecerilor, se muncea să-și completeze lipsurile meșteșugului. MIHALE, O. 168. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, jenă materială. V. sărăcie. [Millo] se revoltă; părăsește casa părintească și pe ai săi și intră, nepregătit, într-o viață de luptă și lipsuri, spre a-și împlini destinul. SADOVEANU, E. 68. Știa ce este necazul și lipsa. ISPIRESCU, L. 123. Scavinschi... alergă la Iași, dar sărăcia și lipsa îl întovărășiră și aici. NEGRUZZI, S. I 206. 5. (Învechit și regional, adesea în construcții cu verbul «a avea») Necesitate, nevoie, trebuință. Cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul, că eu voi fi la tine. RETEGANUL, P. II 12. Avem lipsă de ploi. ALECSANDRI, T. I 388. ◊ Expr. De lipsă = necesar, indispensabil. Pămîntul îi e de lipsă [poporului]. RUSSO, O. 38. Pot născoci toate acele ce-m sînt de lipsă. DRĂGHICI, R. 102. – Pl. și: lipse (EMINESCU, N. 41, ODOBESCU, S. III 38).

RĂUTATE. Subst. Răutate, răutăție (înv., rar), înrăire, rea-voință, rea-intenție; ură, zăcășeală (reg.), venin (fig.), dușmănie, vrăjmășie, ostilitate; pizmă, pizmuire, pică (pop.), ranchiună; maliție (livr.), malițiozitate (livr.), ironie, sarcasm, causticitate (fig.); mușcătură (fig.), înțepătură (fig.), împunsătură (fig.). Neîndurare, neomenie, nemilă (rar), asprime (fig.), cruzime, cruzie (înv.), cîinie, cîinoșenie, hainie, sadism, canibalism (fig.), ferocitate, sălbăticie (fig.), monstruozitate (fig.), bestialitate. Răzbunare, răzbun (rar), răfuială. Rău, răuvoitor, răutăcios. Cîine (fig.), cîner (reg.), hain, hapsîn, canibal (fig.) Adj. Rău, rău de mama focului, răuvoitor, răutăcios, înrăit, zăcaș (reg., fig.), plin de răutate; dușmănos, veninos (fig.), vrăjmășos (rar); pizmaș, ranchiunos; malițios; ironic, sarcastic, caustic (fig.); mușcător (fig.), înțepător (fig.), împungător (fig.). Neîndurător, neîndurat (rar), neomenesc, neomenos, neomenit (înv.), nemilos, nemilostiv, crunt, aspru (fig.), crud (fig.), cîinos, cîinesc (fig.), încîinit (rar), înrăit, hain, hapsîn, rău la inimă, negru-n cerul gurii, sadic, feroce, sălbatic, bestial, monstruos (fig.). Răzbunător, vindicativ (livr.). Vb. A fi rău, a fi răutăcios, a fi fără inimă, a fi cîinos (negru) la inimă, a fi dat dracului, a fi cu crucea bălțată. A urî, a dușmăni, a nu suferi pe cineva, a vrăjmăși, a invidia, a pizmui, a avea (a purta) pică (rîcă, ranchiună), a purta (a ține) (cuiva) sîmbetele; a face rău, a i-o face bună, a lua (pe cineva) cu răul, a privi (pe cineva) cu ochi răi, a lua (a avea) (pe cineva) în nume de rău. Adv. Cu răutate, cu ură, cu dușmănie; fără milă, fără cruțare, fără îndurare, cu neîndurare, cu sălbăticie; cîinește (fig.), neomenește, vrăjmășește (înv.). V. asuprire, aversiune, invidie, josnicie, neîndurare, neomenie, omor, pedeapsă, severitate.

ÎNCOLO adv. (În opoziție cu încoace) 1. (Cu sens local) În altă parte decît aici; în partea aceea, în direcția aceea. Vorba zice: fugi încolo, rîsul zice: vino-ncoace. EMINESCU, O. I 159. ◊ Expr. Mai încolo = mai departe. Calul pornește la pas, pînă ce iesă mai încolo, departe. CREANGĂ, P. 220. Pînă (mai) încolo = pînă nu departe. Ilie Zăganu tocmai se pregătea să plece către comitet. – Te-oi duce pînă mai încolo, frate Ilie!... îi spuse Lazăr, după ce urase ziua bună. MIHALE, O. 161. Mergeți sănătos, moș Vasile, zicem noi, petrecîndu-l pînă încolo. CREANGĂ, A. 109. Încolo și încoace = de colo pînă colo, în toate părțile, dintr-o parte în alta. Începe a purta caii încolo și încoace. CREANGĂ, P. 195. (Familiar) A lăsa (pe cineva) încolo v. lăsa. Lasă-l (sau dă-l) încolo = (eufemism pentru «dă-l dracului») nu te mai ocupa de el, nu-i mai arăta atenție sau afecțiune. Lasă-l încolo! Că prea e nu știu cum!... Auzi d-ta! pălărie nouă și biletul! zice mamița, prefăcîndu-se foarte supărată. CARAGIALE, O. II 161. A pleca (sau a se duce, a o tuli etc.) pe-aci încolo v. aici. Fugi încolo! = taci din gură, nu mai spune fleacuri. 2. (Cu sens temporal, adesea precedat de «mai») Mai tîrziu, mai pe urmă. Poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. Loc. adv. De-aici (sau de-acum, (regional) d-acilea) încolo = de acum înainte, începînd din acest moment. Și după ce umblară zi de vară pînă-n seară ca cuvîntul de poveste ce d-acilea încolo se gătește, ieșiră pe tărîmul celălalt. ISPIRESCU, L. 116. De atunci încolo = de atunci înainte, după aceea. Cu sunete de flaut Poți să-ntîmpini patrioții ce-au venit de-atunci încolo? EMINESCU, O. I 149. De astăzi (sau de mîine etc.) încolo = începînd de azi (de mîine etc.). De mîine încolo puteți să așteptați demisia mea. DEMETRIUS, C. 53. 3. (Arătînd exclusivitatea) În afară de asta. Avea doar o fată șî-ncolo nu mai avea nici un copil. ȘEZ. III 73. – Variantă: încolea (BIBICESCU, P. P. 126, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 97) adv.

DUMNEZEU, (2) dumnezei, s. m. 1. N. pr. (În religiile monoteiste) Ființă supremă personală, cauză transcendentă primordială, principiu fundamental al existenței și ordinii universale, creator și judecător al lumii, binele absolut și principiu al mântuirii care acționează în istorie. ♦ (În religia creștină) Dumnezeu (1) care este unic, dar în același timp întreit în: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. ◊ Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ◊ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acțiune întreprinsă etc.). A nu avea (sau a fi fără) niciun Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) niciun sens, nicio valoare, niciun gust. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în știrea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării. A (se) ruga (ca) de toți Dumnezeii = a se ruga cu insistență; a implora. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare și neașteptat noroc. (Purtând accentul în frază) Dumnezeu știe! = nu se știe! Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamație de necaz, de nemulțumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau dorești etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.

stroi sn [At: IST. AM. 30/4 / Pl: ~uri / E: rs строй] 1 (Îvr; în legătură cu verbele „a pune”, „a se așeza”) Rând (de soldați). 2 (Îvr) Pedeapsă disciplinară militară care consta în trecerea condamnatului (gol) printre două rânduri de soldați care îl loveau unul după altul cu nuiaua. 3 (Înv; îe) A bate (pe cineva) la ~ sau a purta (pe cineva) în ~ A aplica cuiva pedeapsa descrisă mai sus. 4 (Înv; îae) A bate foarte tare. 5 (Îvr; pex) Nuia. 6 (Îvr; pex) Lovitură de nuia.

cojoc sn [At: DOSOFTEI, V. S. 33/2 / V: ~oacă sf / Pl: ~oace, (înv) ~uri / E: vsl кoжoyχъ] 1 Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, cu blana în interior, care se poartă mai mult la țară ca palton Si: blană, bituș, boboi, bundă, burcă, ghebă, gibea, sarică, șubă, tohoarcă. 2 (Pop; fig; îe) A avea (a găsi, a afla) ac de (sau pentru) ~ul cuiva A găsi modalitatea de a îndrepta pe cineva. 3 (Îae) A se răzbuna pe cineva. 4 (Îae) A-i veni de hac cuiva. 5 (Fig; îe) A-și întoarce ~ul pe cealaltă parte (sau pe dos) A-și schimba atitudinea, părerile pe neașteptate Si: a întoarce foaia. 6 (Fig; îe) A nu căuta de ce e ~ul cuiva A-i trata egal pe toți. 7 (Fig; îe) A nu-1 mai întreba pe cineva de ce i-e ~ul A lua pe cineva prin surprindere. 8 (Pop; fig; îe) A cunoaște cui de ce îi e ~ul A ști cu cine ai probleme. 9 (Pop; fig; îe) Cât îi poate ~ul Cât poate cineva Si: căt îl ține cureaua. 10 (Pop; fig; îe) Te mănâncă ~ul! Nu te astâmperi 11-12 (Pop; fig; îe) A scutura (cuiva) ~ul sau A i se face (cuiva) pielea ~ A bate sau a fi bătut. 13 (Pop; fig; îe) Vai de ~ul cuiva! Vai de pielea cuiva. 14 (Pop; fig; îe) Jocul rupe ~ul Cine se ține de petreceri, sărăcește. 15 (Îae) Jocul se termină cu bătaie. 16 (Pop; fig; îe) Iarnă cu șapte ~oace larnă foarte grea și friguroasă. 17 (Pex) Blană întrebuințată drept căptușeală. 18-19 (Gmț) Piele cu mult păr sau blana unui animal. 20 (Bot; îc) ~ul-ursului Plantă cu frunza ca cea a mărului. 21 Sul de bumbac bine presat. 22 Pătură de bumbac, obținută în filaturile de bumbac. 23 Dans țărănesc. 24 Melodie pe care se execută acest dans. 25 Dansul împreună cu melodia.

MENÍ vb. IV. 1. Tranz. (Învechit) A rosti, a pomeni numele cuiva, a invoca ; a chema (în ajutor), a face apel (la cineva). Începură urii. . . a meni (a chema N. TEST. 1648, a n u m i BIBLIA 1 688) spre ceia ce avea duhure hicleane numele Domnului. COD. VOR. 6/1. Într-aleanu grăindu iudeiloru, nevoe-mi fu a men[i] (a – m i l u o a N. TEST. 1648, a c h e m a BIBLIA 1688) chiesariu. ib. 102/10. Numele tău menim (n e-a m a d u s a m i n t e). PSALT. 324, cf. CORESI, PS. 427/8. ♦ A numi, a califica, a considera (că...). După aceaia și sus și jos intoarce-se galileanii și iudeii, și proroc meniia a fi Hristos. CORESI, EV. 198. Iubirea argintului. . . e rădăcina a tuturor realelor, și a doua slujire de idoli meneaște-o că face oamenii spre avuție să nădăjduiască. id. ib. 216. Iară cînd cătră soțu-ș fu nemilostiv, atunce și hitlean zise-i și-l și meni. id. ib. 285. ◊ R e f l. p a s. De e vreun frate de se meneaște sau. . . camatnic sau slujitoriu de idoli... cu aceia să nu mîncați depreună. id. ib. 427. ◊ R e f l. De multe ori și den omeniia meneaște-șu sine Domnul, id. ib. 461. ♦ (Construit cu dativul) A lua în considerare, a socoti. Ferice bărbat ce lui nu-i meni (nu-i socoti C, nu-i socotește C², nu va socoti D, nu-i schimbă H) Domnul păcatul. PSALT. 54. 2. Refl. (Învechit) A-și închina viața cuiva (în semn de respect sau de evlavie) ; a se dedica, a se consacra. Avraam crezu Domnului și se meni lui. PALIA (1581), 57/3, cf. CORESI, PS. 298/10. 3. Tranz. (Învechit) A prevesti (mai ales ceva rău). V. a m e n i n ț a, c o b i. Tot într-acela an lăcustele neaudzite vacurilor, carea toate semnele, în loc bătrînii și astronomii, în țara leșească, a mare răutăți că sînt acestor țări meniia. M. COSTIN, ap. GCR I, 201/4, cf. ASACHI, S. L. II, 18. Relele năravuri menesc sfîrșitul lumei. NEGRUZZI, S. II, 234. Menesc că vasul și-oamenii vei pierde. MURNU, O. 205. ◊ A b s o l. Da las', omule, nu mai meni, . . . te-i îndrepta. CONTEMPORANUL, VI, 493. ◊ E x p r. (I n t r a n z.) A meni a bine (sau a rău, rar a rele) = a prezice lucruri favorabile (sau nefavorabile). Și' ce zic cărțile? – Menesc a bine. ALECSANDRI, T. 477. Ia nu mai meni a rău, jupîneșică-hăi. CREANGĂ, P. 124. Glasul său menește totdeauna a bine. MARIAN, O. I, 20. Răul plăcutu-ți-a pururi și pururi menit-ai a rele. MURNU, I. 6. ♦ S p e c. A prevesti soarta cuiva dintr-o anumită aranjare a cărților de joc, a bobilor etc. ; a ghici. Se săturase de atîta burlăcie, și, cînd colea, ia uite ce-i menește sluțenia de babă. ȘEZ. VI, 110. 4. T r a n z. (Astăzi mai ales la forma pasivă) A hotărî de mai înainte ; a decide, a dispune ; a destina, a orîndui. Meniia hrană și desfătare a hrăni și a îmbrăca lipsiții. DOSOFTEI, V. S. septembrie, 61^r/1. Începu a chiema pre toți feciorii săi pre rînd. . . arătîndu-le lucrurile, carele menia ca să se facă (a. 1760). GCR II, 70/10. Principesa Elisabeta, menită de soție lui Bogdan Vv., era fiica arhiducesei de Austria. ASACHI, S. L. II, 85. Monăstirile clădite mai toate în formă de cetățui. . . erau menite a găzdui în sînul lor pe cei ce căutau adăpost. ODOBESCU, S. II, 41. Moașa, luînd banii cei de argint s-au pus mai înainte în scăldâtoare și cari sînt de regulă meniți pentru dînsa, îi strînge, scăldătoarea o scoate și o aruncă afară. MARIAN NA. 97. De patruzeci de ani purta cu el acest cuțit: Era pentr-un dușman menit. COȘBUC, P. I, 231. Dar ce voivod Ai menit Moldovei? DAVILA, V. V. 180. ◊ R e f l. p a s. Colacu nu-i a cui se menește, îi a cui îl mănîncă. ZANNE, P. III, 532. ♦ (Construit cu dativul) A exprima în favoarea cuiva, a face o urare. Au venit soli. . . menind de bine lui Albrecht stăpînie. URECHE, LET. I, 134/37. Maica Evlampia scuipă ușor spre copil, cu uimire, și-i meni în gîndul ei să-l vadă mitropolit. SADOVEANU, P. M. 285. ◊ A b s o l. „O mie !” zice unul menind cu veselie. SALECSANDRI, P. III, 43. ♦ (Subiectul gramatical sau logic, exprimat sau subînțeles, indică de obicei o forță supranaturală) A predestina, a sorti, a ursi, a hărăzi. Electro. . . în chinuri să trăiești ți-i menit. BELDIMAN, O. 38/13. Moldovei sînta pronie fericire a menit. ASACHI, S. L. I, 29. Bine, zice prietenul mieu, că sînt oameni meniți, a fi, cît vor trăi, înșelați de femei, NEGRUZZI S. I., 66, cf. II, 13. M-am născut in zilele babei, pe cînd cutremurul cel mare; de aceea poate am fost menit a duce o viață atît de furtunoasă. ALECSANDRI, T. I, 112. Ce simțire poate fi menită a ieși din marginea firească a simplului grai? MAIORESCU, CR. II, 108. De ce sunt eu în lume cînd tu ai fost menită să fii? EMINESCU, N. 73. Va crește tot ce-n lume este menit să crească. id. O. I, 61. Să vă trăiască flăcăul, să vă bucurați ani îndelungați de succesele la care este menit. CARAGIALE, O VII, 213. Dumnezeu a menit roza ca să fie albă. MACEDONSKI, O. IV, 8. De mai nainte ursita v-a menit. I. NEGRUZZI, S. II, 150. Și fata s-a-ndrăgit de el, Că doară tocmai Viorel i-a fost menit. COȘBUC, P. I, 54, cf. OLLĂNESCU, H. O, 163, CANDREA, F. 178. Tu, mîna mi-ai întins-o de departe. Meniți sîntem să mergem împreună ! CERNA, P. 50. Cum nu i-ar fi fost neplăcută întîlnirea de acum, cind fusese menit să fie tocmai el, cel dintîi om care să-i iasă în cale, și să-i spuie o vorbă? POPA, V. 82. Că de domnul sînt menită Ca să fiu a ta ursită! ALEXANDRI P. P. 165. Sus pre cer s-au arătat Stea comată strălucită P-el menind de împărat. TEODORESCU P. P. 21. ◊ R e f l. p a s. Dintr-acest fecior al său, Iuda, să menisă ca să răsară vlăstariul dreptății (a. 1760). GCR II, 70/24. ♦ (Complementul indică bobii sau cărțile de joc) A potrivi, a aranja (într-un anumit fel) și a descînta pentru ghicit. Stăi să le menesc [cărțile]. ALECSANDRI, T. 946. Luă un joc de cărți și le meni. EMINESCU, N. 117. Axinia ia cărțile. . ., le apropie de gură și le menește. I. NEGRUZZI, S. IV, 508. Coana Elencu. . . dădea cu cărțile, după ce le menea oftînd tărișor. BRĂESCU, A. 28. Potrivi sita de păr în poală și meni bobii, mîngîindu-i cu palma dreaptă și despărțindu-i în două. SADOVEANU, O. X, 220. Dădu Vitoriei dama de cupă ca s-o menească încet deasupra buzelor. id. ib. 537. ◊ R e f l. p a s. Înainte de a se trage bobii, ei se menesc. ȘEZ. III, 126. ♦ (În credințele mistice) A determina soarta (cuiva sau a ceva) prin farmece, descîntece etc. ; a descînta, a vrăji. V. b l e s t e m a. Alții mai fricoși, își stupeau în sîn, menind-o ca să se întoarcă pe capul aceluia care a trimis-o. CREANGĂ, P. 233. Îl menesc să fie ferit în viața lui, sărăcuțul, de ce pătimim noi. SADOVEANU, N. F. 67, cf. CANDREA, F. 341.Dacă ești tu bun viteaz... Și-n grădină fă-ți fîntînă Și-o minește apă bună. ȘEZ. I, 48. ◊ (Glumeț) Și pînă-l mai menim noi pe popă, pînă-l mai boscorodim, pînă una alta, amurgește bine. CREANGĂ, A. 43. ♦ (Cu complementul „descîntec”) A spune, a rosti. Dacă. . . menești în gînd un descîntec, – atunci nu se-ntîmplă niciodată să vii la baltă fără a te întoarce cu dobîndă mare. SADOVEANU, O. IX, 30. - Prez. ind.: menesc. – Și: (învechit și regional) mini vb. IV. – Din v. sl. мѣнити.

fes sn [At: I. GHICA, REV. NOUĂ II, 175 / Pl: ~uri / E: tc fes] 1 Acoperământ al capului pentru bărbați, de forma unui trunchi de con, făcut din pânză sau postav (roșu) și adesea împodobit cu un ciucure, purtat mai ales de musulmani. 2 (Fam; îe) Interesul poartă ~ul Se spune adesea la adresa celui care face anumite acțiuni numai pentru a dobândi avantaje. 3 (Fam; îe) A-i turti (cuiva) ~ul A face pe cineva să rămână uimit în fața unei prostii săvârșite. 4 (Îae) A comite o mare prostie. 5 (Fam; îae) A face de râs pe cineva. 6 Căciuliță croșetată sau calotă de fetru purtată (de femei și de copii) pe vârful capului. 7 (Fam) Căciulă tricotată purtată de tineri și copii. 8 (Ent; îc) ~ul-popii Fesușor (Porphyrophora polonica).

obicei sn [At: TETRAEV. (1574), 250 / V: (îrg) ~eai, ~cii, (înv) obliceai, (reg) ~er, obli~, oblicii, oblicer, obri~, obricer / Pl: ~uri și (îvp) ~ie / E: bg обичай] 1 Mod de a se purta, a se îmbrăca etc., comune unui popor, unui grup de oameni etc. Si: datină, tradiție, (înv) obicină (1). 2 (Iuz; îs) Logofăt de ~iuri Maestru de ceremonii. 3 (Înv, determinând verbul „a face”) Datină religioasă Si: (înv) obicină (2) 4 (Îvr) Organizație juridică Si: (înv) obicină (3). 5 (Îvr) Lege. 6 Deprindere câștigată de cineva prin repetarea deasă a aceleiași acțiuni Si: (înv) obicină (5). 7 Fel particular de a se purta sau de a face ceva Si: învăț, obișnuință, (înv) obicină (6). 8 (Îlav) De ~ De regulă. 9 (Îlv) A avea ~ (sau ~iul, pop, de ~) A obișnui. 10 Tabiet. 11 (Îs) ~ul locului (sau pământului, pământesc) Lege nescrisă stabilită de practica îndelungată a vieții unei colectivități. 12-13 (Îas) (Drept sau) obligație fixate prin tradiție. 14 (Îvr; îe) A pune limbii ~ A se reține de la vorbă. 15 (Înv) Impozit.

PICĂ¹ s. f. Ciudă, necaz, dușmănie; ură ascunsă. Așa creștea pica împotriva Sultănichii ca iarba rea și mulți îi purtau ură și-i dospeau gînd rău. DELAVRANCEA, S. 16. De ce-a scos capul pe fereastră? eu i-am spus să nu scoată capul pe fereastră, zice cu pică urîtul. CARAGIALE, O. II 161. N-ați văzut și n-ați aflat de viteazul Stanislav?... Numai una le spunea Și cu pică Mi-l pîra. TEODORESCU, P. P. 574. ◊ Loc. prep. În pica (cuiva) = în ciuda cuiva, cu intenția de a supăra pe cineva. Eu zic cucului să tacă, El se mută p-altă cracă, Cîntă hoțul de mă seacă, Tot în pica mea să facă. TEODORESCU, P. P. 345. Expr. A avea (sau a prinde) pică (pe cineva sau asupra cuiva) sau a purta pică cuiva = a avea necaz pe cineva, a purta vrăjmășie cuiva. Călugării au pică pe el, fiindcă e viclean și pizmătareț. STĂNOIU, C. I. 84. Prin această faptă Ercule ajunse și el să fie fără de moarte, ca zeii, și [Junona] prinse și mai multă pică pe dînsul. ISPIRESCU, U. 19. Soția lui Keleu prinse pică asupra mamei Demetre. ODOBESCU, S. III 283.

leac sn [At: PRAV. GOV. 7^v/18 / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~uri, (îvr) ~ure / E: slv лѣкъ] 1 (Pop) Substanță preparată științific din elemente minerale, vegetale, sau animale, care se folosește în stare solidă sau lichidă de către medic sau farmacist pentru a vindeca, a ameliora sau a preveni o boală Si: doctorie, medicament, (îrg) medicină Cf: antidot, calmant, paliativ. 2 (Pop) Tratament care poate vindeca o suferință fizică Si: mijloc, remediu. 3 (Pop) Tratament empiric folosit în vindecarea unor boli, răni etc. considerat a avea un efect miraculos. 4 (Pop; prt; șîs ~ băbesc) Medicament sau tratament empiric, învechit, lipsit de eficacitate. 5-6 (Pop; îljv) De ~ (Folosit) ca medicament Si: curativ, vindecător. 7 (Îs) Iarbă (sau buruiană) de ~ Medicament miraculos. 8 (Pop; îe) A umbla ca după (sau a-i trebui ca) iarba de ~ A căuta ceva deosebit de prețios. 9 (Pop; îe) A da de ~ unei boli (unui bolnav sau unui organ bolnav) A descoperi tratamentul adecvat. 10 (Fig) Mijloc de vindecare a suferințelor sufletești Si: remediu. 11 (Fig) Rezolvare prin revenire la normal a unor stări sau situații dificile sau neobișnuite. 12-13 (Fig; prin antiteză) Mijloc (de constrângere sau) de exterminare Si: capăt, sfârșit. 14 (Pop; îe) A găsi sau a afla ori a ști ~ul (cuiva sau a ceva) A descoperi mijlocul de a controla pe cineva, silindu-l să se poarte într-un anumit fel, sau de a rezolva problemele cuiva. 15 (Mun; îe) A fî (cineva) fântână de ~ A fî bogat și a fi generos cu cei din jur. 16 (Mol; îe) Atâta ți-i ~ul O să fie vai de tine! 17 (Mun; îe) A-i face (cuiva) de ~ A bate pe cineva. 18 (Reg; îe) ~ și babii colac Formulă glumeață de urare. 19 (Reg; îe) A avea ~ de cojocul cuiva A putea învinge pe cineva. 20 (Reg; rar; îe) A-și pierde ~ul A dori un lucru imposibil de obținut. 21 Vindecare. 22-23 (Pop; îla) Cu (sau fără) ~ In(curabil). 24 (Îe) Boală cu ~ Problemă care se poate rezolva. 25-26 (Pop; îe) A (nu)-și mai da de ~ A (nu) se putea vindeca. 27 (Îls) (Un) ~ de... (Un) pic. 28 (Îal) Moment. 29 (Pop; îe) Nu e ~ să nu se întâmple Trebuie neapărat să se întâmple. 30 (Pop; îlav) De ~ Puțin. 31 (Îal) Cât de cât. 32 (Pop; îcn; îlav) (Nici) de ~ sau nici ~ ori nici cât îi ~ul Deloc. 33 (Pop; îla) (De) ~ de (Nici) un (sau o). 34 (Pop; îlav) (De) ~ de Nici un pic de.

STEAG ~uri n. 1) Piesă de stofă atașată la un suport, purtând culorile, emblemele unei națiuni, ale unui stat, ale unei unități militare sau ale unei organizații servind ca semn distinctiv al acestora; drapel; stindard; flamură. ~ olimpic. ◊ A duce ~ul a fi fruntaș. A ține sus (sau a înălța) ~ul a lupta activ pentru o cauză. ~ de luptă a) concepție care călăuzește activitatea cuiva; b) cauză pentru care luptă cineva. A fi (sau a se găsi, a se afla) sub ~ a face armată. A coborî ~ul a renunța la luptă; a capitula. A ridica (sau a scoate) ~ alb a cere pace; a se preda. 2) (în Moldova medievală) Mică unitate militară, având drapel propriu. [Monosilabic] /<sl. stĕgu

prag sn [At: CORESI, L. 106/5 / V: (reg) prav / Pl: ~uri / E: slv прагъ] 1 Parte de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, de obicei puțin mai ridicată față de rest, peste care se trece la intrare sau la ieșire. 2 (Șîs ~ de sus) Parte de sus, orizontală, a tocului ușii, situată între cele două părți laterale. 3 (Îe) A(-i) păși ori a(-i) trece, a(-i) călca etc. ~ul (cuiva sau a ceva) A intra la cineva sau undeva. 4 (Îae) A ieși de la cineva sau de undeva. 5 (Pex; îae) A vizita pe cineva. 6 (Îe) A (se) da (sau a se lovi, a se izbi etc.) cu capul de ~ (sau de ~ul de sus) A se convinge de unele adevăruri în urma unei experiențe personale neplăcute. 7 (Îae) A trage învățătură dintr-o întâmplare neplăcută. 8 (Îae) A câștiga experiență în urma unui insucces. 9 (Îe) A(-i) pune piciorul (sau, rar, picioarele) în (sau, rar, pe) ~ A lua o atitudine hotărâtă. 10 (Îae) A se opune în mod energic. 11 (Îae) A obliga pe cineva să facă ceva. 12 (Rar; îe) A se pune ~ A se așeza în calea cuiva, pentru a-l împiedica să treacă. 13 (Rar; fig; îae) A împiedica acțiunile cuiva. 14 (Reg; îe) A trăi la ~uri A trăi din mila altora. 15 (Reg; îae) A cerși. 16 (Îe) A fi ~ul casei A fi sprijinul, susținătorul familiei. 17 (Fam; îe) A bate ~urile A umbla de colo-colo fără rost. 18 (Fam; îae) A fi haimana. 19 (Îlav) Din ~ în ~ Din casă în casă. 20 Spațiu, porțiune din imediata apropiere a unei uși sau a unei porți. 21 Cadru al unei uși. 22 (Pex) Spațiu din cadrul unei uși. 23 Poartă. 24 (Pex) Casă. 25 (Fig) Locuință. 26 (Fig) Familie. 27 (Fig) Sediu. 28 (Rar) Temelie. 29 (Îrg; fig) Treaptă socială Si: rang. 30 (Îrg; fig) Categorie socială Si: situație, stare. 31 (Fig) Limită, margine, hotar care desparte ceva de altceva, în spațiu sau în timp. 32 (Fig) Imediată apropiere în spațiu, timp sau mod. 33 (Fig) Apropiere iminentă în timp. 34 (Fig) Început al unei situații noi. 35 (Înv; pan) Stâlp de susținere la pod¹. 36 Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape. 37 Banc de nisip și de pietriș care se formează prin depunere pe fundul apei. 38 Banc de depuneri format din materiale transportate de apă. 39 (Îs) ~ suboceanic Treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin, care separă două depresiuni oceanice. 40 (Îs) ~ glaciar Proeminență în profilul longitudinal al unei văi glaciare, care separă o treaptă glaciară superioară de alta inferioară. 41 (Înv; îs) ~ul mării Litoral. 42 Perete de piatră, stâncă peste care trece cursul unei ape, formând o cascadă. 43 (Pex) Cădere de apă Si: cascadă. 44 Ridicătură de teren în formă de prag (1). 45 Ridicătură de teren care barează trecerea. 46 Treaptă de stâncă mai înaltă decât cele din jur. 47 (Teh) Proeminență în formă de treaptă executată sau formată, în urma uzurii, pe suprafața ori muchia unei piese. 48 Bucățică de lemn de abanos, de fildeș etc. pe care se sprijină coardele la unele instrumente muzicale Si: (reg) prăguș. 49 Mică ridicătură ori linie de demarcație special amenajată pe unele terenuri de sport, pentru a indica limita de la care se efectuează săriturile atletice de lungime și triplu salt. 50 (Reg) Fâșie îngustă de pământ care a scăpat nearată între brazde, când plugul ia brazda prea mare Si: (reg) greș. 51 (Reg) Parte laterală a unei brazde. 52 (Atm; pop) Bazin. 53 (Atm; pop) Abdomen. 54 (Îdt; șîs osul ~ului) Cadă pubiană. 55 (Pop) Fiecare dintre dungile late, de diferite culori, care formează desenul țesăturilor învârstate Si: (reg) vârcă, vârstă. 56 (Reg; îs) Săptămâna de ~uri Săptămână care precedă postul propriu-zis al Paștilor, în care se mănâncă în unele zile de dulce și în altele de post. 57 (Reg; îs) Sâmbătă în ~uri Sâmbătă din săptămâna de praguri (56), închinată morților. 58 (Ban; Mun) Lemn, bârnă groasă, grindă, folosită la construcții. 59 (Reg; îs) ~ul lesei Grindă transversală, din lemn tare, care ține lipit, pe fundul apei, capătul dinapoi al coșului de pescuit. 60 (Reg; îs) ~ul osiei Parte a osiei care trece pe sub car sau căruță Si: (reg) oplean, perinoc, pod, scaun. 61 (Fiz) Valoare limită, minimă sau maximă, a unei mărimi, caracteristică unui fenomen, sub care sau deasupra căreia fenomenul nu se poate produce. 62 (Fzl) Valoare minimă pe care trebuie să o aibă un factor pentru a determina declanșarea și dezvoltarea unei stări. 63 (Med) Valoare minimă a unui factor, necesară pentru a declanșa apariția unui fenomen patologic. 64 (Fzl; îs) ~ de excitabilitate Intensitate minimă a unui excitant, capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. 65 (Fzl; îs) ~ senzorial absolut Mărime minimă a unui excitant necesară pentru a provoca o reacție abia perceptibilă. 66 (Pol; îs) ~ electoral Procent minim de voturi, diferit în funcție de țară sau de sistem electoral, pe care trebuie să-l primească un partid politic pentru a fi reprezentant în parlament.

toiag sn [At: PSALT. HUR. 18^V/16 / P: to-iag / V: (reg) ~iug, tuiag sn, (îrg) ~ă sf / Pl: ~iege, (îrg) ~age, (reg) ~uri / E: vsl тоіагъ, тоіагъа] 1 Băț lung și drept de care se servește cineva la mers sau pentru a se apăra Si: bâtă, ciomag, (reg) măcău¹. 2 (Înv) Băț cu care erau bătuți vinovații. 3 (Reg; îe) A fi – A fi țeapăn (de frig). 4 (Înv) Lovitură dată cu toiagul (2). 5 (Fig) Sprijin. 6 (Pex; fig) Putere. 7 (Înv; și determinat de „puterii”, „stăpânirii” etc.) Baston (de diferite forme) purtat ca semn distinctiv sau ca simbol al unei anumite demnități sau autorități. 8 (Reg) Picior de lemn ascuțit, în jurul căruia se învârtește valul morii. 9 (Reg) Prăjină cu care se împinge luntrea de la mal Si: (reg) opintitor. 10 (Reg; îf toiug) Bucată de lemn, lată la un capăt, cu care se bătucește pământul Si: mai³. 11 (Reg) Mâner de lemn (la îmblăciu sau la gârbaci) Si: (reg) codiriște, hădărag. 12 (Reg) Steag (la nuntă). 13 (Reg) Mustuitor. 14 (Reg) Drugul sfredelului. 15 (Reg) Motiv ornamental în formă de bețe, la vase, cuiere sau la alte obiecte. 16 (Pop) Lumânare de ceară (în formă de spirală) care se pune la căpătâiul (sau în mâna) mortului. 17 (Reg) Ramură de măr sau de gutui care se împodobește cu o basma (sau cu o batistă) și cu fructe, la parastas. 18 (Ast; reg; lpl; de obicei art.) Cele trei stele luminoase așezate în linie dreaptă în mijlocul constelației Orion.

triumf sn [At: ȘINCAI, HR. I, 2/23 / P: tri-u~ / V: (înv) -iomf / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: lat triumphus, fr triomphe] 1 (În Roma antică) Onoare maximă acordată de către senat unui conducător militar victorios, constând în intrarea fastuoasă a acestuia în Roma, pe un car tras de patru cai albi, urmat de armata învingătoare, de captivi și de prăzile făcute. 2 (Înv; îlav) În (sau cu) ~ Însoțit de manifestări entuziaste. 3 (Îe) A duce (sau a purta) pe cineva în ~ A ridica pe cineva pe sus (purtându-l pe brațe sau pe un tron) în cadrul unui cortegiu solemn sau vesel. 4 Victorie de mare prestigiu în război Si: biruință. 5 (Fig) Succes moral Si: reușită. 6 (Fig) Motiv de glorie Si: fală.

bănát s.n. (pop.; fam.) 1 Stare de durere sufletească, de tristețe, de jale. Se depărta de sat Bătrînul, slab, cu ochii plini de lacrimi și bănat (COȘB.). ◇ Expr. A-i fi bănat = a-i fi jale; a-i părea rău. 2 Supărare, necaz, ciudă. ◇ Loc.vb. A purta bănat v. purta. ◇ Expr. A nu(-i) fi (cuiva) cu bănat = a nu lua în nume de rău vorba cuiva; a nu supăra pe cineva. Și de n-o fi cu bănat, Domnul nostru ar vrea să vază pe măritul împărat (EMIN.). 3 Învinuire, reproș, imputare. Poate că nu veți aduce bănat nici gramaticului, nici profesorului,... ci întîmplării (CR.). 4 Bănuială; suspiciune. De bănat nu se teme, pentru că face totul pe față. • pl. 3 -uri. /<magh. bănat.

liman sn [At: N. COSTIN, L. 82 / Pl: ~uri și (rar) ~e / E: tc liman] 1 (Înv) Port. 2 (Pex) Țărm. 3 (Îe) A ajunge (sau a ieși cu bine) la (sau într-un) ~ ori (rar) a afla (sau a atinge) ~ul A ieși dintr-o situație dificilă. 4 (Îae) A-și realiza scopul propus. 5 (Îe) A duce sau a scoate la (bun) ~ sau a aduce la -ul odihnei (sau de mântuit) a da un ~ de adăpost (sau, înv) ~ lin A salva pe cineva dintr-o situație grea. 6 (Fig) Refugiu. 7 Gură de vărsare a unui fluviu care a fost inundată de mare și transformată într-un golf alungit. 8 Lac rezultat din blocarea cu aluviuni a gurii de vărsare a unui râu.

ponos¹ sn [At: CORESI, EV. 67 / V: (reg, 19) ~oasă sf / Pl: ~oase, ~uri / E: slv поносъ, mg panasz] 1 (Îrg) Calomnie. 2 (Îrg) Bârfă. 3 (Îrg) Batjocură. 4 (Îrg) Insultă. 5 (Îrg) Dezonoare. 6 (Reg) Epitet defăimător. 7 (Reg) Nume rău care se atribuie cuiva. 8 (Reg; construit cu verbe ca „a găsi”, „a scoate”, „a arunca”) Vină. 9 (Reg; construit cu verbe ca „a găsi”, „a scoate”, „a arunca”) Cusur. 10 (Îe) A pune (cuiva) ~ sau a pune (pe cineva) în (sau întru) ~ A acuza pe cineva. 11 (Pop; construit cu verbe ca „a purta”, „a duce”, „a trage”) Consecință neplăcută pe care o are de suportat cineva de pe urma propriilor sale fapte sau de pe urma faptelor altcuiva, din cauza unor circumstanțe nefavorabile etc. 12 (Pop; pex) Neplăcere. 13 (Pop; pex) Nemulțumire. 14 (Pop; pex) Necaz. 15 (Îlv) A-i purta (cuiva) ~ A dușmăni. 16 (Îe) A-și face ~ cu cineva A avea neplăceri cu cineva. 17 (Reg; îe) A se arăta cu ~ A fi supărat. 18 (Mol) Glumă. 19 (Mol) Poznă. 20 (Reg) Plângere.

DUȘMĂNIE. Subst. Dușmănie, ură, urîciune (înv. și reg.), vrăjmășie, vrajbă, învrăjbire, dezbinare, zîzanie, discordie, animozitate, neprietenie, inamiciție, ostilitate. Ciudă, ranchiună, pizmă (pop.), pizmuire, rîcă (fam.), pică. Antipatie, aversiune, resentiment, repulsie, repugnanță (livr.), oroare. Înverșunare, pornire, îndîrjire. Răutate, venin (fig.), rea-voință. Mizantropie. Disensiune, neînțelegere, dezacord, controversă, ceartă, sfadă (pop.), gîlceavă (pop.), conflict, altercație (livr.). Rivalitate, concurență. Dușman, dușman de moarte, neprieten (înv.), vrăjmaș, inamic, potrivnic, adversar, rival, răuvoitor, răutăcios; pizmaș (pop.), pizmătarnic (înv.). Mizantrop. Învrăjbitor. Adj. Dușmănos, dușman, dușmănesc, neprietenos, neprietenesc, mizantropic, ostil, plin de ură, urîtor, vrăjmaș, vrăjmășos (rar), vrăjmășesc, inamic, advers (fig.), potrivnic, îndușmănit (rar), învrăjbitor. Ranchiunos, pizmaș pop.), pizmăreț (rar), pizmătareț (înv. și reg.), pizmătăreț (rar), pizmuitor. Antipatic, detestabil, respingător, dezgustător, repugnant (livr.). Rău, răuvoitor, răutăcios, veninos (fig.), înveninat (fig.), cîinos, hain. Pornit, înrăit, înverșunat, îndîrjit, întărîtat, pătimaș, ciudos. Vb. A fi dușmănos, a fi ostil. A (se) dușmăni, a (se) urî, a dușmăni de moarte, a pizmui, a-i fi cuiva oftică pe cineva. A purta cuiva pică (rîcă, ponos, ranchiună, sîmbetele), a avea necaz pe cineva, a avea un dinte împotriva cuiva, a fi pornit împotriva cuiva, a pune (a trece) pe cineva la condică, a-l ține minte, a-i săpa cuiva groapa, a i-o coace, a-i coace cuiva turta. A învrăjbi, a învrăjmăși, a înrăi, a întărîta, a ațîța, a înverșuna, a semăna vrajbă, a ascunde ac în miere, a băga zîzanie, a pune paie pe foc, a-l atinge pe cineva unde îl doare. A se dușmăni, a se îndușmăni (rar), a se învrăjbi, a se vrăjmăși, a se învrăjmăși, a se urî, a strica pacea cu cineva, a trăi ca cîinele și pisica, a avea ceva cu cineva, a trăi în dușmănie, a se mînca ca cîinii (prin gard), a fi la cuțite, a fi la colț cu cineva. A persecuta, a-i face cuiva zile negre, a-i mînca cuiva zilele (viața, sufletul), a-i face cuiva zile fripte. A se certa, a se gîlcevi, a se supăra, a se sfădi, a rupe relațiile. Adv. Dușmănește, vrăjmășește (înv.). V. amenințare, antipatie, asuprire, aversiune, ceartă, invidie, împotrivire, neîndurare, neomenie, răutate.

BĂTĂT'URĂ, bătături, s. f. 1. Teren bătătorit (mai ales în jurul casei) pe care nu crește iarba; p. ext. ogradă, curte. Cîteva căruțe așteptau în bătătura morii; între roțile uneia un om dormea cu fața în sus, la umbră. SADOVEANU, O. IV 431. Și mi-a plăcut în junei meu Să văd flăcăi pe bătătură, Și cobza cu isonu-n gură Să-mi zornăie zorind mereu. COȘBUC, P. I 198. 2. Îngroșare a pielii de pe mîini sau picioare, din cauza unei vătămări provocate de obiecte tari. Palmele aceste țărănești ale noastre, străpunse de pălămidă și pline de bătături, cum le vedeți, vă țin pe dumneavoastră. CREANGĂ, 156. Eu, făcindu-mi loc printre dame cam cavalerește, călcînd pe bătăturile moșnegilor care mă da la toți dracii... am alergat la celălalt capăt a galeriei. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ Expr. A călca (pe cineva) pe bătătură (sau pe bătături) = a atinge (pe cineva) unde-1 doare mai tare. Cu stăpînirea nu e de glumă dacă o calci pe bătătură. PAS, L. I 92. 3. (În opoziție cu urzeală) Băteală. Între urzeală și bătătură Șuieră-n zbor blesteme și ură. TOMA, C. V. 311. Roata ședea în mijlocul casei, și canură toarsă nu era pentru bătătură. CREANGĂ, A. 62. Surtucul lui... era mai mult urzeală decît bătătură. EMINESCU, N. 42. 4. (Rar) Bătaie, ciocănire (în ușă, în fereastră etc.). Auzind zmeii cei din curți bătătura în poartă, se minunară. RETEGANUL, P. V 71. 4. (Rar, numai în expr.) Bătătura vîntului = bătaia vîntului. Niște lemne legate de copaci... tot bonzănea, lovindu-se la bătătura vîntului. SBIERA, P. 172.

VARGĂ, vergi și (4, rar 5) vărgi, s. f. 1. Nuia lungă, subțire și flexibilă, tăiată de obicei dintr-o ramură dreaptă de arbore. V. vergea. [Sălciile] își încolătăceau, în suflarea vîntului, vergile fragede și despletite pînă în oglinda încrețită a apei. C. PETRESCU, S. 28. Mi se părea că văd pe babă... cum... diriguiește cu o vargă de alun un taraf negru de duhuri necurate. HOGAȘ, M. N. 87. [Crăiasa] mai naltă pare și-n umblat Mlădie ca o vargă. COȘBUC, P. I 69. Am o vargă unsă cu unt Și aleargă pe subpămînt (Șarpele). GOROVEI, C. 363. ◊ Expr. A tremura vargă (sau ca varga) = a tremura foarte tare (de frică sau de frig). Îi tremurau ca vargă brațele strînse vînjos, în mînile tari ale celor doi jandarmi voinici. POPA, V. 239. Cucoanele se retraseră, tremurînd vargă. DELAVRANCEA, S. 158. [Mezinul] tace ca peștele și tremură ca varga de frică. CREANGĂ, P. 23. ♦ (Mai ales la pl.) Băț, vergea groasă, folosită în trecut ca instrument de pedeapsă corporală. Porunci... dă craiul, pe pag cu vergi să-l bată. COȘBUC, P. II 201. Trebuia să-l bată un pedagog cu vergi. NEGRUZZI, S. II 256. ◊ Expr. (A fi) varga lui dumnezeu = (a fi) foarte rău, aspru, crunt. Rămăsei trist și orfan, sub epitropia unei mătuși, varga lui dumnezeu. GANE, N. III 31. Cînd se supăra sau se mînia... era varga lui dumnezeu. MARIAN, O. I 239. Nora babei era o femeie, varga lui dumnezeu de ură. ȘEZ. IV 159. (Regional) A-i duce (cuiva) vergile = a-i plînge (cuiva) de milă, a fi îngrijorat de soarta cuiva. Cînd ai avea încaltea un cal bun, calea-valea, dar cu smîrțogul ista, îți duc vergile. CREANGĂ, P. 203. ♦ Lovitură aplicată cuiva cu nuiaua. Dă pașa semn: «o să-l dezbrăcați Și binele în vergi i-l dați». COȘBUC, P. I 114. 2. (De obicei cu o determinare care precizează scopul) Băț de undiță. Un pescar cu undița... poartă cu el o mulțime de ștergi de undiță și... fel de fel de cîrlige. SADOVEANU, Î. A. ♦ Vergea cu care se încărcau în trecut puștile și cu care se curăța țeava. ♦ Baghetă. În aer își ridică a farmecelor vargă Și o suflare rece prin dom atunci aleargă. EMINESCU, O. I 94. Nu ne lipsește decît varga magică de a ne transpune în oricare punct. am voi. id. N. 49. 3. Vergea subțire de metal. Fusesem pe coclauri cu un mare naturalist, mititel și iute ca un titirez și vînjos ca o vargă de oțel. HOGAȘ, M. N. 99. 4. Dungă, vîrstă, vîrcă. Păreții erau albi ca laptele și cu niște vărgi de aur. ISPIRESCU, L. 251. Cojoacele de oaie albă cusute cu vărgi și cu triunghiuri de mătase neagră. ODOBESCU, S. I 483. 5. Dungă făcută de o lovitură cu nuiaua. Dar hoțul de doftor... prinde a o încinge pe spate... pînă o face toată vărgi. RETEGANUL, P. II 80. Bate-un popă preuteasă Și n-o bate cum se bate, ci îi face vergi pe spate. HODOȘ, P. P. 177. – Compuse: (Bot.) varga-ciobanului = a) plantă erbacee cu tulpină țepoasă, cu flori liliachii, dispuse în capitule; crește pe lîngă drumuri, pe șanțuri, prin fînețe, prin locuri umede și nisipoase (Dipsacus silvestris); scai- voinicesc, voinicel; b) scăiuș; vargă-de-aur = splinuță (Solidago Virga aurea).

împreună [At: PSALT. SCH. 3 / V: (înv) ~ură^[1] / E: în- + preună] 1 av La un loc. 2 av (Îe; rar) A fi – cu cineva A săvârși un act sexual. 3 av (Îae) A trăi în concubinaj. 4 a (Înv; îc) ~-formă Aceeași formă. 5 a (Înv; îc) ~-locuitor(iu) Conlocuitor. 6 av (Înv; îc) ~-lucra A conlucra. 7-8 a, smf (Înv; îc) ~-lucrător Colaborator (1-2). 9 a (Înv; îc) ~-lucrare Conlucrare. 10 av (Înv; îc) ~-sunătoare Consonantă. 11 a (Înv; îc) ~-vre(a)me Contemporaneitate. 12-13 av (Înv; îc) ~-vorbitor(iu) (Persoană) cu care se poartă o convorbire. 14 av În același timp. 15 a (Înv; îc) ~-ființă Aceeași ființă.

dos sn [At: NEAGOE, ÎNV. 308 / Pl: ~uri / E: ml dossum] 1 (Înv) Partea de dinapoi a trupului omenesc Si: spate, spinare, (pop) îndărăt. 2 (Îvp; îe) A da ~ (sau ~ul ori ~urile), a(-și) arăta -ul, a pune ~ la fugă, a bate ~urile, a da ~ la față A fugi (din fața dușmanului). 3 (Îvp; îae) A se ascunde. 4 (Îla) Bun de ~ Bun de fugă. 5 (Înv; îe) A lua cuiva ~ul A ataca pe la spate. 6 (Pfm; îe) A întoarce (către cineva sau cuiva) -ul A se întoarce cu spatele către cineva (în semn de dispreț sau de încetare a conversației). 7 (Pfm; îae) A nu mai voi să aibă relații cu cineva. 8 (D. ființe) Șezut. 9 (Pop; îe) A pune la ~ A ignora ce i se spune. 10 (Îvp; îe) A ieși cu ~ul la oameni A se purta necivilizat în societate. 11 (Îvp; îe) A se întoarce cu fața ~ului către cineva A întoarce, batjocoritor, spatele. 12 (Îs) ~ul palmei (sau mâinii ori labei) Partea exterioară a mâinii, opusă palmei. 13 (Rar; îs) ~ul limbii Partea de dedesubt a limbii. 14 Partea de dinapoi a unui obiect, a unei construcții, a unei curți. 15 (Îvp; îs) ~ de moară Om de nimic, arțăgos. 16 (La un obiect) Partea mai puțin arătoasă, (neîmpodobită și) neexpusă vederii. 17 Partea de dinăuntru a unei haine. 18 (Înv; pbl; îs) ~uri de calendare Scoarțe. 19 (Îs) ~ de pernă Față de pernă. 20 (Reg; îoc arșiță, feție) Coastă de deal sau de munte. 21 (Reg) Tufiș mărunt orientat spre miazănoapte Si: doștină (3). 22 (Pop) Adăpost. 23 (Reg) Adăpost pe câmp. 24 (Înv; îlv) A da cuiva ~ul (la adăpost) A adăposti. 25 (Îvr; îal) A ascunde. 26 Loc adăpostit (unde nu bate soarele). 27 (Bot; reg) Tei de calitate slabă Si: liștar. 28 (Îlav) De-a-ndoasele(a) sau pe de-a-ndoasele(a) Anapoda. 29 (Îal) Cu spatele înainte. 30 (Îlav) Cu ~ul în sus Invers de cum trebuie. 31 (Îal) În mare dezordine. 32 (Îlav) În ~ La spate. 33 (Îal; fig) În absență. 34 (Înv; îe) Nici în ~, nici în față În nici un chip. 35 (Înv; îlav) De ~ Într-ascuns. 36 (Îlav) Din ~ Din spate. 37 (Înv; într-un oraș de provincie; îs) Uliță din ~ Stradă laterală. 38 (Înv; îe) A scăpa pe ulița din ~ A scăpa rușinos și cu mare greutate dintr-o încurcătură. 39 (Pop; îe) A intra pe ușa din ~ A obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție). 40 (Înv; îlav) Din ~ de... Dincolo de... 41 (În legătură cu obiecte de îmbrăcăminte; îlav) Pe ~ Cu partea de dinăuntru în afară. 42 (Îal) Altfel de cum trebuie, de cum e firesc. 43 (Fig; d. oameni; îal) Ciudat. 44 (Pfm; îe) A fi întors pe ~ A fi necăjit. 45 (Pfm; îae) A fi furios. 46 (Îlav) Pe din ~ Pe la spate. 47 (Îal; la o clădire) Prin spatele casei. 48 (Îal; într-un oraș) Pe o stradă laterală. 49 (Fig; îal) În taină. 50 (Înv; îlav) Pe după ~ Pe la spate. 51 (Nob; înv; îlav) În după ~ În loc ascuns. 52 (Îlav) Prin ~ Pe intrarea din spatele casei. modificată

port¹ sn [At: VARLAAM, C. 131 / Pl: ~uri / E: pvb purta] 1 Purtat¹ (1). 2-3 Îmbrăcăminte și încălțăminte (obișnuită sau) specială pentru o anumită împrejurare a unui om. 4 Fel de a se îmbrăca sau de îmbrăcăminte caracteristic unui popor, unei regiuni, unei epoci etc. Si: costum. 5 (Înv) Aspect. 6 (Îvr) Fel. 7 (Sil) Fel în care se prezintă o specie de arbori în pădure după vârstă, tratament etc. 8 (Asr) Atitudine. 9 (Asr) Ținută. 10 (Asr) Fel de a fi sau de a se comporta Si: comportare, conduită, purtare. 11 (Reg; îe) A-i purta ~ul (cuiva) A se adapta la felul dificil de a fi al cuiva, suportându-i toanele, curiozitățile. 12 (Îae) A fi la fel cu cineva. 13 (Îae) A se potrivi cu cineva.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmbla vb. I.] – Lat. ambulare.

UMBLA, umblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. ♦ A se comporta, a se manifesta într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.; (înv. și pop.) îmbla vb. I] – Lat. ambulare.

zid s.n. 1 (constr.) Element de construcție (aproape) vertical, cu grosime (relativ) mică în raport cu celelalte dimensiuni, executat din cărămizi, beton, din blocuri de piatră etc., așezate ordonat unele peste altele (și unite printr-un liant), destinat să delimiteze, să separe sau să izoleze un spațiu ori să susțină alte elemente de construcție, alcătuind un perete, o îngrădire, o fortificație etc. Acolo sînt zidurile cetății, tari încă și bine păzite (BART). (la circ) Zidul morții = spațiu special amenajat în formă cilindrică, cu deschidere mai largă în partea superioară, pe care evoluează motocicliști acrobați. Zid (sau zidul) chinezesc ori marele zid chinezesc v. chinezesc. Zid orb v. orb. Ziduri pelasgice v. pelasgic. ◊ Loc.adj. De zid = executat din materiale care alcătuiesc zidul. ◊ Loc.adv. Între (sau în) (cele patru) ziduri = în interiorul unei clădiri. Nu se plînge... că, într-aceste ziduri, vro pisică a-ntîlnit (SIO.). ◊ Expr. A face zid împrejurul cuiva = a) a înconjura pe cineva din toate părțile pentru a-l apăra; b) fig. a se solidariza cu cineva, a se uni în jurul cuiva în susținerea unei cauze. A pune la zid v. pune. A trăi cît zidul Goliei v. trăi. ◊ Compar. Pedestrimea românească sta frumos ca un zid de piatră tare (BĂLC.). ◊ Analog. Zidurile de arbori se legănau domol scînteindu-și frunzele (SADOV.). ◊ Fig. N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid (EMIN.). 2 (sport) Obstacol pe care îl formează jucătorii, cu trupurile lor, în fața propriei porți, cînd adversarul execută unele lovituri de pedeapsă. 3 (fiz.) Zid sonic = barieră imaginară referitoare la depășirea vitezei sunetului.pl. -uri. /<sl. зндъ.

SOMN², (rar) somnuri, s. n. 1. Stare fiziologică de repaus a ființelor, necesară redresării forțelor și caracterizată prin încetarea totală sau parțială a funcționării conștiinței; stare a celui care doarme. Somnul singur îl mai mîngîia. ANGHEL, PR. 45. Era tîrziu și somnul începuse a-mi atîrna greu pleoapele peste ochi. HOGAȘ, DR. 255. Somn, a gîndului odihnă, O, acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, O. I 49. ◊ (Urmat de determinări atributive) Somnul de plumb mă prăbuși ca într-un întuneric. SADOVEANU, O. VI 214. N-am venit, Că somn greu m-a-nțepenit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 237. ◊ (Personificat) Vino, soamne, de-l adoarme și tu, pește, de îl crește. DELAVRANCEA, O. II 152. ◊ Fig. După somnul adînc al pămîntului și al codrilor, iată că se arată iar colț de verdeață. SADOVEANU, O. VII 364. Un șuier lung, speriat... trezește somnul codrilor. VLAHUȚĂ, O. A. III 33. ◊ (În expresii care marchează începutul, durata, intensitatea acțiunii; uneori la dativ) Se întinse din nou somnului. CAMILAR, N. I 16. Ochii i se închideau, somnul îl dobora. GALACTION, O. I 41. La inginer, lumina stăruia încă. Nu-l prindea somnul. C. PETRESCU, R. DR. 250. Moș Ion o așeză încetișor pe pat și o acoperi. Un somn adînc o cuprinse. BUJOR, S. 49. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Culcă-te să tragi un pui de somn. SLAVICI, O. I 219. Dacă ești așa de fricoasă, apoi sui în căruță și te-așterne pe somn, că noaptea-i numa un ceas: acuș se face ziuă! CREANGĂ, O. A. 125. (Glumeț, în forma de pl. soamne) Ar fi poftit mai degrabă să fie undeva singuri, să-i tragă niște soamne. SADOVEANU, O. L. 238. ◊ Loc. adv. În (sau prin) somn = în timpul somnului, fiind adormit, dormind. Ciobanul, lîngă turmă, culcat cu ochii-n sus, În somn, spre-o altă lume purtat a fi se lasă. MACEDONSKI, O. I 116. Și prin satul adormit Doar vrun cîine-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I 48. Prin somn tu vei simți trecînd fiori Prin trupul tău. id. ib. 313. Toate prăvăliile cu obloanele lăsate ca pleoapele în somn. CARAGIALE, O. II 356. Iar ea vorbind cu el în somn, Oftînd din greu suspină. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A dormi somnul iepurelui = a dormi ușor, iepurește, v. iepurește. Somn ușor, formulă (însoțind de obicei un salut la despărțire) prin care se urează cuiva somn liniștit. La revedere... Somn ușor! BASSARABESCU, V. 9. ♦ Somn de iarnă (sau hibernal) = starea de amorțire în care petrec iarna unele animale. Stîrnise dușmănia unei albine care, mînioasă cum sînt ele în preajma somnului de iarnă, s-a repezit la Ghighi. REBREANU, I. 128. ◊ Fig. Și-a pus pămîntul blană albă și-și doarme somnul hibernal. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 34. Somnul plantelor = aplecarea frunzelor sau închiderea florilor în timpul nopții. ♦ Fig. Stare de inerție; toropeală, amorțire. Poporul cel mare al nostru... a dormit un somn jalnic în întunericul satelor. SADOVEANU, O. VI 455. Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător Ce se-nalță pîn-la ceruri din a lumii deșteptare, Ca o lungă salutare Cătr-un falnic viitor? ALECSANDRI, P. A. 81. ♦ Nevoia de a dormi; senzație provocată de această nevoie. Oamenii umblau în jurul focului parcă n-ar mai fi avut nici somn, nici case. REBREANU, R. II 205. ◊ (În construcții cu verbele «a fi», «a face») și cu pron. pers. în dativ) Sînt trudit și mi-i somn. SADOVEANU, N. F. 133. Cînd colea, pe la apusul soarelui, vine Serilă și zice că-i e somn. RETEGANUL, P. III 67. I s-au făcut somn strașnic, cît nu se mai putea ține. SBIERA, P. 58. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom, C-ai dormi și nu ți-i somn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. 2. Fig. (De obicei determinat prin «veșnic», «de veci», «al morții» etc.) Stare a ființei care a încetat din viață; moarte. Dar somnul cel veșnic este greu. MACEDONSKI, O. I 51. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape. EMINESCU, O. I 219. ◊ Expr. A dormi somnul cel de veci v. dormi. – Pl. și: (glumeț) soamne. - Formă gramaticală: vocativ (rar) soamne.

corp [At: LET. III, 278/33 / V: (înv) corpos, corpus / Pl: ~i și ~uri / E: fr corps, lat corpus] 1 sn Totalitate a organelor unei ființe vii Si: trup. 2 sn Întreg anatomic și funcțional Si: organism. 3 sn (Îoc suflet) Parte materială a unei ființe. 4 sn (D. modul de desfășurare a luptei; îlav) ~ la ~ în luptă dreaptă Si: deschis, pieptiș. 5 sn (Îal; pex) Înverșunat. 6 sn (Îe) A face ~ comun cu cineva A se uni cu cineva. 7 sn (Îae) A se asocia cu cineva. 8 sn Trup fără cap și membre Si: trunchi. 9 sn (Îla) De ~ Care se referă la trup. 10 sn (Îal) Care se poartă direct pe piele. 11 sn Cadavru. 12 sn (Îs) ~ galben Structură anatomică a aparatului reproducător feminin. 13 sn Parte principală a unui obiect. 14 sn (Îs) ~ de casă Clădire (mare). 15 sn (Îs) ~ de iluminat Dispozitiv în care se pot monta unul sau mai multe becuri, permițând reglarea fluxului luminos. 16 sn Parte principală a unei scrieri, fără introducere, formule de încheiere etc. 17 sn Conținut al unei cărți. 18 sm (Fiz) Grup de molecule cu masa diferită de zero. 19 sm (Îs) ~ străin Particulă care se găsește într-un întreg de altă natură. 20 sm (Chm) Substanță organică sau anorganică definită. 21 sm (Îs) ~ simplu Substanță ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel Si: element. 22 sm (Îs) ~ compus Substanță ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. 23 sn (Îs) ~ ceresc Astru. 24 sn (Bot; îs) ~ lemnos Parte a tulpinei cuprinsă între măduvă și scoarță. 25 sn (Îs) ~ geometric Corp mărginit de suprafețe plane sau curbe definite geometric. 26 sn (Înv) Consistență. 27 sn (Jur; îs) ~ delict Obiect care poartă urmele unei infracțiuni, adus în justiție ca probă materială a vinovăției acuzatului. 28 sn (Îs) ~ de literă Lungime a paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. 29 sn (Înv) Popor. 30 sn (Înv) Tagmă. 31 sn (Înv) Breaslă. 32 sn Totalitate a persoanelor care, prin funcție sau profesie, formează o unitate legal constituită Si: corporație. 33 sn (Îs) ~ legislativ (sau legislator) Totalitate a deputaților dintr-o adunare legislativă. 34 sn (Îs) ~ diplomatic Totalitate a reprezentanților diplomatici din alte state, acreditați pe lângă un stat. 35 sn (Îs) ~ elector Totalitate a cetățenilor cu drept de vot. 36 sn (Îs) ~ de balet Ansamblu de balet. 37 sn (Îs) ~ de armată Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei, de aceeași categorie. 38 sn (Îs) ~ de gardă Clădire sau încăpere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. 39 sn (Înv; îs) ~ de trupă Unitate militară independentă. 40 sn (Îs) ~ expediționar Totalitate a participanților la o expediție, științifică sau militară. 41 sn Colecție de opere compuse de autori diferiți, referindu- se la același subiect și formând, prin aceasta, o unitate. 42 sn (Îs) ~ de legi Culegere de legi Si: corpus². 43 sn (Îs) ~ de doctrină Culegere de principii din care se alcătuiește un sistem.

BUFNI, bufnesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un zgomot înfundat și scurt prin cădere, explozie, izbire, lovire etc. Un lemn ars și destrămat de jăratec bufni în soba înaltă. DUMITRIU, N. 182. Cîteva zeci de puști bufneau într-una. CAMILAR, N. I 234. O învăluire mai tare de vînt trecu, o fereastră se izbi, bufnind răsunător. SADOVEANU, O. IV 223. ◊ (Despre tren) A pufăi. Bufnind mînios, trenul se năpustește la vale. SANDU, D. P. 11. 2. Intranz. (Determinat uneori prin «de rîs» sau «în rîs») A izbucni în rîs (pe înfundate), a pufni. Platamonu nici nu mai răspunse și se mulțumi să zîmbească, pe cînd în dosul lor Aristide rîdea pe înfundate de lașitatea avocatului, ținîndu-și gura cu mîinile, să nu bufnească. REBREANU, R. II 48. Femeile nu se mai putură stăpîni și începură să bufnească. SLAVICI, N. I 111. Cînd te-ai videa în oglindă, ai bufni de rîs. ALECSANDRI, T. 203. ◊ Tranz. (în expr.) A-l bufni (pe cineva) rîsul = a bufni de rîs. Mă bufnește și astăzi rîsul, cînd mă gîndesc. HOGAȘ, DR. II 47. 3. Intranz. A bombăni. În același timp însă Matei Dulmanu bufni printre dinți cu ură înăbușită. REBREANU, R. I 146. Se sculă bufnind: nu vrea să vorbească nici cu mama, nici cu tata. CARAGIALE, O. I 308. 4. Tranz. A izbi cu putere; a trînti. V. buși. Pleacă, bufnind ușa. CARAGIALE, O. II 13. Bufnind și răzbufnind pe Sărăcie, o pofti să iasă afară, cu nepusă în masă. ISPIRESCU, L. 209. ◊ Intranz. Iată că și bufnește buzduganul în poartă. SBIERA, P. 92. 5. Intranz. A se năpusti, a da buzna; a izbucni. Bufnește vîntul hulpav și ascuțit ca briciul. LESNEA, I. 68. Chiar în acel răstimp, vîntul a bufnit în perdelele ferestrei deschise, trimis de vîrtejurile fluviului. SADOVEANU, N. F. 244. Un fum galben bufni pe fereastră. DELAVRANCEA, la TDRG.

târg sn [At: COD. VOR. 100/15 / Pl: ~uri / E: vsl тръгъ] 1 Loc mai întins și special amenajat într-o localitate sau la marginea unei localități, unde se vând (zilnic sau la date anumite) vite, cereale, lemne, zarzavaturi, alimente etc. Si: (înv) târgoviște, (îvr) panighir. 2 (Pex) Activitate care se desfășoară în târg (1). 3 (Îrg; îs) ~ul de sărutat (sau ~ul sărutatului, ~ul nevestelor) Bâlci care se ținea în ziua de Sfântu Toader la Hălmagiu, în ținutul Zărandului, cu prilejul căruia nevestele tinere sărutau pe rude, cunoscuți sau străini, iar aceștia le cinsteau cu bani. 4 (Îrg; îs) ~ de țară Bâlci care se ține la dată fixă, o dată sau de mai multe ori pe an, la care participă satele din împrejurime. 5 (Îrg; îs) ~ul de fete Serbare populară tradițională, care are loc anual pe Muntele Găina, în Țara Moților (cu care prilej tinerii își alegeau adesea miresele). 6 (Îrg; îs) ~ul moșilor Bâlci tradițional organizat anual în București, în sâmbăta dinaintea Rusaliilor. 7 (Pop; îlav) La (sau pe) spartul ~ului La sfârșit de tot. 8 (Pop; îal) Prea târziu. 9 (Pop; îe) A bea ca în ~ A bea mult de unul singur, fără să îmbie și pe alții. 10 (Pop; îe) A fi în ~ și la moară A fi peste tot. 11 Operație de vânzare și cumpărare care are loc într-un târg (1). 12 (Pgn) Operație de vânzare și cumpărare Si: comerț, negoț. 13 (Îrg; îe) A se ajunge (sau, rar, a ajunge pe cineva) cu ~ul A cădea de acord asupra prețului. 14 (Trs; îe) Cum umblă ~ul (sau ~urile)? Se întreabă pentru a afla cum se desfășoară vânzarea și care este prețul mărfurilor la târg (1). 15 (Pfm) înțelegere între participanții la procesul de vânzare-cumpărare Si: acord, convenție, (pfm) tocmeală (17). 16 (Pop; îe) A face (sau a încheia) ~(ul) cu cineva A încheia cu cineva o tranzacție comercială. 17 (Înv) Așezare orășenească având funcții comerciale și meșteșugărești, subordonată domniei. 18 (Fam; rar) Orășel. 19 (Rar; pex) Totalitatea oamenilor din târg (17). 20 (Îvp; îe) A-l da prin ~ (cu nasul tăiat) (sau cu capul ras) sau a-l da -ului A pedepsi pe cineva, purtându-l prin târg (26) cu nasul tăiat sau cu capul ras. 21 (Îvp; îe) A afla și ~ul și țara A afla toată lumea. 22 (Îvp; îe) A o da ~ului A divulga un secret. 23 (Îvp; îe) A da (pe cineva) -ului (sau prin ~) A vorbi de rău pe cineva. 24 (Îvp; îe) A fi dat prin ~ A cunoaște lumea. 25 (Îvp; îe) Credeai că s-a aprins ~ul Se spune la auzul unei gălăgii mari, al unui zgomot puternic. 26 (Pop) Centrul orașului (unde de obicei se află prăvăliile). 27 (Reg) Gaură în pământ la jocul de copii „poarca¹” Si: (reg) gașcă.

scop² sn [At: PRAV. 137 / V: (înv) ~os (Pl: scoposuri și scopose), ~us / Pl: ~uri / E: ngr σκόπος, lat scopus] 1 Anticipare mintală a rezultatului pe care dorește să-l realizeze cineva prin acțiunile sale Si: țel, rațiune, obiect, obiectiv, țintă, (pop) noimă, (înv) sfârșit, (nob) scopoșenie. 2 Rezultat pe care și-l propune (sau pe care trebuie să-l realizeze) cineva Si: intenție, proiect (1). 3 Efect urmărit de cineva sau de ceva. 4 Ideal urmărit de cineva sau de ceva. 5 (Îlpp) În (sau cu) ~ul ... (sau, înv cu scopos) Pentru. 6 Întrebuințare dinainte hotărâtă a ceva sau a cuiva Si: destinație. 7 (Îvr; îf scopos) Mod de a se purta cu cineva.

Dumnezeu s. m. 1. Numele impropriu dat ființei supreme, spirituală, personală și eternă, care are plenitudinea perfecțiunilor și nu este condiționat de nimeni și nimic din afara Lui. El este „Tatăl atotțiitorul, făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”, care ființează în trei persoane (ipostase): Tatăl, Fiul și Sfântul Duh (Sfânta Treime). El nu poate fi definit și nici cunoscut în ființa și dumnezeirea Sa decât numai prin lucrările și manifestările Lui în lume (Ioan 1, 18), pe care o guvernează și îi poartă de grijă. ◊ Expr. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! A nu avea niciun Dumnezeu = a nu crede în nimic. A (se) ruga (ca) de toți dumnezeii = a implora. Parcă a apucat pe Dumnezeu de (un) picior = se spune despre cineva peste care a dat un mare noroc. Dumnezeu știe! = nu se știe! Dumnezeule! = exclamație de spaimă, de durere, de mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! = exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! = exclamație de necaz, de nemulțumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (dorești etc)! 2. Divinitate, zeu. – Din lat. dom(i)ne deus.

SPOR², (3) sporuri, s. n. 1. Înaintare (în lucru), progres. Iar dacă razele de soare Printre șindrile facu-și cale, Văd sporul pînzei de păianjen Și-nfiorate mor de jale. GOGA, P. 20. Mașinile... făcuse dovadă cu ce spor ar putea să muncească și cîte brațe inutile puteau să înlăture. ANGHEL, PR. 84. Bătrînul să uita mîngăiat ce spor fac. RETEGANUL, P. V 59. ◊ Loc. adj. și adv. Cu spor = cu mare randament; spornic, repede. Au umblat cu spor pe subt biruința soarelui de amiază și au ajuns într-un pisc unde se legănau fînațuri înflorite. SADOVEANU, N. P. 143. Mergeau cu spor mai cu samă noaptea. id. O. I 127. Fără spor = fără randament; puțin, încet. ◊ Expr. A avea spor (la ceva) = a realiza, a produce mult, în timp (relativ) scurt. Lucra mult și era necăjit că nu avea nici un spor la lucru. V. ROM. noiembrie 1953, 34. Să aveți la toate spor. TEODORESCU, P. P. 141. Beutor și prădător Și la lucru n-are spor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 185. Spor la lucru (sau la muncă), formulă de urare adresată cuiva care lucrează sau merge la lucru. [Flăcăii trec] dînd un «noroc bun» și un «spor la lucru». SEVASTOS, N. 2. 2. Abundență, belșug, prosperitate; folos, cîștig. Ghiță... are și el, ca tot omul, o slăbiciune: îi rîde inima cînd își vede sporul [din casă]. SLAVICI, O. I 145. ◊ Expr. (Rar) A da în spor = a ajunge la prosperitate, a-i merge cuiva bine. Muncea... de-i trecea nădușelile, și ca să dea și ei în spor, ba. ISPIRESCU, L. 174. 3. Creștere, mărire; adaos, surplus, majorare, supliment. Tu, Harnav, cu asprime de grijă vei purta La sporul vistieriei. ALECSANDRI, T. II 167. (Cu pronunțare regională) Milioane trebuie iarăși a se duce de unde au venit, ba încă și cu un spori de dobînzi. RUSSO, S. 159.

BINE² s. n. sg. 1. Mulțumire, fericire, bunăstare. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod fericit. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva își riscă situația, comițînd imprudențe. A da binelui cu piciorul = a nu accepta o situație bună. A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun. 2. Ceea ce este recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a-l linguși pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit de cineva. ◊ Compus: om-de-bine = om care face fapte bune, care se preocupă de mulțumirea celorlalți. 3. (Concr.) Faptă bună. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun și... (sau de...). (Reg.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. ♦ Folos, avantaj. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a ajuta (pe cineva). Să-ți fie de bine! = a) (urare adresată celui care termină de mîncat sau de băut) să-ți priască!; b) (ir.) nu ai decît să suporți toate consecințele (faptelor tale)! 4. (În expr.) De-a binele(a) = bine de tot; așa cum trebuie. De bine, de rău = după posibilități, mai mult sau mai puțin; cumva. [Formă gramaticală: (în expr.) binele(a)] – Lat. bene.

RĂMAS¹, rămasuri, s. n. 1. Faptul de a rămîne; rămînere. ◊ (Mai ales în expr.) De ajuns și de rămas = din plin, din belșug, cu prisosință. Rămas bun (sau bun rămas), formulă de salut adresată de cei care pleacă celor care rămîn. Rămas bun, voinice, căci nu știu dacă ne-om mai vedea. POPESCU, B. I 38. Da, nu-ți fie cu bănat, om bun, că am șuguit și eu. Bun rămas!... și s-a tot dus înainte. CREANGĂ, P. 127. A-și lua rămas bun = a se despărți de cineva cu cuvinte de urare sau de afecțiune. Mi-am luat rămas bun de la gospodina casei. SADOVEANU, N. F. 110. Și după ce-și luă rămas bun, fata împăratului își cătă de drum. ISPIRESCU, E. 21. (Glumeț) În urma lor, trenul își luă rămas bun din gară, printr-un fluierat. MIRONESCU, S. A. 133. 2. (Regional) Prinsoare, rămășag. Se jurară amîndouă suratele pe acel rămas că-l vor ținea. MARIAN, O. II 71. ◊ Expr. A pune rămas = a face prinsoare. Un plugar fără știință – și pe asta pun rămas – E în stare să vă-nvîrte și să vă poarte de nas. COȘBUC, P. II 126. 3. (Învechit) Ceea ce rămîne de pe urma cuiva; moștenire. Caterina va avea zece mii de galbeni zestre din rămasurile mele. BOLINTINEANU, O. 464. Recunoscînd în nenorociții iobagi romîni origina, limba și alte rămasuri ale colonilor romani din Dacia. ODOBESCU, S. III 523. Să o iei drept simbrie și drept un bogat rămas. PANN, P. V. II 59.

manevră sf [At: CR (1829), 144 1/16 / V: (înv) ~novru sn, (reg) ~ebăr (Pl: ~bere) sn, ~eg'ură (Pl: ~ri), ~emvră (Pl: ~re), ~vără (Pl: ~văre, ~vere, ~veri), ~văr (Pl: ~uri, ~vere, ~vuri) sn, ~vură (Pl: ~ri), ~vru (Pl: ~uri) sn / Pl: ~re / E: fr manœuvre, it Manovra, ger Manöver] 1 (Lpl) Pregătiri tactice ale unei armate sau ale unei flote, în condiții asemănătoare cu cele de război. 2 Deplasare organizată și rapidă a unei anumite grupări de trupe, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura lui Si: (înv) manoperă (3). 3 (Pex) Luptă. 4 (Fig; mpl) Uneltire întreprinsă de cineva pentru a-și ajunge scopurile Si: tertip. 5 (Nob) Procedeu. 6 (Nob) Mod de a proceda. 7 Ansamblu de operații necesare pentru deplasarea unei nave în direcția voită, în special la acostare sau la ieșirea dintr-un port. 8 (Ccr) Parâmă folosită la mânuirea vergelelor^[1] ori a velelor sau la legarea elementelor componente ale arboradei. 9 Ansamblu de operații în vederea alcătuirii sau desfacerii unei garnituri de tren sau pentru gararea unui vagon pe o anumită linie. 10 (D. locomotive, trenuri; îla) În ~ Care face manevră (9). 11 Mișcare, acționare manuală a unei unelte, a unui mecanism etc. Si: manipulare (1).

corn¹ [At: PSALT. 125/2 / Pl: coarne, ~uri sn, ~i sm, (înv) ~ure / E: lat cornu] 1 sn Fiecare dintre cele două excrescențe osoase de pe osul frontal al rumegătoarelor. 2 sn (Pfm; îe) A-și arăta coarnele A se situa în apărare. 3 sn (Pfm; d. minciuni; îla) Cu coarne Mare. 4 sn (Pfm; îal; d. relatări) Exagerat. 5 sn (Îvp; îe) A fi mai cu coarne decât altul A fi mai deosebit decât alții. 6 sn (Pfm; îae) A fi orgolios. 7 sn (Pfm; îe) A(-i) pune coarne bărbatului A înșela. 8 sn (Pfm; d. bărbați; îe) A avea (sau a purta) coarne A fi înșelat de soție. 9 sn (Pex; îe) A pune (cuiva) funia în coarne A supune. 10 sn (Pfm; îe; d. vite) A lua în coarne A împunge cu coarnele. 11 sn (Pfm; îae; fig) A-și pune mintea cu cineva. 12 sn (Pfm; îe) A se lua (cu cineva) în coarne A se lupta cu cineva. 13 sn (Pfm; îe) A-i căuta (cuiva) în coarne (sau a căuta în coarnele cuiva) A face pe voia cuiva. 14 sn (Pfm; îae) A răsfăța. 15 sn (Reg; îe) A băga (pe cineva) în ~ de capră A pune pe cineva în mare încurcătură. 16 sn (Reg; îe) A scoate (cuiva) coarne (cu cineva) A bârfi. 17 sn (Pfm; îe) A face (sau a scoate) coarne A deveni impertinent. 18-19 sn (Pfm; îe) A-și arăta coarnele A-și manifesta dușmănia sau răutatea. 20 sn (Reg; îe) A-nfige ~u-n blana patului (sau în pământ) ori a pune ~u(-n pernă) A dormi adânc. 21 sn (Îe) A-i merge ~ul A-i merge bine. 22 sns Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele sau copitele animalelor, folosită la fabricarea unor obiecte. 23 sn (Pan) Fiecare din cele patru organe tactile și vizuale ale melcului. 24 sn (Pan) Fiecare din cele două excrescențe chitinoase de la capul unor cărăbuși. 25 sn (Îc) ~ul-berbecului Înfloritură de pe ștergarele femeilor din Șcheii Brașovului. 26 sn (Bot; reg; îc) ~ul-berbecului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 27 sn (Ast; pop; îc) ~ul sau coarnele-caprei sau -de-capră Capricorn. 28 sn (Îc) ~ul-caprei sau caprii Vânt dinspre nord și est sau de la miazăzi. 29 sn (Ned; îc) ~-de-șarpe Un produs al medicinei populare. 30 sn (Bot; îc) -de-secară (sau ~l secarei) Ciuperca Claviceps purpurea, parazită a ovarului diferitelor graminee, mai cu seamă al florilor de secară Si: clonțul-babii, secară-cornută. 31 sn (Pex; îae) Boală provocată cerealelor de cornul (32) secarei, manifestată prin apariția, în spic, a unor formații tari, negricioase, în formă de corn¹ (1). 32 sn (Pex; îae) Ergotină extrasă din corn (30), folosită în farmece și medicina populară. 33 sn (Bot; reg; îc) ~-ul-dracului Barba-popii (Aruncien vulgaris). 34 sn (Pop; îc) Cel-cu-coarne Dracul. 35 sn (Îvp; îc) Cu-un-~ Inorog. 36 snp (Înv) Bucăți de hârtie sau de carton, tăiate în formă de corn¹ (1), care se puneau unui copil spre a-l pedepsi. 37 sm Instrument de suflat făcut din corn¹ (1) de bou, cu care buciumă vânătorii chemând copoii și ogarii. 38 sm (Șîs ~ de vânătoare) Instrument de suflat, din alamă sau din alt metal, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. 39 sm (Îs) ~ de armonie sau cromatic Instrument muzical de suflat cu tuburi de schimb pentru diverse tonalități. 40 sn (Îs) ~-englez Instrument muzical de suflat din familia oboiului, cu sunet mai grav, cu ancie dublă. 41 sn (Reg; îs) ~ul carabei Parte a cimpoiului. 42 sn (Mit; îe) ~ul abundenței sau (înv) îmbelșugării Cornul¹ (1) caprei Amalthea care a hrănit pe Jupiter, umplut cu fructe și cu flori, care simbolizează belșugul, fiind emblema agriculturii și comerțului. 43 sn (Înv; fig; în Biblie) Simbol al puterii, strălucirii, în formă de corn¹ (1) la capul unor profeți. 44 sn (Înv) Vas pentru păstrarea uleiului. 45 sn (Înv) Vas pentru păstrat sarea sau praful de pușcă, făcut din corn¹ (1) de vită mare, înfundat. 46 sn Instrument al olarului, cu care se fac flori pe vasele de lut, format dintr-un corn¹ (1) subțire de vacă, găurit la vârf, terminat cu o pană sau țeavă și umplut cu smalț. 47 sn (Înv) Obiect făcut dintr-o jumătate de corn¹ (1), care ajută la intrarea piciorului în încălțăminte Cf încălțător. 48 sn (Med; îs) ~ul lui Ammon Una dintre cele două prelungiri ale substanței creierului care pornesc din partea posterioară a capului. 49 sn (Med; îs) ~ uterin Formație anatomică la uter cu aspect de corn¹ (1). 50 snp Cele două mânere ale plugului, pe care se sprijină omul la arat Si: (reg) crăcane (11), iepe. 51 sm (Înv; iuz; fig) Agricultură. 52 sn (Înv; îe) A fi la coarnele plugului sau a duce plugul de coarne A fi la conducerea unei activități. 53 sn (Reg) Cui înfipt în capătul de sus al cornului plugului. 54 sm (Reg) Căprior. 55 sn (Reg) Mâner pe coada coasei. 56 sn (Reg) Fiecare din țepele unei furci. 57 sn (Reg) Furcă din fier cu dinții arcuiți Si: (reg) colță. 58 sn (Reg) Partea mijlocie a furcii de tors, menită să sprijine caierul. 59 sn (Reg) Dinții furculiței. 60 sn (Reg) Fiecare din brațele crucii. 61 sn (Reg) Crucea rășchitorului. 62 sn (Reg; lpl) Capătul rășchitorului Si: crăcană (12). 63 sm (Înv; iuz) Filacter. 64 sn (Înv) Parte a altarului. 65 sn Vârf ascuțit al marginilor unor pălării. 66 sn Aluat de franzelă copt în formă de semilună și servit mai ales la cafea. 67 sn Colț de pâine. 68 sn (Reg) Lamă în formă de seceră. 69 sn Fiecare din cele două extremități ale lunii în pătrar. 70 sn (Pan) Fiecare din triunghiurile sau piramidele de hârtie care reprezintă razele stelei de colindat. 71 sn (Pan) Fiecare din cele cinci părți din care este făcută prescurea. 72 sn (Thn; pop) Fiecare din cele două aripioare ale întrerupătorului de curent electric. 73 sn (Reg) Fiecare din cele două extremități ale nicovalei. 74 sn (Bot; reg; îcs) Coarne-de-mare (sau coarne-mari) Roșcove. 75 sn (Trs) Colț. 76 sn (Trs) Capăt. 77 sn (Trs) Margine. 78 sn (Trs) Fiecare din bucățile de lemn de brad pe care se sprijină acoperișul din țiglă sau din șindrilă al unei clădiri. 79 sn (Îrg; îe) ~ul întâi (sau al doilea) al mesei Locul de onoare. 80 sn (Îrg; îs; d. cârpe) În -uri Cu cele patru colțuri legate spre a putea transporta ceva în ea. 81 sn (Îrg; îe) Întuneric ca în ~ Întuneric beznă. 82 sn (îrg; îs) Coarnele matiței Lemne legate la cele două capete ale fundului sacului de la matiță, pentru ca aceasta să nu se târască prin nămol. 83 sn (Înv; iuz; îs) Coarnele lumii Puncte cardinale. 84 sn (Înv) Aripă de oaste. 85 sn (Înv) Parte a taberei unei oștiri.

numi¹ [At: COD. VOR. 118/17 /V: (înv; cscj) ~ma, (îrg) lu~, ~mei, ru~ / Pzi: ~mesc / E: nume] 1 vt A da un nume, o denumire sau un titlu, un calificativ Si: a boteza, a chema, a denumi, a intitula, (îvp) a număra² (1), (înv) a nomina, a numeni (1). 2 vt A se adresa cuiva cu un nume. 3 vt (Rar) A indica numele pe care îl au lucrurile. 4 vt A da o poreclă Si: a porecli, a supranumi. 5 vt A considera într-un anumit fel. 6 vrp A purta numele de... Si: (înv) a se numeni (2). 7 vrp A căpăta o anumită denumire sau un anumit calificativ Si: (înv) a se numeni (3). 8 vrp (Îvr) A se distinge. 9 vrp A se socoti drept... 10 vt (Reg) A socoti pe cineva drept un om cu vază, cu nume bun Si: a cinsti, a prețui. 11 vt (Îe) A ~-o sus Se spune despre cineva care se socotește superior. 12 vr (Reg; îe) Numindu-se pă sine Făcându-și faimă, nume. 13 vt A pomeni pe cineva sau de ceva Si: a aminti, a invoca. 14 vt (Rar) A arăta. 15 vi (Reg) A ura. 16 vi (Reg; îe) A-i ~ cuiva rău A prevesti cuiva ceva rău. 17 vt A pune într-o funcție, într-o slujbă Si: a angaja. 18 vt A încredința o misiune, o însărcinare. 19 vt A conferi un titlu, un grad.

rând sn [At: CORESI, EV. 297 / V: (reg) ~ă sf / Pl: ~uri / E: slv рѧдъ] 1 Șir (drept sau aliniat) de lucruri sau de ființe. 2 (Frî) Rang¹. 3 (Îlav) La ~ În șir. 4 (Îlav) De-a ~ul, (îvr) de-a ~, (înv) de ~ Unul după altul. 5 (Îal) Fără întrerupere. 6 (Îal) De la un capăt la altul. 7 (Îlav) Pe (sau, înv, pre) ~ Succesiv. 8 (Îal) De la unul la altul. 9 (Îal) Alternativ (1). 10 (Îal; înv) În șir. 11 (Îal) Treptat. 12 (Îlav) ~ pe ~ (sau ~uri-uri, (înv) rând-rând Unul după altul. 13 (Îlav) În primul ~ Înainte de toate. 14 (Îlav) În ~ În mod egal. 15 (Reg; îlav) De ~ Alături. 16 (Reg; îlav) (Pe) (tot) de-a ~ul sau (pe) de-a (-n) ~, d-a ~a, (înv) de (sau în) ~ De la un capăt la altul. 17 (Reg; îlpp) D-a ~ cu Alături de. 18 (Îe) A fI în primele ~uri A ocupa un loc de frunte într-un șir. 19 (Fig; îae) A fi în fruntea unei activități. 20 (Îe) Haină (încheiată) la două ~uri Haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a o încheia și unul ca garnitură. 21 Șir orizontal de cuvinte care formează o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. 22 (Îlav) ~ cu ~ În mod amănunțit. 23 (Îe) A citi printre ~uri A înțelege (sau a încerca să înțeleagă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. 24 Șir de obiecte suprapus altuia. 25 (Rar) Etaj (1). 26-29 Loc cuvenit cuiva (sau ocupat de cineva) într-un șir (sau în cadrul unei activități). 30 Ordine în care se succed faptele. 31 Moment indicat pentru o activitate. 32-33 (Îlav) La ~ Potrivit ordinii stabilite (sau momentului indicat). 34 (Îlav) Cu ~ul Alternativ (1). 35 (Îlpp) După ~ul În ordinea. 36 (Înv; îe) A trage ~ul pe cineva A fi cazul. 37 (Îe) A lua (pe cineva) la (sau după) ~ A se ocupa de cineva conform ordinii stabilite (sau cuvenite). 38 (Îe) A ține (sau a păstra) ~ul! A respecta locul stabilit (sau ordinea stabilită). 39 (Îe) A ține (cuiva) ~ul A păstra un loc pentru cineva lângă sine într-un șir. 40 (Îe) A lăsa (sau a ceda) (cuiva) ~ul A se retrage dintr-un loc (sau dintr-o activitate) pentru a permite altcuiva să ocupe locul sau să acționeze. 41 (Îe) A intra la ~ A începe să acționeze la momentul potrivit (sau după ordinea stabilită) în urma altora. 42 (Îe) A veni (sau a fi) ~ul (cuiva, sau pentru ceva) A sosi momentul pentru a face ceva. 43 (Îe) A veni la ~ A sosi momentul pentru a se face un lucru. 44 (Îe) La (sau, înv, pre) ~ul meu (tău etc.) Atunci când este potrivit pentru mine (tine etc.). 45 (Îae) În urma altora într-un șir. 46 (Îae) Din partea mea (a ta etc.) 47 (Îe) A nu-și da ~ A lucra de zor. 48 (Îae) A se îmbulzi la treabă (sau la vorbă). 49 (Pop; îe) A nu-și putea da ~ (cu cineva) A nu o putea scoate la capăt cu cineva. 50 (Pop; îe) A da ~ la A ține seama de. 51 (Pop; îe) Fără de ~ Fără seamă. 52 (Îe) De ~ De serviciu. 53 (Reg; îe) A-și face ~ul A-și face datoria potrivit ordinii stabilite. 54 (Îvr; îe) A nu da (cuiva) ~ A nu da cuiva răgaz. 55 (Îae) A nu permite. 56 (Îvr; îe) A nu-și (putea) da ~ cu (sau la) ceva A nu prididi. 57 (Reg; îe) A avea ~ A avea timp. 58 (Reg; îe) A-și face ~ A-și face timp. 59 (Reg; îe) A-și afla de ~ A-și face timp. 60 (Precedat de numerale sau de adjective) Dată (22). 61 (Îlav) Într-un ~ La un moment dat. 62 (Îvr; îlav) De la un ~ unde vreme De la un timp încoace. 63 (Reg; îlav) Ca și de la ~ Ca și data trecută. 64 (Reg; îlav) De-un ~ Deocamdată. 65 Cantitate, grup, număr care urmează după altă cantitate de același fel Cf serie. 66 Grup de obiecte, de obicei de îmbrăcăminte, care formează un tot și care se folosesc deodată. 67 (Prc) Costum bărbătesc. 68 (Îs) ~ de case Corp de case. 69 Grup de persoane (sau obiecte) care formează un tot omogen. 70 (Înv) Categorie socială Si: tagmă. 71 (Îla) De ~ Din popor. 72 (Pex; îal) Obișnuit. 73 (Îe) În ~ cu cineva (sau cu ceva) În categoria cuiva. 74 (Îe) În (sau de) ~ul cuiva La același nivel. 75 (Îvp) Stare a lucrurilor Si: obicei, rânduială (17), rost. 76 (Îvp) Obicei. 77 (Îlpp) De (sau din) ~ul În privința. 78 (Îvr; îlav) Fără (de) ~ Fără seamă. 79 (Reg; îla) Afară de ~ Neobișnuit. 80 (Reg; îe) Cum e ~ul? Cum se face că...? 81 (Reg; îae) Cum stau lucrurile? 82 (îvr; îe) A umbla (sau a căuta, a vedea) de (sau în) ~ul cuiva A purta grijă cuiva. 83 (Îvr; îe) A căuta de ~ cu cineva A se interesa de cineva. 84-85 (Reg; îe) A-i umbla de ~ A-i merge cuiva bine (sau rău). 86 (Reg; îe) A nu avea (sau a nu fi) ~ de... A nu avea posibilitatea să... 87 (Reg) Situație materială bună Si: avere (4), stare (55). 88 (Îla) La ~ În situație materială bună. 89 (Îal) Bine văzut. 90 (Reg; îe) A pune la (sau în) ~ A organiza. 91 (Reg; îae) A crea o situație materială bună. 92 (Reg; îe) A-i face (cuiva) ~ de ceva A-i face (cuiva) rost de ceva. 93 (Reg; mpl) Menstruație. 94 (Reg; îs) ~uri albe Leucoree. 95 (Îe) A ști ~ul A cunoaște mersul lucrurilor.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. A. III 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALKECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

nor¹ sm [At: PSALT. HUR. 12^r/9 / V: nour (Pl: ~i și reg, sn ~uri), (îrg) noor, nuăr, nuâr, nuor, (reg) năure (Pl: ~ăuri), noăr^[1], nouor, nuvăr / Pl: ~i, (reg, sn) ~uri / E: ml nubilum] 1 (Mpl) Grupare delimitată de picături de apă sau cristale de gheață aflate în suspensie în atmosferă, în urma condensării sau sublimării vaporilor de apă. 2-3 (Îljv) Până la (sau în) ~(i) (Care se înalță) foarte sus. 4-5 (Îal) (Care este) foarte înalt. 6-7 (Înv; îal) (Care este) pretutindeni. 8 (Îe) A fi sau a trăi (cu capul) în ~ A trăi izolat de realitatea înconjurătoare, într-o lume fantezistă. 9 (Îae) A fi distrat. 10 (Îe) Parcă ar fi căzut din ~ Se spune despre o persoană străină de cele ce se petrec în jurul ei. 11 (Îe) A bate cu fruntea-n ~i A fi foarte înalt. 12 (Îae) A fi mândru. 13 (Reg; îe) A purta (pe cineva) prin nouri A bate pe cineva foarte tare. 14 (Liv) A fi ~ sau (rar) ~i A fi înnorat. 15 (Glg; îs) ~ arzător Masă de gaze și de cenușă vulcanică, cu temperatura de cca 700° C, care este expulzată în atmosferă în timpul unei erupții vulcanice. 16 (Ast; îs) ~ de stele Grupare de stele, cu limite neregulate, aflată în diverse galaxii. 17 (Ast; îs) ~ii lui Magellan Nume a două sisteme solare aflate în afara galaxiei noastre. 18 (Pan; udp „de”) Masă densă și mobilă de praf, de fum etc. 19 (Pex; fig) Mulțime compactă și mobilă de ființe.