VEST s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus estului; p. ext. Loc pe orizont, regiune unde apune soarele; apus. ♦ Nume generic dat unui loc, unei regiuni, unui stat așezat spre apus (în special nume dat statelor din apusul Europei și din America de Nord); apus, occident. ◊ (Adjectival) Statele vest-europene – Din germ. West.

ASFINȚIT, asfințituri, s. n. 1. Faptul de a asfinți; asfințire. ♦ Fig. Declin, decădere. 2. Timpul, momentul când apune soarele. 3. Locul unde asfințește soarele. – V. asfinți.

APUS¹, apusuri, s. n. 1. Trecere a unui astru sub orizont; priveliște oferită de soare când apune. 2. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus răsăritului; vest; p. ext. loc pe orizont, regiune, țară situată spre acest punct cardinal. 3. Timp al zilei când apune soarele; asfințit. 4. Fig. Declin, decădere, dispariție. – V. apune.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -lis.

SOARE-APUNE s. v. apus, asfințit, vest.

VEST s. 1. apus, asfințit, (înv. și pop.) sfințit, (pop.) scăpătat, soare-apune, (înv. și reg.) scapăt, (reg.) scăpătiș. (Se îndreaptă către ~; punctul cardinal numit ~.) 2. v. occident.

soare-apune s. m. invar.

APUS² ~uri n. 1) v. A APUNE. 2) Timpul zilei când apune Soarele; asfințit. 3) Parte a orizontului; vest; asfințit. 4) Punct cardinal care corespunde acestei părți a orizontului; asfințit; vest. 5) Spațiu geografic situat în această parte a orizontului; asfințit; vest; occident. 6) fig. Sfârșitul a ceva (al vieții, al unei activități etc.). /v. a apune

ASFINȚIT n. 1) v. A ASFINȚI. 2) Parte a orizontului unde apune Soarele; apus; vest. 3) Timpul zilei când apune Soarele; apus. 4) fig. Partea cu care se termină sau se încheie ceva; declin; sfârșit. 5) Punct cardinal care corespunde acestei părți a orizontului; apus; vest; occident. 6) Spațiu geografic situat în această parte a orizontului; apus; vest; occident. /v. a asfinți

OCCIDENT n. 1) Punct cardinal situat spre soare-apune; vest; apus. 2) Spațiu geografic situat spre soare-apune (în special, Europa de Vest); apus; vest. /<fr. occident, lat. occidens, ~ntis

VEST n. la sing. (în opoziție cu est) 1) Parte a orizontului unde apune Soarele; apus; asfințit. 2) Punct cardinal care corespunde acestei părți a orizontului; apus; asfințit; occident. 3) Spațiu geografic situat în această parte a orizontului; asfințit; apus; occident. /< ger. West[en]

apune (apun, apus), vb. – 1. (Despre soare și aștri) A asfinți, a scăpăta. – 2. A decădea, a fi în declin. – 3. A pieri, a muri. – Mr. apun. Lat. appōnĕre „a împreuna” (Șeineanu, Semasiol., 181; Pușcariu 104; Candrea-Dens., 1462; REW 551; DAR); cf., cu alte sensuri, it. apporre, v. prov. apondre, v. sp. aponer, port. apôr. Semantismul rom. se explică printr-o fază intermediară „a (se) pune sub” sau „a coborî”, care se mai păstrează în mr. (casă apusă „casă joasă”). Sensul primitiv s-a conservat în gal. din Lubián apor „a înjuga boii”. Pentru uzul rom., rom. preferă vb. simplu, cf. it. ponente, sp. poniente, ponerse el sol, port. poente. Der. apus, s. n. (asfințit de soare; occident); apusean, adj. (occidental). Expresia soare apune a trecut în ngr. σορουπώνει „noaptea cade”, cf. alb. serpont „crepuscul” (Meyer 381).

soare (-ori), s. m. – Corpul ceresc principal al planetei noastre. – Mr. soare, megl. soari, istr. sǫre. Lat. sōlem (Pușcariu 1601; REW 8059), cf. vegl. saul, it. sole, v. prov., cat., sp., port. sol. – Comp. soare-apune, s. n. (occident, vest); soare-răsare, s. n. (răsărit); soare-scapătă, s. n. (apus); soaresec (var. soare’n cap), s. n. (insolație); soarea-soarelui, s. f. (plantă, Helianthus annuus), deformație de la florea-soarelui, contaminată cu sora-soarelui. Der. sorean, s. m. (obleț, Alburnus lucidus); soreață, s. f. (obleț); sori, vb. (a încălzi, a expune la soare); asori, vb. refl. (Maram., a se expune la soare), dintr-o expresie adv. a soare (DAR); însorit, adj. (cu soare, luminos); sorin, adj. (însorit); solar, adj., din fr. solaire. Din rom. soare-apune provin în ngr. σουρουπώνει, σουρούπωσε „soarele apune” (Meyer, Neugr. St., II, 78), σουρουπώνω „a-l prinde noaptea”, σουρούπωμα „crepuscul”.

APUS¹, apusuri, s. n. 1. Trecere a unui astru sub orizont; priveliște oferită de soare cînd apune. 2. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus răsăritului și aflat la 90° de punctul sud (în direcția mișcării acelor unui ceasornic); p. ext. loc pe orizont, regiune unde apune soarele; vest. ♦ Nume generic dat statelor din vestul Europei și din America; Occident. 3. Timp al zilei cînd apune soarele; asfințit. ♦ Fig. Declin, decădere. – V. apune.

ASFINȚIT s. n. 1. Faptul de a asfinți; timpul cînd apune soarele. ♦ Fig. Declin, sfîrșit. 2. Loc unde asfințește soarele; apus, vest.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. și tranz. A (se) pune pe un scaun, pe pămînt etc. pentru a ședea. ◊ Expr. (Refl.) A se așeza la masă = a lua loc la masă pentru a mînca. A se așeza în pat = a se întinde în pat; a se culca. ♦ Refl. A poposi. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune (EMINESCU). ♦ Refl. (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva pentru a se odihni. ♦ Refl. A se depune. S-așază bruma peste vii (EMINESCU). ♦ Refl. (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. 2. Refl. Fig. A se potoli, a se liniști. 3. Refl. Fig. A se produce cu putere, a se manifesta cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat (SADOVEANU). ♦ Expr. A se așeza la lucru = a se apuca de treabă. 4. Refl. A se stabili într-o localitate, într-un loc. Am venit să mă așez aici, la București (CARAGIALE). 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună; a căpătui. ♦ A instala pe cineva într-o funcție. ◊ Expr. (Înv.) A așeza (pe cineva) în scaun (sau la domnie) = a întrona (pe cineva). II. Tranz. 1. A potrivi; a face, a dura. 2. (Rar) A înfățișa un fapt istoric într-o anumită lumină. Să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul (ARHIVA R). 3. (Înv.) A dispune, a decreta, a hotărî; a institui, a statornici, a fixa. III. 1. Tranz. și refl. A (se) pune într-o anumită ordine; a (se) rîndui, a (se) aranja. 2. Intranz. (Pop.) A pune la cale; a proiecta, a plănui. – Lat. *assediare.

MAGHREB (MAGHRIB) (cuv. arab „Soare-Apune”), nume dat din Evul Mediu, de geografii și istoricii arabi, regiunii din N-V Africii (Maroc, Algeria, Tunisia și uneori Libia).

previzionare s. f. Întocmirea de previziuni ◊ „Ceea ce deosebește această clădire de celelalte edificii de pe bulevardul «Soare Apune» din Hollywood este firma de neon agățată deasupra intrării: «Studioul de previzionare a reclamelor», proprietate a Companiei de studiere a reacțiilor publicului.” Sc. 19 I 74 p. 6 (din previziona; DN3)

*absolút, -ă adj. (lat. absolutus, dezlegat). Necondiționat, fără restricțiuni, dezlegat de ori-ce contingență: adevăr absolut. Perfect, deplin: întuneric absolut. Independent, suveran (care „taie și spînzură” fără să i se poată cere socoteală): împărat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (orĭ pedagog) absolut, teolog (orĭ pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu și-a luat încă titlu (expresiune ridiculizată în vechiu regat). Gram. Genitiv orĭ ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozițiunea principală adică nu se raportă la nici un cuvînt al eĭ și în care subiectu era înlocuit c’un participiŭ orĭ c’un adjectiv atributiv orĭ c’un nume predicativ în cazu genitiv la Grecĭ orĭ ablativ la Romani: sole cadente, pe cînd apune soarele; Cicerone consule, pe cînd era (orĭ fiind) Cicerone consul. S. n., pl. urĭ. Lucru necondiționat: adevăratu absolut e Dumnezeŭ. Adv. În mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea îl stăpînea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neapărat, negreșit, numai de cît: trebuĭe absolut să plec.

apún, apús, a apúne v. intr. (lat. appónere; it. apporre, pv. apondre, vsp. aponer, pg. appôr. V. pun). Dispar supt orizont (vorbind despre astre): soarele apune. Fig. Decad, scad, dispar: cîte gloriĭ apuse!

apús n., pl. e. Apunere, disparițiune: apusu viețiĭ. Occident, vest: corabia merge spre apus. Punctu cardinal (regiunea) spre care apune soarele (occidentu, vestu): corabia merge spre apus. Țările din partea spre care apune soarele: ce a scos din voĭ Apusu cînd nimic nu e de scos (Em.)?

asfințésc și (maĭ rar) sfințésc v. intr. (infl. de sfînt, dar derivat de la vsl. svĭetiti, a străluci, a lumina [de unde vine și sfetesc], svitati, osvitati, a străluci; sîrb. svitati, osvitati, a răsări, a se lumina de ziŭă. Înț. de „a răsări” s’a transmis celuĭ de „a apune” așa cum crepuscul se zice și despre dimineață, și despre seară. Asfințesc l-a luat pe a din apun). Apun: soarele asfințește.

SOARE (lat. solem) s. m. 1. (Cu valoare de nume propriu) Astrul central al sistemului nostru planetar în jurul căruia gravitează planetele, asteroizii cometele. Astru cu lumină proprie face parte din categoria stelelor; energia sa, de proveniență termonucleară (prin transformarea hidrogenului în heliu), este radiată sub formă de lumină sau de alte radiații. O fracțiune a acestei energii (a doua miliarda parte) ajunge și pe Pământ, constituind principala sursă de energie primară, fără de care viața nu ar fi posibilă. Masa S. este de c. 2 x 10⁸⁰ kg, iar diametrul de 1.392.000 km; temperatura sa este de c. 6.000 K, la suprafață, și de c. 15.000.000 K, în centru. Perioada de rotație (sinodică) a S. este de 25,4 zile la Ecuator, crescând spre poli. Depărtarea medie a Pământului față de S. este de 149.600.000 km, lumina străbătând această distanță în 8 min. și 18 s. V. fotosferă, cromosferă, coroană solară, activitate solară. ◊ Expr. A fi rupt din Soare = a fi deosebit de frumos. A vorbi (sau a spune) cânte-n lună și Soare = a vorbi vrute și nevrute, a sporovăi. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit, est; soare-apune (sau scapătă) = apus, vest. ♦ Lumina și căldura venită de la Soare. ♦ Loc. Cu Soare = cât este ziuă, pe lumină. 2. Nume dat oricărui corp ceresc care are lumină proprie și care poate constitui centrul unui sistem planetar.

MARQUINA, Eduardo (1879-1946), scriitor spaniol. Teatru neoromantic în versuri, de inspirație istorică și națională („Fiicele Cidului”, „În Flandra a apus soarele”); drame rurale („Schitul, izvorul și râul”), comedii sentimentale („Când vor înflori trandafirii”). Lirică bucolică („Ode”, „Egloge”) și pe teme istorice („Elegii”, „Pământuri ale Spaniei”).

*occidént n., pl. e (lat. óccidens, -éntis, d. óc-cido, -cidere, a apune, d. cádo, cádere, a cădea). Apus, vest, locu unde apune soarele. Țările din apusu Româniiĭ, maĭ ales Francia. V. orient.

orb, oárbă adj. (lat. ŏrbus, orfan, pop. „orb”, rudă cu vgr. orphós, orfan; it. orbo, pv. vfr. cat. orb, orb. V. orfan). Lipsit de vedere, care are amîndoĭ ochiĭ stricațĭ. În care nu se vede nimica, foarte întunecat: noapte oarbă. Fig. Lipsit de judecată din cauza pasiuniĭ: furia te face orb, ĭubire oarbă. Supunere oarbă, supunere absolută. Cartușe oarbe, cartușe fără gloanțe. Felinar orb, care luminează numaĭ înainte lăsînd în întuneric pe cel ce-l poartă. Baba oarba, un joc copilăresc în care unu se leagă la ochĭ și vrea să-ĭ prindă pe ceĭ-lalțĭ, care se’nvîrtesc pe lîngă el. S. n. fără pl. Orbu găinilor, slăbirea vederiĭ așa în cît nu maĭ vezĭ după apusu soarelui (după culcatu găinilor). Adv. Ninge orb, cade o zăpadă așa de deasă în cît nu se maĭ vede departe. V. chĭor.

soare-apune (pop.) s. m.

asfințit n. 1. apus: soarele acum cu mărire se pleacă cătr’ asfințit NEGR.; 2. fig. disparițiune treptată: privește fără spaimă l’al vieții asfințit AL.

soáre-apúne n. fără pl. Pop. Rar. Apus, vest.

soare-apune n. apus: a cutreera țara dela soare-răsare la soare-apune.

soare-scapătă n. soare apune: apucând spre soare-scapătă ISP.

VEST s. n. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus estului; p. ext. loc pe orizont, regiune unde apune Soarele; apus. ♦ Nume generic dat unui loc, unei regiuni, unui stat așezat spre apus (în special nume dat statelor din Apusul Europei și din America de Nord); Apus, Occident. ◊ (Adjectival) Statele vest-europene. – Din germ. West.

APUS¹, apusuri, s. n. 1. Trecere a unui astru sub orizont; priveliște oferită de Soare când apune. 2. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus răsăritului, vest; p. ext. loc pe orizont, regiune, țară situată spre acest punct cardinal, Occident, Vest. 3. Timp al zilei când apune Soarele; asfințit. 4. Fig. Declin, decădere, dispariție. – V. apune.

ASFINȚIT, asfințituri, s. n. 1. Faptul de a asfinți; asfințire. ♦ Fig. Declin, decădere. 2. Timpul, momentul când apune Soarele. 3. Locul unde asfințește Soarele. – V. asfinți.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare Soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune Soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -is.

APUNE, apun, vb. III. Intranz. (Despre soare, lună, stele, în opoziție cu răsări) 1. A înclina spre apus, a dispărea sub orizont; a asfinți, a scăpăta. În fața noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. 426. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. Cine are dor pe lume Știe luna cînd apune. ȘEZ. III 60. 2. Fig. A fi în declin, a decădea; a dispărea, a pieri; (despre oameni) a muri. De voi apune, Una doar mă rog: Fulger să-ncunune Creștetu-mi cu foc. BENIUC, V. 58. Tudor Vladimirescu... apusese între Golești și Tîrgoviște, în zarea însîngerată a trădării. GALACTION, O. I 275. ◊ Expr. A-i apune (cuiva) steaua = a i se termina epoca de glorie, a decădea; a pieri.

APUS¹, apusuri, s. n. (În opoziție cu răsărit) 1. Faptul de a apune; trecerea unui astru sub orizont; apunere. Apus de soare. ◊ Ziua de 1 Mai fusese frumoasă pînă la apusul soarelui, dar de aci înainte cerul se întunecă. BOLINTINEANU, O. 413. ◊ Fig. Încă mi-aduc aminte de groaza ce simțeam, Cînd la apusul zilei scheletul lor [al ruinelor] priveam. ALEXANDRESCU, P. 149. ♦ Priveliște oferită de soare cînd apune. O fîșie de apus se deșiră peste Dunăre. SAHIA, N. 40. Puternic suflă vîntul tomnatec! Apusurile erau ca sîngele și parcă înroșeau și pămîntul. GÎRLEANU, L. 41. Curînd scăpată și soarele după cele mai de pe urmă trepte ale apusului. HOGAȘ, M. N. 168. 2. Loc pe orizont unde apune soarele (unul dintre cele patru puncte cardinale, opus răsăritului); p. ext. regiune unde apune soarele; vest. Flacără roșie... rumenește zarea-nfiorată Din răsărit pînă-n apus. BENIUC, V. 84. Steteam la colibă, pe prunduri, Privind peste mare-n apus, Năvalnice neguri de seară Veniră, urcîndu-se-n sus. IOSIF, T. 137. Din apus Se răsfira fierbînd un nor De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. ◊ Expr. (Rar) A vorbi una de la răsărit și alta de la apus = a vorbi incoerent, fără șir. (Rar) A sta cu un picior la răsărit și cu altul la apus = a fi nestatornic, a nu avea domiciliu stabil. 3. Timpul zilei cînd apune soarele; asfințit, scăpătat. Iar cel ungurean Și cu cel vrîncean, Mări, se vorbiră, Ei se sfătuiră Pe l-apus de soare Ca să mi-l omoare Pe cel moldovan. ALECSANDRI, P. P. 1. 4. Occident. Patru veacuri de contact cu Apusul... n-a dat masei populației africane nimic bun. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 170, 11/3. 5. Fig. Declin, decădere, prăbușire. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201.

ASFINȚIT s. n. 1. Faptul de a asfinți; timpul cînd apune soarele. Ultima rămășiță a asfințitului se topea ca un jăratic mort îndărătul zării largi și scunde. DUMITRIU, N. 259. Cînd se trezi bine din cugetările lui, văzu că soarele dă în asfințit. ISPIRESCU, L. 34. Am început a mă scălda în ticnă, pînă pe la asfințitul soarelui. CREANGĂ, A. 61. Este sara-n asfințit Și noaptea o să-nceapă. EMINESCU, O. I 179. Pasări, străine călătoare, Ce se abat în șesuri la asfințit de soare Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, P. I 237. ◊ Fig. Caii ceilalți stătură din ronțăit, își frămîntau glodul sub picioare, întorceau spre calul cîrnului cîte un ochi plin de un asfințit roșu. CAMILAR, N. II 322. ♦ Fig. Declin, sfîrșit. Către asfințitul zilelor acest titan intelectual [Bolintineanu]... sfîrșește pe scindările mizeriei, într-un spital. DEMETRESCU, O. 156. 2. Loc unde asfințește soarele; apus, vest. Soarele apăruse abia acum spre asfințit, aruncîndu-și peste cîmpie țesătura razelor roșietice și prelungi. MIHALE, O. 454. Dincolo de apă, pe colinele dinspre asfințit, se întind ogoarele Mălurenilor. SADOVEANU, M. C. 182. Cerul asfințitului se umplu, emoționant, cu trupul Ceahlăului. IBRĂILEANU, A. 160. Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. încet se desfac și s-aștern pe văi perdele de umbră. VLAHUȚĂ, O. AL. I 115.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

BIRUINȚĂ, biruințe, s. f. Izbîndă, victorie. O să se-ntoarcă! Cîntase aceste cuvinte ca într-o biruință. SADOVEANU, M. C. 76. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Pămîntul întors e o biruință mare... în el s-a semănat pînea de mîine a orașelor. CAMILAR, TEM. 101.

BORDURĂ, borduri, s. f. Fîșie, bandă sau dungă aplicată ca garnitură sau podoabă pe marginea unui obiect; chenar. O basma roșie cu bordură de fir. ODOBESCU, S. I 414. ◊ (Poetic) Soarele apusese după un lung șir de nori... pre care îi poleia cu o bordură de purpur. NEGRUZZI, S. I 236. ♦ Margine a unui lucru, servind ca întărire, făcută de obicei dintr-un material mai rezistent. Cărămizi pentru borduri ▭ Bordura trotuarului = șirul de pietre de granit care mărginește latura de către drum a trotuarului. Călcînd pe bordura trotuarului, ca să nu-ți depărtezi privirile de șină... te-ai împiedicat și-ai căzut. PAS, Z. I 16.

BUCIUM¹, buciume, s. n. 1. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung (pînă la 2 metri și jumătate), făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani și de oamenii de la munte, mai ales pentru chemări și semnale; tulnic. Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag, Și din bucium cîteodată Să cînt hora legănată. COȘBUC, P. I 167. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, V. 74. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag... EMINESCU, O. I 209. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Sunet scos cu acest instrument. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. 2. Tub de metal sau de carton în care se păstrează acte (făcute sul). Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea. La TDRG. – Variantă: (1, Transilv.) bucin (BUDAI-DELEANU, Ț. 257) s. n.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor emise de om (de obicei în cursul vorbirii, al exprimării prin cuvinte); facultatea de a emite aceste sunete; voce. Glasurile oamenilor ce coborau din vagoane și ale celor ce-i așteptau pe peron umpleau cuprinsul gării. REBREANU, R. I 16. Pe El-Zorab nu-l vei vedea De-acum, urmîndu-te la pas, Nici în genunchi la al tău glas, El nu va mai cădea! COȘBUC, P. I 111. Negustorul a rostit vorbele acestea cu glasul așa de cald, pornit din inimă, că Abu-Hasan s-a mai îmbunat. CARAGIALE, P. 151. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos! CREANGĂ, P. 22. ◊ Fig. La glasul libertății văd Moldova deșteptată, Și la glasul omenirii o simțesc înduioșată, ALECSANDRI, O. 74. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată, împreună; în unanimitate, de comun acord. Oștenii Bugeacului, cu pleoapele numai pe jumătate deschise, salutară într-un glas pe beiul lor. SADOVEANU, O. VII 14. Cu toții într-un glas făcea întrebare. DRĂGHICI, R. 107. ◊ Expr. A da glas = a striga; fig. a exprima. Cînd căruța se opri, el dădu glas. SADOVEANU, P. M. 237. A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi (mai) tare (amenințînd pe cineva), a protesta. A căpăta glas = a prinde curaj. A-i pieri (cuiva) (a i se stinge sau a-și pierde) glasul = a nu mai avea ce răspunde, a bate în retragere, a fi pus cu botul pe labe. A-și drege glasul v. drege. ♦ (Cu valoare de pl.) Murmur, vuiet (al unei mulțimi). Încremeni cu groază, ca și cînd mișcarea și glasul mulțimii ar fi fost începutul unei noi răzvrătiri. REBREANU, R. II 277. ♦ Ciripit, cîntec de pasăre. Zburau țipînd cucori pe sus Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. În păduriștea de mesteacăni... păsările primăverii se-ngînă și care de care se-ntrec în feluri de glasuri. CARAGIALE, P. 43. Moșneagul, cum aude glasul cucoșului, iese din casă cu bucurie. CREANGĂ, P. 68. ♦ Strigăt, zbieret (al diverselor animale). Se întețeau tot mai des glasurile copoilor. SADOVEANU, O. I 447. Broaștele semețe cîntau cu glasuri multe. TOPÎRCEANU, S. A. 59. În codri-adînci, cățelul pămîntului tot latră, Lătrat cu glas de zimbru răsună în urechi. EMINESCU, O. I 93. 2. Fig. Sunet, zgomot de vînt, de apă etc. Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad. COȘBUC, P. I 119. Am ajuns într-o înfundătură de munți, unde se auzea răsunînd glasul unui pîrăuaș. CREANGĂ, A. 31. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri, Unde noaptea se trezește Glasul vechilor păduri. EMINESCU, O. I 209. Ramurile se ridicau încet și glasul depărtat al șuvoaielor tăcea din vreme în vreme. RUSSO, O. 114. ♦ Sunet, ton produs de un instrument muzical sau de un corp sonor. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune... IOSIF, V. 74. De departe-n văi coboară tînguiosul glas de clopot. EMINESCU, O. I 76. 3. (Învechit) Veste, știre. Mihai primi glas atunci de la îndrăznețul Udrea că... s-a lovit de față cu Afis-pașa. BĂLCESCU, O. II 137. 4. (Bis.) Denumire dată scării muzicale în cîntarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare din cele opt moduri fundamentale după care se execută toate cîntările bisericești. Spre a putea să fii dascăl se cer trei lucruri: întîi o carte de botez, a doua, un atestat... a treia, să cunoști cele 8 glasuri. SLAVICI, O. I 77. Știa și el glasurile pe dinafară. CREANGĂ, A. 9.

CERCETA, cercetez, vb. I. Tranz. 1. A examina cu atenție; a observa, a controla. Începea goana pe scară, cîte două și trei trepte deodată, cu vreo două opriri la vreo două grilajuri de fier, unde controlorii vă cercetau biletele. PAS, Z. I 188. Un om, c-un ciocan de fier într-o mînă și c-o cheie pentru mutelci în alta, s-apropie de gară, cer cetind cu de-amănuntul închegătura liniei. SP. POPESCU, M. G. 28. Le cercetează [rozele] tremurind Nedumerită, mititica, De ce s-au stins așa curînd?- Nu le făcuse doar nimica. IOSIF, PATR. 43. Fata împăratului, după ce se uită și cercetă mai toate armele, își alese o sabie cam ruginită. ISPIRESCU, L. 21. Dă-l încoace, fătul meu, Ca să-l cercetez și eu, Și să-ți spun adevărat Dac-ai fost tu înșelat. ALECSANDRI, P. P. 137. ◊ Refl. reciproc. Prin spiralele fumului se mai cercetau încă, încercînd flecare să descifreze în trăsăturile celuilalt. C. PETRESCU, A. 281. 2. A face cercetări; a studia, a medita, a consulta. Geologia pătrunde mai adînc în structura scoarței, cercetează cauzele care au produs schimbările ei. GEOLOGIA 6. Romînul... cercetînd originea și limba lui, se văzu că e roman. NEGRUZZI, S. I 202. 3. A căuta. Cercetîndu-l de-amărunțelul, au aflat floarea în tureatca ciubotei. SBIERA, P. 101. Venea încet-încet, De la Dunăre-n Șiret, Vadurile străbătînd, Malurile cercetînd, De-un Vulcan, de-un căpitan, Dușmanul lui Soliman. ALECSANDRI, P. P. 134. 3. A căuta să afli; a se informa, a iscodi. V. cerca (II). Un gînd îndrăzneț își pusă în minte: Singur cu capul să cerceteze Starea taberii turcești. BUDAI-DELEANU, Ț. 244. ◊ Absol. El întrebă cine are o slugă cu un chip așa de neplăcut și toți magnații, după ce cercetară și cîntară, îi răspunseră că un asemenea om nu se află în armie. BĂLCESCU, O. II 258. Pricina însuți o vezi... și încă mai cercetezi? NEGRUZZI, S. I 119. ◊ Intranz. (Uneori construit cu prep. «de» sau «despre») Cerceta el despre acest Gerion și afla că șade într-o țară spre soare-apune. ISPIRESCU, U. 55. Numai prin satul lui n-a cercetat despre fata cea frumoasă. ȘEZ. V 67. 5. A întreba, a chestiona. Cum se poate... să stea omul trei zile la poarta mea, și să nu meargă nimeni să-l cerceteze? ISPIRESCU, L. 44 ♦ (Jur.) A face cercetări, investigații, a ancheta. Procurorul cercetează cazul la fața locului. 6. (Învechit și popular) A vizita. Uncheșul Haralambie... venea la tîrg... ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Ia vezi cum te iubesc eu, că tot des te cercetez! PANN, P. V. III 4. ◊ Absol. Rărișor să cercetezi Și mai puțintel să șezi. PANN, P. V. III 4.

COMPUNERE s. f. (< compune < lat. compunere, cf. fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenția formativelor (formanților), în vederea obținerii unui cuvânt nou. ◊ ~ prin subordonare: (atributivă, completivă și circumstanțială; paratactică și joncțională): botgros, iarbă-mare, Valea Călugărească, Almașul Mare, bună-cuviință, bunăvoință, rea-credință, calea-robilor, floarea-soarelui, Gura-Ocniței, Vatra-Dornei, Târgu-Jiu, Drobeta-Turnu Severin, apă-de-plumb, floare-de-colț, ridiche-de-lună, Baia-de-Aramă, Sâmbăta-de-Jos, fluieră-vânt, încurcă-lume, gură-cască, ducă-se-pe pustii, vino-ncoace, scump-la-tărâțe, lasă-mă-să-te-las, du-te-vino, ucigă-l-toaca, soare-apune, roșu-închis, gri-bleu, bunăvoie, binefăcător, clarvăzător, atotputernic, treisprezece, douăzeci etc. ◊ ~ prin coordonare (paratactică și joncțională): pușcă-mitralieră, zi-muncă, mobilă-tip, locotenent-colonel, general-maior, artist-cetățean, social-economic, economico-social, democrat-revoluționar, sud-american, româno-francez, franco-român, București-Nord, Ploiești-Sud, Sângeorz-Băi, Techirghiol-Sat, de pe la, treizeci și cinci, optzeci și doi etc. ◊ ~ prin abreviere: C.F.R. (Căile Ferate Române), O.N.T. (Oficiul Național de Turism), SANEPID (Serviciul anti-epidemic) etc.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A se da jos dintr-un Ioc ridicat sau dintr-un vehicul; (uneori determinat pleonastic prin «la vale») a merge în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. Din trăsură, el a coborît cel din urmă. SAHIA, N. 55. Coborîndu-se în fîntînă, umple întîi plosca și o pune la șold. CREANGĂ, P. 205. Arald atunci coboară de pe-al lui cal. EMINESCU, O. I 93. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată, vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. Fig. Privirile coboară mereu, din platou în platou. BOGZA, C. O. 21. ◊ Tranz. (Cu privire la un drum, la un teren etc.) Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. SADOVEANU, B. 6. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priponii ista. CREANGĂ, P. 202. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborîră. ALECSANDRI, P. P. 165. ♦ Intranz. A zbura în jos, a veni jos din înălțime. În urma tractoarelor, berzele coborau mai puțin sperioase, obișnuite cu zgomotul motoarelor. MIHALE, O. 185. Coborî în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază. EMINESCU, O. I 168. ♦ Intranz. (Despre ape curgătoare) A curge la vale. E Oltul care... neîntrerupt coboară. BOGZA, C. O. 95. ◊ Intranz. (Despre corpuri cerești) A se apropia de asfințit, a apune. Soarele coboară într-o tăcere care neliniștește gîzele. C. PETRESCU, S. 245. Luna se cobora încet, mărindu-se, spre pămînt. EMINESCU, N. 25. ♦ Refl. Fig. (învechit, determinat prin «din scaun», «de pe tron») A renunța la domnie, a abdica. Împăratul se coborî din scaun și se urcă fiul cel mic. ISPIRESCU, L. 40. 2. Tranz. A da pe cineva sau ceva jos de la o înălțime oarecare. Coborîndu-l [pe Hercule din cer], îl puse iarăși în leagăn. ISPIRESCU, U. 19. Coboară din pod un păpușoi și desface grăunțele ce-i trebuiesc. ȘEZ. III 126. ◊ Expr. A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos. Ei! nu mai coborî ochii și zi că vrei, să se sfîrșească comedia. ALECSANDRI, T. 320. ♦ A trage, a apleca, a lăsa în jos. Costea aprinse țigara, coborî fereastra și rămase rezemat de bara de alamă. C. PETRESCU, C. V. 17. Și numai după ce ea plecă de lîngă dînsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei. BART, E. 352. 3. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață, vînt etc.) A se lăsa, a cădea. Astăzi, ca și alte dăți. Lungă liniște coboară Peste mari singurătăți. TOPÎRCEANU, B. 23. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vîntul Ca un foșnet lung de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Noaptea începu să coboare liniștită. DUNĂREANU, N. 20. 4. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru și temperatură) A scădea. Temperatura a coborît sub 0°. 5. Tranz. (Cu privire la glas sau la ton) A schimba intensitatea sau înălțimea trecînd la un registru mai profund. Oratorul coborî deodată tonul. ◊ Refl. (în glumă) (Ciupici scoate cîteva note grave, voind a imita pe un basso italian) Millo: Destul! De te mai coborai nițel, ajungeai la catul de jos. ALECSANDRI, T. I 290. 6. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») A-și trage obîrșia, a avea originea, a se trage din... Ștefan cel Mare cobora din Mușatini. 7. Refl. Fig. A se înjosi. – Variantă: scoborî (VLAHUȚĂ, O. AL. II 4, CREANGĂ, P. 5) vb. IV.

CUVÂNT (VORBĂ, VOCABULĂ) s. n. (cf. lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”): unitate lexicală alcătuită dintr-un complex sonor și un sens (sau de un complex de sensuri) susceptibilă de o întrebuințare gramaticală: unitate lexicală de bază a vocabularului unei limbi. ◊ ~ moștenit: c. rămas într-o limbă din limba de bază sau din limbile care s-au încrucișat, pentru a da naștere unei limbi noi. În limba română avem c. moștenite din limba latină și din limba geto-dacilor (substrat): casă, bun, doi, eu, meu, acesta, cine, altul, nimeni, cânta, afară, zău, la, că etc. (din latină); barză, mânz, sâmbure, viezure, aprig, creț, răbda, scapără, zburda etc. (din limba geto-dacilor). ◊ ~ împrumutat: c. luat dintr-o altă limbă, după formarea limbii care împrumută. În limba română sunt multe c. împrumutate (neologisme), în epoci diferite: muncă, viteaz, hrăni, razna, of (din vechea slavă); oraș, viclean, cheltui, musai (din maghiară); zambilă, murdar, tiptil, bre, haide (din turcă); hârtie, ieftin, lipsi, agale (din neogreacă); cartof, fain, absolvi (din germană); diviziune, dinamic, milion, explica, alo, contra, or (din franceză) etc. ◊ ~ neologic: c. împrumutat dintr-o limbă străină în diferite faze ale dezvoltării limbii care împrumută; de obicei, se consideră c. neologice cele împrumutate într-o perioadă mai apropiată de prezent (pentru limba română, începând cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și până azi sau cele formate relativ recent prin mijloace proprii). Astfel: abator (cf. fr. abbatoir), agrotehnică (cf. rus. agrotehnika), captiv (cf. fr. captif, lat. captivus), campionat (cf. it. campionato), contrabandă (cf. it. contrabbando), interval (cf. fr. intervalle, it. intervallo, lat. intervallum), interveni (cf. it. intervenire, fr. intervenir), memorie (cf. lat. memoria, it. memoria, fr. memoire), termos (cf. germ. Thermosflasche), forjor (fr. forgeur), matrițer (matriță + suf. -er) etc. ◊ ~ format: c. apărut pe terenul unei limbi pe baza derivării, compunerii sau conversiunii. Astfel: copilaș, mărișor, îmbunătăți, șoimește, morțiș etc.; bună-cuviință, binevoitor, doisprezece, al douăzecilea, însumi, acestălalt, cel ce, oricine, nici unul, binevoi, deodată, întotdeauna, despre, de pe la, așadar, deoarece, ca să etc.; binele, semănatul, tremurândă, vestită, dedesubtul, înaintea etc. ◊ ~ bază (primitiv): c. care servește ca element de bază, ca punct de plecare în formarea altor cuvinte, ca de exemplu copil, mare, bun, șoim și mori din cuvintele derivate date ca exemple mai sus. C. -bază poate fi simplu (moștenit sau derivat) sau compus, în uz sau integrat în expresii, literar sau regional, la singular sau la plural, identificabil sau neidentificabil în limba română: asculta în ascultător, butoi în butoiaș, într-un în întruni, într-un chip în întruchipa; braț în îmbrățișa, piez în pieziș; hotar în hotarnic, morocăni în morocănos; clește în încleșta, colțuri în colțuros; ameți în amețeală, moale în molcuț etc. ◊ ~ derivat: c. obținut prin derivare cu sufix sau cu prefix (și cu prefix) de la un alt cuvânt. Astfel: copilandru (< copil + suf. -andru), bunicel (< bun + suf. -icel), înstrăina (< pref. în- + străin + suf. -a), vulturește (< vultur + suf. -ește), preface (< pref. pre- + face) etc. ◊ ~ denominativ: c. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca exemplele copilărie (< copil + suf. -ărie), roși (< roșu + suf. -i), stegar (< steag + suf. -ar), tărișor (< tare + suf. -ișor) etc. ◊ ~ mobil: c. nou obținut prin procedeul moțiunii (obișnuit, un substantiv), adică prin sufixație moțională, ca în exemplele gâscan (< gâscă + suf. -an), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), casieră (< casier + suf. -ă), doctoriță (< doctor + suf. -iță), tigroaică (<tigru + suf. -oaică) etc. ◊ ~ dezarticulat: c. prost articulat, rău pronunțat, neclar. ◊ ~ simplu: c. alcătuit dintr-un singur element formant, ca om, roșu, noi, trei, trece, așa, vai, pe, să etc. ◊ ~ compus: c. alcătuit prin compunere din două sau mai multe elemente formante distincte (de obicei părți de vorbire), ca bunăstare, gura-leului, gură-cască, câine-lup, buhai-de-baltă, redactor-șef, galben-deschis, sud-american, macedoromân, gastro-intestinal, douăzeci, înșine, aceastălaltă, cei ce, oricare, niciuna, binemerita, dedesubt, înspre, de pe lângă, ci și etc. ◊ ~ analizabil: c. care poate fi analizat morfologic în părți componente, ca îmboboci, derivat de la substantivul boboc + pref. îm- + suf. -i. ◊ ~ neanalizabil: c. care nu poate fi analizat morfologic în părți componente, ca bun, se, trei, când, pe, că, ah! etc. ◊ ~ silabic: c. alcătuit din silabe. ◊ ~ monosilabic: c. format dintr-o singură silabă, ca sat, gri, doi, tu, cânt, sus, of, cu, să etc. ◊ ~ bisilabic: c. format din două silabe, ca tată, galben, patru, nostru, trece, astfel, haide, despre, încât etc. ◊ ~ trisilabic: c. format din trei silabe, ca bunică, violet, douăzeci, cestălalt, scrisese, departe, deasupra, întrucât etc. ◊ ~ tetrasilabic (cvadrisilabic): c. format din patru silabe, ca facultate, violaceu, treisprezece, acestălalt, veniseră, niciodată, împrejurul, deoarece etc. ◊ ~ pentasilabic: c. format din cinci silabe, ca bibliotecă, comensurabil, nouăsprezece, practicaseră, odinioară etc. ◊ ~ octosilabic: c. cu opt silabe, ca im-pres-crip-ti-bi-li-ta-te. ◊ ~ polisilabic: c. format din mai multe silabe, ca perspicacitate, interminabil, paisprezece, ceastălaltă, decalcifiindu-se, literalmente, dindărătul, deoarece etc. ◊ ~ imparisilabic: c. care nu păstrează același număr de silabe în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. miles („ostaș”), tenĕr („tânăr”); G. milites, teneri; D. militi, tenĕro; Ac. militem, tenerum; Abl. milite, tenĕro. ◊ ~ parisilabic: c. care-și păstrează numărul silabelor în cursul flexiunii (obișnuit, un substantiv sau un adjectiv în limba latină), ca N. V. civis („cetățean”), niger („negru”); G. civis, nigri; D. civi, nigro; Ac. civem, nigrum; Abl. cive, nigro. ◊ ~ omofon: c. pronunțat asemănător cu un alt cuvânt, dar scris diferit de acesta, ca engl. peace („pi:s”) „pace” și piece („pi:s”) „bucată”; unsoare – un soare, omisiune – o misiune, ocupă – o cupă, otavă – o tavă etc. ◊ ~ omoform: c. care se pronunță și se scrie la fel cu un alt cuvânt; formă izolată din cadrul unei părți de vorbire, care coincide ca pronunțare și ca scriere cu forma unei alte părți de vorbire. Astfel: care (substantiv neutru plural) – care (pronume relativ), dar (substantiv neutru singular) – dar (conjuncție coordonatoare adversativă) etc. ◊ ~ omograf: c. scris la fel cu un alt cuvânt, dar pronunțat diferit de acesta. Astfel: casă (substantiv) – casă (verb), masă (substantiv) – masă (verb), veselă (adjectiv) – veselă (substantiv) etc. ◊ ~ accentuat; c. scos în evidență, în cadrul propoziției, cu ajutorul accentului. Astfel: „A mea a fost izbânda și aci îmi voi așeza eu locuința” (Al. Odobescu); „Are neasemuit farmec pădurea. I-am cunoscut toate potecile și toate desișurile” (Z. Stancu). ◊ ~ oxiton: c. accentuat pe ultima silabă, ca baclava, canava, chimono, rămurea, reveni, trecu, coborî etc. ◊ ~ paroxiton: c. accentuat pe penultima silabă, ca albastru, arteră, departe, fiecare, împrejurul, petrece etc. ◊ ~ proparoxiton: c. accentuat pe antepenultima silabă, ca acestora, armatele, luptaseră, roșiatică etc. ◊ ~ neaccentuat (aton): c. nereliefat prin accent în cadrul propoziției. Astfel: „Acolo este țara mea / Și neamul meu cel românesc” (I. Nenițescu). ◊ ~ cu conținut noțional: c. care are la bază o noțiune în jurul căreia s-a format un sens. Sunt considerate cuvinte cu noțiuni substantivele, adjectivele, numeralele, pronumele, verbele și adverbele: băiat, frumos, cinci, acesta, a cânta, bine etc. ◊ ~ fără conținut noțional: c. lipsit de noțiune, deoarece aceasta s-a atrofiat prin abstractizarea și gramaticalizarea cuvântului sau pur și simplu n-a existat de la început. El poate avea, în schimb, fie o semnificație gramaticală (cum este articolul), fie o semnificație lexicală foarte abstractă și foarte slabă (cum sunt prepoziția și conjuncția), fie o putere semantică de sugerare a stărilor emoționale și voliționale sau de evocare prin imitare aproximativă a sunetelor și a zgomotelor (cum este interjecția): -l, -a, cu, de, că, să, ah!, hai, na, poc!, zdup! etc. ◊ ~ anaforic: c. care reia o noțiune, o idee deja exprimată (anterior), în vederea accentuării ei. ◊ ~ redundant: c. de prisos, superfluu, nenecesar, care nu aduce un plus de informație (în teoria informației). ◊ ~ concret: c. care posedă un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca bărbat, pom, dulce, negru, fluiera, fulgera etc. ◊ ~ abstract: c. care posedă un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca cinste, curaj, iscusit, înțelegător, doi, zece, voi, ei, gândi, părea, atât, parcă, fără, prin, și, dar etc. ◊ ~ apreciativ: c. cu sens favorabil; c. care sugerează o atitudine de apreciere, de stimă, de considerație, ca domn, doamnă, învățat, maestru, maestră etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): c. cu sens nefavorabil, c. care sugerează o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură, ca birocrat („funcționar formalist”), conțopist („funcționar mărunt”), troglodit („om grosolan”, „om necivilizat”), nătăfleț („om tont”, „om nătâng”), zurbagiu („om scandalagiu”) etc. Sensurile nefavorabile ale acestei categorii de cuvinte se datoresc insistenței asupra însușirii obiectelor, metaforei, nepotrivirii de gen dintre termenul-bază și derivat, contextului social, împrejurării particulare etc. Adeseori rolul sufixelor lexicale în sublinierea acestui sens este evident: bărbățoi, fătoi, articolaș, gazetăraș, avocațel, mămăligar, panglicar, opincar, băgăreț, plângăreț, băgăcios, plângăcios etc. În comparație cu apreciativele, în limba română există foarte multe depreciative (peiorative), unele dintre ele cu o încărcătură negativă foarte puternică. ◊ ~ echivoc: c. ambiguu; c. care poate fi interpretat în mai multe feluri într-un context dat, ca haină, râs, umbrele etc. (v. echivoc). ◊ ~ monosemantic (univoc): c. care dispune de un singur sens lexical, ca avion, catarg, rândunică, zăpadă, curajos, violet, saluta, vorbi, aici, repede, ura! etc. ◊ ~ polisemantic (plurivoc): c. care dispune de mai multe sensuri lexicale, ca acord, babă, carte, deschide, inimă, nod, bun, cald, ah! etc. C. polisemantic poate dispune de mai multe corpuri fonetice identice, reunite printr-o caracteristică semantică comună (sem). Astfel: caracteristica semantică „scălda”, „spăla” leagă formele băi („scalde”), băi („scăldători”), băi („camere de spălat”) și băi („localități cu instalații speciale destinate curei balneare”). ◊ ~ atestat: c. care figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență poate fi dovedită. Pentru limba latină cele mai multe cuvinte sunt atestate: acus (> rom. ac), aduncus (> rom. adânc), ego (> rom. eu), quattuor (> rom. patru), cantare (> rom. cânta), quando (> rom. când), de (> rom. de), si (> rom. și) etc. ◊ ~ neatestat: c. care nu figurează într-un text specific unei limbi de bază; c. a cărui existență nu poate fi dovedită (de multe ori lingviștii „reconstruiesc” cuvintele neatestate, cu aproximație sau cu exactitate, orientându-se după formele evoluate care le moștenesc în limbile înrudite ce derivă din limba de bază). Multe cuvinte din limba latină sunt neatestate, fiind notate la început cu un asterisc: *accubiliare (> rom. aciua), *ammisticare (> rom. amesteca), *appensare (> rom. apăsa), *arrectare (> rom. arăta) etc. Din cele 886 de cuvinte latine neatestate și reconstruite de lingviști, consemnate în dicționarele noastre etimologice, 100 au fost deja depistate în diferite texte latine: abbattere (> rom. abate), battitura (> rom. bătătură), capitina (> rom. căpățână), dispartire (> rom. despărți), frictura (> rom. friptură), sanitosus (> rom. sănătos) etc. ◊ ~ literar: c. cu circulație în limba literară; c. care aparține limbii literare, ca albie, albastru-închis, cartof, floarea-soarelui, grămadă, serpentină, sfâșia, se urcă, zăpadă etc. ◊ ~ regional (dialectal): c. cu circulație într-un dialect sau într-un grai, ca ciupă („albie”), civit („albastru-închis”), crumpenă sau picioică („cartof”), răsărită („floarea soarelui”), cladă („grămadă”), cârjoaie („serpentină”), cârnosi („sfâșia”), se aburcă („se urcă”), nea sau omăt („zăpadă”) etc. ◊ ~ popular: c. cu circulație în mai multe dialecte sau graiuri, ca civilie („viață de om civil”), covăseală („plămadă”), crâșca („scrâșni”), cuțitaș („briceag”), culmiș („culme”), cumătru („naș”), cușmă („căciulă”) etc. ◊ ~ argotic: c. de argou, ca mardeală („bătaie”), mangleală („furt”), ciripi („denunța”) etc. (v. și argou). ◊ ~ de jargon: c. pretențios de origine străină, cu circulație îngustă, neasimilat de limba uzuală, folosit cu scopul de a impresiona pe interlocutor, ca mersi („mulțumesc”), șarmant („încântător”) etc. (v. și jargon). ◊ ~ uzual: c. folosit în mod curent, obișnuit; c. care este în uz, ca apă, casă, masă, pâine etc. ◊ ~ familiar: c. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un mediu intim, ca acușica („acum”), cumvașilea („cumva”), cuscrenie („înrudire”), cutărică sau cutăriță („un oarecare”, „cineva”) etc. ◊ ~ rar: c. folosit cu totul întâmplător sau în mod special, în anumite împrejurări, ca adagiu („maximă”), admirare („admirație”), admisibilitate, cutezanță („curaj”), cusurgiu („cârcotaș”), cusătoreasă („croitoreasă”), cuscută („torțel”) etc. ◊ ~ învechit (arhaic): c. care nu mai este folosit în limba actuală; c. care a ieșit din uz, ca adamască („stofă de mătase cu flori”), cârcserdar („comandant de poteră”), credincer („om de încredere”), crezământ („crezare”), crâncenie („cruzime”), curteni („a face curte cuiva”), cursoare („curent”), cumplitate („zgârcenie”), cucură („tolbă de săgeți”) etc. ◊ ~ expresiv: c. care exprimă ceva în mod viu, sugestiv, plastic, elocvent, ca vaduri, vuiet, cărări, vatră, vreascuri, vreme, jale, târzie etc. din poezia „Mama” de George Coșbuc. ◊ ~ poetic: c. folosit de obicei în poezie, cu valențe poetice, creator de valori poetice. Astfel, în Scrisoarea III, Mihai Eminescu a valorificat magistral cuvintele pământ și apă, cărora Tudor Arghezi le-a dat mai târziu o nouă strălucire în poezia Cântare, urmat de Nichita Stănescu în Despre limba română. ◊ ~ cheie: c. esențial în unele poezii; c. în care se concentrează ideea fundamentală a acestora; cuvânt-nucleu care explică întregul conținut al operei. Astfel, în poezia Mai am un singur dor de Mihai Eminescu, cuvintele pribeag și singurătate, iar în poezia Vara de George Coșbuc, cuvintele cald și lumină. ◊ ~ științific: c. care se referă la știință; c. propriu unei ramuri științifice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu științific, ca acid, bază; fuziune, neutron; inflorescență, petală; deltă, relief; diametru, multiplu; diapazon, gamă etc. ◊ ~ tehnic: c. care se referă la tehnică; c. propriu unei ramuri tehnice, care denumește o noțiune dintr-un domeniu tehnic, ca accelerator, accelerometru, balansoar, branșament, cartogramă, ciclotron, deversor, ecluză, filament, filtru, granulator etc. ◊ ~ flexibil: c. care-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca o casă, unei case. Sunt c. flexibile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele și verbul. ◊ ~ declinabil: c. care se poate declina. Sunt dedinabile: substantivul, articolul, adjectivul, numeralul și pronumele. ◊ ~ neflexibil: c. care nu-și schimbă forma pentru a putea exprima diferite raporturi gramaticale, ca totdeauna, bravo!, peste, că. Sunt neflexibile adverbul, interjecția, prepoziția șt conjuncția. ◊ ~ nedeclinabil: c. care nu se poate declina. Sunt nededinabile: adjectivele invariabile (așa, asemenea, atare; ditamai, coșcogeamite; gri, bej, maro etc.), pronumele interogativ-relativ ce, pronumele nehotărâte compuse care au în structură pronumele interogativ-relativ ce (fiece, oarece, orice, ceva), pronumele negativ nimic, unele grupe de numerale (distributive și adverbiale), adverbele, interjecțiile, prepozițiile și conjuncțiile. ◊ ~ imitativ (onomatopeic): c. care imită un sunet sau un zgomot natural, un sunet emis de om, de animale, de păsări sau de insecte, ca bâldâbâc!, zdup!, vâjj!, sforr!, ham!, cotcodac!, țârr! etc. ◊ ~ exclamativ: c. care sugerează prin conținutul său o anumită stare sufletească, beneficiind și de o punctuație corespunzătoare acesteia, sau care ajută, prin topica și intonația sa, la realizarea unor propoziții exclamative. Sunt considerate c. exclamative, prin excelență, interjecțiile care sugerează stări fizice și emoționale: ah!, au!, ehe!, of!, oleoleo!, oho!, ptii!, vai! etc.; adjectivul interogativ ce și adverbele interogative ce și cât: „Ce om era!”; „Ce caracter desăvârșit avea!”; „Ce repede trece vremea!”; „Cât de frumoși sunt anii tinereții!”. Uneori, adverbul ce este urmat de prepoziția de cu sens adjectival cantitativ: „Ce de oameni s-au adunat în centru!” ◊ ~ pozitiv: c. care sugerează prin conținut și formă ideea de afirmare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută, în calitate de răspuns la o întrebare, la afirmarea acțiunii verbului predicat din propoziția interogativă. Sunt considerate c. pozitive adverbele cu conținut afirmativ: da, desigur, firește, întocmai, negreșit etc. ◊ ~ negativ: c. care sugerează prin conținutul lui lexical ideea de negare a persoanei, a lucrului sau a circumstanței sau care ajută la negarea acțiunii verbului predicat dintr-o propoziție. Sunt considerate c. negative pronumele și adjectivele negative și adverbele cu conținut negativ: nimeni, nimic, nici unul, nici una, nici un, nici o; nu, ba, nicidecum, niciodată, nicicum, niciunde, nicicând, nicăieri etc. ◊ ~ interogativ: c. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative. Sunt considerate c. interogative pronumele și adjectivele interogative și adverbele interogative: care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?, când?, unde?, încotro?, cum?, cât? ◊ ~ întăritor: c. care ajută la sublinierea mai pregnantă a unei anumite idei prin așezarea sa lângă cuvântul care exprimă această idee. Sunt considerate c. întăritoare pronumele și adjectivele de întărire și adverbele de mod de precizare sau de întărire: însumi, însămi, însuți, însuși, însăși etc.; chiar, și, tocmai („Însuși profesorul a lucrat cu noi”; „Chiar pe el l-am văzut ieri”; „Și aici se muncește”; „Pleacă tocmai sâmbătă” etc.). ◊ ~ repetat: c. reluat; c. care mai apare încă o dată în propoziție (în aceeași formă sau schimbat), realizând fie o construcție cu valoare adverbială (cuvânt repetat prin juxtapunere: încet-încet, șontâc-șontâc, abia-abia etc. sau locuțiune în care, între cele două forme, apar prepoziții: din când în când, din loc în loc, ceas de ceas, din ce în ce, încetul cu încetul etc.), fie figura de stil denumită repetiție, cu diferite valori în context: mare, mare; frumos, frumos; bine, bine; minunea minunilor; floarea florilor; codrule, codruțule; singur, singurel etc. ◊ ~ regent: c. de care depinde sintactic-funcțional o parte secundară de propoziție (atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. Sunt c. regente pentru atribute: substantivele, numeralele și pronumele; pentru complemente: adjectivele, verbele, adverbele și interjecțiile predicative; pentru elemente predicative suplimentare: substantivele, numeralele, pronumele (cu funcție de subiecte sau de complemente directe) și verbele sau interjecțiile predicative (de obicei cu funcție de predicat). ◊ ~ corelativ: c. din propoziția regentă, care exprimă o reciprocitate, luat în raport cu elementul introductiv al unei subordonate. El dispune de o intonație specifică și ajută la întărirea raportului de subordonare existent în frază. Intonația subliniază mai pregnant atât mijlocul de realizare a raportului de subordonare din frază, cât și conținutul acestui raport; atât partea de vorbire sau de propoziție pe care o reprezintă (dispune frecvent de o funcție sintactică), cât și subordonata introdusă prin conjuncții subordonatoare sau prin pronume și adverbe relative. Pot fi c. corelative în limba română: unele adjective invariabile, unele pronume și adjective demonstrative, unele pronume și adjective nehotărâte, unele pronume și adjective negative, unele adverbe și locuțiuni adverbiale, unele conjuncții și locuțiuni conjuncționale, unele interjecții. Astfel: „Ajunsese într-o asemenea situație, că nu te mai puteai înțelege cu el”; „Cine știe carte, acela are patru ochi”; „Acea pâine e mai bună, care este muncită de tine”; „Nu-mi mai rămâne alta de făcut, decât să ies în cerdac” (V. Alecsandri); „Altă soluție nu există, decât să te străduiești”; „Ăștia nu au nimic mai bun de făcut, decât să discute pe alții”; „N-a spus nici un cuvânt, decât că a oftat”; „Unde prindea omul, acolo îl ocăra” (I. Slavici); „Cum îți vei așterne, așa vei dormi”; „Atât a muncit, cât a putut”; „Când m-a chemat, atunci m-am dus”; „Tot mai citesc măiastra-ți carte, deși ți-o știu pe dinafară” (A. Vlahuță); „Pe când oastea se așază, iată soarele apune” (M. Eminescu). ◊ ~ incident: c. intercalat între părțile unei propoziții sau ale unei fraze, fără a fi legat sintactic de acestea. Este rostit cu o intonație deosebită, apare izolat între virgule, linii de pauză sau paranteze și aduce o informație suplimentară în interiorul unei comunicări de bază: „Am găsit, din nenorocire, un vagon de clasa a II-a la coada trenului” (I. L. Caragiale); „Nu știu, zău, cum a sta și asta” (Ion Creangă); „Poftim, nepoate Grigri, zice, cetește și te bucură” (M. Sadoveanu) etc. Sunt considerate c. incidente, în cadrul propozițiilor, vocativele, cuvintele și formulele de adresare (de tipul măi, bre, fa, dragă, dragul meu, draga mea etc.) precum și unele adverbe de mod ca desigur, firește, poate, probabil, bineînțeles, neîndoielnic, dimpotrivă, cică, pasămite etc.: „Mi-a comunicat, firește, ceea ce era mai important”; „Vă veți fi aducând aminte, probabil, de seara aceea din toamna trecută”; „Mi-am luat, desigur, din vreme toate măsurile necesare” etc. ◊ ~ de umplutură: c. incident de prisos, cu valoare afectivă, care întrerupe șirul comunicării fără să aducă vreun supliment de informație în legătură cu ea. Este caracteristic limbii vorbite și nu dispune de sens lexical: „E primejdie mare, domnule” (I. L. Caragiale); „(Leonida începe să sforăie.) Dormi, soro?...” (idem); „Bine, frate, revuluție ca revuluție, da nu-ți spusei că nu-i voie de la poliție să dai focuri în oraș?” (idem); „Mai stăm noi oleacă și pe urmă numai ce s-arată, măi tată, o groază de mistreți” (M. Sadoveanu). ◊ ~ expletiv (parantetic): c. intercalat într-o propoziție, care nu este necesar pentru înțelegerea sensului comunicării, putând lipsi din enunț. Un exemplu ni-l oferă pronumele personal expletiv cu valoare de nominativ etic. În această calitate, el exprimă solicitarea interlocutorului de a participa efectiv la ceea ce narează locutorul, nu are funcție sintactică și întărește negația într-o propoziție nominală, ca în exemplul „... nici tu sat, nici tu târg, nici tu nimica” (Ion Creangă). ◊ ~ de legătură: c. care leagă o parte de propoziție de elementul regent din cadrul aceleiași propoziții, două părți de propoziție sau două propoziții de același fel sau propoziția subordonată de propoziția regentă. În prima situație este vorba de o prepoziție, în a doua de o conjuncție coordonatoare și în a treia de o conjuncție subordonatoare, de un pronume, de un adjectiv sau de un adverb relativ: „O mulțime fără seamă de oameni și de vite se înghesuiseră pe pod în cea mai mare neorânduială” (N. Bălcescu); „La universitate a întâmpinat greutăți așteptate și neașteptate” (L. Rebreanu); „Bătrânul Dan desprinde un paloș vechi din cui / Și paloșul lucește voios în mâna lui” (V. Alecsandri); „Elevului începură să-i clănțăne dinții” (M. Preda); „Știrbul, care se apropia de el în fugă, se opri mai speriat ca prima dată” (D. R. Popescu); „A doua zi, când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare” (I. Ghica). ◊ ~ introductiv: c. care introduce în propoziție sau în frază o unitate sintactică specifică acestora. Astfel: prepozițiile introduc în propoziții atributele, numele predicative, complementele sau elementele predicative suplimentare, iar conjuncțiile subordonatoare, adjectivele, pronumele și adverbele relative introduc în frază diferite tipuri de propoziții subordonate. ◊ ~ cu funcție sintactică: c. care poate avea rolul unei părți de propoziție (subiect, predicat, nume predicativ, atribut, complement, element predicativ suplimentar, apoziție). Sunt c. cu funcție sintactică: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, adverbul și interjecția. ◊ ~ fără funcție sintactică: c. care nu poate avea rolul unei părți de propoziție. Sunt c. fără funcție sintactică: articolul, prepoziția și conjuncția. ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu pe rând, cu câte un singur termen. Sunt considerate ca având o distribuție unidirecțională substantivele, marea majoritate a adjectivelor, numeralele, marea majoritate a pronumelor, marea majoritate a verbelor, marea majoritate a adverbelor și o parte dintre interjecții. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: c. care intră în combinație, în cadrul unui context dat, obligatoriu simultan cu doi termeni. Sunt considerate ca având o distribuție bidirecțională adjectivele relative, pronumele relative, pronumele nehotărâte relative, verbele copulative, adverbele relative, prepozițiile, conjuncțiile și unele interjecții ca iată, iacă și iacătă. ◊ ~ sibilic (sibilin, sibilinic): c. cu putere enigmatică, profetică, rostit de Sybila, personaj feminin legendar, căreia anticii îi atribuiau darul de a prevedea viitorul, fiind inspirată de zei. ◊ ~ tabu: c. evitat în vorbire din superstiție sau din pudoare, (v. interdicție de vocabular). ◊ ~ matcă: c. care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile (uneori și derivatele sau compusele) cu sensurile corespunzătoare. ◊ parte de c.: v. parte de vorbire. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

CUFUNDA, cufund, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la obiecte sau la ființe) A face să intre (cu totul) într-un lichid, a afunda, a adînci; a scufunda. Șlepul era cufundat pe sfert în apă. DUMITRIU, N. 135. Se urcă pe o buturugă zbîrlită de salcie înecată și cufundă căldarea în apa galbenă și rece. DUMITRIU, N. 277. ◊ Fig. Pădurile, cufundate în liniștea de iarnă bogată, țineau pe vîrfurile arămii pete mari de ceață fumurie. SADOVEANU, O. III 113. Noaptea, cînd toată natura era afundată în tăcere, Zamfira începea a cînta. ALECSANDRI, C. 83. ◊ Refl. Mă cufundam [în apă] de trei ori în rînd. CREANGĂ, A. 65. Azvîrle-o, maică, [inima] pe apă. De-a sta și s-a cufunda, Maică, nu mai aștepta! ȘEZ. I 46. ♦ A înfige într-o materie moale. N-a auzit alt răspuns decît foșnetul opincilor cufundate în zăpadă. GALAN, Z. R. 211. ♦ A scufunda în adînc (pentru a îneca). Unii zicea să-l omoare Cu laț de spînzurătoare, Alții – să-l cufunde-n apă, Alții – să-l înfigă-n țeapă. ALECSANDRI, P. P. 136. 2. Refl. A intra în adînc, a se adînci, a dispărea. Fierul strălucitor se cufundă în pămînt și începu să-l taie statornic. DUMITRIU, V. L. 6. Curțile zînelor se cufundaseră în pămînt cu zîne cu tot. RETEGANUL, P. II 17. Cotoșmanul făcu un culcuș stăpînului său... numai din fulgi... de se cufunda în puf cînd se culca. ISPIRESCU, L. 287. Mi-ar fi părut mai bine-n pămînt să mă cufund. EMINESCU, O. I 91. ♦ A prezenta o adîncitură. Șoseaua se cufunda puțin. DUMITRIU, N. 57. ♦ (Despre ochi) A fi (sau a părea) înfundat în orbite. Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită. EMINESCU, O. I 50. ♦ (Poetic) A se pierde. Trăsura se cufunda în ceasurile tîrzii ale nopții. DUMITRIU, N. 53. Deodată calea coti pe o costișă, printr-un făgițel tînăr, în care razele se cufundau pline de taină. SADOVEANU, O. I 228. Privirile i se cufundară în negurile cenușii, pe păduri. SADOVEANU, O. III 104. ♦ Fig. (Despre aștri) A trece dincolo de orizont, a apune. Soarele se cufundase după cîmpiile depărtate și în văzduhul înalt mai plutea ca o pulbere de aur. SADOVEANU, D. P. 127. [Soarele] se lăsa tot spre apus, Și-n mare se cufunda. ALECSANDRI, P. P. 28. ♦ (Despre pămînt) A se prăbuși, a crăpa. Cum nu se cufundă pămintu sub el! ȘEZ. III 100. 3. Refl. Fig. A se lăsa absorbit (de o activitate, de somn etc.), a se adînci, a se pierde. M-am cufundat în lectură. ▭ Se cufundase în gîndurile lui amare și părea că nu mai vede și nu mai aude nimic. V. ROM. noiembrie 1953, 118. La beut ei se-ntrecea... Și-n somn greu se cufunda. ALECSANDRI, P. P. 131. ◊ (Poetic) Iar te-ai cufundat în stele Și în nori și-n ceruri nalte? De nu m-ai uita încalțe, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. 4. Tranz. Fig. (Rar) A compromite, a distruge. [Faptele] au să mă cufunde ori au să mă izbăvească. SADOVEANU, D. P. 19. Gheorghe Bibescu... a publicat... o broșură... al cărei scop era d-a cufunda pe Ghica. GHICA, S. 691. – Variantă: acufunda (RUSSO, S. 16) vb. I.

LÎNCED, -Ă, lîncezi, -de, adj. Slăbit de boală, sleit de puteri, lipsit de vigoare sau de energie. O mamă lîngă prunca tînjitoare A-ntors doi lîncezi ochi cu-amărăciune, Ca două plîngeri înspre soare-apune. TOMA, C. V. 69. Doarme, dar rece-i tot ca gheața Și parcă-n pieptu-i lînced de mult s-a stins viața. COȘBUC, P. II 187. ◊ Fig. Să ne aducem pururi aminte de Eminescu, cel mai ales între toți scriitorii acestui neam, apărut pe neașteptate în literatura lîncedă și convențională a epocii. SADOVEANU, E. 75. Acea lîncedă și searbădă monotonie a unora din cîntecele nemțești. ODOBESCU, S. III 100.

ÎNCUNUNA, încunun și (mai rar) încununez, vb. I. Tranz. (Mai ales poetic) 1. A așeza (pe capul cuiva) o cunună ca semn de omagiu, de înălțare la o demnitate etc. (v. încorona); p. ext. a așeza un obiect deasupra altuia, în chip de coroană. Scena se petrece la poalele unei stînci păduroase pe care o încunună un castel feudal cu... metereze. ODOBESCU, S. III 59. Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună, Le clădesc apoi în stoguri și cu stuh le încunună. ALECSANDRI, P. A. 127. ◊ Fig. Era uscată și subțirică, privind drept cu ochii ce păreau rotunzi, și soarele îi încununa frumusețea anilor ei tîrzii. SADOVEANU, N. P. 44. Soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. (Refl.) S-a făcut ziuă; s-a încununat de trandafiri răsăritul. SADOVEANU, M. C. 206. 2. Fig. A realiza. Vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorință. ALEXANDRESCU, M. 15.

NIMB, nimburi, s. n. 1. Cerc luminos convențional, cu care pictorii înconjură capul anumitor persoane (mai ales în pictura bisericească). Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb stă în picioare. ODOBESCU, S. III 74. ◊ (În comparații și metafore sugerînd ideea de strălucire, splendoare, măreție, glorie) Nici un sat din lungul Oltului nu-și poate acoperi fruntea cu un nimb asemănător. BOGZA, C. O. 201. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune, Voind creștetele-nalte ale țării să-ncunune Cu un nimb de biruință. EMINESCU, O. I 148. 2. Nor (de praf). Ajunse la gazda lui într-un galop falnic și-ntr-un mare nimb de pulbere. SADOVEANU, Z. C. 95. O ușoară abureală de vînt... ne ținea într-un nimb de praf. IBRĂILEANU, A. 117.

RĂSFRÎNGE, răsfrîng, vb. III. I. 1. Tranz. A proiecta lumină asupra unui obiect (făcînd-o să se reflecte); (despre obiecte) a reflecta lumina proiectată asupra lor. Făclioara feștilei de seu răsfrîngea luminiți în ochii lor. SADOVEANU, O. VII 151. Luna razele-și răsfrînge Prin frunzișul unui fag. DEMETRESCU, O. 56. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor. ALEXANDRESCU, M. 29. ◊ Fig. Privesc de-aicea astrul, Ca să-mi răsfrîngă totuși Raza privirii tale. CAMIL PETRESCU, V. 27. Și deodată ea tresare, Fața ei răsfrînge foc. CERNA, P. 131. Era în acea vreme cînd soarele apune, Și zîmbete de-adio răsfrînge peste cer. MACEDONSKI, O. I 255. ◊ Refl. Prin geamul parbrizului razele soarelui se răsfrîngeau pe fețele [lor]. MIHALE, O. 501. Umbra ei se răsfrîngea în perete. EMINESCU, N. 64. Ici-colo se văd cete în luptă încleștate... Luciri de arme crunte, pătate roș cu sînge, Pe care-o rază vie din soare se răsfrînge. ALECSANDRI, P. III 289. ♦ (Cu privire la sunete) A întoarce sub formă de ecou; a repeta. Sunete prelungi, jăluitoare, se loveau de pereții stîncilor, care le răsfrîngeau spre larg. BART, S. M. 57. (Refl.) Chiotele lor răzbăteau pînă-n adîncul bătrînelor păduri... răsfrîngîndu-se de două-trei ori. SANDU-ALDEA, U. P. 41. 2. Refl. Fig. A se face simțit sub formă de influență sau înrîurire; a se repercuta în ceva sau asupra a ceva. Dar epoca de degradare în care el [Juvenal] a trăit s-a răsfrînt asupra acestui frumos geniu. ODOBESCU, S. I 49. 3. Refl. A se oglindi, a se reflecta. În luciul lacului, simțitor crescut, se răsfrîngea un cer fără pată. SADOVEANU, P. M. 294. Cerul cu lumea lui de stele se răsfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră. BART, E. 251. Printre valuri, care plîng, Și sub bolți întunecate, Șiruri de-astre încețate, Felinare se răsfrîng. MACEDONSKI, O. I 200. În lacul cel verde și lin Răsfrînge-se cerul senin. EMINESCU, O. I 492. ◊ Tranz. Murii netezi, roșii, de marmură curată, Lumina lunii blînde în sală o răsfrîng. EMINESCU, O. IV 159. (Fig.) Mai e o poezie a locurilor vechi, Unde răsfrîngem vremea ca stelele în unde. DEȘLIU, G. 5. Și-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I 3. Artele și poezia au știut să-și însușească și au izbutit să răsfrîngă, în producțiuni de merit, toate aceste felurite fapte și simțiri. ODOBESCU, S. III 51. II. Tranz. A depărta între ele elementele unui obiect (îndoindu-le în sus sau în jos); a desface, a îndoi, a întoarce în afară. Își răsfrînse brațele în lături și rămase strîmb și mut ca și crucea. SADOVEANU, O. VIII 246. Dalba-i soțioară, de-l vedea, Mînicele-și răsfrîngea: Punea sita și cernea, În copaie frămînta, Frumos colac că făcea. TEODORESCU, P. P. 141. ◊ Refl. Cît poți vedea cu ochii, totul e o întinsoare neagră-vînătă de valuri care se pierd, se răsfrîng, se aruncă cu furie asupra vaporului, voind să-l înghită. DUNĂREANU, CH. 55. [Buza] de deasupra se răsfrîngea în sus peste scăfîrlia capului. CREANGĂ, P. 239. – Forme gramaticale: perf. s. răsfrînsei, part. răsfrînt.

TALANGĂ, tălăngi, s. f. 1. Clopot mic de metal care se pune la gîtul vitelor sau al oilor. Sunetul moale al tălăngilor răzbătea din vreme în vreme ca dintr-o depărtare nesfîrșită. SADOVEANU, O. III 319. Sunet de tălăngi se-ngînă. TOPÎRCEANU, P. 128. Tot mai rar se desprindea din depărtări un lătrat de cîne, un sunet de talangă, un glas de bucium. HOGAȘ, M. N. 132. ◊ (Glumeț) «Junimea» începe; talanga mă cheamă. CARAGIALE, O. VII 291. ◊ (Poetic) Plîng tilingi, tălăngi răspund. Soarele apune, Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, P. 52. 2. Sunet produs de o talangă (1). De departe tare, abia se auzea talanga de la o turmă care se apropia. SADOVEANU, O. VII 207. Nu se auzeau decît tălăngile din ce în ce mai depărtate ale turmelor. GALACTION, O. I 167. Pătrunză talanga Al serii rece vînt Deasupră-mi teiul sfînt Să-și scuture creanga. EMINESCU, O. I 216. – Pl. și: talange (EMINESCU, O. IV 128). – Variantă: talancă (CREANGĂ, A. 38, CONTEMPORANUL, VII 102) s. f.

PRECUM conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de mod; adesea întărit prin «așa», «tocmai») 1. (Introduce modale propriu-zise) Așa cum, după cum, cum. De-ar fi-n a mea putință să fac precum doresc, Aș pune pe-a ta frunte un diadem de stele. ALECSANDRI, P. I 165. Nu sînt eu vinovat, sărmană copilă, dacă nu te iubesc, precum meriți. NEGRUZZI, S. I 56. De e, mîndră, precum zici, Ori mă lasă-n calea mea, Ori dă-mi dulce gurița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. 2. Uneori în corelație cu așa, introduce propoziții comparative: a) (stabilește un raport de comparație între propoziții al căror predicat e exprimat prin același verb) tot astfel cum, ca și. Eu mă țineam în urma lui cuminte Precum se ține puiul după mamă. TOPÎRCEANU, B. 97. Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr, Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu elipsa celui de-al doilea predicat) Am piatră nestimată Care noaptea viu lucește, Precum ochiu-ți ce pîndește Fericirea depărtată. ALECSANDRI, P. 18. Luă în brațe pe această biată fată pe care-o legănase... O numi cu același nume de Zoiță, precum odinioară, și o dizmierdă ca și atunci. NEGRUZZI, S. I 26. Precum o sentinelă, pe dealul depărtat, Domnește mănăstirea, ALEXANDRESCU, M. 9; b) stabilește un raport de comparație între propoziții cu predicat deosebit. Cînd unul trece, altul vine în astă lume a-l urma, Precum cin d soarele apune, El și răsare undeva. EMINESCU, O. I 204. În preajmă-i e cetatea! ai ei locuitori Ruina-i azi cu fală ară la călători, Precum atîți nevrednici, trăind în moliciuni, Se laud cu mari fapte făcute de străbuni. ALEXANDRESCU, M. 10. Cum îi slova de neagră, Așa mi-i inima-ntreagă; Și precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. II. (Urmat de conj. «și», stabilește un raport copulativ în cadrul aceleiași propoziții) Ca (și), cum, cît (și). Orice act însemnat al cîrmuirii, precum și orice danie, trebuia să fie făcut cu învoirea sfatului. BĂLCESCU, O. II 13. III. (În legătură cu verbele «a ști», «a zice», «a spune», «a auzi» etc., introduce propoziții, adesea incidente, care cuprind o afirmație, o observație, o informație etc. sigură, categorică) După cum, așa cum. Dacă critica mea va fi precum este și lesne de prevăzut – nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce a provocat-o, rușinea va rămîne numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant, precum îl vedem în Istoria lui Mihai Viteazul. GHICA, S. A. 143. ◊ Expr. (Exclamativ și familiar, ca încheiere a unei convorbiri care provoacă, uimire, dezorientare) Precum vezi = așa-i, asta-i (situația). Precum urmează = formulă prin care este anunțată o enumerare, o completare, o lămurire, o continuare (a unei expuneri, a unei explicații, a unei relatări). IV. (Învechit și popular, cu rol de întărire, urmat de conj. «ca să», introduce propoziții finale) Pentru, încît. El dase sfară în țara lui și în țările streine, precum ca să se știe că... ISPIRESCU, L. 232. ♦ (În vorbirea indirectă, urmat de conj. «că», de obicei după verbe de declarație) S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la pășune pe hotarul Murgenilor. SADOVEANU, O. VII 104. [Fata] au mărturisit precum că toate sînt adevărate, cîte le spune el. SBIERA, P. 144. (În forma pecum) S-a pogorît Maica Domnului la mine și zice: pecum că, Ioane, cînd ăi ajunge la fîntînă... o să-ți iasă înainte cine să te aducă la mine. CARAGIALE, O. I 261. V. (Învechit, rar, cu valoare de adverb) Ca de pildă, ca de exemplu, bunăoară. [Ce-ar fi] dacă și în trupul nostru părțile burzuluite... Ar voi la alte slujbe pe sine să se nămească, Precum piciorul să vadă, ochiul la mers să pășească. CONACHI, P. 271.- Variantă: (învechit și popular) pecum conj.

UMPLE, umplu, vb. III. Tranz. 1. (Cu privire la recipiente sau la cavități) A face să fie plin (mai ales cu un lichid), a băga înăuntru (pînă la gură); p. ext. a face să conțină o cantitate oarecare din ceva. Cotrobăia prin cazan și își umplea strachina cu ce era mai bun. SADOVEANU, O. VI 169. Umple groapa cu jaratec și cu lemne putregăioase. CREANGĂ, P. 29. ◊ (Prin analogie cu o cavitate) S-au dus amîndoi, și ea și-a umplut brațele cu ramuri. CAMIL PETRESCU, U. N. 102. ◊ Fig. Stelele umpleau văzduhul. SADOVEANU, O. III 398. Umplea capul bietului băiat cu toate fleacurile. VLAHUȚĂ, N. 15. Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și irozii. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A-și umple burta (sau pîntecele) = a se îndopa cu mîncare. A-și umple buzunarele = a cîștiga bani mulți. A umple paharul = a pricinui cuiva un neajuns care întrece ceea ce poate el suporta; a pune vîrf. Incidentul de sus venise numai să umple paharul. C. PETRESCU, Î. II 149. Gara... cu înghesuiala unor oameni grăbiți și brutali venea numai bine să umple paharul. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 7. (Refl..) A i se umple cuiva ochii de lacrimi = a începe să plîngă, a avea ochii umezi. Moșneagul, cînd a văzut-o, i s-a umplut ochii de lacrimi de bucurie. CREANGĂ, P. 291. Ochii cei negri ai fetelor se umpleau de lacrimi de dor. EMINESCU, N. 5. Copila se sculă în picioare de mînie și ochii i se umplură de lacrimi. ALECSANDRI, O. P. 223. (Tranz., inversînd raportul dintre părțile propoziției) Lacrimile îi umplură ochii. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Refl. (Poetic) Luna se înălțase, nouri treceau pe deasupra ei umplîndu-se de lumină vînătă. SADOVEANU, O. VI 15. În fața noastră soarele apune, valea se umple de umbră. VLAHUȚĂ, O. A. 179. 2. Fig. A copleși pe cineva, a face că cineva să se simtă cuprins sau apăsat (de un sentiment, de o senzație etc.). Grăbind spre han, Vitoria simțea cum o umplu gînduri și hotărîri nebiruite. SADOVEANU, B. 85. Am să-ți spun o veste care a să te umple de bucurie. NEGRUZZI, S. I 18. Ochii tăi cei negrișori umple-mi trupul de fiori. jJARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. ◊ Expr. A umple pe cineva de sperieți = a îngrozi. Apoi dă, mamă! vezi, i-a umplut de spărieți. CREANGĂ, P. 28. ◊ Refl. I se umplea inima de mîndrie. ISPIRESCU, L. 39. Cînd se duce împăratul și vede cum se împlinise de bine poronca lui, se umple de bucurie. CREANGĂ, P. 265. 3. A (mai) adăuga apă (sau alt lichid) pentru a face să fiarbă mîncarea. Să ai grijă, bătrîno, să mai umpli oala cu fasole. STĂNOIU, C. I. 66. ◊ Expr. A umple borș = a pune la fermentat tărîțe amestecate cu apă și cu maia, pentru a obține borșul cu care se prepară anumite mîncări. Lelița cu șorțul roș Nu știe să umple borș. POP. (Regional) A umple flori = a pune la macerat flori sau frunze, turnînd peste ele apă caldă, pentru a prepara anumite vopsele. ♦ A introduce într-un înveliș (de aluat, de anumite legume etc.) un preparat culinar (pentru a pregăti anumite mîncări). Nu știu cum îi cade un urs mare din sîn și de-a dura prin clasă; nu de cei pe care-i joacă ursarii, ci de mămăligă, umplut cu brînză, rotund, prăjit pe jaratic. CREANGĂ, A. 77. ♦ (Rar) A îmbiba un preparat culinar cu un lichid dulce sau aromat. Cocoșei de zahăr umpluți cu sirop. I. BOTEZ, ȘC. 86. 4. A răspîndi (mirosuri, parfumuri) într-un spațiu, într-o încăpere. Cind bate vîntul din jos, Umple casa de miros. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (În forma împle) Busuioc și mint’ uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. Împlu aerul văratic de mireasmă și răcoare A popoarelor de muște sărbători murmuitoare. id. ib. 85. ◊ Refl. Se umplu locul de un miros așa de frumos. ISPIRESCU, L. 39. ♦ (Despre sunete, zgomote sau despre un izvor de sunete) A cuprinde, a învălui un loc, un spațiu. Bocetele umplură văzduhul, clopotele umplură zările cu jalea lor. SADOVEANU, O. I 258. Statu- Palmă clătinat Umple lunca de-un lung vaier. ALECSANDRI, P. A. 188. ◊ Expr. A umple satul (lumea sau, rar, urechile lumii) = a răspîndi un zvon, o știre, o veste. A umplut urechile lumii c-ar fi luat c-o săgeată boldul de aur din vîrful cortului sultanului Albu. DELAVRANCEA, O. II 99. 5. (De obicei hiperbolic) A ocupa, a acoperi o suprafață, o întindere, o încăpere sau (prin restricție) un cadru. Oastea umplu ograda și toate ulițele din jur pînă la mari depărtări. SADOVEANU, O. VII 155. Căpitanul umplu așa, fără veste... ușa salonului plin de lume cu persoana sa bărboasă. HOGAȘ, H. 78. De dragostea unei regine frumoase, Umplut-ai pămîntul de oase! COȘBUC, P. II 194. ◊ (Poetic) Din cînd în cînd se uita la norii care umpleau cerul spre apus, rotunzi și trandafirii ca niște meri înfloriți, plutind fără trunchi în văzduh. DUMITRIU, N. 118. Nouri de jăratec și aur umpleau cu oștirile lor ceriul. EMINESCU, N. 48. ◊ Refl. S-a umplut Țara Moldovei de doamne și domnițe. SADOVEANU, F. J. 493. Din frunza care cade se umple-n mai cîmpia. EFTIMIU, Î. 180. Se umple ograda și livada moșneagului... de cirezi de vite. CREANGĂ, P. 68. (Poetic) Noaptea se umpluse de fulgere, ca un pumn de întuneric, în care roiesc mereu scînteile unui amnar. MIHALE, O. 507. Răsăritul se umplea de flacări. SADOVEANU, O. I 438. Aicea, p-aste ziduri, în liniște senină, Privesc cum orizontul se umple de făclii. ALEXANDRESCU, P. 23. ♦ A acoperi cu scrisul o hîrtie, un caiet etc. Numărul hîrtiilor umplute cu povești și însemnări sporește în chip vertiginos pe masa de brad. CĂLINESCU, E. 252. 6. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și indicînd materia, obiectul în discuție) A acoperi (pe cineva sau ceva) cu o substanță neplăcută, murdară, dăunătoare (v. mînji); fig. a contamina, a molipsi. Didesubtul scării [teatrului] este o boltă supt care butcile trec, pentru ca cei ce se scobor să nu fie umpluți de ploaie. KOGĂLNICEANU, S. 89. ◊ Expr. A umple pe cineva (sau, refl., a se umple) de bogdaproste v. bogdaproste. A umple (pe cineva sau, refl., a se umple) de brînză (sau de procopseală), se spune, ironic, despre cineva care n-a reușit într-o acțiune. Îl furase somnul cu fluierul în gură și merele pieriseră. – Ne-ai umplut de brînză și tu, îi zise tat-său. VISSARION, B. 13. De procopseală văz că mă umpluși. PANN, P. V. III 80. 7. (Rar) A face să fie complet, a completa; a împlini. [Rada] de-abia pe la Sîn-Petru Umple optsprăzece vremuri. COȘBUC, P. I 95. – Variante: umplea (SADOVEANU, O. VI 226), (regional) împlea vb. II, împle vb. III.

SĂRUTA, sărut, vb. I. Tranz. A atinge un lucru sau o ființă cu buzele în semn de afecțiune sau ca o manifestare erotică; a pupa. Și apucîndu-i capul între mîni, o sărutai ca pe un copil, în părul ei negru și bogat. HOGAȘ, M. N. 26. La plecare, mama Ilinca l-a sărutat mai cu rupere de inimă și a plîns mai cu foc. VLAHUȚĂ, O. AL. 95. Moșneagul, văzînd aceste mari bogății, nu știa ce să facă de bucurie, sărutînd mereu cucoșul și dezmierdîndu-l. CREANGĂ, P. 69. Astă-noapte am visat, Bade, că te-am sărutat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 225. ◊ (Poetic) Gingașa fată... Numai de soare fu sărutată. ALECSANDRI, P. I 20. ◊ Fig. Papura se îndoia așa de tare, încît săruta apa, cu vîrfurile ei simțitoare. CAZABAN, V. 32. Cine n-are ochi negri, sărută și albaștri (= dacă nu poți avea ceea ce dorești, te mulțumești cu ce ai). ◊ Refl. reciproc. Tremurînd ei se sărută... Ea-și acopere cu mîna fața roșă de sfială, Ochi-n lacrimi și-i ascunde într-un păr ca de peteală. EMINESCU, O. I 82. Spune-mi mîndră-adevărat: De cînd badiu te-a lăsat, Tu cu cîți te-ai sărutat? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 403. ◊ Intranz. Să-ncalță frumușel Și sărută subțirel, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 384. ♦ A atinge cu buzele mîna cuiva, un obiect de cult (sau considerat ca atare) schițînd sărutul în semn de respect, adorație, umilință. Ajuns în țară, eu te rog, Fă-mi cel din urmă bine: Pămîntul țării să-l săruți Și pentru mine! COȘBUC, P. I 79. Apoi, sărutînd mîna tatălui său, se despărțiră. ISPIRESCU, L. 19. Îi dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. ◊ Fig. [Țara mea] Dunărea bătrînă... îți sărută poala și îți aduce avuții din ținuturile de unde soarele răsare și de unde soarele apune. RUSSO, O. 22. ◊ Expr. Sărut mîna = formulă de salut adresată de obicei unei femei (mai în vîrstă). M-am închinat cu sărut mîna, cucoană Zamfiriță. ALECSANDRI, T. I 33. Sărut dreapta = formulă servilă de salut adresată în trecut preoților, domnitorilor, boierilor, mai rar unei femei. Boier Stoiceo, sărutămu-ți dreapta, așa te îndeamnă... boierul Rovin... să-ți ridici în sîrg nevasta și copiii și... să fugi spre munți. GALACTION, O. I 52.

SCĂPĂTA, scapăt, vb. I. Intranz. 1. (Despre soare, lună și alți aștri) A coborî spre asfințit; a asfinți, a apune. Soarele scăpăta și peste sat se lăsa liniștea înserării. SANDU-ALDEA, U. P. 221. Soarele scapătă spre asfințit. Crestele munților par aprinse. VLAHUȚĂ, O. A. 407. Soarele, scăpătînd la apus, se uită îndărăt cu stăruință caldă la păduriștea de mesteacăni. CARAGIALE, P. 50. ◊ Soare-scapătă = locul unde apune soarele; apus. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. A doua zi o apucă iarăși spre soare-scapătă, după cum plănuia el. ISPIRESCU, L. 100. 2. A aluneca în jos, a cădea. Ca să nu scăpătăm în mîl, tragem... o scîndură bună și groasă... ș-o punem punte peste papură. SADOVEANU, Î. A. 51. Atît putu bolborosi bătrînul, holbînd ochii speriați, întinse brațele înainte cu desperarea unui om care scapătă-ntr-o prăpastie. VLAHUȚĂ, CL. 87. Era un flăcău frumos munteanul... de pe capu-i ras de trei degete deasupra frunții mici și ușor încruntate, scăpătau plete lungi, castanii. RUSSO, O. 108. ♦ (Despre ochi, priviri) A fugi, a luneca (din cauza oboselii). Privirile-i trudite scăpătau de pe rînduri, ochii i se închideau ca de somn, și cartea grea îi cădea din mînă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 118. 3. A sărăci, a pierde averea. Scăpătase rău toată familia; nu mai avea nimic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 169. A scăpătat din pricina cheltuielilor nemăsurate. CARAGIALE, O. III 61. Dați gologanul Să trăiți la anul. Ia mai dă și dumneata Că cu atît n-ăi scăpăta. ȘEZ. IX 158.

SCĂPĂTAT², -Ă, scăpătați, -te, adj. 1. (Despre soare) Apropiat de linia orizontului; apus. Soarele se stinge scăpătat pe dealuri. IOSIF, P. 60. 2. Care a sărăcit, risipindu-și sau pierzînd averea; sărăcit. L-a rugat să-i afle adresa lui Boldur Iloveanu, fostul proprietar scăpătat al Voevodesei. C. PETRESCU, A. 319. Noi ședeam la un loc c-o sor-a tatii, bătrînă și scăpătată. VLAHUȚĂ, O. AL. I 262. ◊ (Substantivat) Scăpătații ceia?... Nu ți-i greu să vorbești, frate? ALECSANDRI, T. i 165.

VEST s. n. (În opoziție cu est) Unul dintre cele patru puncte cardinale, partea unde apune soarele; apus.

SFINȚIT¹, sfințite, s. n. (Popular, la pl. cu valoare de sg.) Trecerea unui astru dincolo de orizont; momentul cînd astrul apune; locul unde apune; asfințit, apus. Soarele cam binișor S-a-nclinat către sfințite. COȘBUC, P. II 127. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră sfințit. RETEGANUL, P. IV 21. Într-una din zile, cam după sfințitul soarelui... ieși balaurul din groapă și se îndreptă către voinicii care dormeau pe lîngă foc. ISPIRESCU, L. 200.

ȘCHIOPĂTA, șchiopătez și șchioapăt, vb. I. Intranz. 1. (Despre ființe, și în forma șchiopăta) A umbla sprijinindu-se mai mult pe un picior decît pe celălalt, a umbla ca un șchiop. Înaintează acum spre noi șchiopătînd. SAHIA, N. 52. Iar începe să șchioapete. STANCU, D. 316. Cîrlanul schioapătă de-un picior. SLAVICI, N. II 32. 2. Fig. A funcționa defectuos, a nu merge bine, normal, a se poticni. Ministeriul cam șchiopătează cînd ești absent. ALECSANDRI, T. 1378. 3. (Rar, despre soare, prin confuzie cu «scăpăta») A apune. Soarele cam șchiopăta spre apus. MACEDONSKI, O. III 7. – Variantă: schiopăta vb. I.

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Astrul central al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învîrtesc pămîntul și celelalte planete ale sistemului; (lumina lui dă lumina zilei pe pămînt, iar căldura lui întreține viața). Soarele pășise de mult, acum, peste creștetul stîncii mele de adăpost, și înălțimile din apus își prelungeau repede chipurile lor de umbră deasupra văilor dimpotrivă. HOGAȘ, M. N. 174. Uită-te! nu vezi și d-ta că dă soarele îdupă deal și noi tot pe loc stăm. CREANGĂ, P. 128. ◊ (Personificat) A fost atîta chiu și cînt Cum nu s-a pomenit cuvînt! Și soarele mirat sta-n loc, Că l-a ajuns și-acest noroc, Să vadă el atîta joc Pe-acest pămînt! COȘBUC, P. I 58. ◊ Fig. Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. Bătrînele păduri vor chiui: Un tînăr soare munții grei vor naște. BENIUC, V. 46. Ș-atunci în altă lume am renviat deodată, Ș-un soare mai fierbinte în ceru-mi s-a aprins. ALECSANDRI, P. A. 65. ◊ Expr. Sub (sau pe sub) soare = pe pămînt, în lume. Broasca se dete de trei ori peste cap și se făcu o zînă gingașă, și plăpîndă, și frumoasă, cum nu se mai afla sub soare. ISPIRESCU, L. 35. Jurămînt îți fac din suflet... De-a te iubi pîn’ la moarte, de a nu avea sub soare Altă stea de proslăvire, alt luceafăr de-nchinare. CONACHI, P. 103. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. Soare cu dinți, se spune despre soarele care strălucește într-o zi friguroasă, fără a putea încălzi. Cerul limpede, de sticlă albastră. Soarele – soare cu dinți – mușcă. STANCU, D. 430. Soarele e în cruci sau (în) cruce (amiazăzi) v. cruce (I 6). Rupt din soare = foarte frumos, de o deosebită frumusețe. Fata... parcă era ruptă din soare. SADOVEANU, O. I 69. Maghiran de la vîltoare, Nu ești bade rupt din soare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 235. La soare te puteai uita, dar la dînsa (sau la dînsul) ba, expresie folosită mai ales în basme, spre a arăta că cineva sau ceva e de o frumusețe fără seamăn. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta, și în locul lui se văzură niște palaturi, strălucite de podoabe, încît la soare te puteai uita, dară la dînsele ba. ISPIRESCU, L. 37. [Fata împăratului Roș] era frumoasă de mama-focului; la soare te puteai uita, iar la dînsa ba. CREANGĂ, P. 276. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, cu multă plăcere. Fata, de ce creștea, d-aia se făcea mai frumoasă. Împăratul și împărăteasa se uita la dînsa ca la soare. ISPIRESCU, L. 245. A căuta (sau a găsi) pete-n soare v. pată. A sta cu burta la soare v. burtă. A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face (cuiva) foame. A dori cîte în lună și în soare = a avea, a exprima dorințe fantastice, irealizabile. A vorbi (sau a spune) cîte în lună și în soare = a vorbi peste măsură de mult, a sporovăi multe și de toate, a spune verzi și uscate. ◊ Compuse: (popular) soare-răsare = (în opoziție cu soare-apune) răsărit, est, orient. Vinul e înghițit de țărîna zbicită de vîntul primăverii, de vîntul iute și rece încă ce suflă aprig dinspre soare-răsare. STANCU, D. 134. Se crapă de ziuă; o fîșie de lumină, ca un brîu de argint, se destinde către soare-răsare. DELAVRANCEA, S. 33. Deodată se ivi venind dinspre soare-răsare un cal mare și negru, care cu o nară vărsa scîntei de foc și cu alta fulgi de zăpadă. POPESCU, B. I 39; soare-apune (sau soare-scapătă) = (în opoziție cu soare-răsare) apus, vest, occident; p. ext. vremea cînd apune soarele. Trebuie s-o fi luat, în zăpăceala mea, spre soare-scapătă. GALACTION, O. I 49. Țînțari cu aripile metalice joacă spre soare-apune cu acele pline de venin. C. PETRESCU, S. 42. Spată-Lată se îndreptă spre soare-apune și se întinse la cale lungă, mergînd zi de vară pînă în seară. POPESCU, B. I 79. Și s-a dus... s-a tot dus pînă a ajuns la o cetate nemțească între două ape mari și frumoase, tocmai pe la soare-apune. CARAGIALE, S. 54; soare-sec = insolație; floarea-soarelui v. floare (I 3); sora-soarelui = floarea-soarelui. ♦ Lumina (și căldura) care vine de la soare. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. Mieii... zburdă-n soare. VLAHUȚĂ, P. 70. ◊ Loc. adv. Cu soare = cît mai e lumină; ziua. Toți gospodarii au venit cu soare, dar nu la miezul nopții. La TDRG. Foaie verde de sasău, Țu, țu, țu, murguțul meu! Să intrăm în sat cu soare, C-am o mîndră ca ș-o floare Ce ne-așteaptă cu mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 2. Nume dat tuturor aștrilor care au lumină proprie. Curgea o-ntreagă adîncime și se lărgea o-ntinsă mare, O mare ce, nețărmurită, se tot ducea cu gînd cu tot... Cînd spre-o planetă, cînd spre alta, și dintr-un soare spre alt soare. MACEDONSKI, O. I 229. Din adîncimi fără de margini A răsărit pe cer o stea; Și triști, nemișcători de-a pururi, Aprinșii sori priveau la ea. COȘBUC, P. I 268. 3. Fig. Fericire, bucurie, bunăstare. Avem atîta soare ș-atîtea limpezimi și-atîta albăstrime de povestit pe strune. DEȘLIU, G. 22. Observi de-abia atuncea cît soare s-a adus De-o vreme în țara asta și pentru cei săraci Și plîngi de bucurie cînd vezi în munte sus Obraji de mineri cu flori în ei, de maci. VINTILĂ, O. 28.

SOSI, sosesc, vb. IV. 1. Intranz. A ajunge undeva (după un drum lung). Drumețul a sosit în dreptul fintînii. CARAGIALE, O. III 52. Durduind soseau călării, ca un zid înalt de suliți. EMINESCU, O. I 148. Iată, după lungă cale Cu plăcere-aici sosesc. ALECSANDRI, T. I 349. ◊ (În construcții cu dativul pron. pers.) Nu mai putea de bucurie că îi sosise așa voinic chipeș. ISPIRESCU, L. 22. ◊ (Despre obiecte văzute în mișcare) Apele lui sosesc limpezi, rostogolindu-se mereu mai departe. BOGZA, C. O. 14. Numai de ar sosi mai repede vagonul cu mobile. C. PETRESCU, C. V. 11. În vremea aceasta, sosise la curtea împărătească scrisori secrete ale lui Basta împotriva lui Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 271. ◊ Refl. (Popular, rar) Că nouă ni s-a sosit o pustie de hîrtie. HODOȘ, P. P. 203. 2. Intranz. (Despre termene, intervale de timp) A începe să se desfășoare. Toamna a sosit, soarele apune trist. DELAVRANCEA, A. 15. Sosise noaptea. Din apus Se răsfira fierbînd un nor, De-un rece vînt adus. COȘBUC, P. I 233. Așadar, cînd sosește primăvara, amice vînătorule, îndură-te și tu și lasă gingașei Vineri și dulcelor ei dezmierdări, întreagă domnirea lumii. ODOBESCU, S. III 41. Mie timpul mi-a sosit, Timpul de căsătorit. ALECSANDRI, la TDRG. ◊ Expr. A-i sosi (cuiva) veleatul (sau ceasul) = a-i veni cuiva timpul să moară, a fi pe punctul de a muri. Pasămite, i se împlinise și lui, îi sosise veleatul. ISPIRESCU, U. 119. 3. Tranz. (Învechit și popular) A ajunge (pe cineva) din urmă, a prinde. Ion se crezu ajuns iar în preajma lumii și zori să sosească pe țigănuș, care se făcea că merge înainte, dar alene. VISSARION, B. 113. Pe cînd se lupta să deschiză ușa cu mîna stîngă... Irina a mamei Argiriței îl sosi de pe urmă, cu un maldăr de găteje și de viță uscată. DELAVRANCEA, S. 188. Dar ceata de hiare o văd... mă sosește. Fierbintea-i suflare acum o simții. ALEXANDRESCU, M. 42. ♦ A prinde fără veste, pe neașteptate; a surprinde. Mă sosi și noaptea- GORJAN, H. I 150. Fugi deochi dintre ochi, că te-ajunge, te sosește și amar te pedepsește. ȘEZ. III 195. 4. Intranz. (Neobișnuit) A ajunge în situația să...; (impersonal) a se întîmpla să... Lăcomind la al altuia, sosește de pierde și al său. ODOBESCU, S. III 151.

SPAIMĂ, spaime, s. f. 1. Emoție puternică și violentă, provocată de un lucru neprevăzut și primejdios. V. frică, groază. Balaurul... plesnea din coadă, de te luau fiori de spaimă. ISPIRESCU, L. 200. Cătră sară, ajungînd moșneagul și cu purcelul acasă, pe babă o și apucă un tremur de spaimă și începe a se văicăra. CREANGĂ, P. 84. Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vrun pod De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod. EMINESCU, O. I 147. Sărmana!... era leșinată de spaimă. ALECSANDRI, T. I 423. ◊ (Poetic) Se pare că furtuna ridică al ei glas, Că vîntul trece-n spaimă pe-al mărilor talaz. EMINESCU, O. I 94. ◊ Loc. adj. și adv. De spaimă = înfiorător, îngrozitor; extraordinar, neobișnuit. Bădie Gheorghe, am avut o vedenie de spaimă. SADOVEANU, P. M. 126. Îndată purcese ca un duh de spaimă îmboldit de fierbințeala frigurilor. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A intrat spaima în cineva, se spune cînd cineva e tot cu frică, se sperie ușor (după ce a trecut printr-o sperietură mare). Cînd intră spaima în oi, degeaba toată munca. ISPIRESCU, L. 397. A trăi cu spaima în sîn = a fi neliniștit, stăpînit de frică. Vorbi întîi cu logofătul Bumbu, care mărturisi că trăiește cu spaima-n sîn. REBREANU, R. II 11. A trage o spaimă = a trece printr-o sperietură grozavă. A da spaima în cineva sau (mai rar) a da spaimă cuiva = a speria pe cineva, a înfricoșa. Într-o întindere dreaptă și goală, orice arătare neobișnuită dă spaimă acestor paseri sfioase. SADOVEANU, O. L. 29. Dă spaima-n vrăbii, latră-n vînt. Își face mendrele; eu cînt Și codrul lin răsună. IOSIF, PATR. 16. A lua spaima cuiva = a se teme de cineva, a fi îngrozit, terorizat de cineva. A-și face spaimă = a se speria, a se îngrozi. Jugani spaimă că-și făcea. TEODORESCU, P. P. 689. 2. Fig. Ființă sau lucru care înspăimîntă. Omul acesta e spaimă. SADOVEANU, O. I 437. Genarul încălecă și zbură ca spaima cea bătrînă în urma fugiților. EMINESCU, L. P. 180 ◊ (Urmat de determinări în genitiv) Fura statul și era spaima oamenilor cînd venea cu toboșarul după el, pentru bir. PAS, Z. I 153. Iaca și codrul Grumăzeștilor, grija negustorilor și spaima ciocoilor. CREANGĂ, P. 119. 3. (Popular) Frică bolnăvicioasă, stare patologică de frică; nevroză. Nu e bine... să apună soarele pe hainele copilului, că apoi capătă spaimă. MARIAN, NA. 333.

STINGE, sting, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc sau la obiecte care ard) A face să nu mai ardă, a opri din ardere. Cucoșul, cum vede și astă mare nedreptate, începe a vărsa la apă; și toarnă el toată apa cea din fîntînă pe jăratec, pînă ce stinge focul de tot și se răcorește cuptoriul. CREANGĂ, P. 65. ◊ (Metaforic) Focul meu a-l stinge nu pot cu toate Apele mării. EMINESCU, O. I 199. Ard, ard, ard, mă fac cenușă, căci amorul mă încinge. A! precum ai aprins focul, fă bine de mi-l și stinge. ALECSANDRI, T. I 416. Cînd ai ști cît foc este în astă ticăloasă inimă! E un vulcan pe care numai moartea îl va stinge. NEGRUZZI, S. I 51. ♦ Fig. (Complementul indică o senzație dureroasă sau un sentiment puternic) A potoli, a liniști, a astîmpăra. D-na Predeleanu a trebuit să-i vie în ajutor cu un surîs de aur care să-i stingă emoția. REBREANU, R. I 56. Revino! Lăpușnene, să stingi a mea mustrare. ALECSANDRI, T. II 174. ◊ (Cu determinări instrumentale introduse prin prep. «în») Oftează adînc și-și sting amarul în băutură. MIRONESCU, S. A. 52. (Cu pronunțare regională) Și nu știu gîndirea-mi în ce să o sting: Să rîd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plîng? EMINESCU, O. I 40. ◊ Refl.- Necazul i se stinse ca prin farmec. REBREANU, I. 103. ♦ Refl. (Despre foc sau obiecte care ard) A înceta de a arde, a nu mai arde; a se consuma, a se trece. Focurile s-au stins tîrziu ca după o serbare de noapte. CAMIL PETRESCU, U. N. 272. Făcură legătură că acela care va lăsa să se stingă focul să fie omorît. ISPIRESCU, L. 199. Focul taberei s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. ♦ Refl. Fig. A slăbi pînă la totala epuizare; a se topi, a se slei. Mi se rupe inima din mine cînd văz pe buna mea stăpînă cum i se stinge viața din sine. ISPIRESCU, L. 128. Leiba simți că i se sting puterile și se așeză la loc pe prag. CARAGIALE, O. I 290. Și zău, domnule doctor, socoți că bietul cuconul Antohi n-are s-o ducă mult? – Nu, sermanul!... se stinge văzîndu-l cu ochii. ALECSANDRI, T. 1635. ♦ Refl. (Familiar) A sărăci cu totul, a rămîne sărac lipit; a se ruina. Am făcut aste două odăițe; dar m-am stins. La TDRG. 2. Tranz. (Cu privire la lumină sau la surse de lumină) A face să nu mai lumineze, a nu mai lăsa aprins. Cum s-a culcat ea fără să stingă lampa? AGÎRBICEANU, S. P. 37. ◊ (Poetic) În cer apune soarele, Stingînd razele lui. ALECSANDRI, P. III 113. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ♦ Refl. A înceta să lumineze, a nu mai da lumină. Iacă acum se stingea de tot lumina ce-i răsărise în cale fără veste. CARAGIALE, O. I 305. ◊ Fig. Gîndurile i se stingeau încetul cu încetul, ca niște raze la asfințit, și ființa i se scufunda într-o odihnă profundă. VLAHUȚĂ, O. A. 102. ♦ Fig. (Cu complementul «ochi», «vedere») A întuneca; a orbi. Moartea venit-a să stingă bătrînului ochii. COȘBUC, AE. 195. A venit poruncă-n țeară Să meargă feciorii iară... Și rămîn măicuțele Blăstămîndu-și zilele, Stingîndu-și vederile, Vărsînd lăcrimuțele Pe toate ulițele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323. 3. Refl. A deveni întunecos, a se voala, a nu se mai vedea. E seară... Plopii înșirați în zare se sting departe – Văpăi de umbră, facle funerare La căpătîiul zilei moarte. TOPÎRCEANU, B. 83. Priveliștea se stinge. În negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în pasuri line, ea. EMINESCU, O. I 95. ♦ Fig. A se șterge, a dispărea. Se opri, zîmbetul i se stinse pe buze. MIRONESCU, S. A. 35. ♦ (Despre sunete) A slăbi în intensitate, a se auzi tot mai puțin sau de loc. V. amuți. Toate glasurile se stinseră într-o clipire. REBREANU, I. 36. Ca o vecernie domoală Se stinge zvonul de dumbravă. GOGA, P. 23. Bubuitul tunetelor, zguduind cuprinsul, se sparge în depărtări nevăzute, stingîndu-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric. BART, S. M. 16. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Uneori învăluirea vîntului stingea sunetele de bucium. SADOVEANU, O. VII 126. ♦ (Despre aștri) A-și pierde lumina și strălucirea, a se întuneca. O stea dacă lucește stingîndu-se pe loc: Sînt stele mai puține în cerul plin de foc? MACEDONSKI, O. I 48. O stea pe cer s-a stins. CARAGIALE, O. III 133. Cînd sorii se sting și cînd stelele pică, îmi vine a crede că toate-s nimică. EMINESCU, O. I 38. ◊ (Poetic) Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia, se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ◊ Fig. Plăceri ale iubirii, plăceri încîntătoare! Simțiri! mărețe visuri de falnic viitor! V-ați stins într-o clipală ca stele trecătoare Ce las-un întuneric adînc în urma lor. ALECSANDRI, P. A. 62. 4. Refl. A înceta din viață; a muri. Bolnav și în mizerie, Bălcescu s-a stins în Italia în 1852, departe de patria sa pe care o iubea cu înflăcărare. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Își amintea în cîte chipuri văzuse oameni murind: bătrîni stingîndu-se de moarte bună pe patul de-acasă; oameni morți în spitale; unii loviți de moarte violentă. BART, S. M. 77. Craiul cu crăiasa apoi au trăit de aci încolo multe zile dalbe, dar s-or fi stins și ei acum, că e mult de-atuncea. RETEGANUL, P. I 50. S-a stins... lăsînd în adîncă mîhnire pe toată lumea. CARAGIALE, O. III 99. ◊ Fig. E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini, și mor și-n mine. Ș-au fost atît de viață pline, Și azi se sting așa ușor. MACEDONSKI, O. I 192. ◊ (Cu subiectul «viața», «sufletul») Multe vieți s-au stins, multe gospodării s-au pustiit din pricina înecului. DUNĂREANU, CH. 69. S-a stins sufletul cel mai generos. CARAGIALE, O. III 11. (Poetic) S-a stins viața falnicei Veneții, N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri. EMINESCU, O. I 202. ♦ Tranz. A omorî, a ucide. Doi feciori, în depărtări, Ți i-a stins războiul! Și rămas-ai în oftări, Și te bate pe cărări Răul în tot soiul. NECULUȚĂ, Ț. D. 112. ◊ (În amenințări) Nici eu să robesc la tine, Nici tu să robești la mine. Vrei, nu vrei dintr-un cuvînt? Că te sting de pe pămînt! ALECSANDRI, P. II 24. ◊ Expr. A stinge pe cineva în bătăi v. bătaie. ♦ Tranz. (Cu complementul «viață», «zile») A curma (firul vieții cuiva). Alții, de mirare, Cu mîna la gură capul clătina Și-ncet lîngă dînsul își șopteau așa: «... El să fie Groza, cel ce ca o fiară, Fără nici o grijă de negrul păcat, A stins zile multe și lege-au călcat?». ALECSANDRI, P. A. 50. Unde sînt atîte vieți?... Moartea rece le-a cuprins Într-o clipă ea le-a stins, Și pe cîmpul cel de moarte... S-a lăsat acum deodată O tăcere-nfricoșată. id. P. II 18. ♦ (Uneori întărit prin «de pe fața pămîntului», mai rar «de pe fața lumii») A dispărea fără a lăsa urmași. V. pieri. Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pămîntului... luptîndu-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum de mult de pe fața lumei? ODOBESCU, S. III 78. A încetat producerea cailor și s-au stins numeroasele erghelii ( = herghelii) ce formau înainte unul din izvoarele de bogăție a romînilor. ALECSANDRI, P. P. 119. ♦ Fig. A dispărea fără urmă; a pieri. Mulți voinici au cercat să pețească pe crăiasa zinelor, dar bine n-au umblat, căci zinele i-au fermecat, deoarece, de s-ar mărita cumva crăiasa lor, atunci împărăția lor trebuie să se stingă. RETEGANUL, P. 11 6. ◊ (Despre abstracte) Încetul cu încetul s-a stins toată dragostea mamei ce-o avea mai nainte cătră fiica ei. RETEGANUL, P. IV 4. 5. Tranz. A distruge, a prăpădi, a nimici; a șterge de pe fața pămîntului. Dacă vreun prăpăd de la niscaiva lighioane ori de la ciori cădea peste semănăturile megiașilor, ale lui era stinse cu desăvîrșire. ISPIRESCU, L. 207. Romînii, crezînd a-și asigura libertatea și a stinge aristocrația, se puneau de ucideau la aristocrați și pustiau acareturile lor. BĂLCESCU, O. II 261. ◊ (În propoziții consecutive, exprimînd intensitatea acțiunii din regentă) Ciobanul... începu să-i spună turcului, plîngînd: Ăla, boierule, m-a bătut de m-a stins! GALACTION, O. I 288. Gîndacii d-tale merg bine? Ai mei mănîncă de sting pămîntul. DELAVRANCEA, H. T. 133. Fura de stingea cînd intra într-o băcănie. VLAHUȚĂ, la TDRG. Mihai Viteazul încălecă pe bidiviul său, își luă oastea, trecu Dunărea și... bătu oastea potrivnică de o stinse. ISPIRESCU, M. V. 36. 6. Tranz. A pune capăt unei obligațiuni, unei acțiuni penale, unui împrumut, unui privilegiu. Da la trebunal nu mergem?... Mai întîi să stingem datoriile, fraților. DUMITRIU, B. F. 111. ◊ Refl. Cererea de divorț se stinge prin împăcarea soților. Uzufructul se stinge prin moartea uzufructuarului. ▭ În curînd afacerea cu popa se stinse. REBREANU, I. 75. 7. Tranz. A turna apă (sau alt lichid) peste anumite preparate culinare încinse, lăsînd apoi compoziția să fiarbă. 8. Tranz. (În expr.) A stinge var = a turna apă peste piatra de var arsă, pentru a provoca o reacție chimică, în urma căreia se obține var stins.

STRICA, stric, vb. I. 1. Tranz. A aduce (fără voie) într-o stare (mai) proastă, a preface din bun în rău; a deteriora; (cu privire la mecanisme) a defecta. Aștept un telefon și aș vrea ca aparatul să funcționeze... Să sperăm că va funcționa... Să nu se strice. SEBASTIAN, T. 73. ◊ Refl. Broasca se strică și capacul se desfăcu. DUMITRIU, N. 84. Unul zise: aveam să mă duc pînă în cutare loc, însă o roată de la căruță mi se stricase. ISPIRESCU, L. 180. Tu ai boi, de ce nu-ți închipuiești și-un car? Al meu l-ai hîrbuit de tot. Hodorog încolo, hodorog pe dincolo: carul se strică. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A se strica căruța în mijlocul drumului = a întîmpina piedici cînd ești încă departe de țintă. (Glumeț, cu inversiunea termenilor «drum» și «căruță») Bun întîlnișul, om bun! Așa-i că s-a stricat drumul în mijlocul căruței? CREANGĂ, P. 127. 2. Tranz. A sfărîma învelișul tare al unui lucru (pentru a scoate și a folosi conținutul); a sparge. Să iei sîmburi de piersică și să-i strici. ALECSANDRI, T. I 106. A început a strica alune și a mînca. ȘEZ. IV 171. ♦ A sfărîma uși, încuietori, a deschide cu forța (pentru a intra sau a ieși). Acum, ca să scăpăm de aici, trebuie să ne punem toate puterile să stricăm fereastra magaziei ăștia și să fugim. ISPIRESCU, L. 274. Deschide-mi să ieu traista din cui!... Dă-mi drumu, că stric ușa. ALECSANDRI, T. I 325. 3. Refl. (Despre materii organice) A se altera (sub acțiunea agenților exteriori distructivi). Să lese să se strice carnea toată dintr-o vacă? CONTEMPORANUL, III 293. Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-au mîncat. ALEXANDRESCU, M. 404. ◊ Tranz. Merele putrede strică și pe cele bune (= unul care dă exemplu rău corupe și pe cei din jurul lui). ♦ (Despre aer) A se încărca de mirosuri grele sau de bioxidul de carbon provenit din respirație. 4. Tranz. A pricinui stricăciuni, daune, lipsuri; a vătăma. Fiul împăratului nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice frumusețea. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Absol. După cîtă învățătură am dobîndit de la unii și de la alții și de prin cărți, ți-oi spune că cel ce lenevește e frate cu cel ce strică. SADOVEANU, P. M. 17. 5. Intranz. (Mai ales în forma negativă sau interogativă) A face rău, a fi nefolositor (într-o anumită situație sau unei anumite persoane); a fi nepotrivit. Un pahar de vin și un hartan de miel nu strică. SADOVEANU, O. I 30. De unde nu-i, de acolo nu se varsă, fiilor; însă mai multă băgare de seamă nu strică. CREANGĂ, A. 11. Haide să le fac un bine, căci un bine nu le strică. CONTEMPORANUL, I 457. Gîndește că măria-ta ești preaputernic și că niște săraci boieri nu-ți pot strica. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Frunză verde, flori mărunte, Ieșitu-mi-au vorbe multe; Las’ să iasă că nu-mi strică, Că-s tînără și voinică! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ Expr. (Mai ales în construcții impersonale) Nu strică (sau n-ar strica) să... = nu-i rău să..., nu face rău cel care... N-ar strica să aprindem aci o lampă și să faceți focul! C. PETRESCU, A. 279. Niciodată nu strică cineva să facă încercare. ISPIRESCU, L. 219. ♦ A fi vinovat, a fi de vină. Cine strică dacă ai îmbătrînit șef de birou? Lipsa de tact, neglijența și amorțeala în care trăiești. DELAVRANCEA, S. 111. Nu strici dumneata... eu stric... nu trebuia să-mi pui mintea cu un copil ca dumneata. CARAGIALE, O. I 63. Nu strică cine mănîncă mai multe pite, ci cine i le dă (= nu este vinovat cel care face rele, ci cel care îi îngăduie să le facă). ♦ Tranz. (Cu complementul «ce» sau «nimic») A greși, a se face vinovat (cu ceva, împotriva cuiva). Și tu vrei să bag sabia în teacă? – Ce-au stricat ei? – Că s-au născut. DELAVRANCEA, O. II 148. Codrule, ce ți-am stricat, De m-ai dat de mîni legat? Eu nu mă știu vinovat, Făr’ c-o creangă ți-am tăiat. BIBICESCU, P. P. 166. Codre, vei avea păcat Cumva de m-ei da legat. Că nimic nu ți-am stricat, Nu mă știu de vinovat. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. Ce strică? de ce-ar fi rău, de ce (să) nu? Te miră, tată, la ce am putea fi bune și noi. Și apoi ce strică dacă ne vei spune și nouă? ISPIRESCU, L. 177. 6. Tranz. A vătăma un organ sau o funcție organică. E o femeie nebună, care mi-a stricat mintea și mie. Eu sînt sănătos, crezi, de cînd am luat-o? CARAGIALE, O. I 245. Dar de ce plîngi, mîndră, hăi, Ce strici ochișorii tăi? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 255. ◊ Expr. A-i strica (cuiva) inima v. inimă (II 1 b). ◊ Refl. (Despre organe, p. ext. despre ființe) Să nu dai în boi prea tare Că se strică la spinare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 336. Împărate, împărate!... Unde duci catanele? Iar la foc sîrmanele? Nu le duce așa tare Că se strică la picioare. ALECSANDRI, P. P. 296. De plîns ochii li se strică, Frunza-n codru se despică. De dor mare nesfîrșit Fața lor s-a veștejit. id. ib. 379. ♦ Fig. (Despre stări sufletești) A mîhni; a doborî, a prăpădi. Dorul naibei tare strică Pe mîndruța ocheșică; Nice bea, nice mănîncă, Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. Tare suflă vînturile, Rău mă strică gîndurile, Tare suflă vînturi reci, Rău mă strică gînduri seci! id. ib. 350. 7. Refl. (Despre vreme) A se schimba în rău. Toamna a sosit, soarele apune trist și în urma lui o baltă de sînge. Vremea o să se strice. DELAVRANCEA, A. 15. Ori părerea mă înșală, ori s-a stricat vremea, zise împăratul; din două una trebuie să fie numaidecît. CREANGĂ, P. 265. 8. Tranz. A împiedica buna desfășurare a unei acțiuni, a unei stări de fapt; a se pune de-a curmezișul, a tulbura, a zădărnici. Și astfel mergeau amîndoi cătră împărăția Împăratului Verde fără de leac de frică că le va mai strica cineva traiul cel bun. BOTA, P. 90. Ah! munteanco! nu-mi strica socotelile! DELAVRANCEA, O. II 17. Blăstemat să fie... Acel om pe care Mi-l împinge firea Să strice iubirea Cea nevinovată De fecior și fată. COȘBUC, P. II 163. Harap-Alb, fiindcă ești așa de bun de ți-a fost milă de viața noastră... și nu ne-ai stricat veselia, vreu să-ți fac și eu un bine. CREANGĂ, P. 237. Cine strică dragostele Mînce-i grîul pasările! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. ◊ Expr. A strica casa cuiva v. casă¹ (4). ◊ Refl. Atunci deodată tuturor mesenilor și pe loc li s-au stricat cheful. CREANGĂ, P. 232. Tot cheful mi se strică Cînd mă văd supus la bir, Atins tocmai la chimir. ALECSANDRI, T. I 239. 9. Tranz. A influența (pe cineva) în rău, a corupe. [Muierea aia] vine la mine în casă ca să-mi strice nevasta. DUMITRIU, P. F. 223. Ocî și-a stricat copiii. Nu-i pune la muncă. I-a rupt de sat. I-a înfumurat. STANCU, D. 44. ♦ Refl. A decădea din punct de vedere moral, a se ticăloși. Nici ciobanii nu mai sînt ciobanii din timpurile mele. S-a stricat lumea; s-au stricat și ei. GALACTION, O. I 64. 10. Tranz. A face un lucru greșit, cum nu trebuie. Croitorul a stricat haina. ▭ Graba strică treaba. REBREANU, I. 118. ♦ A deforma înfățișarea, caracterul, manifestările cuiva; a face să fie așa cum nu trebuie, urît, neplăcut, antipatic. Minunat om ar fi părintele Trandafir, dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată. SLAVICI, O. I 53. Vărsatul a stricat-o puțin și i s-a scurs un ochi. NEGRUZZI, S. I 59. De frumoasă ești frumoasă Ș-ai fi bună de mireasă, Dar te strică gurița, Că-ți umblă ca melița. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 427. 11. Tranz. (Cu privire la așezări omenești, înjghebări, construcții) A dărîma, a nărui, a distruge. Nu strica fîntîna, că o avem de la moși-strămoși. RETEGANUL, P. IV 18. Lăpușneanul porunci să împle cu lemne toate cetățile Moldaviei... și le arse, vrînd să strice prin aceasta azilul nemulțămiților. NEGRUZZI, S. I 142. Ei coprind orașul, îl strică și îl dau pradă flăcărilor. BĂLCESCU, O. II 75. Brazii că se legănau, Cuibulețul mi-l stricau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 204. ◊ Refl. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat și s-a mistuit, de nu se știe ce s-a făcut. CREANGĂ, P. 89. ♦ (Învechit și arhaizant) A ucide, a mutila. Împăratul nostru preaputernic a dat poruncă să fie stricat coconul său. SADOVEANU, D. P. 33. Neagoe se răpezi încruntat cu paloșul la dînșii: Să nu stricați pe nimeni! strigă el în gura mare. ODOBESCU, S. I 91. Alelei! pe cînd eram Om întreg de mă luptam, Mulți păgîni am mai stricat! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Refl. (În propoziții consecutive, exprimînd ideea că acțiunea din propoziția principală se face cu mare intensitate) Crîșma-i mare, frumușică, Beau voinicii de se strică. La TDRG. (Expr.) A se strica de rîs = a rîde foarte tare, cu hohot. Dănilă... privea de departe vălmășagul acesta și se strica de rîs. CREANGĂ, P. 53. Și în vîrtejul cela, răsturna tîrăbi și toate cele în toate părțile, de-ți venea să te strici de rîs. id. ib. 310. ♦ Fig. A anula, a abroga, a călca (convenții, învoieli, legi, obligații). Eu merg să fac dreptate în țară... să stric legile cele rele făcute de domnie. GANE, N. I 158. De vrei, putem strica obiceiul. RETEGANUL, P. V 30. Mi-ar fi voia să stric logodna cu năzuroasa aia de fată. ISPIRESCU, L. 400. Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. ♦ (În superstiții) A dezlega, a desface (farmece, blesteme). Strică, mîndro, ce-ai făcut, Nu mă ținea om pierdut! HODOȘ, P. P. 63. 12. Refl. A rupe legăturile de prietenie (cu cineva).; a se certa. Prepeleac pusnicul se stricase acum de tot cu dracul. CREANGĂ, P. 58. Știi că unchiul d-tale a pus toate la cale cu șatrarul Nărilă. – Bine zici... o uitasem... Trebuie găsit un mijloc de a ne strica cu șatrarul. ALECSANDRI, T. 785. ♦ Tranz. A contribui ca cineva să rupă o legătură de prietenie. Ai cercat să mă strici cu Florica, pentru ca să tragi cenușa pe turta ta? ALECSANDRI, T. 930. 13. Tranz. A utiliza, a consuma, a cheltui în mod inutil (fără a obține un folos sau un avantaj corespunzător). Ia, nu mai strica banii pe cocoș, Natalio. STĂNOIU, C. I. 194. De-acum trebuie să ne mai punem și cîte pe-oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanția de crăciun și noi stricăm pînea părinților degeaba. CREANGĂ, A. 100. Pe toată ziua stricam... [în vrăbii] cîte un corn de praf și cîte o pungă de alice. ODOBESCU, S. III 22. Ticălosul... nu plătește să strice cineva un glonț într-însul. NEGRUZZI, S. I 31. ◊ Fig. Nu era prea încredințat de evlavia acelor străini și n-ar fi vrut să-și strice vorbele fără folos. SADOVEANU, P. M. 18. ◊ Expr. A strica orzul pe gîște v. orz. 14. Refl. (Despre adunări, petreceri) A lua sfîrșit (prin împrăștierea participanților). Îndată ce s-a stricat hora, bărbații au început să se îndrepte... spre Avrum. REBREANU, I. 32.

STRIGĂTOR¹, strigători, s. m. (Învechit și arhaizant) Crainic, vestitor. Se duseră deci strigători și spre soare-apune și spre soare-răsare și vestiră pretutindeni hotărîrea împărătească. VISSARION, B. 19.

PUNCTE CARDINALE. Subst. Punct cardinal. Est, răsărit, orient, soare-răsare (pop.), ost (înv.). Vest, apus, occident, soare-apune (pop.), soare-scapătă (pop.), asfințit. Nord, septentrion (livr.), miază-noapte. Polul nord. Nord magnetic. Sud, miazăzi, amiază (înv.). Polul sud. Puncte cardinale secundare: nord-est; nord-vest; sud-est; sud-vest. Meridian. Paralelă. Direcție. Orientare. Busolă. Adj. Estic, răsăritean, de (la) răsărit, de (la) est, oriental. Vestic, apusean, de (la) apus, occidental. Nordic, de(la) nord, de (din, despre) miazănoapte, boreal, septentrional. Sudic, de (la) sud, meridional, de (din, despre) miazăzi, austral. Nord-estic; nord-vestic; sud-estic; sud-vestic. Vb. A merge spre nord (sud, est, vest). A se orienta spre nord (sud, est, vest). A indica nordul (sudul, estul, vestul). Adv. La (spre, către, despre) nord (sud, est, vest). V. direcție.

SEARĂ. Subst. Seară, amurg, amurgit (pop.), murg (înv. și pop.), murgit (reg.), amurgire, sfîrșitul zilei, crepuscul, chindie, vecernie; apus, asfințit, asfințita soarelui (rar), scăpătat, soare-apune, soare-scapătă; înserare, înserat, căderea serii (fig.), întunecare, înnegurare. Adj. De seară, de înserat (rar), din amurg; crepuscular; seral; vesperal (livr.). Vb. A (se) însera, a se face seară, a se lăsa seara, a se întuneca, a (se) înnegura, a intrat murga în sat, a da în amurg, a amurgi, a (se) înmurgi (rar), a murgi (înv. și reg.). Adv. Seara, către (spre, înspre, pe) seară, pe înserate, înserat (înv.), în faptul serii, în fapt de seară, în amurg, în amurg de seară, într-amurgul (înv.), în (pe la) amurgit, în amurgit (rar). V. timp.

APUS s. 1. asfințire, asfințit, (livr.) crepuscul, declin, (rar) apunere, (pop.) scapăt, scăpătare, scăpătat. (~ soarelui.) 2. amurg, asfințit, înserare, seară (livr.) crepuscul, (înv. și pop.) murg, (pop.) înmurgit, scăpătat, sfințit, (reg.) murgit, (prin Mold. și Munt.) murgilă, (înv.) sfințire. (S-a lăsat ~.) 3. asfințit, vest, (înv. și pop.) sfințit, (pop.) scăpătat, soare-apune, (înv. și reg.) scapăt, (reg.) scăpătiș. (Se îndreaptă către ~; punctul cardinal numit ~.) 4. occident, vest. (Țările din ~.)

ASFINȚIT s. 1. apus, asfințire, (livr.) crepuscul, declin, (rar) apunere, (pop.) scapăt, scăpătare, scăpătat. (~ soarelui.) 2. amurg, apus, înserare, seară, (livr.) crepuscul, (înv. și pop.) murg, (pop.) înmurgit, scăpătat, sfințit, (reg.) murgit, (prin Mold. și Munt.) murgilă, (înv.) sfințire. (S-a lăsat ~.) 3. apus, vest, (înv. și pop.) sfințit, (pop.) scăpătat, soare-apune, (înv. și reg.) scapăt, (reg.) scăpătiș. (Se îndreaptă către ~; punctul cardinal numit ~.)

apus¹ sn [At: PSALT. SCH. 154/14 / V: (înv) app~ / Pl: (înv) ~e, ~uri / E: apune] 1 Trecere a unui astru sub orizont Si: asfințit, (pop) scăpătat. 2 Locul pe orizont unde apune soarele. 3 Priveliște la apusul (1) soarelui. 4 Vest. 5 (Îe) A vorbi una de la răsărit și alta de la ~ A vorbi confuz, cu analogii și legături prea îndepărtate. 6 (Îe) A sta cu un picior la răsărit și altul la ~ A nu avea domiciliu stabil. 7 (Îs) -miazăzi Sud-vest. 8 Occident. 9 (Pm) Concepțiile occidentului. 10 Peisaj crepuscular. 11 (Fig) Sfârșit. 12 (Fig) Declin. 13 (Pex) Prăbușire.

asfințit¹ sn [At: ALECSANDRI, P. I, 237 / V: ~a sf / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: asfinți] 1 Apus¹. 2 Timpul când apune soarele. 3 (Îlav) Pe ~e Pe la asfințit (2). 4 Locul unde asfințește (1) soarele Si: apus, vest, occident, (pop) soare-apune. 5 (Fig; d. viață) Declin. 6 (Fig; d. viață) Sfârșit.

soare-apune s. v. APUS. ASFINȚIT. VEST.

VEST s. 1. apus, asfințit, (înv. și pop.) sfințit, (pop.) scăpătat, soare-apune, (înv. și reg.) scapăt, (reg.) scăpătiș. (Se îndreaptă către ~; punctul cardinal numit ~.) 2. apus, occident. (Țările din ~.)

soare-apune

occident sns [At: GENILIE, G. 66/29 / V: (înv) ocident / E: fr occident] (Îoc orient) 1 Punct cardinal situat în direcția în care apune soarele Si: apus, vest. 2 (Pex) Spațiu geografic din vestul Europei sau din Statele Unite și Canada. 3-4 (Țări sau) popoare din acest spațiu.

soare-apune invar.

TABLOU (< fr. tableau) 1 Formă a descrierii, înfățișînd, în versuri sau proză, un aspect pitoresc din natură, în liniile-i mari și sugestive, scene din viața socială etc. Ex. „Soarele apunea drept dinaintea noastră; cercul lui roșiatic scăpătase pînă pe zarea orizontului și razele-i calde și senine, pare că se așternuse peste tot șesul răsăritean al țării, care ni se întindeau acum sub ochi... toată acea lată și oablă cîmpie se arăta scăldată într-o lumină gălbuie și lucioasă, ca fața unei uriașe sinii de aur; printr-însa liniile scăruite ale rîurilor se desprindeau ca fire crețe de beteală argintie...” (AL. ODOBESCU, Pseudokinegetikos) 2 Subdiviziune a acțiunii dramatice.

FEERIE (< fr. féerie, derivat de la fée, zînă) Specie a genului dramatic, de obicei în versuri, mai rar în proză, cu personaje supranaturale, realizare uneori a unei armonioase îmbinări a poeziei, a muzicii, a dansului, a decorului scenic. Ilustrată în literatura universala îndeosebi de Skakespeare (Visul unei nopți de vară, Furtuna), în literatura noastră de scriitori ca V. Alecsandri (Sînziana și Pepelea), Victor Eftimiu (Înșir-te mărgărite, Cocoșul Negru), feeria aduce pe scenă, prin subiectul și personajele sale fantastice, o atmosferă de vis, de realitate, specifică basmului din al cărui tezaur se inspiră de cele mai multe ori. CRAINICUL (de pe trepte): Trîmbițași! (trîmbițele tac), cinstită curte, Oaspeți mari din țări străine, Prea slăvitul domn al nostru – fie-i zilele senine - Va grăi-nțelepte vorbe... Se cuvine a-l asculta. Cu smerenie și grijă! Ascultăm, Măria-ta! ALB ÎMPĂRAT: Oaspeți dragi, mărită doamnă, fetelor, cinstită curte, Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte. Numărați îmi sînt de-acuma bobii vieții, numărați! Astăzi, mîine, întîlni-voi pe strămoșii, împărați... Stăpînind ținutul nostru în credința strămoșească, Rareori îngăduit-am minții mele să greșească, Rareori, supușii țării înălțat-au ruga lor, Fără să-mi aplec urechea, rugilor, plînsorilor. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține... Mîna-mi dreaptă abia poate schiptrul țării a-l mai ține. Iar pe fruntea-n care gînduri adunatu-s-au mereu A părinților cunună mă apasă tot mai greu... Nu-nzestrai pe-mpărăteasă cu odraslă bărbătească, Fetele îmi sînt nădejdea. Le-am poftit să se gătească Și, cu voia dumneavoastră, se porniră vestitori La-mpărații, frați de-o lege, să trimeată pețitori. Împărații dinainte se gătiseră, se spune, Așteptînd să vină vestea de la noi din soare-apune. Deci se veseliră foarte... căci precum în urm-aflai, Dumnealor primiră solii cu mărire și alai. Toți urmașii li-s aicea... iară fetele și ele... Vom schimba pînă diseară cîte trei și trei inele... Spuneți crailor să intre... să s-aleagă dintre ei Trei voinici să-mi țină locul... Astăzi unul, – mîine trei! Spuneți crailor să intre! (V. EFTIMIU, Înșir-te, mărgărite)

vest [At: AMFILOHIE, G. 2/6 / V: (îvr) o~, ue~ sn / E: ger West(en) cf it ovest, fr ouest] 1 sns Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus estului, situat într-o direcție care formează un unghi de 90° cu direcția nordului. 2 sns (Pex) Zonă în care apune soarele Si: asfințit (4), (pop) scăpătat¹, soare-apune, (reg) scapăt, scăpătiș. 3 sns Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. situată spre vest (1) Si: apus, occident. 4 sns (Pol) Nume generic dat statelor din vestul Europei, Canadei și Statelor Unite ale Americii (membre fondatoare ale Alianței Nord-Atlantice) Si: Occident. 5 ain Care se află la vest (1).

scăldător, ~oare [At: (a. 1652), ap. CADE / Pl: ~i, ~oare / E: scălda + -tor] 1 sf (Pop) Scăldare (1). 2 sf (Pop) Baie (1). 3 sf (Îvp) Apă (sau alt lichid) în care se scaldă cineva Si: (reg) scăldare (3). 4 sf (Spc) Apa din cristelniță în care se cufundă copilul care se botează Vz scaldă, scăldătură. 5 sf (Reg; îe) S-a căcat în ~oare Se spune despre cei ce-și fac singuri rău. 6-7 sf (Reg; îae) Se spune despre un om norocos (sau ghinionist). 8 sf (Îvp) Loc într-o apă, într-un râu unde se poate scălda cineva Si: (pop) scaldă (1), (îrg) scăldare (4), (reg) scăldat¹ (3). 9 sf (Îrg) Așezământ public cu instalații pentru îmbăiere (cu ape curative) Si: (îrg) scaldă (7), baie (8) publică. 10 sfn (Îrg) Vas în care se scaldă, de obicei, copiii mici Si: (pop) scaldă (8), (îrg) scăldare (5). 11 sfn (Îrg; spc) Recipient, vas al jerfeltnicului la vechii evrei. 12 sfn (Îrg; spc) Cristelniță. 13 sf (Rar; fig; șîs ~oarea soarelui) Apus (al soarelui). 14 sf (Pex; îas) Vest. 15 smf (Asr) Persoană care scaldă (1), mai ales pe nou-născuți. 16 smf Persoană care se scaldă (8). 17 smf (Spc) Persoană care face băi în scopuri curative (într-o stațiune balneară).

soare³ sm [At: COD. VOR.² 44^v/4 / Pl: sori / E: ml sol, -lis] 1 Corp ceresc principal incandescent și luminos al sistemului nostru planetar, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului și prin lumina și căldură căruia se întreține viața pe pământ. 2-3 (Îljv) (Pe sau de) sub ~ (Care există) în lume. 4-5 (Îal) (Care există) în univers. 6 (Îe) A se uita (la cineva) ca la ~ A se uita la cineva cu foarte mare dragoste. 7 (Pex; îae) A avea o dragoste foarte mare pentru cineva. 8 (De obicei în basme, poezii populare; îe) La ~ te puteai uita, dar (sau iar) la dânsa (sau la dânsul) ba, a fi rupt din ~ Se spune despre cineva, rar, despre ceva foarte frumos. 9 (Reg; d. persoane) A se vedea (sau a se întâlni) ca luna cu ~le A se întâlni foarte rar. 10 (Rar; d. persoane; îae) A se evita (5). 11 (Pop; îe) A i se pune (cuiva) ~ drept la inimă A i se face foame. 12 (Îvp; îc) ~-răsare Est. 13 (Îvp; pex; îac) Vremea când răsare soarele (1). 14 (Pop; îc; șîc ~-scapătă, înv, ~-petrece) ~-apune Vest. 15 (Pop; pex; îac) Vremea când apune soarele (1). 16 (Reg; îac) Numele unui vânt local care bate dinspre apus (4). 17 (Reg; pbl; îc) ~-prânz Sud. 18 (Pop; îc) ~-(de)-sec, ~-în-cap Insolație. 19-20 Lumina sau căldura care vine de la soare (1). 21 (Îlav) Cu ~ Cât mai este încă zi. 22 (Pex; îal) Pe lumină. 23 (Pex; îal) Pe înserate. 24 (Rar; îe) A arăta la ~ A expune public. 25 (Pop; îe) A lua ~le A zvânta. 26 (Pop; îe) A-și usca cămașa (sau cămășile, rufele) la un (sau la același) ~ A se înrudi. 27 (Pop; îae) A avea interese comune. 28 (Pop; îae) A duce același mod de viață. 29 (Fig) Fericire (1). 30 (Fig) Bucurie (1). 31 (Mpl) Corp ceresc cu lumină proprie și care poate constitui centrul unui sistem planetar. 32 (Lpl; de obicei cu determinarea „electric”) Sursă de lumină electrică. 33 (Rar) Piesă de artificii în formă de cerc care se rotește și care aruncă lumini asemănătoare razelor solare. 34 (Bot; reg; îc) ~le-și-luna Buruiană-de-nouă-daturi (Ranunculus auricornus). 35 (Bot; reg; îc) ~-răsare Floarea soarelui (Helianthus annuus). 36 (Iht; reg) Regină (Eupomotis gibosus).

seară [At: PSALT. 50 / V: (pop) sară / Pl: seri și (reg) sere / G-D: serii și (înv) serei / E: ml sera] 1 sf Moment al zilei când apune soarele și începe să se întunece Si: amurg, amurgit, asfințit, crepuscul, înserare. 2 sf Timpul care corespunde serii (1) Si: amurg, amurgit, asfințit, crepuscul, înserare. 3 sf Ultimele ore ale zilei și primele ore ale nopții (1). 4 sf Prima parte din noapte (până către miezul nopții). 5 sf (Udp „de”) Perioada de timp în care se desfășoară o anumită activitate Seară de dans. 6 sf (Îe) Bună ~ra (sau, reg, ~) Formulă de salut folosită, la întâlnire sau la despărțire, în cursul serii (1) sau al nopții (1). 7 sf (Pop; îe) ~ra sau (~) bună Formulă de salut folosită, la despărțirea de cineva, în cursul serii (1) sau al nopții (1). 8 sf (Îe) A da (cuiva) bună ~ra (sau, pop, ~ra bună) A saluta (pe cineva) în cursul serii (1). 9 sf (Îe) A-și lua (de la cineva) bună ~ra (sau, pop, ~ra bună) A saluta pe cineva, la despărțire, în cursul serii (1). 10 sf (Adesea însoțit de determinări temporale și, sau numai, precedat de pp „în”, „întru”, „dintru”, „la” sau compuse cu acestea) Precizează momentul sau durata acțiunii. 11 sf (Îla) De ~ Care se face, se produce sau acționează în timpul serii (1) sau în prima parte a nopții (1) Si: de cu seară. 12 sf (Îae; d. obiecte de îmbrăcăminte) Care se poartă în timpul serii (1) sau al nopții (1) la anumite ocazii. 13 sf (Îla) Astă-~ sau (reg) ia-~ În timpul serii (1) precedente Si: aseară, ieri-seara. 14 sf (Îal; prc) Deseară (1). 15 sf (Îlav) Ieri-~ Seară (13). 16 sf (Îlav) Alaltăieri-~ În timpul serii (1) de alatăieri Si: alaltăseară. 17 sf (Îlav) Mâine-~ În timpul serii de mâine. 18 sf (Îlav) Poimâine-~ În timpul serii (1) de poimâine. 19 sf (Îlav) Pe (sau către, spre, înspre, pop, sub, îvp, de către, înde, lângă, înv, pân-înde) ~ (Aproape de sau) în momentul când începe seara (1) Si: pe înserate, în amurg. 20 sf (Îlav) În (sau, înv, la) ~ În timpul serii (3). 21 sf (Îlav) De dimineață (sau din zori, înv, de la zori, de zi) (și) până în (sau, înv, până la) ~ Pe întreaga durată a unei zile. 22 sf (Îal) În fiecare zi Si: zilnic. 23 sf (Îal; pex) Tot timpul Si: mereu. 24 sf (Îlav) Din ~ până-n zori sau (înv) de cu seară până în ziuă Pe întreaga durată a nopții (1). 25 sf (Îal) În fiecare noapte. 26 sf (Îal) Tot timpul. 27 sf (Îlav) ~ de (sau, rar, cu) ~ sau (înv) din ~ în ~ În fiecare seară (1). 28 sf (Îlav) De cu ~ (Încă) din (sau în) timpul serii (1) care precedă producerea unui anumit fapt, eveniment (ce va avea loc a doua zi). 29-30 sf (Îal) Seara (1) (devreme). 31 sf (Îal) Din (sau în) prima parte a nopții (1) (până la miezul nopții). 32 sf (Pop; îal) Care se face în timpul serii (3). 33 sf (Îlv) A se lăsa (sau a se pogorî, a se așterne, a cădea) ~ra sau a se face ~ A se însera. 34 av (Îf seara, serile) În timpul serii (3). 35 av În fiecare seară (1). 36 av (Îlav) În toată ~ra. În fiecare seară (1) 37-40 av(Îlav) De cu ~ra Seară (28-31). 41 av (Îlav) Ieri-~ra Seară (13). 42 av (Îlav) Alaltăieri-~ra Seară (16). 43 av (Îlav) Mâine-~ra Seară (17). 44 av (Îlav) Poimâine-~ra Seară (18). 45-47 av (Îlav) (De) dimineața (sau dimineață) (și) până ~ra Seară (21-23). 48-49 av (Îlav) De ~ra până dimineața Seară (24-25). 50 av (Înv; îlav) Și dimineața și ~ra (și amiazăzi) sau (și) seara și dimineața și (într-amiazăzi Seară (23). 51 sf (Bot; înv; îf sară) Cornul secarei (Claviceps purpurea)

vest s.n. 1 Unul dintre cele patru puncte cardinale, situat în partea unde apune soarele, opus estului; loc pe orizont unde apune soarele (abr. V); apus. ♦ Ext. Regiune situată în locul unde apune soarele; asfințit, apus. Privea spre vest cerul roșiatic. 2 Spațiu geografic situat la vest față de un punct de referință. O veche cale de migrație... a fost împinsă mai spre vest (LINȚ.). ♦ Lumea, popoarele din țările sau ținuturile în (sau spre) acest punct cardinal. 3 (mai ales în terminologia referitoare la politica internațională) Nume generic dat unui loc, unei regiuni, unui stat așezat spre apus (în special nume dat statelor din apusul Europei și din America de Nord); apus, occident. 4 Totalitatea regiunilor din vestul Statelor Unite, spre care se îndreptau colonii din sec. 19 în căutarea aurului și în care sînt amplasate filmele western. ◊ Vestul sălbatic = teritoriu guvernat de legi proprii și nemiloase, în care predomină violența și este răspîndită criminalitatea. • /<germ. West[en], fr. ouest.

!soare-apune (pop.) s. n., g.-d. art. lui soare-apune

MÍRIȘTE s. f. (La pl. adesea cu aceeași valoare ca la sg.) Teren agricol pe care au rămas, după recoltare, părțile inferioare ale tulpinilor de cereale păioase sau ale altor culturi; (cu sens colectiv) părțile inferioare ale acestor tulpini rămase în pămînt după recoltare; (regional) miriștină. Și secera muma lui în cimpii stăpînilor, coconul zăcea pre miriște. MOXA, ap. GCR I, 61/5. Miriștile în care vei voi a semăna bucate de primăvară așa de afund trebuie arate, cît colorii să între afund în pămînt și să putrezească. ECONOMIA, 30/7. Miriște. . . se zice locul pe unde au fost pînea albă săcerată (a. 1847). URICARIUL, X, 400. Afară de aceasta, niciodată nu seamănă grîne iarăși în miriști. I. IONESCU, D. Stîrpirea buruienilor. . . se face îndată ce a căzut sămínța dînd miriștei o arătură superficială. id. M. 328, cf. id. C. 63/5. Roua dimineții pe miriști risipită. BOLINTINEANU, O. 206. Le place numai vînătoarea singuratică prin crînguri și pe miriști. ODOBESCU, S. III, 158. Merse cît merse pe potecă, pe urmă apucă la stînga pe miriște, se scoborî de vale alături cu clăile de grîu. CONTEMPORANUL, III, 924. Într-o miriște din apropiere văzu mai întîi un cîine de vînat. NEGRUZZI, S. III, 55. Pe unde s-apuc, moșule, la Fîntîna lupului? . . . – Ia . . . încolo . . . , drept prin miriște. DEMETRESCU, O. 147. Soarele apunea în dreptul colibei, luminînd pieziș miriștele roase. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 102. Cînd miriștea este prea mare . . . i se dă foc. PAMFILE, A. R. 50, cf. 51, 58, 119, CHIȚESCU, GR. 252. Treptat se stingea orice mișcare și cel mult dacă un greier de miriște. . . mai tulbura adînca liniște a văzduhurilor. HOGAȘ, DR. I, 46, cf. id. M. N. 14. După cîteva ceasuri de rătăcire în fînețele cosite și de-a curmezișul miriștilor țepoase, trebuia să ne odihnim în amiaz. C. PETRESCU, S. 24. Pe de lături, de jur-împrejur, miriștea arămie se întindea nesfîrșită. REBREANU, R. I, 70. Sus, pe dealuri, Toamna pune Miriști galbene-n lumină. TOPÎRCEANU, M. 25. Cînd holda e înaltă, se taie mai de sus și prin urmare și miriștea va fi mare. ION BOTEZ, STR. 9. Petice de miriște răzlețe clipesc în lumină. SAHIA, N. 17. Tot tîrgul s-a adunat pe miriștea din fața regimentului în lungul drumului, SADOVEANU, O. II, 440. Cu cît se apropiau de lanuri, cu atît miriștile și fînețele se împestrițau. CĂLINESCU, E. O. I, 109. Îi sîngeraseră picioarele de țepile miriștei. CAMIL PETRESCU, O. III, 13. Noi am păscut caii noștri pe miriște. STANCU, D. 36, cf. 188, 248. Pe miriști joacă aerul fierbinte. BENIUC, M. 128, cf. PREDA, Î. 145. Străbătură o miriște nearată. T. POPOVICI, S. 390. Plugurile ară miriștea proaspătă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 396. La capătul miriștii. . . trei salcîmi piperniciți, uscați, dantelau văzduhul. V. ROM. octombrie 1954, 110. Cînd ajungeau pe miriște, băiatul cădea istovit de goană. ib. iunie 1955, 26. Locul de unde am secerat ori ce fel de grîne se numește miriște. H VI 95, cf. I 420, XII 7, XVIII 261. Era pe cînd ningea pe miriște și să prindea pește pe brazdă. ȘEZ. III, 129. Și ei îmi călcară Prin văi și vîlcele, Dealuri și derele; Porumbiști și miriști Și prin vechi siliști. PĂSCULESCU, L. P. 11, cf. CHEST. V 22/23, 24, 77, ALR I 914. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. „de”) Însă pe o miriște de grîu de toamnă niciodată nu trebuie sămănat. I. IONESCU, C. 22/2. Miriște de grîu. ALR I 914/381. Miriște de porumb, ib. 914/768. Miriște de luțărnă. ALR SN I h 142, cf. ALRM SN I h.98. Miriște de fîn. ALR SN I h 125. ◊ (Prin analogie) După rădicarea lesei. . . parii trebuie scoși din pămînt și nu rupți de la rădăcină ca să formeze „miriște”. ANTIPA, P. 673. – Pl.: miriști și miriște, (regional) miriș- turi (ALR I 914/900). – Și: (regional) mériște s. f. DDRF, CHEST. IV 122/29, ALR i 914/1, 18, 35, 49, 61, 69, 166, 174, 295, 302, 305, 315, 320. – Din bg. мерище.

MÎHNI vb. IV. R e f l. 1. A se indispune, a se supăra, a se amărî, a se întrista. Cătră tinre chemaiu cîndu mîhni-se înrima mea. PSALT. HUR. 50^v/3, cf. 120^v/1. Că să ești și păcătos, nu te mîhni, că milostiv lasie. . . aespuuoriui. coresi, ev. 5, cf. 78, 330. Să nu vă mâhniți și poporul să nu să mâhnească. DOSOFTEI, ap. GCR I, 259/17. Nu te mîhni, o Leone, că iată apa aproape iaste (a. 1692). GCR I, 299/22. Duca Vodă dacă au înțăles . . . s-au mîhnit. NECULCE, L. 63, cf. MAN. GÖTT. 8. Nu te mîhni pentru că soarele apune. MARCOVICI, D. 14/23, cf. 9/13. S-au mîhnit pentru această întîmplare. DRĂGHICI, R. 114/6. Nici mă mîhnesc pe cineva. PANN, E. I, 12/8. Pentru ce să te mîhnești ? NEGRUZZIi, S. I, 50. De soarta omenirei din suflet m-am mîhnit. ALEXANDRESCU, O. I, 118. Auzind moș Nichifor de aceasta, cumplit s-ar fi mâhnit. CREANGĂ, P. 110. Cînd auzi Deianira una ca aceasta, se mîhni pînă în adîncul sufletului. ISPIRESCU, U. 77. Cînd arde satul și tu-n munte ești, Nu plîngi că ard ai tăi și te mîhnești. COȘBUC, P. II, 282. Nu te mîhni, că tot drag ne ești! C. PETRESCU, A. R. 54. El în suflet s-a mîhnit Și din gură a grăit. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ T r a n z. Teamă n-am, nice mă poate Veaste rea să mă mîhnească. DOSOFTEI, PS. 17/7. Socotind să nu-i mîhnească . . . au poroncit să nu se mai ivească acele cărți. N. COSTIN, LET. II, 95/9, cf. ANON. CAR. De Orest nu-mi pomeni. . . scoală-te, nu mă mîhni. BELDIMAN, O. 16/18. Eu viața toată aș da, Numai ca să poci afla Pătimirea ce-l mâhnește. PR. DRAM. 307. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I, 141. L-a mîhnit părăsirea din partea prietenilor. CARAGIALE, O. II, 255, cf. 276. Niciodată plecarea lui Gheorghe la școală nu mîhnise casa atît de adînc. VLAHUȚĂ, O. A. I, 120. Parc-aș plînge viața toată Dac-aș ști că te-am mîhnit. COȘBUC, P. I, 178. Cum d-a mîhnit pe mama Iara. DELAVRANCEA, H. T. 142. Preferă să-l mîhnească azi, decît să-l lase pe drumuri mai tîrziu. REBREANU, R. I, 256. Această întîmplare mîhni pe cuviosul nostru. STĂNOIU, C. I. 161. ♦ (Învechit, cu determinări în genitiv sau introduse prin prep. „despre”, „asupra”) A se mînia. Nu osînditei munci să se mîhnească, că mai amar va fi. CORESI, EV. 214. Pentru aceasta s-au mîhnit inimile boierilor despre dînsul. NECULCE, LET. II, 415/28. Frică ne iaste să nu cumva să se mîhnească asupra ta. MINEIUL (1 776), 162^r2/25. ♦ (Învechit) A-i părea rău, a se căi; a se pocăi. Auzind propovedania lui Petru, să mîhniră întru inimă și să pocăiră și să botezară în credința lui H[risto]s. N. TEST. (1 648), 181^r/29. ◊ T r a n z. Și zeace a lunii aceștia aleasă sf[î]ntă va fi voauă, și să măhniți sufletele voastre și tot lucrul să nu faceți. BIBLIA (1 688), 118¹/13. – Prez. ind.: mîhnesc. – Etimologia necunoscută.

APUNE (apune, perf. apuse, part. apus) vb. intr. 1 💫 A dispărea de pe orizont (vorb. de un corp ceresc): soarele apune; Fig. i-a apus steaua, se zice despre cineva care a ajuns rău, care nu se mai bucură de considerațiunea dinainte, care nu mai are noroc ¶ 2 Fig. A se închide (vorb. de ochi): ochii au apus și s’au închis (GAST.) [lat. apponĕre].

APUS (pl. -usuri) sn. 1 💫 Faptul de a apune: Tu ești Dumnezeu de viață, tu ești stea fără ~ (CON.) ¶ 2 💫 Timpul cînd apune soarele: pe la ~ul soarelui ¶ 3 Fig. Starea cuiva cînd se apropie de sfîrșit, decădere: Mărețul turn, trist martor l’ al nostru trist ~ (ALX.); ~ul vieții, anii (zilele) din urmă (ale vieții) ¶ 4 🌍 Locul unde apune soarele, vest, occident; proverb: Îmi vorbești una de la răsărit și alta de la ~ (PANN), îmi vorbești fără șir, fără legătură; cultura din ~; Biserica ~ului.

ASFINȚIT sbst. 💫 1 Apus, timpul cînd apune soarele: la, pe la ~(ul soarelui); Fig.: din mărețul ~ al vieții lui privește în adîncul veacurilor (VLAH.) ¶ 2 A da, a scăpăta în ~, a apune ¶ 3 Partea cerului unde apune soarele, apus: dracul se crăcește cu un picior la ~ și cu unul la răsărit (CRG.) [asfinți].

ZĂLOG (pl. -oage) sn. 1 = AMANET1: ~ se zice lucrul ce dă datornicul împrumutătorului spre încredințarea datoriei (LEG.-CAR.); să vei lua veșmîntul vecinului tău ~, iară să i-l dai lui ainte de ce ară apune soarele (PAL.); bei uneori pînă’ți trăsnesc urechile, pînă’ți lași ~ căciula și zechea (JIP.) ¶ 2 ‡🎖️ = OSTATIC: Antioh-Vodă nu s’au tîmplat la moartea tătîne-său, lui Cantemir-Vodă, fiind ~ la Poartă, la Țarigrad (N.-COST.) [vsl. zalogŭ].

ZORELE sf. pl. (‼ sg. ZOREA) 🌿 1 Plantă cu tulpina volubilă, acoperită cu peri; face flori mari, purpurii, cu corola în formă de pîlnie; originară din America de Sud, e mult cultivată ca plantă ornamentală, pentru decorarea zidurilor și a chioșcurilor, obținîndu-se, prin cultură, numeroase varietăți de colori; numită și „adormițele”, „barba-împăratului”, „holbură”, etc. (Ipomaea purpurea) (🖼 5379) ¶ 2 ZORELE-PITICE, plantă originară din regiunea mediteraneană, cu flori mari, tricolore, albastre, albe și înăuntru galbene, cu corola în formă de pîlnie (Convolvulus tricolor) (🖼 5380) [zori, deoarece florile se deschid în zori și se închid cînd apune soarele].

UNDEVA adv. Într’un loc oare-care: am pus ~ briceagul și nu știu unde; s’a ascuns ~; s’a băgat ~ la stăpîn; s’a strecurat pe ~ în casă; Precum cînd soarele apune, El și răsare ~ (EMIN.) [unde+va].

COBORÎ, SCOBORÎ (-or) I. vb. tr. A da jos, a lăsa jos dintr’un loc ridicat, a pogorî: cioclii au coborît săcriul în groapă (NEGR.); Ⓕ: ~ glasul, a vorbi mai încet, cu un ton mai jos. II. vb. intr. și refl. 1 A se da jos dintr’un Ioc înalt, ridicat, a se pogorî: și ne coborîm noi și ne tot coborîm cu mare grentate pe niște povîrnîșuri primejdioase (CRG.); din trăsură coboară o damă elegantă (CAR.) ¶ 2 ~ din scaun, a renunța la tron, a abdica: p’aci era să se scoboare din scaunul împărăției (ISP.) ¶ 3 A trage la un hotel, la un han: mă coboram la otelul de Fetersburg, în casele lui Beizadea Petrache Mavrogheni (I.-GH.) ¶ 4 A-și urma drumul spre apus: soarele se scobora încet spre asfințit (VLAH.) ¶ 5 A-și trage originea, a-și avea obîrșia: Românii se coboară din coloniștii romani.

BERCHEM [bérhem], Claesz Pietersz (1620-1683), pictor olandez. Influențat în alegerea temelor și în distribuția luminii de arta și peisajul italian („Tivoli”). Peisaje în care realitatea este transformată de imaginație („Apus de soare”).

CALBOREANU, George (1896-1986, n. Turnișor, Sibiu), actor român de teatru și de cinema. Interpret memorabil al personajelor istorice (Vlaicu-Vodă din piesa lui Al. Davila și Ștefan cel Mare din „Apus de soare” de B. Șt. Delavrancea). Roluri în filme („Setea”, „Neamul Șoimăreștilor”).

CAROL V (CAROL QUINTUL), rege al Spaniei sub numele de Carol I (1516-1556) și împărat al Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană (1519-1556), din dinastia Habsburg. A reunit sub autoritatea sa teritorii atît de vaste (Germania, cea mai mare parte a Pen. Italice, Spania împreună cu posesiunile din America), încît se spunea că în imperiul său „Soarele nu apune niciodată”. Urmărind crearea unei monarhii catolice universale, a condus lupta împotriva Reformei și a purtat războaie cu Franța (pentru dominația în Pen. Italică), cu Imperiul Otoman și împotriva principilor protestanți; a abdicat și a împărțit imperiul între fratele său Ferdinand I (Germania) și fiul său Filip II (Spania, Țările de Jos, Italia și coloniile americane).

CIUPE, Aurel (1900-1988, n. Lugoj), pictor român. Prof. univ. la Cluj. Temperament liric și colorist prin excelență. Peisaje, naturi statice și portrete compoziționale („Apus de soare”, „Natură statică cu măști”).

POPOVICI, Eugenia (1914-1986, n. București), actriță română de teatru și de film. Prof. univ. la București; rector al Institutului de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” (1972-1976). Talent excepțional, care impresiona în dramă sau comedie prin adevărul scenic, arta firescului și a naturaleții, spontaneitatea seducătoare. Roluri memorabile în teatru („Bădăranii” de C. Goldoni, „Steaua fără nume”, de M. Sebastian, „Apus de soare” de B. Șt. Delavrancea, „Moartea unui artist” de. H. Lovinescu) și în film („Răsună valea”, „De-aș fi Harap Alb”, „Povestea dragostei”).

Hyperborei, neam de oameni care sălășluiau în nordul Europei și al Asiei și în a căror țară – se spunea – soarele nu apunea niciodată. Ei erau strîns legați de cultul lui Apollo și erau pomeniți de către cei vechi în numeroase mituri și legende.

LAWRENCE [lórəns], David Herbert (1885-1930), scriitor englez. Proză de investigație psihologică, cu numeroase elemente autobiografice și accente de critică socială. Romane („Curcubeul”, „Fii și îndrăgostiți”, „Femei îndrăgostite”, „Șarpele cu pene”, „Amantul doamnei Chatterley”) și nuvele („Vulpea”, „Parfum de crizanteme”) pledând pentru întoarcerea la natură, reintegrarea instinctului erotic printre valorile esențiale ale umanității moderne, relevarea eternului contrast între instinct și rațiune și imposibilitatea stabilirii unor raporturi profunde între bărbați și femei. Realismul crud al descrierilor a provocat o reacție a cenzurii, care a contribuit însă la creșterea faimei scriitorului. Eseuri („Psihanaliza și subconștientul”, „Studii asupra literaturii americane clasice”); poeme („Poezii de dragoste”); note de călătorie („Apus de soare în Italia”).

LIVESCU, Ion (1873-1944, n. Ismail), actor de teatru, regizor, publicist și dramaturg român. Prof. la Conservatorul din București. Animator al mișcării teatrale în perioada interbelică. Roluri de compoziție, interpretate cu prestanță din dramaturgia națională și universală („Apus de soare” și „Viforul” de B.Șt. Delavrancea, „Răzvan și Vidra” de B.P. Hasdeu, „Hedda Gabler” de Ibsen). Scrieri dramatice („Floarea din Firenze”, „Cerșetorul”, „Îngerii lui Rafael”). Memorialistică („Treizeci de ani de teatru”).

ENIGĂRESCU, Octav (1924-1993, n. București), bariton român. Voce vibrantă, însușiri actoricești în susținerea unui repertoriu variat („Rigoletto”, „Falstaff”, „Gianni Schicchi”, „Apus de soare”).

GODEANU, Elvira (1904-1991), actriță română de teatru. Interpretări memorabile în repertoriul românesc clasic: Zoe din „O scrisoare pierdută” și Doamna Maria din „Apus de soare”.

PRUTEANU, Aglae (1866-1941, n. Iași), actriță română. Interpretă de mare sensibilitate în roluri din teatrul universal (Ofelia, Julieta, Desdemona, Nora, Andromaca) și dramaturgia românească (Oana din „Apus de soare” de B. Șt. Delavrancea, Getta din „Fântăna Blanduziei” de V. Alecsandri). Memorialistică („Amintiri din teatru”).

roșeáță f., pl. ețĭ (d. roș). Coloarea roșie: roșeața unuĭ vin, unuĭ apus de soare, unuĭ nas bețiv, unuĭ obraz care simte rușine. Pelagră. – Vechĭ ruș-.

HYPERBOREI s. m. pl. (în mitologia greacă). Populație mitică. Trăiau în nordul cețos al Europei și Asiei, în ținutul unde mitografii meridionali credeau că soarele nu apune niciodată: Hyperborea.

2) scápăt, a -ăpătá v. intr. (lat. *excápito, -capitare, ajung la capăt, d. cáput, cápitis, cap, capăt. Se conj. ca capăt 2. V. decapitez). Cad saŭ alunec de unde sînt: a scăpăta de pe mal. Apun, asfințesc: soarele a scăpătat. Sărăcesc: acest boĭer a scăpătat. V. refl. Calc greșit și cad, mă poticnesc: calu s’a scăpătat din picĭoare, din genuchĭ. Fig. Greșesc: s’a scăpătat și a furat. V. tr. Rar. Scap în jos: îmĭ scapăt capu de somn.

apus n. 1. apunere treptată a stelelor: pe la apus de soare; 2. regiunea cerului unde apun stelele; 3. unul din cele patru puncte cardinale: vânt de apus; fig. și Apusul își împinse toate neamurile încoace EM.; 4. fig. disparițiune treptată: la apusul vieții; 5. scăpătare, decadență: turnul, trist martur l’al nostru trist apus GR. AL.

asfințì v. a apune (de soare, lună, stele). [Cf. «sfântul soare»: scăpătarea sau moartea aparentă a soarelui e considerată ca o sanctificare a astrului].

noapte f. 1. timpul ce trece dela un apus de soare până la un răsărit imediat; 2. fig. întuneric: revarsă liniște de veci pe noaptea mea de patimi EM.; 3. întunecime morală, neputință de a vedea sau afla; noaptea timpurilor, epoca cea mai depărtată dela care n’a rămas nicio tradițiune. [Lat. NOCTEM].

*spectácul n., pl. e (lat. spectáculum). Priveliște, ceĭa ce atrage atențiunea ochilor: mărețu spectacul al unuĭ apus de soare, al uneĭ nopțĭ înstelate, al uneĭ lupte navale. Reprezentațiune teatrală: om ĭubitor de spectacul. A te da în spectacul, a te expune atențiuniĭ și criticiĭ publice. – Fals -col.

DELAVRANCEA 1. Barbu D. (pseud. lui Barbu Ștefănescu) (1858-1918, n. București), scriitor, avocat și om politic român. Acad. (1912). Temperament romantic, cu înclinație spre fantasticul popular și istorie, a cultivat nuvele idilică („Sultănica”), povestirea poematică sau baladescă („Bunicul” și „Bunica”), basmul nuvelistic. Atras de realismul observației sociale și de experimentalismul naturalist al investigațiilor psihologice, s-a îndreptat spre o proză de critică a moravurilor, cu accente pamfletare, populată de eroi inadaptabili („Trubadurul”, „Paraziții”). Capodoperele sale – „Hagi Tudose” și „Domnul Vucea” – realizează caractere în sens clasic. Construită în jurul personalității uriașe a lui Ștefan cel Mare și a urmașilor săi, trilogia dramatică „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul” proiectează luptele pentru succesiune, precum și neatârnarea Moldovei, într-un cadru romantic colorat de efuziuni lirice. Orator remarcabil și publicist pasionat, a susținut rezolvarea problemei țărănești, înfăptuirea unității naționale prin intrarea României în război de partea Antantei. De mai multe ori ministru. Primar al Capitalei (1899 și 1906). Contribuții în folcloristică și critica plastică. 2. Cella D. (1887-1991, n. București), pianistă română. Fiica lui D. (1). Prof. univ. la Conservatorul din București. Interpretare caracterizată prin viziunea sensibilă asupra operei. Cronici muzicale, memorialistică („Dintr-un secol de viață”), proze („Vraja”). 3. Henrieta D. – Gibory, (1894-1987, n. București), arhitectă română. Fiica lui D. (1). A promovat interpretarea modernă, funcționalistă a tradiției naționale, construind locuințe în București, Eforie Nord, Balcic ș.a. și clădiri publice (Amfiteatrul Spitalului Colțea, Consulatul Franței, Catedrala din Oltenița).

HERMINĂ, hermine, s. f. Mamifer carnivor din Europa și America de Nord (rareori se găsește și la noi, în delta Dunării) asemănător cu nevăstuica; are blana cafenie vara, albă, fină și lucioasă iarna (Mustea erminea); cacom. ♦ Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. Gestul lui Ștefan cel Mare cînd îmbracă pe Bogdan cu hermina domnească în frumoasa scenă din «Apus de soare». ANGHEL-IOSIF, C. L. 233. ◊ Fig. Anotimpurile și-au schimbat fantasmagoria decorurilor... Unul purta totuși hermina albă a zăpezilor, celălalt rugina și purpura frunzelor veștede. ANGHEL-IOSIF, C. L. 210.

CREPUSCUL s. n. Sfîrșit de zi (cînd lumina soarelui care apune scade treptat); înserare, amurg. Umbrele pădurilor și ale munților se deplasau pe fața pămîntului, arătînd... mersul orelor între răsărit și crepuscul. BOGZA, C. O. 385. Un crepuscul... murea jos de tot peste nisipuri. GALACTION, O. I 242. Se auzea... strigătul monoton a ostașilor de strajă, care întru lumina crepusculului se zăreau rezămați pe lungile lor lance. NEGRUZZI, S. I 160.

IZMEANĂ, izmene, s. f. (Și în forma izmană; mai ales la pl.) Obiect de rufărie bărbătească care se poartă sub pantaloni, acoperind corpul de la talie în jos; indispensabili. În cămașă și izmene, Eftimie stătea după obloane și pîndea. DUMITRIU, N. 254. Ca la armată, avea fiecare lădița lui și în ea tot avutul: o cămașă de schimb, o izmană, ciorapi sau obiele. PAS, L. I 79. Își spălară cum putură cămășile și izmenele. Le stoarseră și le întinseră în poiană, spre soarele ce apunea, CAMIL PETRESCU, O. I 619. ♦ Cracul unui astfel de veșmînt. C-o izmană trasă Cu alta sumeasă. La TDRG. – Variantă: izmană s. f.

MAGIC, -Ă, magici, -e, adj. 1. Care ține de magie sau derivă din ea, care se referă la magie; ocult, vrăjitoresc. Unde ești acuma, tu, magică nuielușă? CARAGIALE, O. III 24. Al idolilor preot, cu magice cuvinte, Mulțimii adunate oracole-mpărțea: Oracole viclene, de interes dictate. ALEXANDRESCU, P. 146. Lanternă magică v. lanternă. Baghetă magică v. baghetă. Ochi magic v. ochi. 2. Fig. Încîntător, fermecător, minunat, feeric, captivant. Coboară-ți, iarnă albă, vălul magic, Pe orășelul meu tăcut. CAZIMIR, L. U. 38. Magicul film al copilăriei începea din nou să-i ruleze pe ecranul minții. BART, E. 44. În fața unui răsărit sau unui apus de soare magic... sufletul omenesc este uimit și înălțat. MACEDONSKI, O. IV 129. ◊ (Adverbial) Fulgii se legănau magic în luminile vitrinelor. C. PETRESCU, C. V. 162.

ÎNTRISTĂTOR, -OARE, întristători, -oare, adj. Care întristează, care produce tristețe. Pe sub amurgu-ntristător Curg vălmășaguri de suspine. MACEDONSKI, O. I 192. Priveau tăcuți, printre frunzele galbene de toamnă, la întristătorul apus al soarelui. VLAHUȚĂ, O. A. 142. Eu cînt în umbra-ntristătoare, În valea cea de doruri. ALECSANDRI, P. III 182.

RUGINI, ruginesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre fier și obiecte de fier) A prinde rugină. Un adăpost de stuf în care rugineau trei semănători. GALAN, B. I 52. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. I 59. Coasa-n cui a ruginit Și eu, maică, n-am venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. 2. Intranz. Fig. (Despre frunze, cîmp etc.). A căpăta culoarea galben-roșiatică a ruginii. Acest măreț și molcom apus de soare, întins ca o coadă de păun peste pădurile care începeau să ruginească. CAMIL PETRESCU, O. I 28. Era toamnă. Codrul de fagi începuse a rugini. VLAHUȚĂ, O. A. 503. 3. Refl. Fig. A se învechi, a nu mai corespunde, a nu mai fi actual. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, M. 5.

PLECA², plec, vb. I. 1. Refl. (în concurență cu apleca) A se înclina (într-o parte), a se îndoi, a se încovoia. Orheianu se plecă spre urechea lui pan Ludno. SADOVEANU, O. VII 158. Corabia-ntr-o parte de-ar fi a se pleca, Ne-am duce-n fundul apei. MACEDONSKI, O. I 165. Și de ce să nu mă plec Dacă păsările trec. EMINESCU, O. I 214. Se plecă și ridicînd pe Ruxandra de jos Doamna mea! îi zise. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Fig. Și luna înnegrește și ceru-ncet se pleacă. EMINESCU, O. I 95. ◊ Expr. A se pleca spre apus = a) (despre aștri) a coborî spre apus, a apune. Cînd soarele se pleacă spre apus... farmecul tainic al singurătății crește și mai mult în sufletul călătorului. ODOBESCU, S. III 17; b) fig. (despre persoane și despre forța, gloria, prestigiul lor) a fi în declin. Puterea colosală a romanilor începu a se pleca spre apus. NEGRUZZI, S. I 201. ◊ Tranz. Vîntul ușor și umed pornise mai tărișor și pleca într-o parte limbile focului. SADOVEANU, O. I 18. Și timpul... apasă peste turnuri, le pleacă și le crapă. MACEDONSKI, O. I 24. Un fir de iarbă verde pe care-ncet se urcă un galbin gîndăcel Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. ALECSANDRI, P. III 25. ♦ A se înclina în semn de respect, pentru a saluta. Moșneagul, auzind aceste chiar din gura împăratului, se pleacă pînă la pămînt. CREANGĂ, O. A. 167. 2. Refl. A ceda în fața unei forțe, a se supune, a se lăsa subjugat. Turcii, cu toate că erau mai numeroși, trebuiră a se pleca furiei romînilor. BĂLCESCU, O. II 50. Au trebuit să se plece voinții tatălui. DRĂGHICI, R. 106. ◊ Refl. reciproc. Teamă n-ai, căta-vor iarăși între dînșii să se plece, Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. ♦ Tranz. A aduce la supunere, a subjuga. Pînă cînd să ne tot plece cruda, oarba tiranie Și la caru-i de trufie Să ne-njuge ea pe noi! ALECSANDRI, P. II 7. ♦ (Învechit) A înclina să..,. a fi dispus să..., a se îndupleca. De-ar vrea și-ar vrea Mama să se plece, Am să fac La nunta mea Vinul, cît îl poate bea Satu-ntreg să sece. COȘBUC, P. II 279. Noi ne plecăm a crede... că fără dreptate a fost el azvîrlit după tron în temniță. BĂLCESCU, O. II 71. 3. Tranz. A lăsa în jos, a coborî; a apleca. Mai bine ochii-njos să-i pleci Să vezi pămîntul pe-unde treci. COȘBUC, P. 1151. Părul, văzînd pe fată, și-aplecat crengile-n jos. CREANGĂ, O. A. 181. Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Fig. Neamurile plecau fruntea și ele, destul de rușinate. SADOVEANU, E. 96. Prahovă... pentru ce te-oprești mirată și pleci ochii? COȘBUC, P. I 169. Înălțimile albastre. Pleacă zarea lor pe dealuri Arătînd privirii noastre Stele-n ceruri, stele-n valuri. EMINESCU, O. I 210. ◊ Expr. A (-și) pleca capul = a (se) supune, a subjuga sau a se lăsa subjugat. Astfel e romînul și romîn sînt eu Și sub jugul barbar nu plec capul meu. BOLINTINEANU, O. 32. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie Sub asprime plecînd capul unui neam. ALECSANDRI, P. I 200. A nu avea unde să-și plece capul = a nu avea adăpost, loc de odihnă. N-am unde să-mi plec nici capul, ajung din rău în mai rău. PANN, la CADE. A (-și) pleca urechea la... = a) a asculta cu atenție, a lua în considerare, a da urmare. Împăratul începu a se minuna și el de istețimea lui Aleodor și-și plecă urechea la rugăciunea fiei sale. ISPIRESCU, L. 46; b) a da crezămînt vorbelor de nimic, bîrfelilor. Se uită în ochii celor ce au plecat urechea la șoapte. DUMITRIU, N. 170. Palavre franțuzești. Las’ pe alții să-și plece urechea la ele. ALECSANDRI, T. I 348. A (-și) pleca inima = a) a da ascultare păsului, suferințelor cuiva; b) (rar) a arăta smerenie, evlavie față de cineva. Au cine-i zeul cărui plecăm a noastre inemi? EMINESCU, O. I 115. Refl. Cumpăna unei fîntîni se pleacă și se înalță, ca un cocostîrc care bea apă. VLAHUȚĂ, R. P. 10.

TRILOGIE, trilogii, s. f. Serie de trei opere literare (mai ales dramatice), care formează o unitate, avînd personaje comune și reprezentînd trei momente succesive din viața acestora. [Delavrancea] ne dă frumoasa lui trilogie: Apus de soare, Viforul și Luceafărul. SADOVEANU, E. 158. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie. TOPÎRCEANU, B. 89.

SCĂDEA, scad, vb. II. 1. Intranz. (Despre cantități, valori și indicele lor) A se reduce, a se micșora, a diminua; a se rări. Mai pieriră trei din moldoveni. Numărul bravilor scădea pe toată ziua. NEGRUZZI, S. I 173. Căci păgînul nu scădea, Ci mai tare se-nmulțea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scădea în preț = a deveni mai ieftin. ◊ Refl. pas. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea. SADOVEANU, B. 99. ♦ (Despre intervale de timp; în opoziție cu lungi) A se scurta. Ziua scade, noaptea crește Și frunzișul mi-l rărește. EMINESCU, O. I 214. Singur, singur cu-a mea jale... Viața-mi scade jalea-mi crește. ALECSANDRI, P. I 175. ◊ Tranz. Cu mîne zilele-ți adaogi, Cu ieri viața ta o scazi, Și ai cu toate astea-n față De-a pururi ziua cea de azi. EMINESCU, O. I 204. 2. Tranz. (Mat.) A face o operație de scădere. Scade pe 18 din 63. ♦ A reține o parte dintr-o sumă înainte de a o elibera. 3. Intranz. (Despre corpuri solide, în opoziție cu crește, mări) A-și micșora volumul, a se face mai mic, a se împuțina. Ceahlăul sub furtună nu scade mușunoi. ALECSANDRI, P. III 295. ◊ (În contexte figurate) Mariuțo, draga mea, Ia ieși tu o țîră-afară Că nu te-am văzut d-astvară, Și de cînd nu te-am văzut Inima-n mine-a scăzut. BIBICESCU, P. P. 342. Codrule, rărește-te, Ca să-mi văd surorile, Că de mult nu le-am văzut, Carnea pe mine-a scăzut. ȘEZ. II 185. ♦ (Despre rîuri, mări) A-și coborî nivelul, a se retrage de la țărm, a-și împuțina apa (prin evaporare). Picioarele în ruină ale acestui pod se văd și azi, cînd scade Dunărea. GALACTION, O. I 121. Prutule, nu te-ndura Și scade, scade mereu Ca să pot trece și eu. ȘEZ. V 12. Că averile de frunte Sînt ca un izvor de munte. Astăzi curge și îneacă Și mîini scade ș-apoi seacă. ALECSANDRI, P. P. 41. ♦ (Despre mîncări cu sos, cu zeamă) A pierde apa prin fierbere, a se îngroșa. 4. Intranz. (Despre procese în desfășurare, în opoziție cu întări) A slăbi în intensitate, în tărie; a descrește. Luminile amurgului scădeau din ce în ce. SADOVEANU, O. VI 49. Acum epidemia începuse a scădea în capitalie și a se întinde ca o pecingene pe celelalte orașe și sate. NEGRUZZI, S. I 292. Dorul ei de loc nu scade. TEODORESCU, P. P. 348. ◊ Tranz. Orice mi s-ar spune, nimic nu e în stare să scadă admirarea noastră pentru ea! ALECSANDRI, T. I 294. Miiule, voinicule, Nu omorî domnia, C-o să-ți scazi vitejia. TEODORESCU, P. P. 509. ♦ (Despre foc) A se domoli, a se potoli. În sat focul au scăzut. ALECSANDRI, P. I 8. ♦ (Despre voce, glas) A se coborî, a se face mai încet. Și cînd glasurile scădeau, cavalul suna limpede, înflorind melodia, pînă ce creșteau iar valurile glasurilor omenești. SADOVEANU, O. III 105. Îi scade vocea și cuvintele coboară unul cîte unul, ca mărgelele deșirate. CAMIL PETRESCU, T. II 54. 5. Intranz. (Despre soare, lună) A coborî spre apus, a scăpăta. Era-n amiazi și-n miez de vară; Și soarele-a scăzut spre seară Și-n urmă soarele-a apus. COȘBUC, P. I 102. Luna se ducea Peste munții-nalți trecea Ș-apoi lin, încet scădea. ALECSANDRI, P. I 102. – Prez. ind. și: scaz (ISPIRESCU, L. 15).