LIPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din pricină că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. ◊ Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jena financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. ◊ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

TENDENȚIOS, -OASĂ, tendențioși, -oase, adj. Care urmărește un anumit scop, care trădează o tendință ascunsă; care vrea să insinueze ceva; lipsit de obiectivitate, părtinitor. [Pr.: -ți-os] – Din fr. tendancieux.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ◊ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

INAPT ~tă (~ți, ~te) Care nu este apt (să facă ceva); lipsit de aptitudini; incapabil. [Sil. in-apt] /<fr. inapte

INCAPABIL ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care nu este capabil (să facă ceva); lipsit de capacități; inapt. /<fr. incapable

sîmbătă (-bete), s. f. – 1. A șasea zi a săptămînii. – 2. Femeie care personifică această zi în mitologia populară. – 3. (înv.) Săptămînă. – Var. înv. sîmbotă. Lat. sambatum, în loc de sabbatum (Lambrior 104; REW 7479), cf. engad. samda, fr. samedi, germ. Samstag. Der. din sl. sąbota (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 325; Byhan 331; Candrea) nu este probabilă (cf. Skok, BL, XIII, 51) decît prin var. înv., cf. sîmbotin, deoarece același cuvînt sl. este de origine neclară și trebuie trimis la germ. sau mai probabil la lat. (Vasmer, Gr., 195), sau poate inclus rom., căci nu există în sl. nici un alt nume de zi influențat de lat. Despre sambatum › *sambata (dies) cf. engad. samda, cf. J. Jud, Zur Geschichte der bündnerroman. Kirchensprache, Chur 1919, 26; Leo Fuchs, Die Juden Aegyptens, Viena 1924, 140-1; D. S. Blondheim, Mélanges A. Thomas, Paris 1927, 35, unde se citează și gr. σαμβατος, σαμβαθος, care ar putea și el explica cuvîntul rom. Der. sîmbătaș, s. m. (înv., evreu); sîmbotin (var. sîmbolea, sîmbotei), s. m. (bou născut într-o sîmbătă), din sl. sąbotinĭ; sîmbecioară, s. f. (Banat, colac de pomană în Săptămîna Mare). Sîmbăta este o zi nefastă pentru imaginația populară; și femeia care o personifică este o zînă rea (niciodată nu i se zice sfîntă, ca zilei de Miercuri, Vineri, Duminică). De aici a purta sîmbetele (a urî), a-i lipsi o sîmbătă (a-i lipsi ceva, a nu fi în toate mințile).

berbínță (sud) și bărbînță și brăbință (nord) f., pl. e (ung. berbence și börbönce, butoiaș; rut. berbenicea). Putinică de pus brînză, lapte ș.a. Prov. Cînd e brînză, nu-i berbință, cînd aĭ una, n’ai alta, totdeauna îți lipsește ceva. Butoĭaș (de vin, de rachiŭ). Mold. Vechĭ. Taxa pe care o plătea cel ce vrea să intre în breasla cĭobotarilor.

*deficiént, -ă adj. (lat. déficiens, -éntis. V. eficient). Căruĭa-ĭ lipsește ceva: deficient mental (prost). V. nevoĭaș.

duc, dus, a dúce v. tr. (lat. duco, dúcere, it. durre, fr. duire, sp. ducir, pg. duzir. V. a-duc. – Imperativu du! nu duce!). Port, țin: a duce steagu. Transport, car: duc pîne acasă, trenu duce oamenĭ. Conduc, întovărășesc: duc pe cineva pînă acasă. V. intr. Rezist, durez: duc mult. Duc de mînă, conduc ținînd de mînă. Duc o viață bună, rea, grea saŭ o duc bine, răŭ, greŭ, trăĭesc bine, răŭ, greŭ. O duc tot într’un chef, chefuiesc continuŭ. Duc lipsă de ceva, îmĭ lipsește ceva. Duc ceva la bun sfîrșit, la capăt, termin bine. Duc la tăvăleală, rezist ostenelilor, zdruncinăturilor. A te duce capu la ceva, să facĭ ceva, a te pricepe la ceva. Duc (saŭ port) de nas pe cineva, îl duc, îl joc cum îmĭ place mie. Du-l! ĭa-l! îndepărtează-l! V. refl. Plec, merg: mă duc în grădină, la școală, la Galațĭ. Fig. Mor (adică mă duc pe cea-laltă lume). Mă duc pe jos, 1) mă duc mergînd pe picĭoare, 2) mă duc pin partea de jos (de ex., în catu de jos). S’a dus vestea ca de popă tuns, s’a răspîndit vestea grozav. Ducă-se pe pustiĭ, numele popular al epilepsiiĭ, al boaleĭ copiilor.

neisprăvít, -ă adj. Care nu s’a isprăvit. Fig. Incomplet, căruĭa-ĭ lipsește ceva în educațiune orĭ în învățătură: om neisprăvit.

lipsì v. 1. a fi lipsă: lipsește ceva; 2. a priva: era lipsit de ajutor 3. a fi absent: a lipsit trei luni; 4. a peri dinaintea ochilor: lipsește d’aci! 5. a renunța: mă lipsesc.

TENDENȚIOS, -OASĂ, tendențioși, -oase, adj. 1. Care urmărește un anumit scop, care trădează o tendință ascunsă; care vrea să insinueze ceva; lipsit de obiectivitate, părtinitor. 2. (Despre o operă literară sau de artă) Caracterizată prin tendință, căreia îi este proprie o anumită tendință. [Pr.: -ți-os] – Din fr. tendancieux.

TOT, TOATĂ, toți, toate, adj. nehot., pron. nehot., adv., s. n. I. Adj. nehot. 1. (La sg.) Întreg; integral, complet; din care nu lipsește nimeni sau nimic; cât există, cât este, cât are; cât e de mare, cât se întinde, cât cuprinde; cât durează, cât ține. Tot orașul. Tot timpul. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... 2. (La sg.) Perfect. ♦ (Dă ideea de superlativ) Cum nu există (altul) mai mare, mai mult. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. 3. (La sg.) Fiecare (dintre...), oricare; care se repetă. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = care se face, se întâmplă, se poartă în fiecare zi. ♦ Loc. adv. Peste tot = pretutindeni. 4. (La pl.) Care este în număr complet, fără să lipsească nici unul; care este în serie completă, fără să lipsească ceva. ◊ Loc. adv. În toate părțile = pretutindeni. ♦ (Alcătuiește, împreună cu un num. card., numerale colective) Toți cinci. ◊ Expr. A vârî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții = a înfricoșa. II. Pron. nehot. 1. (La pl.; cu nuanță de num. nehot.) Lucrurile sau ființele câte intră în discuție sau care sunt de același fel (fără să lipsească nici unul). ◊ Loc. adv. Înainte de toate = în primul rând, mai presus de orice altceva. ♦ (Precedat de conj. „și”, rezumă o enumerație) Restul care n-a fost amintit; celelalte. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) Orice lucru, fără alegere. ◊ Expr. Toate ca toate (sau toatele), dar... (sau însă...) = celelalte ar mai merge, dar...; treacă-meargă, dar... 2. Lucrurile care, considerate împreună, formează un ansamblu. ♦ Loc. adv. Cu totul (și cu totul) = pe de-a-ntregul, în întregime. Cu totul = a) în total; b) cu desăvârșire, în întregime. În tot sau (în) totului tot = a) la un loc, una cu alta; în total; b) într-un cuvânt, la urma urmelor. Tot în tot = pe de-a-ntregul. De tot = a) (cu sens modal) cu desăvârșire, în întregime; b) (cu sens temporal) pentru totdeauna, definitiv; c) foarte, extrem de... ◊ Loc. prep. Cu tot cu... sau cu (cineva sau ceva) cu tot = împreună, la un loc. ◊ Expr. Asta-i tot sau atâta (ori atâta-i) tot = doar atât (și nimic mai mult). 3. (Intră în compunerea unor adjective) Atotcuprinzător. III. Adv. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Și acuma, în continuare, încă; (în construcții negative) nici acuma, până acuma nu... ♦ Și mai departe, ca și altă dată. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, totdeauna, pururea; necontenit, neîncetat, întruna. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... ♦ Statornic, permanent. 3. De repetate ori, adeseori, de multe ori. 4. (Exprimă o gradație a intensității) Din ce în ce. IV. Adv. (Stabilește identitatea, similitudinea, simultaneitatea) 1. (De) asemenea, la fel; în același chip. ◊ Expr. Tot așa (sau astfel, atâta, același) = întocmai, exact așa (sau atâta, același). ◊ (În corelație cu „așa” sau „atât de...”, formează gradul de egalitate al comparativului) Tot atât de bun. ◊ Expr. Mi-e tot atâta = mi-e perfect egal. 2. (Urmat de substantive și pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv revine, apare într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. ♦ (Urmat de numeralul „unu”) Unu singur. 3. Numai, în mod exclusiv. ◊ Expr. Tot unul și unul = de seamă, de frunte, ales. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Fără excepție, unul și unul. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. 4. De fiecare dată, întotdeauna, regulat. V. Adv. 1. Și astfel, și așa, oricum. 2. Totuși, și încă. VI. S. n. 1. Întreg, unitate (rezultată din totalitatea părților), totalitate. ♦ Fig. Lume, univers. 2. Fig. (Art.) Lucru esențial (la care se reduc toate celelalte). ◊ Expr. Aici e totul = în asta constă tot, asta explică tot. [Gen.-dat. pl. (a) tuturor, (a) tuturora] – Lat. totus, -a, -um.

LIPSĂ, lipsuri, s. f. 1. Faptul de a nu se afla într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = nefiind, neavând ceva, din cauză că lipsește. În lipsa (cuiva sau a ceva) = cât timp (sau în timp ce) cineva sau ceva lipsește. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine deloc, mai bine renunț. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). ♦ (Adjectival) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. 2. Lucru care lipsește dintr-un ansamblu. 3. Faptul de a avea lacune, scăderi, deficiențe, defecte; lacună, scădere, deficiență, defect al cuiva sau a ceva. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, sărăcie. 5. (Înv. și reg.) Necesitate, trebuință. ◊ Loc. adj. De lipsă = necesar, indispensabil. Am înșirat toate cele ce-mi sunt de lipsă. [Pl. și: (înv.) lipse] – Din lipsi (derivat regresiv).

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. (Ec. pol.; la pl.) Dorințe, preferințe, așteptări care dobândesc un caracter obiectiv prin conștientizarea și includerea lor în obiceiurile de consum ale unor popoare. ◊ Loc. adj. și adv. (Rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-l privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jenă financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. în nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Ca vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv, (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. *- Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

FRĂMÎNTA, frămînt, vb. I. Tranz. 1. (Folosit și absolut; cu privire la aluaturi sau la pîine în cursul procesului de fabricație) A apăsa cu mîinile, amestecînd bine, spre a transforma într-o masă uniformă. Cine nu va să frămînte toată ziua cerne, zice proverbul. BOLLIAC, O. 54. Frămîntat-a ș-a dospit, Și cuptorul l-a umplut, Și colacii au crescut. ANT. LIT. POP. I 623. Spune-i tu măicuței mele Pîne să nu mai frămînte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 172. ◊ Fig. (Cu aluzie la acțiunea de amestecare) Eram de-abia la jumătate calea; conacul lui Hagi-Pancu era încă departe și Harap frămînta apa și noroiul pînă la genunchi. GALACTION, O. I 79. Pămîntul acesta este frămîntat cu sîngele moșilor și al strămoșilor noștri! BĂLCESCU, O. I 186. ◊ A frămînta pămîntul = a bate pămîntul cu piciorul prin lovituri puternice și repetate. Fetele jucau ușurel, fără să zîmbească, cu genele plecate; iar flăcăii frămîntau pămîntul, se răsuceau pe loc, băteau din călcîie tactul horii și strigau. SADOVEANU, O. I 73. Ei frămîntau pămîntul sub un brîu sau o bătută nebună. HOGAȘ, DR. II 180. Caii-n neastîmpăr frămîntă-n loc pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 144. ♦ A lovi de repetate ori o persoană trîntită la pămînt. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Nu l-am frămîntat, nu l-am zdrobit subt picioarele mele pe omul acesta! NEGRUZZI, S. III 301. 2. Fig. (Cu privire la gînduri, idei, planuri) A examina pe toate părțile. A gîndit, a frămîntat singur, lung, cele spuse. CAMIL PETRESCU, T. II 59. Lucra, nu lucra Că toată ziua Din ochi măsura, Gîndu-și frămînta. TEODORESCU, P. P. 462. ♦ (Cu privire la cap sau minte considerate ca sediu al gîndurilor) A supune unor eforturi, unor sforțări. Tot frămîntîndu-mi mintea să știu cum a venit... am adormit. ISPIRESCU, L. 300. Îmi băteam capul și mintea-mi frămîntam. NEGRUZZI, S. II 233. Neavînd ce să fac, îmi frămînt capul cu gînduri de tot felul. RUSSO, O. 136. ◊ Refl. De vreo trei zile mă tot frămînt cu mintea... Ca o fiară-n cușcă umblu de colo-colo. VLAHUȚĂ, O. A. 493. Toată noaptea cea dinainte de plecare, pînă s-au revărsat zorile, m-am frămîntat cu gîndul fel și chip. CREANGĂ, A. 122. ♦ (Despre stări sufletești și despre cauzele exterioare ale stărilor sufletești) A neliniști, a preocupa, a agita, a îngrijora. El cîștiga atît cît existența-i să nu-l frămînte. PAS, Z. I 95. Polixenia rămăsese cu o părere de rău, care o frămînta zilnic. BASSARABESCU, V. 11. Nici vreau să știu de ce te doare, De grijile ce te frămîntă. VLAHUȚĂ, O. A. 29. Radu iute-ncăleca... Nebăut și nemîncat, De dor mare frămîntat. ALECSANDRI, P. P. 197. ◊ Refl. Frămîntîndu-se de mîhnire, se gîndea ce să răspunză el împărătesei. ISPIRESCU, L. 109. Nu sînt de părere că trebuie să te frămînți așa tare cu firea. ODOBESCU, S. III 48. 3. A mișca puternic, a agita. Alte vînturi, proaspete, frămîntă Codrii tineri. BENIUC, V. 80. Vîntul îi frămînta poalele mantalei. CAMILAR, TEM. 6. Roata frămînta apa și valuri mici veneau la mal. DUNĂREANU, CH. 48. ◊ Fig. Îți gîngurește glasul, Vorbe să frămînte. COȘBUC, P. II 270. Viscolul frămîntă lumea! ALECSANDRI, P. A. 113. ◊ Refl. (Despre lucruri văzute în mișcare) Pe cer se frămîntă norii goniți spre apus. STANCU, D. 23. Pe cînd Mureșul curge liniștit printre coline, Oltul se frămîntă, se întoarce din drum. BOGZA, C. O. 11. Trenul trecu vuind peste podul alb, și sălciile de dedesubt se frămîntară ca smulse de furtună. C. PETRESCU, S. 33. Izbind s-or frămînta Eternele valuri. EMINESCU, O. I 225. ◊ Refl. Fig. Inima i se frămînta într-o emoție aproape dureroasă. REBREANU, P. S. 22. Se frămînt-o lume-n minte-i, Ca-n adîncul unei mări. VLAHUȚĂ, O. A. 168. ♦ Refl. (Despre ființe) A se mișca de colo pînă colo sau încolo și încoace, a nu avea astîmpăr; a se agita. Un cal părea că se frămîntă în zăbale, bătînd pămîntul uscat cu copitele. SADOVEANU, O. VII 28. Se frămînta sucit, de parcă avea un pumnal între umeri. CAMIL PETRESCU, N. 152. Lăutarii... se frămîntau mai abitir ca jucătorii, mutîndu-se de ici-colo, îndemnîndu-se unul pe altul. REBREANU, R. I 125. Toată ziua era în picioare, se frămînta căutîndu-și de lucru de la un pat la altul. BART, E. 313. ♦ A învîrti, a răsuci (un obiect) în mînă. Se juca Zarinca, frămîntînd crenguța de salcie între degete. STANCU, D. 11. ◊ (În unele construcții fixe) A-și frămînta mîinile = a-și freca mîinile puternic și repetat (sub stăpînirea unei stări sufletești puternice). Își frămînta mîinile neliniștit, parcă-i lipsea ceva. CAMILAR, TEM. 15. ♦ A fricționa, a face masaj. Ne așază cu capul în poala ei, ne trage pe la tîmple, ne trage pe la grumaz, apoi ne frămîntă încheieturile mîinilor, degetele. STANCU, D. 276.

INAPT, -Ă, inapți, -te, adj. (Despre persoane) Care nu e apt pentru a face ceva, lipsit de puterea de a face ceva, nepotrivit pentru o anumită sarcină, slujbă etc. V. incapabil. Conform statutului, colectiviștii bătrîni, inapți pentru muncă, trebuie ajutați din jondul de ajutor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2825.

CRUCIȘ¹ adv. 1. În cruce, întretăindu-se în chip de cruce. Îșifrămînta mîinile neliniștit, parcă-i lipsea ceva; și le strînse cruciș la piept, se plesni cu ele peste genunchi. CAMILAR, TEM. 15. Călușei Tot mărunței, Cu frîne cruciș pe ei. HODOȘ, P. P. 201. ◊ Expr. (Despre drumuri) A se face cruciș = a se bifurca. Ne-am dus pînă unde ne-am dus Și ni s-a făcut drumul cruciș Și nu ne-am mai putut duce. TEODORESCU, P. P. 181. 2. În direcție piezișă, în diagonală, oblic. Cu dreapta-i molatică... arătă, vag și cam cruciș... spre un deal închipuit. HOGAȘ, M. N. 146. Îngroapă cruciș capetele mieilor în două colțuri a casii. ALECSANDRI, P. P. 194. ◊ Loc. adv. Și (în) cruciș și (în) curmerziș = în toate părțile, în lung și în lat, pretutindeni; cu de-amănuntul. După ce umblară lumea în cruciș și în curmeziș, ajunseră la muma crivățului. ISPIRESCU, L. 117. Se uitară toți la dînsul și cruciș și curmeziș. PANN, P. V. III 56. (Regional) Din cruciș și curmeziș = din toate părțile, de pretutindeni. Din veacuri uitate stau aici în capătul acestei păduri privind la tineretul care aleargă din cruciș și curmeziș. POPESCU, B. II 29. ◊ Expr. A se pune (în) cruciș și curmeziș = a-și da toată osteneala, a încerca prin toate mijloacele, a lupta din toate puterile (pentru a realiza ceva pozitiv sau pentru a se împotrivi la ceva negativ). Nu scap eu de tine, nici tu de mine, măcar de s-ar pune nu știu cine în cruciș și curmeziș. ISPIRESCU, L. 63. A sta cu mîinile cruciș = a sta cu mîinile încrucișate, v. încrucișat. Dacă stăm cu mîinile cruciș au să ne blesteme copiii, că am văzut adevărul și n-am luat din el mai repede. CAMILAR, TEM. 394.

LIPSĂ, lipsuri, s. f. 1. (Cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Faptul că cineva sau ceva nu se găsește într-un loc (unde ar fi trebuit să fie în mod obișnuit); absență. Lipsa lui nu împiedecă să domnească o veselie atît de deplină. REBREANU, R. I 229. Nimeni nu băgase în seamă lipsa lui Făt-Frumos, afară de împărătița care avea obiceiul să mănînce cu dînsul. POPESCU, B. I 29. Ura și disprețuia lipsa de demnitate și lingușirea. GHICA, S. A. 84. ◊ Loc. prep. În (sau din) lipsă de... = lipsind, nefiind, neavînd (cineva) ceva, din pricină că lipsește, că nu este. N-am venit din lipsă de timp. ▭ Vitejii poartă-n frunte crengi verzi ce se îndoaie Ca lauri blînzi de pace în lipsă de războaie. ALECSANDRI, P. III 336. În lipsă de prosop, să usca la aer. DRĂGHICI, R. 148. În lipsa (cuiva) = cît timp sau în timp ce cineva lipsește de undeva (mai ales de acasă). Are să ne aștepte nepoata Cecilia cu automobilul la gară și are să ne arate ce-a învățat dînsa în lipsa noastră. C. PETRESCU, A. 398. Viind și boierul acasă, întrebă: – Cine a mai fost p-aici în lipsa mea? ce s-a mai petrecut? ISPIRESCU, L. 181. Voi priveghea nurorile... și nu le-oi lăsa nici pas a ieși din casă în lipsa feciorilor mei. CREANGĂ, P. 4. ◊ Loc. adv. (Jur.) În lipsă = în contumacie. ◊ Expr. Mai bine lipsă = mai bine mă lipsesc. A duce lipsă (de ceva) = a nu avea ceva (în cantitate suficientă). Am fost să-mi văd ocolul meu de vite. Sărmanele, duc lipsă de nutreț. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 20. ♦ (Neobișnuit) Gol, loc în care lipsește ceva. Privirea mi se îngropă în lipsa neagră a unei scînduri din susul păretelui dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 88. ♦ (Cu valoare de adjectiv invariabil) Care lipsește, absent. Lipsă la apel. ▭ Erau ude și acestea [lemnele] și lipsă la cîntar. PAS, Z. I 131. Duse mîna la buze să-și ascundă cei doi dinți lipsă. SADOVEANU, P. S. 65. Dacă la cea dintîi ciupeală ar fi venit un domn inspector și i-ar fi făcut casa, ar fi găsit lipsă mai nimic. CARAGIALE, M. 236. 2. (Mai ales la pl.) Lucruri care lipsesc dintr-un ansamblu, dintr-o totalitate. Găsise o mulțime de lipsuri la fiecare transport și nu voia să elibereze șoferilor acte de primire. GALAN, B. I 265. 3. Faptul de a nu fi deplin, desăvîrșit, complet; imperfecțiune, scădere, defect. V. lacună, greșeală, eroare. O armă din cele mai ascuțite cu ajutorul căreia partidul scoate la iveală și înlătură lipsurile din muncă este critica și autocritica. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 41. Prins în iureșul întrecerilor, se muncea să-și completeze lipsurile meșteșugului. MIHALE, O. 168. 4. Faptul de a-i lipsi cuiva cele necesare; nevoie, jenă materială. V. sărăcie. [Millo] se revoltă; părăsește casa părintească și pe ai săi și intră, nepregătit, într-o viață de luptă și lipsuri, spre a-și împlini destinul. SADOVEANU, E. 68. Știa ce este necazul și lipsa. ISPIRESCU, L. 123. Scavinschi... alergă la Iași, dar sărăcia și lipsa îl întovărășiră și aici. NEGRUZZI, S. I 206. 5. (Învechit și regional, adesea în construcții cu verbul «a avea») Necesitate, nevoie, trebuință. Cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul, că eu voi fi la tine. RETEGANUL, P. II 12. Avem lipsă de ploi. ALECSANDRI, T. I 388. ◊ Expr. De lipsă = necesar, indispensabil. Pămîntul îi e de lipsă [poporului]. RUSSO, O. 38. Pot născoci toate acele ce-m sînt de lipsă. DRĂGHICI, R. 102. – Pl. și: lipse (EMINESCU, N. 41, ODOBESCU, S. III 38).

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Trebuință, cerință, necesitate. Nevoile nouă cer mijloace nouă, și ideile nouă au trebuință de cuvinte nouă, dar nevoia trebuie să le dea la iveală, să le creeze și să le împămîntenească. RUSSO, O. 54. ◊ (Personificat, de obicei în proverbe) Nevoia te duce pe unde nu ți-i voia. CREANGĂ, P. 30. Nevoia învață pre cărăuș. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință, cînd este necesar, cînd trebuie, cînd se impune. Sîntem ostași și la nevoie putem da ajutor. SADOVEANU, O. VII 30. Beciul privighitorului... putea să tăinuiască la nevoie o domniță. CREANGĂ, A. 74. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = trebuincios, necesar. Nu găsesc de nevoie să-mi mai pierd vremea. STĂNOIU, C. I. 224. Multe de nevoie lucruri... le cîștigăm fără osteneală. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrînd-nevrînd, silit. De voie, de nevoie trebui să se scoale. CREANGĂ, P. 7. Slut, neslut, ai să fii a mea de voie, de nevoie. ALECSANDRI, T. I 423. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a avea (sau a se simți) trebuință de cineva (sau de ceva), a-i trebui cuiva ceva, a fi necesar. Eu sînt bătrîn, aici e nevoie de un om tînăr, puternic. DEMETRIUS, C. 57. De îmbrăcăminte prezentabilă aveau toți nevoie. C. PETRESCU, A. 311. Mare nevoie mai au de fier. CREANGĂ, P. 57. A avea (sau a fi) nevoie să... = a fi necesar să... În astă-seară am însă nevoie să-mi amintesc despre ceilalți. C. PETRESCU, C. V. 306. Vînătorul n-are nevoie să umble pe jos. ODOBESCU, S. III 15. Mai demult era nevoie a se cumpăra cai din staturile vecine. NEGRUZZI, S. I 36. ♦ (La pl., în expr.) A-și face nevoile = a-și satisface anumite necesități trupești. Pe unul l-a ucis glonțul... cînd își făcea nevoile. C. PETRESCU, Î. II 14. 2. (Mai ales la pl.) Grijă, necaz; neajuns, lipsă, mizerie, sărăcie. Tatăl tău o viață s-a luptat cu nevoile. SADOVEANU, O. VI 50. Răbdăm poveri, răbdăm nevoi Și ham de cai și jug de boi; Dar vrem pămînt! COȘBUC, P. I 207. M-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Nu pot să dispună de timpul lor, fiind acel timp ocupat cu lupta în contra nevoiei. ALECSANDRI, S. 64. ◊ (Personificat) Pedepse vă măsoară Cînd mîna v-o întindeți la bunuri zîmbitoare, Căci nu-i iertat nici brațul teribilei nevoi. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. A scăpa de nevoie (sau a încăleca pe nevoie, a ieși din nevoie, a se ridica deasupra nevoii) = a scăpa de griji, de necazuri, de lipsuri, de sărăcie. Șase ani de cînd mă chinuiesc și nu mă pot ridica deasupra nevoii. DUNĂREANU, CH. 69. Muncea în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. A-și prinde nevoile v. prinde. A fi mîncat de nevoi = a fi suferit multe necazuri, lipsuri. Mîncatu-s de nevoi, Ca iarba de cele oi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. A fi de nevoie (sau a face cuiva nevoie) = a aduce cuiva neplăceri, a pricinui necazuri. Jivinele cele mai voinice și mai grase erau cele mai de nevoie. GALACTION, O. I 295. La alți le-ai făcut pe voie. Ție ți-ai făcut nevoie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 223. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele, la necaz, la nenorocire. El... te va învăța... ce să faci la vreme de nevoie. ISPIRESCU, L. 21. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. Prietenul la nevoie se cunoaște. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în suferință, în necaz. Pe Nadina o știe veșnic în nevoie de bani. REBREANU, R. I 165. ♦ (Numai la pl.) Treburi, preocupări, afaceri. Ce... nu-mi caut de copilăria petrecută în Humulești și de nevoile mele? CREANGĂ, A. 74. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. 3. Împrejurare critică, grea, situație periculoasă; greutate, dificultate. Peste multe nevoi ai să dai și multe primejdii ai să întîlnești. ISPIRESCU, L. 22. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu greutate, cu greu; cu chiu, cu vai. Cu vai-nevoie mă țineam de dînsul cît colea. HOGAȘ, M. N. 131. Mă trezește mama într-o dimineață din somn cu vai-nevoie, zicîndu-mi: scoală, duglișule. CREANGĂ, A. 52. Zor-nevoie = numaidecît, cu orice preț. Bătrînul... vrea zor-nevoie să mă ginerească. CARAGIALE, la TDRG. De nevoie = fără voie, silit de împrejurări, neavînd încotro. Ursul joacă de nevoie. (Învechit) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... Ajutor care întîrzie cîtva din nevoia iernii. BĂLCESCU, O. II 46. ♦ Încurcătură, bucluc, belea, pacoste. Din om ce era, se pomeni deodată măgar. Altă nevoie acum. ISPIRESCU, L. 281. ♦ (Familiar, în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. Stăi, mă, să-mi iau căciula, că mi-a căzut din cap... – Las-o încolo la nevoile căciula. ISPIRESCU, L. 110. O dată cu capul nu va gusta nicidecum nemica, și pentru ce? nevoia să-l știe. ȚICHINDEAL, F. 57. ◊ Expr. Nevoie mare = (formînd superlative) strașnic, grozav. Se aveau bine nevoie mare, încă de pe cînd erau surori. STĂNOIU, C. I. 193. Era o zînă naltă, subțirică și drăgălașă, și frumoasă nevoie mare! ISPIRESCU, L. 7. 4. Fig. (Regional) Om neputincios. Ia, să apucăm noi doi în două părți... căci tot degeaba stăm noi la un loc amîndoi, două nevoi. ISPIRESCU, L. 95. O venit carte-napoi, Că-s toate [fetele] niște nevoi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 433.

REPUNE, repun, vb. III. Tranz. A pune din nou. Îi lipsea ceva nedeslușit, dar ce înceta să-i mai lipsească de cum repunea piciorul pe pămîntul romînesc. MACEDONSKI, O. III 22.

TOT⁴, TOATĂ, toți, toate, adj. I. (Numai la sg.) 1. Întreg. Nu pot mînca de lacrimi Și trebuie să ies Afară-n vînt, afară, Că-mi arde capul tot. COȘBUC, P. I 60. Un tremur o cuprinde în tot trupul și ochii i se painjinesc. CREANGĂ, P. 26. Se zguduie tot domul. EMINESCU, O. I 435. ◊ Expr. În toată mintea v. minte (2). În toată firea v. fire. Cu toată inima v. inimă (II 1 a). ◊ (Substantivat, rar) A fost un gemet întreit Din totul inimii pornit. COȘBUC, P. I 287. ♦ (Despre corpul omului) Complet, din cap pînă-n picioare. Badea nalt cît o prăjină, Mîndruța-i toată-n țărînă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Ieși, fată, din piatră, Să te văd odată! – Cum să ies din piatră? Că sînt goală toată. ALECSANDRI, P. P. 15. 2. (Referitor la componența, alcătuirea unui lucru; de obicei prin exagerare) Din care nu lipsește nimeni sau nimic. În serile de vară, mai ales pe lună, toată mahalaua ieșea pe prispa de pămînt. DELAVRANCEA, S. 217. Chirică atunci... într-o clipă aduna toată drăcimea. CREANGĂ, P. 158. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des; O lume toată-nțelegea – Tu nu m-ai înțeles. EMINESCU, O. I 191. 3. (Referitor la cantitate) Cît există, cît este, cît are cineva. Își împărți toată avuția pe la ostași. ISPIRESCU, L. 4. Înghite el toată apa din fîntînă. CREANGĂ, P. 65. Pînă nu vei număra Paiele de p-un hotar Și tot fînul dintr-un car. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. ◊ Loc. prep. Cu tot... = în ciuda... Cît de tînăr se păstrează... cu tot părul alb. C. PETRESCU, Î. II 123. ◊ Expr. Tot aurul din lume să-mi fi dat v. aur (3). Asta-i toată averea mea v. avere. Nimica toată v. nimica². 4. (Referitor la întindere, cuprins) Cît e de mare, cît se întinde, cît cuprinde. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Apoi, Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. În sfîrșit, s-a hotărît a se duce în toată lumea, să-și caute bărbatul. CREANGĂ, P. 89. Dorul meu pe unde pleacă, Nu-i pasăre să-l întreacă... Pînă ce clipești o dată, Înconjură lumea toată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. 5. (Referitor la durată) Cît durează, cît ține. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Mîndră, mîndruleana mea, Toată vara mi-ai lucrat La o masă de bumbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 452. 6. Deplin, complet, perfect. Condurul sta d-a pururea pe masă, în cămara împăratului. Oricine voia să-l încerce avea toată voia. ISPIRESCU, L. 306. Ai toată voia de la mine, fătul meu. CREANGĂ, P. 187. Să lase toată latitudinea și toată libertatea inițiativei individuale. GHICA, S. XXII. ◊ Loc. adv. În toată libertatea (sau liniștea) = bucurîndu-se de o libertate (sau de o liniște) deplină. În toată puterea cuvîntului v. cuvînt (1). Cu tot dinadinsul v. dinadins. Cu tot dragul v. drag¹. Cu toată dragostea v. dragoste (I 1). ♦ (Formează superlativul) Cum nu există (altul) mai mult, mai mare. Dar nu mai cade, ca-n trecut, În mări din tot înaltul. EMINESCU, O. I 181. ◊ Loc. adj. De tot... = cum nu se poate mai mult. O casă de toată frumusețea. ▭ Nică era băiat de tot hazul, știa să facă o mulțime de pozne. SLAVICI, O. I 88. Un moșneag fără căpătăi, însă de tot hazul. CREANGĂ, A. 82. II. (Generalizează asupra ființelor sau lucrurilor dintr-un grup, considerate unul cîte unul) (Învechit și regional; de obicei precedat de prep. «la») Fiecare (din). Veneau cu fete și feciori Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. La tot rădvanul, patru cai, Ba patru sori. COȘBUC, P. I 55. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Determinînd o noțiune temporală și precedat de prep. «în» sau, învechit și popular, «pe», dă ideea de periodicitate, de repetiție) Împăratul are obicei a bea în toată sara o cupă de lapte dulce. CREANGĂ, P. 97. În toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. id. O. A. 34. Astfel vine-n toată noaptea zburător la al ei pat. EMINESCU, O. I 80. Alergări de cai se fac pe tot anul. NEGRUZZI, S. I 36. Să dea apelor... cîte un cap dă om pă toată ziua. ȘEZ. III 101. ◊ Loc. adj. De toată ziua sau de toate zilele = zilnic, de fiecare zi. Iar înainte de a-și pune gîtul în jugul vieții de toată ziua, porniseră, ca ucenicii altor timpuri și altor neamuri, să străbată țara din ținut în ținut. C. PETRESCU, R. DR. 33. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicei... sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice. ODOBESCU, S. III 11. În tot momentul v. moment. În (sau, învechit, pe) tot ceasul v. ceas (2). ♦ (Generalizează asupra tuturor elementelor de același fel, considerate izolat) Oricare, orice fel. Din partea lor mi-am luat toată nădejdea. CREANGĂ, P. 193. Toată paserea pe limba ei piere. NEGRUZZI, S. I 247. Toată boala are leac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Tot insul v. ins. Tot natul v. nat. ◊ Loc. adj. (De) tot felul v. fel. De tot neamul v. neam² (l). ◊ Loc. adv. La toată întîmplarea v. întîmplare. În tot cazul v. caz. III. (Numai la pl.) În număr complet, fără să lipsească nici unul. Toate felinarele sînt stinse. BOGZA, Ț. 53. Împăratul se afla la masă cu toți boierii. ISPIRESCU, L. 2. Atunci deodată tuturor mesenilor... li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Mă cunoșteau vecinii toți – Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. ◊ Loc. adv. Din toate părțile = de pretutindeni. Din sus, din jos, luminile apar deodată din toate părțile. BOGZA, Ț. 49. În toate părțile = pretutindeni. Sîngele cerbului odată a și-nceput a curge gîlgîind și a se răspîndi în toate părțile. CREANGĂ, P. 226. Pe toate drumurile v. drum (1). Pe toate cărările v. cărare. După toate probabilitățile v. probabilitate. Cu toate urechile = cu mare atenție. Fata asculta cu toate urechile. ISPIRESCU, L. 18. ◊ Loc. conj. Cu toate acestea = totuși. ◊ Expr. Toate cele v. cela². ◊ (Așezat în urma unui pron. pers.) Noi toți. Voi toate. ◊ (Alcătuind, împreună cu un numeral cardinal, un numeral colectiv) Trei, doamne, și toți trei [titlu]. COȘBUC, P. I 99. ♦ (Predomină ideea de varietate, de diversitate) În serie completă, fără să lipsească ceva. Jumătate din vitrinele prăvăliilor sînt ocupate numai cu topoare, de toate dimensiunile, aranjate în toate felurile. BOGZA, Ț. 22. Toate bunătățile de pe lume erau acum în palaturile lor. CREANGĂ, P. 85. ◊ Expr. A vîrî (sau a băga) pe cineva în toți sperieții (sau în toate grozile morții) = a înfricoșa, a îngrozi din cale-afară. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. M-ai băgat în toate grozile morții, căci, cuprins de amețeală, nu mai știam unde mă găsesc. id. ib. 196. – Forme gramaticale: gen. sg. a tot, dat. sg. la tot, gen. pl. m. și f. (a) tuturor și a toate, dat. pl. tuturor și tuturora. – Gen.-dat. pl. m. și f. și: tutulor (DELAVRANCEA, S. 120, ISPIRESCU, L. 283).

UNDE adv. I. 1. (Interogativ) În ce loc? în care parte? Părintele egumen nu-i aici... – Da unde-i? – Unde-i? Nu știu. SADOVEANU, O. VII 205. Parc-au intrat în pămînt... Unde să fie, unde să fie? CREANGĂ, P. 24. Vai de mine, moș Nichifor, unde să mă ascund eu? id. ib. 120. Bietul Pepelea, unde-a fi oare? ALECSANDRI, T. I 460. ♦ (Precedat de prep. «de») De la cine? din ce loc? Dară de unde știți voi, oameni buni, că eu sînt fiul împăratului? ISPIRESCU, L. 141. Ce mă știu eu face, și de unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? id. ib. 27. Nevastă! de unde ești, Cu bărbatul cum trăiești? MARIAN, S. 3. ♦ (Precedat de prep. «pe») Prin ce loc? Copilăria mea, pe unde ești? D. BOTEZ, P. O. 15. ♦ (În legătură cu verbe care arată gîndirea, visarea etc.) La ce? La cine? Avu impresia că nici unul din cei trei soldați nu privea la el... Unde s-or gîndi? SAHIA, N. 74. ◊ Loc. adv. Unde și unde = a) din loc în loc, ici-colo. Prin ramuri se zărea unde și unde cer albastru-întunecat. SADOVEANU, O. I 62. Casa ei rămase în urmă pustie, cu ușile deschise, cu ferestrele sparte și, împrejur, unde și unde, cîte un strop de sînge. GANE, N. I 211. Unde și unde, cîte un felinar clipește în frunzișul umed. VLAHUȚĂ, O. A. 413. Cîteva stele pribage se iveau unde și unde printre nori. NEGRUZZI, S. I 57; b) din cînd în cînd, cînd și cînd. Trăbuie unde și unde și celui învățat să i se ierte. ȚICHINDEAL, F. 147. ◊ Expr. A (nu) avea de unde (să) = a (nu) fi în stare, a (nu) avea posibilitatea să..., a (nu) dispune de mijloace materiale. Tată-său, popa Neculai, nu-i vorbă, avea de unde să-i trimeată. CREANGĂ, A. 100. Ia, dacă ai de unde, se spune pentru a arăta că ceva lipsește, nu se găsește. Cînd se scoală baba în zori de ziuă, ia nurori dacă ai de unde. CREANGĂ, P. 11. 2. (În stil narativ, în propoziții principale afirmative sau, mai rar, negative cu sens afirmativ) Deodată, numai ce. Pe la mijlocul nopții, unde începe vîntul a urla și valurile a crește cît munții și-a izbi vaporul, cînd într-o parte, cînd într-alta. DUNĂREANU, CH. 109. Și unde se-ncinge o bătaie, cică țipa doamna și striga ca din gură de șarpe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 69. La a zecea zi, unde se scutură odată calul și se făcu frumos, gras ca un pepene și sprinten ca o căprioară. ISPIRESCU, L. 16. 3. (Exprimă o negație) Unde se mai gîndeau ele la copilăriile de ieri? GANE, N. III 105. Vă ocupați cu lucrul cîmpului? – Aida de!... Unde mă ocup eu cu secături de alea. id. ib. 186. Dar aș! Unde vrea să știe pocitul de toate astea! ISPIRESCU, L. 43. ◊ Expr. De unde (și) pînă unde? = cum și în ce fel? în ce împrejurări? în ce chip? Ca băiet străin ce se găsea... de unde pînă unde, s-a oploșit de la o vreme într-un sat mare și frumos. CREANGĂ, P. 139. Cucoana Lucsița la mine?... de unde și pînă unde? ALECSANDRI, T. 800. (Da) de unde! = a) imposibil, nu se poate, cu neputință, nici vorbă. – Stăi culcat, c-adormi îndată... – Da de unde! CONTEMPORANUL, I. 198. El doarme! - Da de unde... Cu ochii închiși ascult mai bine. GANE, N. III 153; b) (în fraze negative) ba chiar așa, întocmai așa. Îi trecu un fier ars prin inimă, gîndindu-se că poate i-a călcat porunca. Și de unde să nu fie așa! ISPIRESCU, L. 52. II. Cu valoare de conjuncție. 1. (Introduce o propoziție circumstanțială de loc) În locul în care, încotro. Au început... a-i zice cu asprime să se ducă unde știe, că ei n-au cu ce s-o ție. CREANGĂ, P. 89. Calul meu Să mă poarte ca săgeata unde el Știe și eu! ALECSANDRI, P. III 12. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. ◊ (Cu nuanță temporală) Spune-mi, bade, cînd te duci, Să-ți dau două mere dulci, Unde-i ședea să le mînci. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. ◊ (Precedat de prep. «pe») Dormea prin șuri, în paie, mînca pe unde și ce putea. CĂLINESCU, E. 126. 2. (Introduce o propoziție atributivă) În care. E un punct, însă, unde drumul nostru se bifurcă și, de aici încolo, mergem pe căi diferite. HOGAȘ, DR. II 169. Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția, ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. Să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. CREANGĂ, P. 96. Nimeni n-a afla locașul, unde ea s-ascunde tainic. EMINESCU, O. I 83. 3. (Introduce o propoziție completivă) O întrebă dincotro vine și mai ales unde are de gînd să poposească. SADOVEANU, B. 153. S-ar fi lăudat... că știe unde este Ileana Simziana. ISPIRESCU, L. 23. ◊ (Precedat de prep. «de») Sirene, fluiere, bubuituri se încrucișau repetate la intervale regulate, fără să știi de unde vin. BART, E. 386. Toți se uită cu mirare și nu știu de unde vine. EMINESCU, O. I 87. Suflă vîntul, alinat, Io-l cunosc că nu-i curat Și știu de unde-i mînat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. 4. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială de timp) Cînd. Era frate de cruce cu George al Tomii și unde putea să-i facă rău lui Ion, îi făcea. REBREANU, I. 21. Idolii unde-au aflat, Drept la rai năval’ au dat. TEODORESCU, P. P. 33. ◊ (Precedat de prep. «de») Dar de unde-mbătrînește, Dorul să călătorește, Nimărui nu-i trebuiește. SEVASTOS, C. 52. 5. (Popular, introduce o propoziție circumstanțială cauzală) Pentru că, din cauză că, deoarece. M-am gîndit că unde e aproape cu casa și era spre seară, vrea să se scalde și ea. PREDA, Î. 46. Bucuria tatălui său era așa de mare unde vedea că fiu-său are să fie procopsit. ISPIRESCU, L. 183. Pesemne, boierule... ți s-a făcut urît, unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine care trăiesc pe la noi. ODOBESCU, S. III 197. 6. (Precedat de prep. «de», introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. Și așa, de unde pînă atunci mă duceam cu drag la școală, am început a umbla huciu-marginea. CREANGĂ, O. A. 285. Au adus zece căpățîni de zahăr... de unde făgăduise 12 căpățîni. ALECSANDRI, T. 503. ◊ (Cu nuanță adversativă) De unde ceilalți... se ascundeau prin pivniți... Aleodor se ascunsese astfel încît fata intră la grijă. ISPIRESCU, L. 45. Vezi să nu pați și tu ca simigiul și de unde, cu drept cuvînt, te așteptai să fii răsplătit... să nu capeți de la mine decît un encomion fluturatic. ODOBESCU, S. III 10. 7. (Condițional, în expr.) De unde nu = dacă nu. Așa să-i spuneți că mi-e voia; c-apoi, de unde nu, îmi voi întoarce armele asupra împăratului și îi voi arăta eu că oameni nu-mi lipsesc. ISPIRESCU, M. V. 46.

SIMȚI, simt, vb. IV. Tranz. 1. A percepe, prin intermediul organelor de simț, efectul unei excitații. Bîrnoavă își simți brațul strîns ca-ntr-un clește de fier. SADOVEANU, O. VII 91. Numai cînd ajunse la poartă, simți cît era de ostenită. Într-un suflet alergase cale de trei ceasuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. Ei mergeau fără a simți că merg, părîndu-li-se calea scurtă. CREANGĂ, P. 276. Își simte gîtu-atuncea cuprins de brațe reci... Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe Și știe că de-acuma a lui rămîne-n veci. EMINESCU, O. I 95. ◊ Fig. Acum gîndurile toate, ca de plumb mi le simt grele. Mi-a rămas inima rece și-mpietrită de durere. VLAHUȚĂ, O. A. 45. Simțeam că universul la pasu-mi tresărea, Și nații, călătoare, împinse de a mea, Împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. ◊ Expr. A simți (ceva) pe propria (sa) piele v. piele (1). A simți un gol la stomac v. gol². A avea (sau a simți) un ghimpe la (sau în) inimă v. ghimpe (I 1). ◊ Absol. Am simțit ca un cutremur, care m-a trezit. ALECSANDRI, T. I 453. ♦ Refl. A-și da seama de propria sa stare fizică. Cum ne simțim? C. PETRESCU, Î. II 77. Cum te mai simți, frate Paisie? NEGRUZZI, S. I 160. ◊ (Urmat de determinări predicative) Împărăteasa s-a simțit însărcinată. ISPIRESCU, L. 2. 2. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa (pe cineva sau ceva) mai mult pe baza unui reflex decît cu ajutorul judecății; (despre animale) a adulmeca. Simțea de departe pașii și îi recunoștea. C. PETRESCU, Î. II 78. Am ieșit prin bucătărie, ca să nu mă simtă nimeni, și m-am dus jos la pod. SEBASTIAN, T. 27. Ne apropiarăm fără să ne simtă. HOGAȘ, M. N. 105. Am eu un cățeluș de fier cu fălcile de oțăl, și cînd l-a simți că s-apropie, va lătra de trei ori și ne-a da de știre. RETEGANUL, P. III 35. ◊ Absol. [Fata] sări ca o pisică de ușure peste prag, de nici nu atinse pe călugărița pe care o furase somnul... Călugărița simți, sări odată în sus și, văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. ◊ Refl. (adesea impers.) În glasul lui se simțea o turburare mare. DUNĂREANU, CH. 94. Se simte că nu e cruce de voinic în casă. DELAVRANCEA, H. T. 134. Numele lui Mihai, banul țării de peste Olt, umblă din gură în gură, și mișcarea ce se simte dincoace de Olt printre locuitori nu prea îmi miroase a bine. ISPIRESCU, M. V. 6. ◊ Expr. A se simți ceva în aer v. aer¹ (2). 3. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege o acțiune, o situație bazîndu-se atît pe elemente logice cît și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. Am eu mirosul meu... Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu prima polițist... fiindcă eu simt omul de departe... DAVIDOGLU, M. 22. Eminescu simțea, ca poet adevărat, că nu e cu putință o literatură temeinică fără o limbă flexibilă și autentică. CĂLINESCU, E. 197. Simțea de ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci. COȘBUC, P. I 123. Ce adînc simte și pricepe omul acesta societatea în care trăiește. VLAHUȚĂ, O. A. 225. ♦ Refl. (Urmat de determinări modale) A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie, a se crede capabil de ceva. Ionuț Păr-Negru se simți mic și-și înghiți lacrimile. SADOVEANU, F. J. 356. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor și rece. EMINESCU, O. I 181. Tomșa, nesimțindu-se în stare a se împotrivi, fugise în Valahia. NEGRUZZI, S. I 142. 4. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Viața se trece cu grăbire, Anii cei tineri se strecor; Dar eu nu simt nici o mîhnire, Căci mă țin tot pe urma lor. ALECSANDRI, T. I 333. Simții o neliniște oarecare. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ (Metaforic) Iată lacul. Luna plină, Poleindu-l, îl străbate; El, aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. Mă voi sili să nu simți lipsa fratelui meu. ISPIRESCU, L. 21. A simți nevoia să... = a dori să... Vecina deretică. Era mai voioasă, poate. Simțea, poate, nevoia să schimbe, cu o făptură omenească, o vorbă. PAS, Z. I 84. ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... Pînă a doua zi simțeam că voi înnebuni. CAMIL PETRESCU, U. N. 154. Totdeauna, oricîți bani am avut, oricîte rochii, oricîte bijuterii, totdeauna am simțit că-mi lipsește ceva, nu știam bine ce. SEBASTIAN, T. 353. ◊ Refl. (Urmat de determinări modale) Mă simțeam cu el așa de bine, ca și cu unul din vechii povestitori care mi-au încîntat copilăria. SADOVEANU, E. 100. Colo-n umeda-i pustie, Ca-n sicriu, Te-ai simți pe vecinicie Mort de viu. EMINESCU, O. IV 20. Mă simțeam foarte trist. Voiam să plîng și nu puteam. NEGRUZZI, S. I 57. (Expr.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de oameni sau de lucruri cunoscute; a-i fi cuiva bine. Aicea, printre ardeleni, mă simt acasă. În fiecare văd un nepot de-al lui Horia, de-al lui Iancu. BENIUC, V. 27. E un om care la volanul unei mașini, la o masă de bacara, într-un mare hol de hotel, se simte la el acasă. SEBASTIAN, T. 339. Voi avea grijă ca poetul familiei noastre să se simtă acasă la el în țara romînească. REBREANU, R. I 164. În această lipsă desăvîrșită de zgomot și de mișcare, Radu se simți în largul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 128. A se simți cu musca pe căciulă v. căciulă (1). ♦ Refl. A încerca o apăsare, o greutate, a se resimți de pe urma unei situații sau a unei stări rele. De cînd mi-au venit băieții de la învățătură, îmi țin socoteala ban cu ban și huzuresc de bine; acum zic și eu că poți duce vornicia pe viață fără să te simți. CREANGĂ, A. 18. – Prez. ind. și: simțesc (SADOVEANU, P. M. 15, CREANGĂ, P. 205, NEGRUZZI, S. I 41), simț (DELAVRANCEA, O. II 35).

degerat², ~ă a [At: PETROVICI, P. 256/7 / V: (reg) dig~, digir~ / Pl: ~ați, ~e / E: degera] 1 (D. ființe sau părți ale corpului) Amorțit din cauza frigului. 2 Cu degerături. 3 Pătruns de frig. 4 Înghețat². 5 (D. plante) Ofilit de ger. 6 (D. legume și fructe) Degradat din cauza gerului. 7 (Pfm; îe) A nu face (sau a nu plăti, înv, a nu ajunge) (nici cât) o ceapă ~ă (rar, două cepe ~e) A nu valora nimic. 8-9 (Pfm îe) A nu da (pe cineva sau pe ceva) nici (cât pe) o ceapă ~ă (sau nici două cepe ~e) A considera (pe cineva sau ceva) lipsit de (valoare sau) importanță. 10 (Îae) A disprețui. 11 (Îe; reg) A mânca o ceapă ~ă A nu izbuti într-o afacere. 12 (Îae; reg) A nu duce la bun sfârșit o misiune. 13 (D. pământ) Întărit de ger. 14 (Îvr; d. apă) Înghețat².

inept, ~ă a [At: ODOBESCU, S. II, 503 / Pl: ~pți, ~e / E: fr inepte, lat ineptus] 1 Care nu e apt pentru ceva. 2 Lipsit de orice aptitudine. 3 Prost. 4 Năuc.

lipsă [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie, 156^v/22 / Pl: ~se, ~suri / E: lipsi] 1 sf Absență dintr-un loc unde ar trebui să fie în mod obișnuit a cuiva sau a ceva. 2 sf (Urmat de determinări în genitiv sau udp „de”) Penurie. 3 ain Care nu se află într-un loc unde ar trebui să fie în mod obișnuit Si: absent. 4 sf (D. persoane; îe) A fi sau (înv) a se afla ~ A nu fi prezent. 5 sf (D. persoane; îe) A pune sau a da ~ A declara absent. 6 sf (Îlav) În ~ în absență. 7 sf (Jur; înv; îal) În contumacie. 8 sf (Îlpp) În lipsa (cuiva sau a ceva) Cât timp lipsește cineva sau ceva. 9 sf (Îlpp) În (sau din, rar la) ~ de (ceva) Din pricina faptului că lipsește ceva. 10 sf (Îal) Neavând ceva. 11 sf (Îal) Din cauză că cineva nu este prezent. 12-13 sf (Îlpp) Din ~sa Nefiind sau neavând ceva din cauză că ceva sau cineva lipsește. 14 sf (Înv; îlpp) Pentru (sau, rar, la ~sa) Din cauză că ceva sau cineva lipsește. 15 sf (Udp „de”; îe) Mai bine ~ Mai bine fără... 16 sf (Îe) A avea (sau a duce, a simți, rar a trage) ~ de sau a simți, (a resimți ori a duce) ~sa A nu avea ceva în cantitate suficientă. 17 sf (Îae) A nu avea ceva atunci când este nevoie. 18 sf (D. persoane; îe) A simți, a resimți ori a duce ~sa A-i fi dor de cineva sau de ceva. 19 sf (Îe) A fi sau a se afla ori a rămâne în ~ de A nu mai avea ceva în cantitate suficientă. 20 sf (Îae) A nu mai avea ceva în caz de nevoie. 21 sf (Îe) A fl ~ de sau a se simți ~sa (cuiva sau a ceva) A nu se găsi într-un loc unde ar trebui să se afle. 22 sf (Înv) Stare de sărăcie generală, provocată de calamități naturale, de războaie etc. 23 sf (Pex) Calamitate. 24 sf (Mpl) Privațiuni. 25 sf (Îe) A fi sau a se afla, a se găsi în sau (rar) cu ~ sau a duce ~ ori ~suri A trăi într-o stare de mare sărăcie. 26 sf (Îvp) Foamete cauzată de secetă. 27 sf Secetă. 28 sf lmperfecțiune. 29 sf Lacună. 30 sf Deficiență (1). 31 sf (Înv) Greșeală (2). 32 sf (Înv) Viciu. 33 sf (Înv) Tară. 34 sf (Mpl) Ceea ce lipsește dintr-un ansamblu. 35 sf (Mpl; spc; d. bani sau alte valori) Ceea ce lipsește dintr-o sumă, dintr-o totalitate, dintr-un inventar Si: deficit, minus. 36 sf (Înv; după v ca „a împlini”, „a îndeplini”, „a umple”) Gol (35). 37 a Care nu este complet. 38 sf (Nob) Loc din care lipsește ceva. 39 sf (Pex) Ceea ce este necesar Si: necesitate, nevoie, trebuință, (îrg) niștotă. 40 sf (Pex) Ceea ce se cere Si: cerință, recerință, (liv) imperativ. 41 sf (Pop) Nevoie fiziologică Si: treabă, (liv) defecație. 42 sf (Îvr; îla) De ~ Necesar. 43 sf (Îvr; îe) A (-i) fi ori a avea ~ sau de ~ (de, către, la sau să) A(-i) fi necesar ceva sau cineva. 44 sf (Îvr; îae) A(-i) fi util ceva sau cineva. 45 sf (Îrg; îae) A(-i) fi indispensabil ceva sau cineva.

muc [At: ST. LEX. 169^v1/3 / V: ~ure sn / Pl: (1-14) muci, (15-44) ~uri / E: ml mucci] 1 sm (Mpl) Secreție vâscoasă și lipicioasă produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. 2 sm (Reg; îe) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) ~ul A-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate, ale sale sau ale altuia. 3 sm (Reg; îla) Frumos de ~ Foarte frumos. 4 sm (Reg; irn; îe) A-i curge mucii de gras (ce e) Se zice despre cineva foarte slab. 5 sm (Fam; îe) A-i pica (sau a-i cădea) ~ul (sau mucii) undeva sau la cineva Se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decât s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. 6 sm (Fam; îe) A-i pica (cuiva) ~ul (sau mucii) după cineva A-i plăcea cuiva mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. 7 sm (Fam; îe) A fi (încă) cu mucii la nas A fi tânăr, lipsit de experiență, naiv. 8 sm (Reg; îe) A prăji cu muci A fi foarte sărac. 9 sm (Fam; îe) Să nu dai (nici) mucii pe el Se zice despre cineva lipsit de valoare. 10 sm (Îvr; lsg) Mucus. 11 sm (Îvr; lsg) Mucozitate. 12 sm (Reg; lpl) Răpciugă. 13 sm (Trs; Mar) Sevă a copacului Si: (pop) mâzgă (1). 14 sm (Reg) Miez mucilaginos al nucii necoapte. 15 sn (Udp „de”) Vârf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de lumânare, de candelă, de lampă etc. 16 sn (Pgn) Fitil întreg Vz feștilă. 17 sn (Îe) A lua ~ul lumânării A se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămâne păcălit, pentru că n-a știut să profite de împrejurări. 18 sn (Îe) A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva ~ul la deget A se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie. 19 sn (Îae) A ajunge la capătul răbdării. 20 sn (Rar; îe) A scrie pe ~ul lumânării A uita repede o binefacere. 21 sn (îae) A nu mai avea trecere la cineva. 22 sn Bucățică rămasă dintr-o lumânare aproape consumată. 23 sn Capăt de lumânare Si: (rar) mucarniță (2). 24 sn Capăt nefumat rămas dintr-o țigară aproape consumată Si: chiștoc. 25 sn (Fam; îe) A ajunge la ~uri de țigări A sărăci cu totul. 26 sn (Pan) Ceea ce rămâne din unele obiecte după ce au ars. 27 sn (Reg; lpl) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor Vz pleavă, goz, zoană. 28 sn (Reg) Parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei. 29 sn (Reg) Capăt subțire, fără boabe sau cu boabe rare, al știuletelui de porumb. 30 sn (Reg) Inflorescență a unor plante, cânepă, papură etc., aflată în vârful tulpinii. 31 sn (Reg; pex) Parte de sus a unor plante. 32 sn (Reg) Mugur al unei plante. 33 sn (Reg) Con de brad. 34 sn (Reg) Moț al curcanului. 35 sn (Bot; reg; îc) ~ul-curcanului Barba-ursului (Equisetum arvense). 36 sn (Reg) Sfârc al sânului. 37 sn (Reg) Vârf al cozii de cal. 38 sn (Reg) Șfichi al biciului. 39 sn (Reg) Prâsnel la fus. 40 sn (Reg) Vârf al sfredelului. 41 sn (Reg) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., printr-o continuă ascuțire. 42 sn (Reg) Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn. 43 sn (Reg) Crestătură făcută în piciorul de sus al prispei. 44 sn (Reg) Loc de îmbinare a căpriorilor.

ploaie sf [At: PSALT, HUR. 123^v/15 / V: (reg) ~auă, plouă / Pl: ploi / G-D: ploii, (înv) ~iei / E: ml *plovia] 1 Precipitație atmosferică sub formă de picături de apă provenite din condensarea vaporilor de apă din atmosferă Si: (înv) plouare. 2 (Îe) După ~ manta Se spune despre un lucru, o situație etc. care vine cu întârziere, când nu mai este de folos. 3 (Îe) A-și întoarce umbrela dincotro vine ~ia A-și îndrepta atenția în direcția de unde vine o primejdie, o nenorocire. 4 (Reg; îs) ~ mocănească Ploaie (1) măruntă, de lungă durată. 5 (Îlav) Pe ~ În timp ce plouă. 6 (Îlav) În (sau sub) ~ În bătaia ploii (1). 7 (Fam; îs) Apă de ~ Se zice despre ceva lipsit de conținut, de temei. 8 (Fam; îas) Se spune despre un lucru lipsit de seriozitate. 9 (Fam; îe) A(-și) sau a-i aranja (cuiva) ~ile A(-și) crea condiții favorabile spre a obține ceva fără să merite. 10 (Fam; îae) A(-și) rezolva treburile, afacerile pe căi lăturalnice. 11 (Reg; îe) A căsca (sau a face) a ~ A fi cuprins de moleșeală, de lene Si: a picoti. 12 (Fam; îe) A lăsa (pe cineva) în ~ile lui A lăsa pe cineva în voia lui, în apele lui. 13 (D. cer, văzduh; îe) A se lumina a ~ A căpăta o lumină difuză care anunță venirea ploii (1). 14 (Prc) Picătură de ploaie (1). 15 (Pan; udp „pe” sau în genitiv; adesea prin exagerare) Cantitate mare de ceva care cade, se revarsă, vine pe neașteptate etc. 16 (Ast; îs) ~ de stele Apariție a unui mare număr de stele căzătoare venind din aceeași regiune a bolții cerești într-un mic interval de timp. 17 Alice mărunte pentru vânat animale mici și păsări.

tendențios, ~oasă a [At: MAIORESCU, CR. III, 40 / P: ~ți-os / V: (înv) ~din~ / Pl: ~oși, ~oase / E: fr tendancieux, it tendenzioso] 1 Care urmărește un anumit scop. 2 Care vrea să insinueze ceva. 3 Lipsit de obiectivitate Si: părtinitor.

standardizare sf [At: LOVINESCU, C. VII, 30 / Pl: ~zări / E: standardiza] 1 Reglementare tehnică organizată a producției, a consumului, a terminologiei științifice, a unor metode de analiză etc. prin aplicarea de standarde (1). 2 Proces de fabricare în serie a produselor, potrivit unui standard (1). 3 (Rar; pex) Tipizare. 4 (Fig) Reducere la un tip comun Si: uniformizare. 5 Reducere la ceva lipsit de originalitate Si: banalizare.

vai interj. Exclamație care exprimă: 1 Deznădejde, mîhnire, amărăciune. Vai, drăguțul mi-au murit (POP.). ◊ (constr. cu dat. pron.pers.) Vai mie! eu am cunoscut amorul (C. NEGR.). ◊ (urmat de un pron.pers. de pers. 1 precedat de prep. „de”) Vai de noi și de-a ta slavă! (HEL.). ◊ (întărit prin repetare) Își cuprinse capul cu mîinile și se lamentă disperată: Vai, vai, vai! (CĂL.). ◊ Loc.adv. (subst.) Cu chiu, cu vai sau cu (mare) chiu și vai, cu vai cu chiu, cu vai-nevoie = după multă trudă, după multe eforturi; cu osteneală, cu mult necaz, cu mare greutate. Și așa, cu chiu, cu vai, ajunge la curtea boierească (ISP.). Cu chiu, cu vai a făcut băiatul cele patru clase primare (VLAH.). ◊ Expr. Vai de mine! = a) se spune pentru a exprima consternarea, revolta. Lipsește ceva dintr-o casă... – Vai de mine!... N-are Țîca obiceiul (CAR.); b) se spune pentru a exprima un protest, pentru a înlătura o rezervă a interlocutorului. Vai de mine, coconiță, cum aș putea să șez lîngă milostiva mea stăpînă? (FIL.). (subst.) Chiu și vai = suferință, chin; efort, trudă; mizerie, sărăcie, lipsă. Logofete, brînză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu și vai prin buzunări (CR.). După chiu și vai, am sprijinit cheresteaua (GAL.). Vai de păcatele mele (sau ale tale, noastre etc.) cele grele! v. păcat. ♦ (pop.; subst. n) Tînguire, vaiet. Vom avea... o grijă mare, un dor și un vai de moarte (BĂR.). 2 (de obicei cu determ. în dat. sau introduse prin prep. „de”) Exprimă compătimire, milă. Vai de biata țară, cînd vom avea războaie (C. NEGR.). ◊ (capătă val. de avertisment, amenințare, imprecație) Vai... de acea nație care calcă voia lui Dumnezeu! (BĂLC.). ◊ Loc.adj., adv. Ca vai de el (sau de ea, de dînsul etc.) = a) (într-un mod) vrednic de plîns, de compătimire. Se întoarse la curte, plouat ca vai de dînsul (ODOB.); b) (și ca vai de mama cuiva ori ca vai de om sau de lume, de Dumnezeu) (care se află) într-o situație foarte grea, într-o stare rea; (care este) foarte rău, foarte prost. Un bordei ca vai de el (CR.). ◊ Expr. Vai de... sau vai și amar (de...), se spune pentru a-și exprima participarea la suferința, la necazul etc. cuiva sau pentru a-și exprima propria suferință. Vai de capul lui v. cap. A fi vai de cinstea cuiva v. cinste. Vai de cojocul lui! v. cojoc. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) v. mamă. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva v. piele. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) v. stea. Vai de sufletul tău (sau al său, al lui etc.) v. suflet. Vai de zilele mele (sau ale tale etc.) v. zi. 3 Exprimă ciudă, necaz. Vai de mine, nevastă-hăi..., ce păcat mi-am găsit cu tine (CR.). 4 Exprimă nostalgie, regret. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii (EMIN.). 5 Exprimă indignare, revoltă. Vai, ce rușine pe capul tău! 6 Exprimă îngrijorare, spaimă, teamă. Vai de mine, moș Nichifor, unde să m-ascund eu? (CR.). 7 Exprimă mirare, surpriză, uimire. Vai de mine, dumneata ești? (BAC.). 8 Exprimă bucurie, entuziasm, admirație, încîntare. Vai, ce rochie frumoasă ți-ai făcut! • și (reg.) văi, vui interj. /lat. vae; cf. alb. vaj.

MATCĂ s. f. 1. (Adesea determinat prin „de albine”, „de stup”) Albină femelă, mai mare decît albinele lucrătoare, care depune ouă; regină, mamă. Matca, carea ne chivernisește, ne poruncește, ne stăpînește. . . din toată dihaniia cunoscută și aleasă iaste. CANTEMIR, ist. 164. Matca, din multe flori, în vreame de vară, tocmeaște și gâteaște ceaia ce ar fi de trebuință albinelor în vreame de iarnă (a. 1 757). BV II, 141. În fieștecarea cojnițâ sînt trei fealiuri de albine, adecă albine lucrătoare, trîntori și matce. ECONOMIA, 173/19. Otrăvitorul șerpe văzînd p-un teișor O matcă de albine. . . Începe să îi spuie. NEGRUZZI, S. II, 293. Din dobitoacele toate, numai matca la albine N-are cusur ca stâpînă. HASDEU, R. V. 88. Mai tare însă sînt infectați și supărați [de păduchele albinelor] trîntorii și matca, și aceasta din urmă, mai ales atunci cînd are să-și depuie ouăle prin chiliuțe. MARIAN, INS. 404, cf. 144. Albinele. . . cînd se înmulțesc și ies afară, se zice că roiește sau face altă matcă. H XI 131, cf. com. din STRAJA-RĂDĂUȚI, CHEST. VI 40/9, 13, 17, 18, 20, 21, 27, 30, 31, ALR I 1 680, v 14, 22, 33, vi 26. ◊ (Ca termen de comparație, sugerînd bunătatea, grija pentru cei apropiați, spiritul gospodăresc etc.) Petru vodă era domn blînd, ca o matcă fără ac. URECHE, LET. I, 205/23. Încep numa-nșir și spun, C-al lui moș era om bun, Moașă-sa, pildă-n vecini, Ca o matcă la albini. MUMULEANU, C. 146/12. ◊ (În contexte figurate) Am crezut că-i matcă de stup și deodată Trezitu-ne-am c-un trîntor și cu mierea mîncată. ALECSANDRI, T. II, 164. În urma lui parcă lipsea orașului ceva; lipsea matca roiului; întemeietorul tuturor petrecerilor. GANE, N. III, 178. ◊ Fig. Domnul, adecă matca, pre nime nu vatămă. URECHE, LET. I, 188/7. Mintea este matca cea adunătoare și săvîrșitoare de idei. PISCUPESCU, O. 122/2. ◊ E x p r. Ca un roi fără de matcă = dezorientat, zăpăcit, bezmetic. Râmasără ca un roiu făr-de matcă leșii. NECULCE, L. 159, cf. ZANNE, P. I, 640. 2. (Regional) Stup bătrîn de cel puțin un an, care a roit o dată sau de mai multe ori; (regional) roi, pîrvac. Însemnăm zestrile fie-mea Stancăi. . . 6 mătci de stupi (cca 1565). ap. ODOBESCU, S. I, 422. 2 cai și 8 mătci de stupi (a. 1 708). BUL. COM. IST. V, 231. Au dat 9 matce pe ispisoc de l-au scos (a. 1 719). URICARIUL, VI, 350. Am înzestrat-o. . . cu patruzeci de vaci, cu boi și cu o sută de mătci de uleie (a. 1 720). ib. XII, 333. Pentru stupi, să dea de toată matca cîte bani trei (a. 1 783). BUL. COM. IST. V, 278, cf. URICARIUL, XVI, 209, MARIAN, INS. 145. Dobîndesc un fagure de la o matcă. SADOVEANU, O. XIII, 673, cf. H VII 117, X 498, XVIII 295, CHEST. VI 28/5,133/9, ALR I 1687/28, com. din ILIȘEȘTI-GURA HUMORULUI. 3. (La sg. cu sens colectiv) Nucleu de reproducere într-o crescătorie de animale, de păsări. O matcă de păsări care să asigure ouăle necesare producerii puilor. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 861, cf. CHEST. V/45. * (Atribuind calitatea ca un adjectiv) 1200 păsări au fost oprite ca efectiv matcă. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4842. 4. Albie (minoră) a unei ape curgătoare ; pat, făgaș. Rădicară rîurile glasurele sale, lua-vor rîurele matcele sale. PSALT. 194, cf. CORESI, PS. 257/8. De acolo, peste matca Bahluiețului, în hotarul lui Urechii (a. 1638). BUL. COM. IST. IV, 82. Alții zic cum au rămas matca dintăi sacă și au venit toată apa pre dindărăptul oștii, pre zâgaș. HERODOT (1 645), 31. Cela ce trage apa și o scoate den matcă de o duce la grădină sau la pomătul său, fără de știrea giudețului, să să cearte ca un fur. PRAV. 37. Părîul. . . pre altă matcă și cale numai cu ruga l-au mutat. DOSOFTEI, V. S. februarie 73^v/21. De acolo, drept spre răsărit, pe răzor pînă în matca văii de unde să face scursură de apă spre Sîrghi, am pus altă piatră (a. 1 667). URICARIUL, XXV, 67. Iordanul să împlea pre toată matca lui, ca în zilele seacerii grîului. BIBLIAS(1688), 154²/37. Să să închiză toată țara Muntenească suptu hotarăle și marginile ei vechi, despre partea Moldovei și a munților, despre Dunăre pînă la mijlocul matcii Dunării. N. COSTIN, L. 578. Traian. . . abătînd din matca sa apa Sargheții, i-au aflat toată avuțiia. CANTEMIR, HR. 83. Și ia părău Corbului în jos matca, până dă în Trotuș (a. 1 755). URICARIUL, XI, 228. Dintr-acele mari gîrle ce le numim noi purure curgătoare, unele cu totul s-au uscat, altele au schimbat mătcile și drumurile (a. 1 779). BV II, 235. țara Rumânească toată sau cu ostroavele ei pînă în matca Dunării. VĂCĂRESCU, IST. 302. Întăritură. . . pe aceeași siliște anume Pulberenii, ce este în matca Cogălnicului (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 424, cf. XIV, 230. Cînd apa curgătoare pre moșia cuiva să va trage cu încetul din matca sa. PRAVILA (1 814), 83/14. Curgerea (albia sau matca) acestui rîu va fi hotarul acestor două principaturi. CR (1829), 291²/27. Au început. . . apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112/28. Cu topirea zepezii, Dîmbovița a ieșit într-aceste zile din matca sa. CR (1 836), 32¹/12. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor, matcele apelor, adîncul văilor, și uneori orizonul. NEGRUZZI, S. I, 273, cf. II, 5. El vedea că fiecare strop de apă, cînd pica înapoi, la matcă, se face cîte un armean (cerc) împrejurul lui. ISPIRESCU, L. 34. Apa Cricovului. . . cu mii de pîrîie. . . împestrițează matca sa răslățată și năsipoasă. ODOBESCU, S. I, 63, cf. 144. De la Giurgiu în jos. . . Dunărea-și croiește matca drept, pare c-ar fi canalizată. VLAHUȚĂ, O. A. II, 120. Tu ești ca pîrîul în zilele cu nor, Cînd tulbure s-azvîrle din matca lui cea plină. COȘBUC, S. 149. În general apa cea mai turbure este pe matcă (Talweg). ANTiPA, P. 217. Matca Oltului bătea La colțul casei într-un soc. GOGA, P. 35. O vină liniștită de apă, care se desprinde din rîu, se abate îmbrățișînd un cot de luncă și intră apoi iar în matca cea mare. SADOVEANU, O. VII, 338. Pe străvechea stradă ca-ntr-o matcă Grele curg miresmele de tei. BLAGA, P. 181. Locul era îngust, cel mai îngust de pe cursul apei, numai matcă, iar puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. CAMIL PETRESCU, O. I, 558, cf. II, 148. Azi am văzut, semeț, cum rîul se frămîntă Să-și surpe-n matcă malul roșcat. STANCU, C. 72. Sub picioarele lui, acum, cînd Șiretul sta în matcă, digul părea un mal de pămînt înălțat de cine știe ce întîmplare veche. GALAN, Z. R. 91. Drumul merge ocoliș Lîngă matca rîului Pîn-la poala muntelui. DEȘLIU, M. 22. Cînd apele se trăgeau în matcă, rămînea pe urma lor noroi negru. V. ROM. mai 1955, 21, cf. octombrie 1955, 168. Căprioare surioare, Sculați în două picioare, Roadeți poala codrului, Să văd matca Oltului. ALECSANDRI, P. P. 291. N-am fugit Ci mi-am gonit, Ciutalină Făr-de splină Din malul Solotrului, Pînă-n matca Oltului. TEODORESCU, P. P. 70. Apa atunci s-a rușinat și s-a tras în matca ei. RETEGANUL, P. V, 56, cf. id. TR. 85. Că tu ești legea spurcată, Că bei apă după matcă. MAT. FOLK. 330. Apa trage la matcă și omul la teapă. Cf. ȘEZ. I, 220, PĂSCULESCU, L. P. 107, CHEST. VI 26 SUPL., ZANNE, P. IV, 456. (Cu parafrazarea proverbului) Ziceți mai bine că vă trageți la teapa voastră, ca apa la matcă. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Prin analogie) Negura se trăgea spre matcă, învăluind pădurile. AGÎRBICEANU, A. 523. ◊ F i g. Cugetarea se zbate astfel tumultoasă în matca îngustă a unor scurte propoziții gata să-și spargă forma neîncăpătoare. LOVINESCU, C. VII, 161. Viața a curs în matca adîncită de veac și de veac. C. PETRESCU, A. 140. El speră necontenit că torentul vieții va curge iarăși în vechea și adînca lui matcă. CONTEMP. 1953, nr. 338, 3/3. ◊ Expr. A reveni la (sau a reintra în) matcă = a reveni la starea o- bișnuită, a-și relua cursul normal. Apa trebuie să vie la matca ei. ROMÂNUL GLUMEȚ, 43. Un răstimp băieții părură încă mereu încordați, nu se clintiră; apoi mișcările, răspunsurile lor reveniră la matca obicinuită de peste an. AGÎRBICEANU, A. 510. Lucrurile reintrarâ în matcă. PAS, Z. IV, 27. A readuce la matcă = a readuce pe calea cea bună. Trebuie să ne silim să readucem la matcă pe sărmanii rătăciți. REBREANU, I. 306. ♦ (Regional) Partea cea mai joasă în lungul unei văi; „fundul unui izvor” (com. MARIAN); vîlcea (ALR SN III h 815/29). Vale, vale buștenoasă Și la vîrf ești cam crengoasă, La matcă cam izvoroasâ. VÎRCOL, V. 23, cf. ARVINTE, TERM. 5. (Învechit, în sintagma) Matca focului sau matca de foc= iad; „fluviu de foc în infern” (DDRF). Și aceasta știe-se că adevărat iaste ce e de matca focului nestins cuvînt și de munca ce va să fie. CORESI, EV. 148. Și nu cumva să-mi usuce matca focului sîngele mieu (a. 1 633). GCR I, 82/22. Va da căruiaș după lucrul lui: păcătoșilor munca de veaci și matca focului. VARLAAM, C. 272. Cum vei scăpa de judecata lui Dumnezeu și de matca focului? (a. 1 644). GCR I,113/25. Mai bine iaste ție un ochiu avînd, în viață să intri, decît doi ochi avînd aruncat în matca focului, N. TEST. (1648), AP. GCR I, 127/24. Și aceasta să i se întîmpleze lui a le nemeri în valea matcei focului (a. 1652). MAG. IST. I, 129/7. Au luat plată matca focului (începutul sec. XVIII). ib. IV, 362. Pre cei păcătoși îi va arunca în matca focului celui nestins. ANTIM, P. 110. Vei dobîndi matca focului. MINEIUL (1 776), 181^vI/10. Cărțile să vor deschide, Matcă de foc să va aprinde. Păcatele să vor vedi, Greșiții să vor osîndi (a. 1784). GCR II, 141/31. Să moștenească iadul și matca focului (a. 1777). FURNICA, I. C. 57. Au. . . pricină de a se îngrozi întru așteptarea pasului aceluia, carele va să fie lor surupare în matca focului de veaci. MAIOR, P. 35/4. Munca cea vecinică și nesfîrșitâ usturime a matcii focului celui nestins (a. 1809). CAT. MAN. I, 406. ◊ (În imprecații) Să-l ia matca focului. H IV 90. 6. (Anat.; învechit și regional) Mitră. O pojghiță. . . drept o perdea acoperitoare în dreptul gurii matchii. PISCUPESCU, O. 102/6. Matca unei iepuroaice. MARIAN, NA. 4. Cu matca de iepuroaică se vindecă sterilitatea. N. LEON, MED. 88, Cf. BIANU, D. S., CANDREA, F. 311, CHEST. IV 33/393. ♦ (Regional, și în sintagma matca copilului) Placentă. ALRM I/II h 289. 7. F i g. Obîrșie, izvor, origine; spec. locul de naștere, familia, neamul din care se trage cineva. Au fugit și Iordachi Ruset, ce fusese mai nainte vornic mare (matca tuturor răutăților). N. COSTIN, LET. II, 78/12. Bunătatea se aseamănă focului și este să meargă sus în văzduh unde-i este matca. ANTIM, P. 78. Aceasta este matca pricinilor, a urîciunii, a pizmuirii, a pîrii și a zavistuirii dintre noi. PISCUPESCU, O. 13/20, cf. KOGĂLNICEANU, S. 113. Trebuie să se coboare în fundul popolului, în matca nației, să vază traiul săteanului. BOLLIAC, O. 213. Aicea-i matca noastră de-o sută cincizeci de ani. Aicea ne-am născut, aicea pierim! V. ROM. februarie 1 954, 90. 8. (Pescuit) Matiță (I). Cf. ANTIPA, P. 459. Partea de năvod care formează un fel de coadă în mersul lui prin apă se numește matcă. PAMFILE, I. C. 66.9. (Învechit) Original al unui act. Ei au arătat un suret de pe uricul luminatului domn Ștefan vodă. . . a căruia uric i s-au văzut matca lui atît de veche, cît numai bucățelele lui au rămas (a. 1797). URICARIUL, X, 244. Fiindcă hrisovul matca cea adevărată au rămas la mîna mea. . . să mi să dei copie (a. 1800). IORGA, S. D. XXI, 185. Însemnarea de scrisorile monastirilor... cercetează cu amăruntul matcele unde sînt (a. 1 815). URICARIUL, VII, 68. 10. Parte din foile unui chitanțier, bonier, dosar etc., care rămîne după ce s-au rupt părțile (sau foile) detașabile ; cotor, (regional) sușă. S-a primit bani fără ca să se dea chitanție din registrele cu matcă. I. IONESCU, P. 148 Sînt datori a libera pentru fiecare depunere o recipisâ din registrul cu matcă. I. PANȚU, PR. 69 cf. com. din RUCĂR-CÎMPULUNG. ♦ Carte funduară (TDRG); matricolă (CADE). Domnul căuta la catastișăle visteriii cari le didese el mătci și nu să găsea scrise multe sate. IST. Ț. R. 70. Osibit de acest extract, vei face și matcă dă fieșcare sat, arătătoare anume de toți birnicii (a. 1819). DOC. EC. 219. Maică de toți birnicii acestui județ (a. 1820). ib. 243. 11. (Rar) Piuliță (de înșurubat), ALEXI, W. 12. (Dulgherie) Parte a colțarului cu limbă, în care se mișcă limba; toc. Cf. DAMÉ, T. 113, PAMFILE, I. C. 117. 13. (Entom.; regional) Viermănar (Sarco phaga carnaria) (Ineu-Arad). ALR II 6 575/64. – Pl.: mătci și (învechit) maice, (regional) mătcuri (ALR SN III h 816), (neobișnuit) măci (IORGA, S. D. XIV, 247). – Gen.-dat.: mătcii, (învechit) matchii, matcii. – Și: (regional) máctă (ALR I 1 680/865), mápcă (ib. 1 680/283), máscă (ib. 1 680/782) s. f. – Din bg. матка, scr. matka.

ACASĂ adv. În, la locuința mea, ta, sa, etc.: e ~; s’a întors ~; n’a plecat de ~; proverb: a mai veni de-~, a se dumeri, a-și veni în simțiri; a fi pe placul cuiva: acum mai vii de ~; așa mai vii de ~; proverb: a nu-i fi toți boii ~, a nu fi cu voie bună, a-i lipsi ceva; 👉 PISICĂ, SOCOTEALĂ [lat. ad-casam].

MUC s. m., s. n. I. S. m. 1. (Mai ales la pl.) Secreție (vîscoasă și lipicioasă) produsă de glandele mucoasei nazale și eliminată prin nări. Cf. ANON. CAR. Se deosebesc puroile ceale din gîlci, de muci. CALENDARIU (1814), 165/20, cf. VASICI, M. I, 182. Nu s-a speriat și nu a plîns cu mucii. . . pînă la bărbie, cum fac copiii proști. I. BOTEZ, B. I, 137. Minte n-ai mai multă. ca un copil cu muci. BENIUC, V. CUC. 22, cf. CAMILAR, N. I, 237, II, 309. Calul a sforăit deodată și, tușind scurt, a împrăștiat un smoc de muci în toate părțile. PREDA, Î. 131. Copiii Pe gunoi, Cu mucii Țuroi. TEODORESCU, P. P. 179. O băsmăluță de in . . . Să-mi șterg nasul de muci. MARIAN, NU. 396. Copilul. . . are nasul uscat, fără muci. ȘEZ. IV, 27, cf. II, 187. Mucii-i curge, Luleau-i strînge. VASILIU, C. 186, cf. ALRM II/I h 20. Cînd mucii ți-i sufli, nu trîmbița din nări, că pe toți îi sperii. ZANNE, P. VIII, 378. Sub cel deal îngropilat, fierbe-o oală cu păsat (Mucii în nas). SBIERA, P. 323. Lui Stan lungul li pică mucul (Fintîna). GOROVEI, C. 143. ◊ E x p r. (Regional) A-și lăsa lucrul și a-și lua (sau a-i lua cuiva) mucul = a-și lăsa treburile importante pentru a se ocupa de lucruri lipsite de însemnătate (ale sale sau ale altuia). Cf. PANN, P. V. I, 151/27. ZANNE, P. II, 632. (Regional) Frumos de muc = foarte frumos. Cf. POLIZU, BARONZI, L. 126, ZANNE, P. II, 567. (Regional; ironic) Îi curg mucii de gras (ce e), se zice despre cineva foarte slab. PAMFILE, J. II, 155. (Familiar) A-i pica (sau a-i cădea) mucul (sau mucii) undeva sau la cineva, se zice despre cei care se duc într-un loc mai des decît s-ar cuveni sau care zăbovesc prea mult undeva ori la cineva. Una, două, la Mărică, Mucii tot la ea îți pică. PANN, P. V. II, 107/4. Acasă vine numai cînd îi e foame, încolo-i cade mucu tot pe uliță. CONV. LIT. XXVII, 725. Toată ziua îi pica mucul în casa plutonierului. STANCU, R. A. II, 168, cf. CIAUȘANU, GL. (Familiar) A-i pica (cuiva) mucul (sau mucii) după cineva = a-i plăcea (cuiva) mult cineva, a fi îndrăgostit de cineva. (Familiar) A fi (încă) cu mucii la nas = a fi tînăr, lipsit de experiență, naiv. Cf. ZANNE, P. II, 634. (Regional) A prăji cu muci = a fi foarte sărac. id. ib. IV, 97. (Familiar) Să nu dai (nici) mucii pe el, se zice despre cineva lipsit de valoare. Com. din PIATRA NEAMȚ. ♦ (Învechit, rar; la sg.) Mucus; mucozitate. Glistirul. . . pentru spălarea și curățirea mucului, a balelor și a copturii. PISCUPESCU, O. 222/2. [La vărsat] să câptușaște limba. . . cu un muc galben sau negru care cu cît va fi mai svîntat, cu atît este primejdiia mai mare. id. ib. 249/2. 2. (Regional; la pl.) Răpciugă. [Răpciugă] să mai numește și: rapin, muci, troahna cailor și a măgarilor. BIANU, D. S. 622, cf. H XVIII, 161. 3. (Prin nordul Transilv. și Maram.) Seva copacului; (popular) mîzgă (1). Cf. ALR I 957/348, 360. ♦ (Regional) Miezul mucilaginos al nucii necoapte (ȚEPU-Tecuci). Cf. GOROVEI, CR. 238. Nucile nu vor lega și vor rămînea tot cu muci. id. ib. II. S. n. (Adesea cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) 1. Vîrf (înnegrit prin ardere) al unui fitil de luminare, de candelă, de lampă etc.; p. g e n e r. fitilul întreg. V. f e ș t i l ă. Mucure de lumînare. ST. LEX. 169^v1/3, cf. LB, VALIAN, V., POLIZU. O țigancă . . . lua din cînd în cînd mucul lumînărilor ca să dea mai multă lumină. FILIMON, ap. TDRG. Bolta-n fundul domei stă întunecoasă, mare, Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite. EMINESCU, O. I, 50, cf. 84. Mucul căzut al lumînărei. id. N. 55, cf. id. G. P. 58. Său amestecat cu muc de lumînare și alună arsă. CREANGĂ, A. 86. Lumînarea se trecuse toată, mucul sfîrîi în sfeșnic și se stinse. VLAHUȚĂ, D. 188. Închise cartea ș-o lăsă încet pe mucul lumînării, ca să rămînâ cu sineși în tihna întunericului. id. O. A. 140. Sâ-l mînjești nițel cu muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Cum ard lumînile cu mucul în jos, măi, Ioane ? SP. POPESCU, M. G. 87. Un muc de opaiț ardea. COȘBUC, P. I, 235, cf. PĂCALĂ, M. R. 182. Opaița arde roșie, sus, pe colțul hornului, și mucul sfîrîie în seu. SADOVEANU, O. I, 242, cf. X, 329, id. M. C. 71. Voind să aprindă o lumînare, stinse vreo trei-patru chibrituri în drumul de la cutie pînă la muc. GANE, N. II, 159. În fundul casei, zăcea un mort cu o singură lumînârică la cap și cu un muc ars, foarte lung. SBIERA, P. 313, cf. CHEST. II 363/3, 11, 184, ALRM II/I h 379. Iei mucii dă la lumînare cu mucările. ALR II/I MN 141, 3 909/182, cf. ib. MN 141, 3 908/47, 3 909/172, 219, 235, A II 6,12. ◊ E x p r. A lua mucul lumînării = a se alege numai cu ceva lipsit de valoare, a rămíne păcălit (pentru că n-a știut să profite de împrejurări). Cf. ZANNE, P. III, 215. A-i ajunge (sau a-i veni) cuiva mucul la deget = a se afla într-o situație dificilă, a fi în primejdie; a ajunge la capătul răbdării. Cf. ZANNE, P. III, 251. Și-apoi românul, mai ales cînd îi vine mucul la deget, nu se lasă cu una cu două. MARIAN, T. 122. Se luptară voinicește, adică cum știau ei să se lupte, cînd îi ajungea mucul la deget. id. ib. 303. (Rar) A scrie pe mucul lumînării = a uita repede o binefacere, a se arăta nerecunoscător. Cf. ZANNE, P. III, 213. (Rar) A mînca mucul lumînării = a-și pierde omenia; a nu mai avea trecere (la cineva). Cf. ZANNE, P. III, 215. 2. Bucățică rămasă dintr-o lumînare aproape consumată; capăt de luminare; (rar) mucarnită. Să nu se-ndure s-aprinză un muc de lumînare-n casă. CARAGIALE, O. II, 226. Să ai la îndemînă nițel muc de lumînare. ISPIRESCU, L. 376. Mucurile. . . le lasă acolo să ardă mai departe pînă ce se sting singure. MARIAN, NA. 305. Intră și găsește un soldat tînăr, scriind, la un muc de lumînare, pe tobă drept masă. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 30. În toata casa nu era nici un muc de lumînare. STĂNOIU, C. I. 66, cf. CHEST. II, 356/1, ALR II/I MN 141, 3 908/172, 260, 353, 362, GLOSAR REG. ◊ F i g. (Sugerînd ideea duratei limitate) Vai, ce mai e și viața noastră ! Ia un biet muc de lumînare ! ANGHEL-IOSIF, M. I, 195. ♦ Capăt nefumat rămas dintr-o țigară (aproape) consumată; (familiar) chiștoc. Cu șapca pe ochi și cu mucul țigării lipit de buza de jos. C. PETRESCU, C. V. 39. Tovarășul lui Radu Comșa turtește țigarea de perete și aruncă jos mucul. id. Î. II, 56. Mucurile de țigări aurite. I. BOTEZ, B. I, 211. Sticle cu trompă metalică alături de „sferturi” și mucuri de țigări. TEODOREANU, M. II, 100, cf. 346. Țigarea o fuma pe drum, iar mucul acasă. P. CONSTANT, R. 74. Turti cu necaz mucul unei țigări. . . de buza ceștii. BART, S. M. 85. Tata trage dintr-un muc de țigară. PAS, Z. I, 133. Se deslușeau buze aspre, prin peri lungi de mustăți îndoindu-se în jos, s-apuce parcă mucurile supte cu deznădejde. CAMILAR, N. I, 11, cf. 363. Fumase toate țigările pe care le avusese la el. De cîteva minute începuse să fumeze mucurile lor, pe care le alegea înfrigurat din scrumieră. V. ROM. august 1954, 102. ◊ E x p r. (Familiar) A ajunge la mucuri de țigări = a sărăci cu totul. Cf. ZANNE, P. III, 398. ♦ P. a n a l. Ceea ce rămîne din unele obiecte (după ce au ars). Cu părul cănit, ondulat cu drotul, cu sprîncenele încondeiate cu muc de alună arsă. BRĂESCU, V. 20. ♦ (Regional; la pl.) Resturi de spice rezultate de la treieratul cerealelor. V. p l e a v ă, g o z, z o a n ă. (Feneș-Alba Iulia). Cf. ALR II 5 308/102. 3. (Regional) Extremitate, capăt (bulbucat, îngroșat, rotunjit sau alungit) al unor obiecte, plante etc.: a) parte a tulpinii porumbului de la știulete în sus, care se taie, uneori, pentru a grăbi maturizarea plantei; capătul subțire (fără grăunțe sau cu grăunțe rare) al știuletelui de porumb. Mucul, moțul alb de la capul rodului. CR. IV, 220, cf. V, 280. Capul ciocanului. . . care este alb și n-are grăunțe se numește prin Oltenia muc. PAMFILE, A, R. 90, cf. ALR II 5 147/172. Tăiem la mucuri, ib. 5147/872; b) inflorescență a unor plante (cînepă, papură etc.), aflată în vîrful tulpinii; p. e x t. partea de sus a unor plante. La un fir de cînepă deosebim. . . floarea cu frunzele care se numește sglăvoc sau muc. PAMFILE, A. R. 169. Mucuri de papură. ALR I 1 907/530, cf. 1 907/516, 518. Mucu cînipei. A V 34, cf. 28, GLOSAR REG ; c) mugur al unei plante. Cf. LB, ALR i 369/315, A II 12; d) con de brad (Lipovăt-Vaslui). Cf. ALR I 974/510; e) moțul, creasta curcanului. Cu muc de curcan pe nas. ALECSANDRI, ap. TDRG, cf. SĂGHINESCU, V. 96. ◊ C o m p u s: (Bot.) mucul-curcanului = barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. SĂGHINESCU, V. 61, H III 139, 325, VI 25, XIV 436, ALR I 1 952/684; f) sfîrcul sînului. Cf. BARCIANU. Moașele. . . au mașină de fac muc la țîță. CONV. LIT. XXXVI, 550, cf. CV 1951, nr. 9-10, 43, ALR II/I MN 37, 2 207/141, 172, 182, 192, 235, 762, 784; g) vîrful cozii de cal. Cf. DR. V, 307; h) șfichiul biciului (Biia-Blaj). Cf. ALR I 1 094/140; i) prîsnel (la fus) (Broșteni-Tîrgu Neamț). ALR I 1 270/554; j) vîrful sfredelului. Cît un muc de sfredel. SĂGHINESCU, V. 96, cf. ALRM I SN h 375. 4. (Regional) Fir de metal care se desface de pe tăișul cuțitului, al coasei, al secerii etc., prin continua ascuțire (Crișcior-Brad). Com.PAȘCA. 5. (Regional). Scobitură făcută cu dalta într-un lemn, pentru a se introduce capătul altui lemn (ȘEZ. VII, 182); crestătură făcută în piciorul de sus al prispei (CHEST. II 272/334); loc de îmbinare a căpriorilor (ib. II 227/271). – pl.: (I, regional și II 1) muci, (II) mucuri. – Și: (II 1, învechit) múcure s. n. – Lat. mucci (pl. lui muccus) > muci > muc. – Mucure: sg. refăcut după pl. mucuri.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta, a desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete un lucru care poate fi strâns, încolăcit, înfășurat. ◊ Expr. A întinde (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) = a întinde o cursă, un laț pentru a prinde un animal; fig. a pregăti cuiva o capcană. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă, din cauza alterării. 2. Tranz. A lungi, trăgând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, brațul etc. (într-o direcție oarecare). ◊ Expr. A întinde mâna (sau o mână) = a face un gest cu brațul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomană. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta brațul către o persoană pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pași mari și grăbiți. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în grabă (la drum); a o șterge. 4. Refl. A-și destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. ◊ Expr. A se întinde după ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva și a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obține. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrăzni; a se obrăznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ◊ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în acțiuni, în cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relații sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pământ = a doborî pe cineva la pământ. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a ținti (o armă) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate părțile de cineva, a hărțui. II. 1. Tranz. A desface, a desfășura pe toată suprafața, lungimea etc. un obiect strâns, împăturit. ◊ Expr. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mâncare; a da o masă (cu oaspeți mulți). ♦ A etala (o marfă). ♦ A așeza o pastă, un aluat etc. pe o suprafață mai mare, subțiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spațiu (întins); a se extinde. ◊ Expr. A se întinde ca o pomană țigănească = a se desfășura, a se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfășura (într-o direcție), a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o horă. ♦ (Despre suprafețe, teritorii etc.) A ajunge până la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se răspândi; a se înmulți. 3. Tranz. Fig. A mări, a spori o putere, o stăpânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se răspândi, a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ți-a fost încredințat ca un secret. ♦ Refl. (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui. ◊ Expr. A se întinde la vorbă sau (tranz.) a o întinde la vorbă = a se porni la vorbă, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a stărui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.

VĂDUV, -Ă, văduvi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Bărbat) care și-a pierdut soția prin moarte sau (femeie) care și-a pierdut soțul prin moarte și nu s-a recăsătorit; vădan. 2. Adj. Fig. Lipsit de ceva; liber, gol. – Lat. viduus, -ua.

A DEPOSEDA ~ez tranz. (persoane) A lipsi de ceva; a priva. /<fr. déposséder

NEAPĂRAT² ~tă (~ți, ~te) (negativ de la apărat) 1) Care este absolut necesar; indispensabil. * A fi de ~tă nevoie (sau trebuință) a fi foarte necesar; a nu se putea lipsi de ceva. 2) rar Care decurge în mod fatal din ceva; care nu poate fi ocolit, evitat sau omis. [Sil. ne-a-] /ne- + apărat

DISPENSA vb. I. 1. refl. A se lipsi (de ceva, de cineva), a renunța la... 2. tr. A scuti (pe cineva) de o însărcinare, de o obligație etc. [< fr. dispenser, it., lat. dispensare].

leomi, leomesc, vb. IV (reg.) a se lipsi de ceva.

DISPENSA vb. I. refl. a se lipsi (de ceva, de cineva), a renunța la... II. tr. a scuti de o îndatorire, de o obligație etc. (< fr. dispenser, lat. dispensare)

PRIVA vb. tr., refl. a (se) lipsi de ceva necesar sau la care are dreptul; a renunța la ceva sau a împiedica pe cineva să beneficieze de ceva. (< fr. priver, lat. privare)

*carénță f., pl. e (mlat. carentia, d. carens, care e lipsit de ceva). Puținătate, sărăcie: carența unuĭ ajutor dat cuĭva. V. indigență, deficiență.

sușigat, -ă, adj. – Lipsit (de ceva): „Casa noastră-i sus, la șatră / Și de multe-i sușigată; / Și de pâine, și de sare / Și de câte-s pe sub soare” (D. Pop 1970: 176). – Din magh. szükséges „necesar” (Țiplea 1906).

ahtiat a. 1. lipsit de ceva ce dorește cu foc; 2. aprins, înfocat după ceva.

VĂDUV, -Ă, văduvi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care și-a pierdut soțul sau soția prin deces și nu s-a recăsătorit; vădan. 2. Adj. Fig. Lipsit de ceva; liber, gol. – Lat. viduus, -ua.

ÎNTINDE, întind, vb. III. I. 1. Tranz. și intranz. A îndrepta, a desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete un lucru care este strâns, încolăcit, înfășurat. ◊ Expr. A întinde (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) = a întinde o cursă, un laț pentru a prinde un animal; fig. a pregăti cuiva o capcană. A întinde la jug = a munci din greu. ♦ Refl. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A se lărgi sau a se lungi, deformându-se. ♦ Refl. (Despre unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă, din cauza alterării. 2. Tranz. A lungi, trăgând de capete, un lucru elastic. 3. Tranz. A lungi mâna, brațul etc. (într-o direcție oarecare). ◊ Expr. A întinde mâna (sau o mână) = a face un gest cu brațul pentru: a) a indica ceva; b) a cere de pomană. A întinde (cuiva) mâna (sau mâinile) = a) a îndrepta brațul către o persoană pentru a-i strânge mâna în semn de salut; b) fig. a veni în ajutorul cuiva. A întinde pasul = a merge cu pași mari și grăbiți. A o întinde (la drum) = a pleca repede, în grabă (la drum); a o șterge. 4. Refl. A-și destinde corpul, membrele (din cauza oboselii, a plictiselii etc.). ♦ A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. ◊ Expr. A se întinde după ceva = a fi lipsit de ceva; a avea mare nevoie de ceva și a nu avea mijloacele necesare pentru a-l obține. ♦ Fig. A se încumeta, a îndrăzni; a se obrăznici. 5. Refl. A se culca, a se lungi pentru a se relaxa ori pentru a dormi. ◊ Expr. A se întinde mai mult decât îi e plapuma = a se lansa în acțiuni, în cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. (Refl. recipr.) A se întinde cu cineva = a avea relații sexuale, a se culca cu cineva. (Tranz.) A întinde pe cineva la pământ = a doborî pe cineva la pământ. 6. Tranz. A înmâna, a da. 7. Tranz. A îndrepta, a ținti (o armă) spre... 8. Tranz. Fig. A trage în toate părțile de cineva, a hărțui. II. 1. Tranz. A desface, a desfășura pe toată suprafața, lungimea etc. un obiect strâns, împăturit. ◊ Expr. A întinde masa (sau masă) = a așterne masa pentru mâncare; a da o masă (cu oaspeți mulți). ♦ A etala (o marfă). ♦ A așeza o pastă, un aluat etc. pe o suprafață mai mare, subțiind-o, nivelând-o. 2. Refl. A ocupa un spațiu (întins); a se extinde. ◊ Expr. A se întinde ca o pomană țigănească = a se desfășura, a se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar; a dura prea mult în timp. ♦ (Despre grupuri de oameni) A se desfășura (într-o direcție), a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde hora = a forma o horă. ♦ (Despre suprafețe, teritorii etc.) A ajunge până la..., a se delimita. ♦ (Despre plante) A se răspândi; a se înmulți. 3. Tranz. Fig. A mări, a spori o putere, o stăpânire. ♦ Refl. (Despre idei, zvonuri; despre boli, epidemii) A se răspândi, a se extinde. ◊ Expr. (Tranz.) A întinde vorba = a divulga un lucru care ți-a fost încredințat ca un secret. ♦ Refl. (Despre acțiuni, mișcări sociale) A se dezvolta, a lua proporții. 4. Refl. A se prelungi în timp; a dura, a dăinui. ◊ Expr. A se întinde la vorbă sau (tranz.) a o întinde la vorbă = a se porni la vorbă, a se pune la taifas; a lungi vorba. ♦ A insista, a stărui asupra... [Perf. s. întinsei, part. întins] – Lat. intendere.

ATELIER, ateliere, s. n. 1. Local de sine stătător sau făcînd parte dintr-o întreprindere mai mare, înzestrat cu uneltele sau mașinile necesare, în care se desfășoară o muncă meșteșugărească sau industrială organizată. Erau mecanici și zileri care lucrau la linia cea nouă și în atelierul ridicat pentru aceasta aici în gară. DUMITRIU, B. F. 108. În zilele de duminici și sărbătoare, cînd atelierul lui Martin Ferenț era în repaus, parcă lipsea mahalalei ceva. PAS, L. I 72. Cu cîtă voie bună și putere, în mii și mii de noi ateliere Muncește muncitorul pentru el! D. BOTEZ, F. S. 49. ◊ Organizație de atelier = unitate de partid în unele întreprinderi mari, înființată în cuprinsul organizației de bază respective. Organizația de atelier poate lua hotărîri în cadrul sarcinilor stabilite la adunarea organizației de bază. REZ. HOT. I 161. ♦ Totalitatea muncitorilor care lucrează într-un astfel de local. Tot atelierul s-a bucurat de inovație. 2. Încăpere special amenajată în care lucrează un pictor sau un sculptor. ♦ Fig. Centru de activitate artistică-literară. [Cenaclurile literare] sînt ateliere în care viitorii noștri creatori își fac ucenicia. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 185, 3/4. – Pronunțat: -li-er.

DEZBRĂCAT, -Ă, dezbrăcați, -te, adj. 1. Cu hainele scoase, fără haine, gol. [Porunci ca fata] să fie nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici călare, nici pe jos. ISPIRESCU, L. 179. ♦ (Substantivat) Om sărac, lipsit de mijloace. Cîrmuitorii lăfăiți pe divan Nu scriau drepturi lui Ionuț ori Ivan... Nici oropsiților, nici împușcaților, Nici flămînziților, nici dezbrăcaților. DEȘLIU, G. 54. Nimic nu-ți mai dau, dezbrăcatule. STANCU, D. 78. 2. Fig. (Neobișnuit) Lipsit de ceva. Nu fii ca o samă de oameni carii, dezbrăcați de mustrarea cugetului... vorbesc de rău, batjocoresc, necinstesc și în tot chipul defaimă. DRĂGHICI, R. 215. (Cu pronunțare regională) Privileghii care nu se pot înțălege macar astăzi, așa sînt de dizbracate de dreptate și de cumpănire. RUSSO, S. 113.

LIPSI, lipsesc, vb. IV. I. Intranz. 1. A nu fi, a nu exista, a nu se afla. Văzînd că lipsește vasul, începu a se boci. ISPIRESCU, L. 30. Portretul părintelui său lipsește din părete. EMINESCU, N. 81. Pe cînd ne lipseau și cărți și tipografie. NEGRUZZI, S. I 3. ◊ (În construcții negative, accentuînd existența) A urmat între ei o luptă îndelungată în care nici cuțitele n-au lipsit. SADOVEANU, O. VI 385. Nu lipsea de la masă vin bun și veselie. CARAGIALE, O. III 62. ♦ (Construit cu dativul) A nu avea ceva. Iubite Ghica, îți scriu pe scurt, căci vremea îmi lipsește. BĂLCESCU, la GHICA, A. 546. Îi lipsea lucrul cel mai trebuincios, adecă focul. DRĂGHICI, R. 69. 2. (Despre persoane) A nu fi de față, a nu se găsi într-un loc la un anumit moment; a absenta. Maică-sa are să lipsească o vreme destul de lungă, căci, ca totdeauna, are și alte treburi. SADOVEANU, B. 32. Grigore n-a lipsit, firește, de la marea serbare cum n-a lipsit nimeni. REBREANU, R. I 264. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă. VLAHUȚĂ, O. A. 96. Nădăjduiesc că nu-i lipsi deseară la bal. ALECSANDRI, T. I 134. ♦ (Întrebuințat mai des la imperativ, uneori determinat prin «din ochii mei», «din fața mea», «dinaintea mea», «de aici») A se da la o parte, a pleca, a dispărea, a fugi. Lipsește din ochii mei și să nu te mai prind pe aici. DUMITRIU, N. 48. Lipsiți din fața mea! a răcnit iar măria-sa Kira. SADOVEANU, D. P. 111. Haiti! lipsește dinaintea mea și du-te unde-a dus surdul roata și mutul iapa. CREANGĂ, O. A. 151. Lipsiți amîndouă... Să nu vă mai văd. ALECSANDRI, T. I 363. 3. (Uneori construit cu dativul) A mai trebui ceva, a fi incomplet, a fi lipsă. Mai lipsesc cîteva scînduri la gard. ▭ Te dedeseră afară pentru niște bani ce lipseau. ALECSANDRI, T. I 381. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», conj. «(ca) să») Lucru ce-i lipse de a veni în desăvîrșită mulțămire, era că nu pute să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacile. DRĂGHICI, R. 100. ◊ Expr. Puțin (sau un fir de păr) lipsește (sau a lipsit) (ca) să (sau că)... = cît pe-aci, aproape să. Ridicase securea să-l lovească; un fir de păr a lipsit că nu i-a despicat tidva. MIRONESCU, S. A. 59. Îl socotiră nebun și puțin a lipsit să-l închidă. NEGRUZZI, S. I 203. Puțin lipsi ca să îi pedepsească. GORJAN, H. I 123. Asta (sau atîta) (îi) mai lipsește, se zice în fața unei surprize neplăcute. A-i lipsi (cuiva) o doagă v. doagă. 4. (Întrebuințat mai ales în construcții negative) A se da în lături (de la ceva), a ezita, a pregeta. Kir Teodor hangiul n-a lipsit să le spuie în amănunt istoria. SADOVEANU, Z. C. 312. Dacă aflu, nu voi lipsi să vă comunic îndată. CARAGIALE, O. VII 161. ♦ (Franțuzism învechit) A omite, a uita, a se sustrage (de la ceva). Am lipsi tuturor credințelor noastre cerînd o asemenea măsură. ODOBESCU, S. III 347. Mai întîi, nu lipsesc a cerceta despre întregimea sănătății matale și a copiilor. ALECSANDRI, T. I 133. II. Refl. (Mai ales urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dispensa de ceva, a se priva, a renunța. Nu-mi mai trebuie să-i mai întîlnesc; mă lipsesc. SADOVEANU, P. S. 30. Mă lipsesc de un așa odor. ISPIRESCU, L. 327. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce ați iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157. ♦ Tranz. (Urmat de obicei de determinări introduse prin prep. «de») A lua cuiva ceva necesar, a-l face să nu mai aibă ceva, a-l priva de ceva. Nu pot lipsi copiii de prezența mea. C. PETRESCU, C. V. 201. Moartea o lipsise și de tatăl său. NEGRUZZI, S. I 20. Nu mă lipsi de soru-ta. GORJAN, H. IV 176.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

VĂDUVĂ, văduve, adj. f. (Despre femei) Căreia i-a murit soțul sau care a divorțat și nu s-a recăsătorit. Eu holtei, mîndra văduvă, Dorul plînge în zori de ziuă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 104. ◊ (Substantivat) Deși călca spre treizeci și opt de ani, văduva Irimiei era încă frumoasă și părea tînără. SADOVEANU, O. VII 90. Ah, războiul blestemat Cîte văduve-a lăsat în durere și cîți prunci Au rămas orfani de-atunci. TOPÎRCEANU, M. 241. El lua paraua de nafură a văduvei și bucățica de pîine din gura orfanului. VLAHUȚĂ, O. AL. 218. ◊ Fig. Lipsit de ceva, liber, gol. Duzii bătrini de pe marginile drumului își scuturau ușor ramurile mai subțiri, văduve, învăluite de fîșii ușoare de aburi reci. DUMITRIU, B. F. 58. [Cuvintele] au rămas văduve de sens real. GHEREA, ST. CR. II 34. – Variantă; (regional) văduă (JARNÍK-BÎRSEANU, la CADE) adj. f.

VĂDUV, văduvi, adj. m. (Despre bărbați; adesea substantivat) Căruia i-a murit soția sau care a divorțat și nu s-a recăsătorit. Mă numesc Ion, Sînt văduv de o lună jumătate. Am copii și zece socri: cinci neveste-nmormîntate. EFTIMIU, Î. 18. Sînt văduv de vro zece ani. COȘBUC, P. I 230. ◊ Fig. Lipsit de ceva, liber, gol. În curînd scaunul Moldovei e văduv. DELAVRANCEA, A. 54. Tristele diminețe... Ne vor afla cu jale p-un văduv, pustiu pat? ALEXANDRESCU, M. 155.

VĂDUVI, văduvesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la persoane) A face să devină văduv, a lăsa văduv (sau văduvă). Pe copii ți-i faci orfani, Văduvești soția. NECULUȚĂ, Ț. D. 41. Îndărăt cu potera, Că-ți văduvesc cucoana. MAT. FOLK. 383. ◊ Refl. Copil mic mi-am sărăcit, Pe mine m-am văduvit? BIBICESCU, P. P. 345. ◊ Fig. A lăsa pe cineva singur, a lipsi de ceva. Curtea noastră-oi părăsi, Pe mama oi văduvi. BIBICESCU, P. P. 303. 2. Intranz. A rămîne, a deveni văduv (sau văduvă). Văduvind tinerica, Părinții ei o luară. PANN, P. V. II 84. Doamna ta să văduvească, Neamul tău să calicească. ALECSANDRI, P. P. 181. ♦ A trăi în văduvie, a duce viață de văduv. A lăsat.... la ceasul morții ei și cu jurămînt ca împăratul, soțul ei, să nu văduvească. ISPIRESCU, L. 306.

sușigat, -ă, sușigați, -te, adj. – (reg.; înv.) Lipsit (de ceva): „Casa noastră-i sus, la șatră / Și de multe-i sușigată; / Și de pâine, și de sare / Și de câte-s pe sub soare” (D. Pop, 1970: 176). – Din magh. szükséges „necesar” (Țiplea, 1906); din susig „lipsă” (< magh. szükség) (MDA) + suf. -at.

SUFERINȚĂ, suferințe, s. f. Durere fizică sau morală. Suferințele lui morale deveneau din ce în ce mai mari și mai vătămătoare sănătății lui. VLAHUȚĂ, O. AL. 90. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A fi în suferință = a-i lipsi cuiva ceva. Tomșa stătea bine în scaun, însă boierii erau în suferință și în mare nemulțămire. SADOVEANU, O. VII 118. – Pl. și: suferinți (SADOVEANU, B. 126, EMINESCU, O. I 192, TEODORESCU, P. P. 528).

DEPOSEDARE. Subst. Deposedare, luare, privare, privațiune (livr.), frustrare. Înstrăinare, confiscare, sechestrare, sechestru; poprire. Expropriere, dezmoștenire. Prădare, pradă, prădat, prădăciune (pop.), răpire, răpitură (rar), spoliere (livr.), spoliație (livr.), furt, furat, furătură (rar), furtișag, vămuială (fig.), vămuire (fig.), hoție, hoțomănie, hoțit (rar); jaf, jefuire, jefuit, jecuire, tîlhărie. Jecmăneală, dijmă, dijmuire, dijmuit, dijmuială (rar), despuiere, stoarcere (fig.), extorcare, extorsiune (rar), secătuire; exploatare. Sustragere, delapidare, deturnare, fraudă, fraudare, defraudare. Expropriator; exploatator; jefuitor, jacaș (reg.), jăpcan (rar), spoliator (livr.). Răpitor, prădător (rar), hoț, furător, fur (înv.), tîlhar, tîlhăroi (augm.). Delapidator, defraudator. Expropriat, dezmoștenit, exploatat. Adj. Frustrator, privativ (livr.), păgubitor, prădalnic, răpitor, furător (rar), jefuitor, exploatator. Hoțesc, tîlhăresc. Expropriat, dezmoștenit, despuiat, jefuit, prădat, păgubit, defraudat, înstrăinat; exploatat. Vb. A deposeda, a lua (cuiva ceva), a lipsi (pe cineva de ceva), a priva (livr.), a spolia (livr.), a frustra; a înstrăina, a frauda, a delapida, a sustrage, a deturna. A dezmoșteni, a expropria. A confisca, a sechestra, a pune sechestru, a popri. A prăda, a răpi, a fura, a vămui (fig.), a jefui, a jecmăni, a sărăci, a despuia, a extorca, a dijmui (peior.), a stoarce (fig.), a dezbrăca (fig.), a lăsa gol (pușcă), a lua și cămașa (de pe cineva), a lăsa pe cineva brebenel; a stoarce pe cineva de bani, a lăsa pe cineva lefter; a ruina (fig.), a aduce (a duce, a lăsa) pe cineva la sapă de lemn, a lăsa (pe cineva) sărac lipit pămîntului; a lua cu japca, a-i lua cuiva (și) bucățica de la gură, a scoate pe cineva în capăt, a-i lua (a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră, a lăsa pe cineva scîndură (ca scîndura), a-i lua cuiva pielea (șapte, nouă piei), a suge pe cineva pînă la măduvă, a lăsa muritor de foame, a lăsa pe cineva pe drumuri (în brațele mizeriei). A ajunge sărac, a rămîne fără nimic, a ajunge la lulele, a rămîne numai cu pielea, a rămîne cu ața mămăligii, a rămîne de dîrvală, a rămîne pe drumuri, a nu avea unde să-și pună capul, a ajunge la sapă de lemn. V. asuprire, hoție, sărăcie.

discolipsi [At: (a. 1792) GÁLDI, M. PHAN. 173 / V: ~lefsi, ~lepsi, ~lesi, ~levsi, ~ifsi, ~isi / Pzi: ~sesc / E: ngr δύσκολεύω] (Grî) 1 vt (C.i. oameni) A lipsi de ceva. 2 vr (D. oameni) A se opune. 3 vt A face dificultăți cuiva Si: a încurca, a stânjeni. 4 vr (D. oameni) A avea greutăți, dificultăți. 5 vr A fi încurcat, stânjenit.

dispensare sf [At: DEX / Pl: ~sări / E: dispensa] 1 Scutire de o obligație, de o îndatorire. 2 Lipsire de ceva. 3 (Rar) Renunțare la ceva.

făli² vi [At: CADE / Pzi: ~lesc / E: ger fehlen] (Ban) 1 A lipsi cuiva ceva. 2 A avea un defect.

goli [At: MOXA, 392/35 / Pzi: golesc / E: gol¹] 1-2 vtr (Înv) A (se) dezbrăca de tot. 3 vt (Înv; spc) A dezbrăca părți intime ale corpului. 4 vr (Fam; d. ființe) A evacua fecalele sau urina din organism. 5 vt (Înv; d. arme) A scoate din teacă. 6 vt A scoate sau a consuma întregul conținut dintr-un recipient, spațiu etc. Si: a deșerta. 7 vi (Înv; îlv) A ~ (tot) sacul A mărturisi (tot). 8 vrp (D. recipiente) A rămâne fără conținut. 9 vrp (Fig; d. spații) A rămâne fără ființe. 10 vt A bea tot conținutul dintr-un recipient. 11 vt(a) (Îvr; complinit de avere, bani etc.) A jefui. 12 vi (Îvr) A fi lipsit (de ceva). 13 vt (Fig) A rămâne fără gânduri, sentimente.

golire sf [At: LTR / Pl: ~ri / E: goli] 1 Dezbrăcare. 2 Dezbrăcare a unor părți intime ale corpului Si: golit¹ (2). 3 (Fam) Evacuare a fecalelor sau a urinei din organism Si: golit¹ (3). 4 Scoatere a unei arme din teacă Si: golit¹ (4). 5 Scoatere a conținutului dintr-un recipient Si: golit¹ (5). 6 Rămânere fără conținut Si: golit¹ (6). 7 Consumare a întregului conținut dintr-un recipient Si: golit¹ (7). 8 (Îvr) Jefuire. 9 (Îvr) Lipsire de ceva Si: golit¹ (9). 10 (Fig) Stare în care omul rămâne fără gânduri, sentimente Si: (rar) golit¹ (10). 11 (Ccr; teh) Dispozitiv alcătuit dintr-o conductă cu robinet, folosit la evacuarea apei dintr-o instalație.

golit², ~ă a [At: ALECSANDRI, P. / Pl: ~iți, ~e / E: goli] 1 (D. oameni) Dezbrăcat. 2 (Înv; fig) Jefuit. 3 Lipsit (de ceva). 4 (D. sabie) Scos din teacă. 5 (D. recipiente) Deșertat. 6 (Fig) Rămas fără gânduri, sentimente.

lehamite sfi [At: ALECSANDRI, T. ~8 / V: ~me~, (reg) dih~, lih~ / E: bg лиха ми ти „mi-e silă”] 1 Oboseală. 2 Plictiseală. 3 Dezgust față de ceva sau de cineva. 4 (Îe) A-i fi ~, a i se face ~ (de ceva sau de cineva) A-i fi silă. 5 (Îae) A fi sătul de ceva sau de cineva. 6 (Îae) A se lipsi de ceva sau de cineva.

lehăi² [At: KLEIN, D. 230 / Pzi: ~esc, (înv) lihăi / E: nct] (Îdt) 1 vt A priva pe cineva de ceva. 2 vt A jefui. 3 vt A despuia. 4 vr A se lipsi de ceva. 5 vr A renunța la ceva.

înstrăinat², ~ă a [At: CORESI, EV. 481/32 / V: ~rei~, ~rii~, ~ri~ / Pl: ~ați, ~e / E: înstrăina] 1 Care a devenit străin. 2 Care a fost trimis departe de casă la studii. 3 Silit să plece de undeva. 4 Care și-a părăsit familia, locul nașterii, reședința, stabilindu-se în altă parte. 5 Care s-a îndepărtat de caracterul național. 6 Care petrece în loc străin. 7 Prefăcut. 8 Care a ajuns pe mâna altcuiva decât a posesorului inițial. 9 (Fig) Lipsit de ceva. 10 Pierdut. 11 Sustras. 12 (Fig) îndepărtat sufletește de ceva sau cineva. 13 Care a pierdut afecțiunea cuiva.

întinde [At: COD. VOR. 73/5 / Pzi: întind / E: ml intendo, -ere] 1-2 vti A desfășura, trăgând de unul sau de ambele capete, un lucru care era strâns, încolăcit, înfășurat Cf struni. 3 vt A ~ coarda A împinge lucrurile la extrem. 4 vt (Îe) A ~ (cuiva) o cursă (sau lațul, un laț) A pregăti o cursă, un laț pentru a prinde un animal. 5 vt (Fig; îae) A pregăti cuiva o înșelătorie. 6 vt (Îe) A ~ undița A lăsa undița la apă. 7 vt (Fig; îae) A momi. 8 vt (Fig; îae) A înșela. 9 vr A se încorda. 10 vi (Îe) A ~ la jug A munci din greu. 11-12 vr (D. obiecte de îmbrăcăminte) A se lungi sau lărgi, deformându-se. 13 vr (D. unele lichide) A curge ca o dâră vâscoasă din cauza alterării. 14 vt A lungi un lucru elastic, trăgând de ambele capete. 15 vt A îndrepta mâna, brațul într-o direcție oarecare. 16 vt (Îe) A ~ mâna (sau o mână) A indica ceva orientând brațul în acea direcție. 17 vt (Fig; îae) A cerși. 18 vt (Îe) A ~ (cuiva) mâna (sau mâinile) A-i strânge cuiva mâna în semn de recunoștință. 19 vt (Fig; îae) A veni în ajutorul cuiva. 20 vt (Îe) A ~ cuiva mână de ajutor (sau mână bună) A ajuta pe cineva. 21 vt (D. cal; îe) A ~ (înainte) A-și îndrepta urechile înainte. 22 vt A oferi ceva cuiva. 23 vt (înv; fig; udp „către”) A îndrepta. 24 vt (C. i. o armă) A ochi. 25 vi A porni la drum. 26 vi (D. păsări) A zbura. 27 vt (Îe) A ~ pasul A merge cu pași mari și grăbiți. 28 vi (Îe) A o ~ (la drum) A pleca repede la drum. 29 vi (Fig; îae) A o șterge. 30 vi (Îe) A o ~ (la fugă) A o lua la fugă. 31 vr A se destinde alungindu-și încheieturile membrelor pentru a se relaxa Cf a se dezmorți. 32 vr A se înălța în vârful picioarelor ridicând brațele pentru a atinge un lucru așezat mai sus decât nivelul corpului. 33 vr (Înv; fig; udp „către”, „spre”) A râvni la ceva. 34 vr (Îe) A se ~ după ceva A fi lipsit de ceva. 35 vr (Îae) A avea mare nevoie de ceva fără a avea însă mijloacele necesare pentru a-l obține. 36 vr (Fig) A se încumeta. 37 vr (Fig) A se obrăznici. 38 vr (Îe) A se ~ la cașcaval A avea prea multe pretenții. 39 vr (Fig; îae) A deveni obraznic, necuviincios. 40 vr (Îe) A se ~ mai mult decât îi e plapuma A se lansa în acțiuni sau cheltuieli care îi depășesc posibilitățile. 41 vr (Îe) A se ~ cu cineva A avea relații sexuale cu cineva. 42 vt A culca pe cineva la pământ Si: a doborî. 43 vt (Înv; c. i. o ființă) A trage de corpul cuiva, chinuindu-l cu aparatele de tortură. 44 vt (Înv; îe) A ~ pedeapsa asupra cuiva A pedepsi pe cineva. 45 vt (Fig) A trage din toate părțile de cineva Si: a hărțui. 46 vt (Îe) A ~ (pe cineva) de mânecă A se ține scai de cineva. 47 vt (Îae) A ruga insistent pe cineva. 48 vr (D. un loc, o clădire) A se prelungi într-o direcție. 49 vr (Fig) A se prelungi în timp Si: a dăinui, a dura. 50 vr A rămâne neschimbat Si: a dăinui. 51-52 vtr A (se) extinde. 53-54 vtr A (se) prelungi în spațiu. 55 vr A insista. 56 vr A face digresiuni. 57 vr (Îe) A se ~ cu vorba sau la vorbă (la sfat, la cuvinte) sau a ~ vorba A prelungi discuția, vorbind mai mult decât trebuie. 58 vr (Îae) A se întinde la taifas. 59 vt A desfășura pe toată lungimea suprafața unui obiect strâns, împăturit. 60 vt (Îe) A ~ rufele Apune rufele la uscat pe o frânghie. 61 vt (Îe) A ~ cortul A instala un cort. 62 vt (C. i. un aluat, o pastă etc.) A da formă de foaie, prin subțiere. 63 vt A pregăti războiul de țesut. 64 vt (Îe) A ~ cărțile A desfășura cărțile de joc pe masă pentru a ghici. 65 vt A expune marfa pentru vânzare Cf etala. 66 vt A împrăștia lucruri să se usuce. 67 vt (Îe) A ~ masa sau masă (mare) A pune masa. 68 vt (Îae) A da o masă pentru mulți oaspeți. 69 vt (Reg; îe) A ~ praznic A da mâncare de pomană pentru morți. 70 vt A pune un strat de grăsime, alifie, marmeladă etc. pe suprafața a ceva 71 vr (Îe) A se ~ ca o pomană țigănească A se extinde pe un spațiu mai mare decât ar fi necesar. 72 vr (Îae) A dura prea mult timp. 73 vt (Îe) A ~ hora A forma o horă. 74 vr (D. suprafețe, teritorii) A ajunge până la... Si: a se delimita. 75 vt (D. plante) A se răspândi. 76 vt (Fig) A spori o putere, o stăpânire etc. 77 vr (D. idei, zvonuri) A se răspândi. 78 vr (D. epidemii) A se extinde. 79 vr (D. boli de piele) A acoperi o suprafață tot mai mare a corpului. 80 vr (Înv; d. oameni) A depăși o anumită limită. 81-82 vr (Jur; înv) A avea (autoritate sau) competență asupra... 83 vr (D. mișcări sociale) A lua proporții Si: a se dezvolta. 84 vi (Înv; îe) A ~ cu privirea A putea vedea până la o anumită distanță. 85 vr (D. râs, căscat) A trece de la unul la altul Si: a se molipsi. 86 vr A insista, a stârnii asupra...

nevoiaș, ~ă a [At: N. TEST. (1648), 257^r/6 / Pl: ~i, ~e / E: nevoie + -aș] 1 Care este lipsit de posibilități materiale. 2 Care nu are nici cele necesare traiului Si: sărman, sărac, (îvp) neavut (3), (îvr) mesericos, (reg) pământit. 3 (Pex) Nenorocit (2). 4 (Rar; udp „de”) Care este lipsit de ceva. 5 (Pop) Lipsit de putere Si: slab. 6 (Pop) Incapabil de a face ceva bun Si: becisnic. 7 (Rar) Pipernicit. 8 (Înv) Care creează dificultăți, griji Si: buclucaș.

pic¹ [At: PSALT. 140 / V: (înv) picură sf, (reg) picure sm / Pl: ~uri, (reg) ~ure / E: fo, cf alb pikë] 1 i (Are) Onomatopee care imită sunetul produs de căderea în picături a unui lichid pe un obiect dur. 2 i (Reg; îe) A-i cădea cuiva ~ A-i fi drag, a se îndrăgosti brusc de cineva. 3 i (Rar) Onomatopee care imită zgomotul produs de ciocul păsărilor când ciugulesc. 4 sn (Udp „de”) Picătură (1). 5 sn (Îe) A fi sau a se face ~ de apă (sau de nădușeală) A fi foarte asudat. 6 sn (Pex; Trs; Mun) Ploaie rece. 7 sn (Pex; reg) Vreme ploioasă și friguroasă. 8 sn (Precedat de nc „un”; udp „de”) Cantitate foarte mică din ceva. 9 sn Măsură foarte mică. 10 sn Durată foarte mică. 11 sn (Îlav) Fără (un sau nici un) ~ de... Care este cu totul lipsit de ceva. 12 sn (Îlav) Un ~ Puțin. 13 sn (Îcn; îlav) Nici un ~ sau (nici) ~ de... Deloc. 14 sn Cârlig de smuls paie. 15 sn ~ cu (sau de, reg, după) ~ Puțin câte puțin. 16 sn (Îal) Încetul cu încetul. 17 sn (Reg; lpl) Medicament administrat sub formă de picături.

priva vtr [At: CALENDARIU (1794), 37/29 / Pzi: ~vez / E: fr priver, lat privare] (Liv) 1-4 A (se) lipsi (de un avantaj sau) de un drept care i se cuvine. 5-6 A (se) lipsi de ceva necesar.

trăsnet sn [At: N. COSTIN, L. 160 / V: (îrg) ~nit, tresnăt, tres~, tresnit, tros~, (reg) ~ăjn~, trenit / S și: (îvp) ~ăzn~ / Pl: ~e / E: trăsni¹ + -et] 1 Descărcare electrică în atmosferă, însoțită de o lumină vie și de un zgomot puternic, care are loc între doi nori sau între un nor și pământ ori obiecte de pe pământ, de obicei mai proeminente Si: (rar) tunet (3), (înv) tunat¹, (reg) pară¹, trăsnit¹ (2), trăsnitură¹. 2 (Pfm; îe) A rămâne ca lovit de ~ A încremeni (de spaimă, de uimire etc.). 3 (Pfm; d. întâmplări (nefaste); îe) A veni ca o lovitură de ~ A veni pe neașteptate. 4 (Îs) Lovitură de ~ Întâmplare (nefericită, dezastruoasă) venită pe neașteptate. 5 (Reg; îe) A da (sau lăsa) ceva în ~ A se lipsi de ceva. 6 Zgomot puternic (produs îndeosebi de o armă de foc) Si: bubuitură, detunătură, (reg) trăsnit¹ (3).

trunchi¹ ain [At: ȘINCAI, HR. I, 207/14 / E: lat truncus] (Îvr) Lipsit de ceva.

țară sf [At: PSALT. HUR. 75^r/4 / V: (înv) țea~ (Pl: țeri, țere) / Pl: țări, (înv) țari, (reg; art) țărele, țarele / G-D: (înv) țăriei / E: ml terra] 1 (Îrg) Suprafața globului pământesc Si: pământ. 2 (Îrg; prc) Uscat. 3 (Înv) Țarină¹ (1). 4 (Înv) Sol³ (1). 5 Porțiune relativ omogenă din cuprinsul învelișului geografic, căreia îi sunt specifice anumite caracteristici (etnice, etnografice, de relief, de climă, ape, resurse economice etc.) Si: regiune, ținut¹ (20), zonă, (înv) oblastie. 6 Întindere de pământ (delimitată) pe care se exercită o anumită autoritate Si: teritoriu. 7 Denumire generică a unor regiuni în care s-a păstrat multă vreme organizarea social-politică dezvoltată din instituția obștii sătești Si: ocol. 8 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc munte, deal) Șes. 9 (În graiul locuitorilor de la munte; îoc pădure, codru) Loc deschis. 10 (În graiul ciobanilor) Locul unde ciobanii de la munte își au casele, familiile și gospodăriile lor stabile. 11 Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat. 12 (Pex) Stat. 13 (Îvp; art) Parte componentă în denumirea unor state sau ținuturi ~ra Ardealului, ~ra de Sus. 14 Provincie în vechea organizare politică și administrativă a României. 15 (În basme; îs) ~ra nimănui Țară (11) fără stăpân. 16 (Îas) Spațiu, neocupat de armate, între două fronturi de luptă. 17 (Srg) Drum de ~ sau drumul țării Șosea națională. 18 (Îs) ~ra lui Cremene (sau a lui Han-Tătar, a lui Papură-Vodă) Loc fără stăpân, unde fiecare face ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. 19 (Îs) ~ra lui Papură-Vodă Loc în care e sărăcie mare. 20 (Îs) ~ra lui Papuc Loc în care domnește hoția și jaful. 21 (Îe) ~ra e largă! Ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. 22 (Îe) La colț (sau la capăt) de ~ și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de ~ Într-un loc prielnic, comod și ferit de primejdii. 23 (Îe) Peste nouă (sau șapte) mări (și) peste nouă (sau șapte) țări Foarte departe. 24 (Îe) A pune ~ra la cale A conduce o țară. 25 (Pex; îae) A îndruma o afacere. 26 (Gmț; îae) A discuta o chestiune importantă (de ordin politic) fără a avea competența necesară. 27 (Gmț; pex; îae) A sporovăi. 28 (Îe) A ajunge (sau a se face, a rămâne) de poveste în ~ A i se duce cuiva vestea Si: a ajunge de pomină. 29 (Îe) A plăti (cât) un colț (sau, reg un corn) de ~ A valora foarte mult. 30 (Fam; îe) Te joci cu ~ra-n bumbi? Formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci când subestimează o persoană sau o problemă. 31 (Îe) A nu mai avea ~ cu (cineva) A nu mai avea trai liniștit cu cineva. 32 (Îe) A sta prost (sau rău) cu ~ra A nu avea bani. 33 (Pop; îe) A se duce (sau a pleca)-n ~ (sau în țări, în lume și în țări) A se duce în lumea largă. 34 (Îe) A cutreiera ~ra în lung și-n lat A călători foarte mult. 35 (Reg; îc) ~-lungă Persoană care se ocupă de mai multe lucruri deodată și nu termină nici unul. 36 (Îe) Atâta pagubă în ~ra Moldovei Se zice pentru a arăta că ceva este lipsit de importanță. 37 (Reg) Nume dat României înainte de primul război mondial de către românii din Transilvania. 38 (Înv) Așezare statornică întemeiată într-o regiune nelocuită. 39 (Adesea determinat printr-un aps) Locul în care s-a născut sau trăiește cineva Si: patrie, (îvp) moșie¹. 40 (Îs) ~ mamă (sau mumă) Țara din care s-a desprins o altă țară (o provincie etc.), care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, de cultură etc. Si: patrie mamă. 41 (d. oameni, animale, bunuri etc. înv; îla) De ~ Indigen. 42 (Bot; reg; îs) Bostan (sau lobeniță) de ~ Dovleac (Cucurbita pepo). 43 (Bot; reg; îas) Dovleac (Cucurbita maxima). 44 (Îs) Pere de ~ Nume dat unei varietăți de pere nedefinite mai îndeaproape. 45 (Îs) Prune de ~ Nume dat unei varietăți de prune nedefinite mai îndeaproape. 46 Locuitorii unei țări (11) Si: popor, (îvp) norod¹, obște. 47 (Pex) Mulțime de oameni Si: lume. 48 (Îe) A afla târgul și ~ra A afla toată lumea. 49 (Îe) A se pune cu ~ra A intra în conflict cu toată lumea. 50 (Trs) Felul de a fi al unui om. 51 (Îe) Nu e ~ caldă Se spune despre un om care nu e vrednic de încredere. 52 (Fam) Termen cu care cineva se adresează unei persoane. 53 (Înv) Țărănime. 54 (Înv) Armată alcătuită din țărani. 55 (Înv; pex; csc) Oșteni proveniți din țărani. 56-57 (Îoc de oraș; îljv) De sau (de la) ~ Care trăiește sau care se află la sat. 58-59 (Îal) Specific satului. 60 (Îs) Drum de ~ Cale de importanță locală care leagă mai multe comune sau sate. 61 (Îla) (De) la ~ (De) la sat. 62 (Reg; îcs) De-a ~a Numele unui joc de copii, ce se desfășoară între două grupuri ai căror participanți, așezați în două șiruri față în față, se țin strâns de mână, membrii fiecărui grup încercând, pe rând, să rupă lanțul advers pentru a câștiga prizonieri în favoarea propriului grup. 63 (Reg; îacs) Șotron. 64 Locul unde stă fiecare jucător din echipa „la bătaie” la jocul de oină. 65 (art) Melodie după care se execută țara. 66 (art) Joc de brâu nedefinit mai îndeaproape. corectat(ă)