ANTIFON¹, antifoane, s. n. Versete sau parafrazări din psalmi care sunt repetate de două coruri sau de două voci, ca și cum și-ar răspunde reciproc; cântare repetată de două coruri, la slujba bisericească. – Din sl. antifonŭ.

PROCHIMEN, prochimene, s. n. 1. (Bis.) Nume dat versetelor din psalmi care se cântă înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune sau de o cântare. 2. (Înv.; în expr.) A veni la prochimen = a reveni la subiect, după o digresiune. A aduce (pe cineva) la prochimen = a îndrepta, a aduce (pe cineva) pe calea cea bună. – Din ngr. prokímenon.

TEDEUM, tedeumuri, s. n. 1. Vechi imn latin în formă de psalm de preamărire a lui Dumnezeu. 2. Scurt serviciu religios (oficiat într-o împrejurare solemnă). [Scris și: Te Deum] – Din lat. Te Deum [laudamus].

STIH s. 1. (LIT.; la pl.) poezie, versuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.) 2. (BIS.) verset, (rar) vers. (~ din psalmi.)

VERSET s. (BIS.) 1. stih, (rar) vers. (~ din psalmi.) 2. (înv.) soroacă. (~ în cărțile liturgice.)

psalm s. m., pl. psalmi

PROCHIMEN ~e n. bis. Verset din psalm care se cântă înainte de citirea unui pasaj din Biblie. ◊ A veni la ~ a reveni la subiect (după o anumită abatere). /<ngr. prokímenon

PSALM ~i m. 1) Imn biblic. 2) Creație artistică (cântec, poezie etc.) lirică. /<sl. psalmu

PSALMIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de psalm; propriu psalmilor. /psalm + suf. ~ic

PSALMIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. Autor sau cântăreț de psalmi. /<fr. psalmiste

A PSALMODIA ~ez tranz. 1) (rugăciuni sau alte cântări religioase) A intona în mod solemn (ca pe un psalm). 2) A citi, a declama sau a cânta în mod monoton; a face să se audă ca un psalm. /<fr. psalmodier

PSALMODIE ~i f. 1) Melodie tărăgănată și monotonă a psalmilor și a altor cântări religioase. 2) Cântare sau declamare monotonă. [G.-D. psalmodiei] /<ngr. psalmodhia, fr. psalmodie

PSALTIRE ~i f. Carte de psalmi. /<sl. psaltiri

VERSET ~e n. Paragraf din textele religioase, de obicei numerotate, care cuprinde un gând complet. ~ele unui psalm. /<it. versetto, fr. verset

PSALMODIE s.f. Mod de a cînta, de a recita psalmii; (p. ext.) fel monoton de a citi, de a declama. [Gen. -iei. / < fr. psalmodie].

psaltistul s.m. sg. art. (înv.) psalmist (autor de psalmi; cântăreț de psalmi).

psălmuitoriu, psălmuitori, s.m. (înv.) persoană care psălmuiește, care cântă psalmi.

PSALMIC, -Ă adj. Referitor la psalmi. [Cf. fr. psalmique].

PSALMODIA vb. I. tr. A cînta sau a recita psalmi în biserică; (p. ext.) a cînta, a citi monoton. [Pron. -di-a, p. i. 3,6 -iază, ger. -iind. / cf. fr. psalmodier].

PSALMIST s.m. Autor sau cîntăreț de psalmi. [Cf. fr. psalmiste, lat. psalmista].

PSALMIST s. m. autor, cântăreț de psalmi. (< fr. psalmiste, lat. psalmista)

PSALMODIA vb. tr. a cânta, a recita psalmi, rugăciuni sau alte cântări religioase; (p. ext.) a cânta, a citi monoton. (< fr. psalmodier)

PSALMODIE s. f. mod de a cânta, de a recita psalmi; (p. ext.) fel monoton de a citi, de a declama. (< fr. psalmodie)

polieleu (polieleie), s. n. – Nume special dat psalmilor 134 și 135. – Var. polileu. Mgr. πολυέλεος „foarte milostiv”.

psalm (psalmi), s. m. – Imn religios.- Var. înv. psalom. Mgr. ψαλμός (Murnu 48), în parte prin intermediul sl. psalŭmŭ, psalomŭ. – Der. psalmist, s. m., din lat. psalmista, sec. XVIII; psălmui, vb. (a cînta psalmi); psalt, s. m. (cantor), din ngr. ψαλτης, mr. psaltu; protopsalt, s. m. (primul cantor), din ngr. πρωτοψᾶλτης (Gáldi 224); psalmodie, s. f. (cîntare monotonă a psalmilor), din fr. psalmodie; psalmodia, vb., din fr. psalmodier; psalterion, s. n. (vechi instrument muzical), din mgr. ψαλτήριον, cf. sl. psalŭtyrja; psălție, s. f. (slujba de cîntăreț); psaltire, s. f. (colecție de psalmi), din ngr. ψαλτήριον; psaltichie, s. f. (muzică vocală orientală), din ngr. ψαλτιϰή.

ANTIFON¹, antifoane, s. n. Versete sau idei din psalmi care se repetă de două coruri sau de două voci, ca și cum și-ar răspunde reciproc; cîntare repetată de două coruri, la slujba bisericească. – Slav (v. sl. antifonŭ < gr.).

alleluia (aliluia) (< ebr. Hillel yah! „Lăudați pe Iehova”), cântec de laudă, aclamație*, în practica muzicală sinagogală, ca refren* al unui psalm*. Încă din sec. 4 apare și la Roma unde, ca și în țara de origine, avea un caracter bogat melismatic*, ceea ce presupunea cântarea sa de către cântăreți profesioniști, într-o manieră responsorială*. A. a fost preluată de către toate liturghiile* creștine, păstrându-și în general caracterul resposorial și melismatic. ♦ În misă există două tipuri de a.: a. antifonică*, în general silabică, servind de text al unui antifon (II); a. responsorială, ce se cântă după gradual*. Forma mai dezvoltată a acesteia din urmă, de factură simetrică, are schema: A, intonație (I, 3) + jubilius – B, verset (versus*) – A, repriza a. A fost introdusă în misa pentru întregul an de către Papa Grigorie I (590-604). Vocalizele (1) din a. au contribuit direct la nașterea secvențelor (I, 1). ♦ În liturghia ort., a. este legată de evanghelie, de heruvic* și de alte momente fiind prezentă și la panahidă (1); este încă mai melismatică decât aceea a misei. ♦ În serviciul religios protestant, a. are diverse funcțiuni. Luther a ordonat-o în formula missae și urmează astfel unul coral*; dotată cu noi melodii, a. atrage cu timpul interesul compozitorilor (ex. celebru, A. din oratoriul Messias de Haendel).

anavatmi (gr. οἱ ἀνάβαθμοί < ἀνάβαθμός, „urcuș, treaptă”), termen liturgic ortodox: 1. Grupul de psalmi (CXIX-CXXXIII) care alcătuiesc catisma a-28-a, numiți în breviarul* roman psalmi graduales (v. gradual), în sl. stepenna, iar în românește cântarea treptelor. 2. Cele 25 de antifoane (I, 1) ale ehurilor*, care reprezintă în mare măsură versete din cântarea treptelor și care se cântă la utrenia* de duminică între ipacoi și prochimen.

antifon (gr. ἀντίφωνον; lat. antiphona; it. și sp. antifona; fr. antienne; germ. Antiphon; engl. antiphon și antiphony) I. 1. În muzica bizantină*: scurte formule aclamative (v. aclamație) ori depreciative sau versete scoase din psalmi* care preced sau urmează un psalm*, un grup de psalmi* sau anumite cântări. În prezent se cunosc în practica bis. mai multe a.: a) a. catismei: părțile sau mărimile catismelor, ale căror versuri se cântă alternativ; b) a. Învierii, numite și tipica, fiind luate din psalmii tipici (102 și 145). Se cântă la liturghie*, duminica și la unele sărbători, după ectenia* mare; c) a. de rând: psalmii 91, 92 și 94 care se cântă la liturghie în loc de psalmii tipici și de fericiri, când nu se indică să se cânte odele canonului (2); d) a. sărbătorilor praznicale: versete scoase din psalmi care ilustrează ideea sărbătoririi; e) a. treptelor sau ale ehurilor*. Sunt în număr de 25, câte trei pentru ehurile 1-7 și 4 pentru ehul 8. Fiecare a. conține câte două versete alese din psalmii graduali (v. anavatmi), sau comentarii ale unor versete încheiate printr-o doxologie*. A. sunt atribuite, de obicei, lui Teodor Studitul, dar și lui Ioan Damaschinul. Din punct de vedere muzical, toate aceste a. aparțin stilului* irmologic*. 2. Răspunsurile (Doamne, miluiește: Dă, Doamne etc.) la ecteniile zise de diacon sau preot (A. Pann). 3. P. ext.: refren*. II. În muzica greg.*, melodie nu prea lungă (2-4 versete) în stil mai ales silabic, atașată psalmilor ca introducere, refren și încheiere (sau numai sub una din aceste forme). Deși legată de psalmi, a. poate întovărăși cântarea altor texte liturgice, după cum există și a. independente. Modul de execuție al a. variază după locul pe care îl ocupă. Introducerea se cântă, de obicei, solistic sau responsorial*iar refrenele și încheierea, de către cor. Paradoxal, cântarea antifonică* este proprie psalmului și nu a. Chiar dacă la origine, a. a fost executată antifonic, practica aceasta s-a pierdut foarte repede (încă din sec. 5) nerămânând decât numele ca s-o ateste. Abrev.: a. V. psalmodie.

antifonar (< lat. antiphonarium; antiphonale), una dintre principalele cărți de cântări ale bisericii catolice, ce cuprinde antifoane (II), răspunsuri (lat. responsoria) și psalmi*, în opoziție cu gradualul (lat. liber gradualis). Textele cântărilor din a. sunt cuprinse în breviar*.

antifonie (< gr. ἀντιφωνία; lat. antiphonia, „intonare contrară, opusă”), cântare sau execuție ce constă în alternare a unui solist cu un grup, ori a unor grupuri vocale sau instr. ♦ Teoria antică acordă termenului a. accepția de alternare a două coruri precum și aceea de cânt la octavă* (în Problemele muzicale de Pseudo-Aristotel și în scrierile altor teoreticieni). ♦ În cântul creștin, se practică de prin sec. 4, sub influența liturghiilor* siriacă și antiohiană. Controversată, originea a. se găsește, după unii autori, în templul ebraic, după alții în structura poetică strofă* – antistrofă* elină (v. greacă, muzică). Este caracteristică, în toate liturghiile pentru dialogul dintre oficiant și cor (sau strană). ♦ În liturghia ortodoxă, este legată de forma antifonului (I, 1), iar în cea catolică reprezintă, într-un stadiu incipient, partea de introducere, intermediară și finală în psalmi* și imnuri (1). Ca gen de cântec cu refren a fost preluată de Ambrozie al Milanului. Unele dintre cântecele de stil antifonic au devenit parte alcătuitoare a antifonarului*. ♦ După Conciliul din Trento (1545-1563), a. a pătruns în muzica polifonică*, cunoscând o dezvoltare independentă de muzica psalmilor. Școala venețiană*, pornind de la condițiile arhitectonice și acustice de la San Marco (biserica avea, în cele două tribune, câte un cor și câte o orgă), a cultivat stilul responsorial* sub forma corurilor și a partidelor instr. antifonice (așa-numitele cori spezzati). Tehnica imitativă și a ecoului (III) și contrastele tranșante ale intensităților (2) (tratate după principiul așa-numitelor terase dinamice*) au reprezentat elemente importante în procesul constituirii cantatei*, oratoriului*, concertului* vocal și instr. A. își exercită influența și asupra scriiturii muzicale clasice și romantice, o reeditare a ei fiind proprie neoclasicismului* și mai ales încercărilor moderne de stereofonie*. ♦ În folcl. românesc, execuția de grup a unor genuri (ex. colinda*) are un caracter antifonic (impus în primul rând de necesitatea repartizării pe subgrupe de executanți a unui text epic de mai mari dimensiuni). Intrarea (1) precipitată a unuia dintre grupurile vocale, înaintea terminării versului cântat de celălat grup, dă naștere unor rudimente de polifonie, respectiv de eterofonie*. V. bizantină, muzică; greacă, muzică; gregoriană, muzică; concert (2); folclor.

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

catavasie (< gr. ϰαταβασία, din ϰαταβαίνω „a coborî”), prima strofă cântată din fiecare peasnă sau odă* a unui canon (2). Când se executau irmoasele* sau troparele* canonului, toți cei care stăteau în străni coborau și stăteau în picioare (de unde denumirea de c.). Se cântă la utrenie*, după psalmul 50. Spre deosebire de irmoase, cu care sunt aproape similare după rolul pe care îl dețin, c. le întâlnim, cu unele excepții, numai la canoanele sărbătorilor împărătești și ale Maicii Domnului.

citat muzical, preluare întocmai a unei idei muzicale preexistente (din alte sfere de creație sau de la alți autori); citarea muzicală și rezultatul ei, c.m., pot fi asimilate cu cele similare, practicate în exegezele literar-științifice. ♦ Încă de la începuturile polif.* occid., prezența cantus firlus*-ului la t. (v. tenor 2) certifica statutul de entitate intangibilă, sacrosantă a cântului greg. (v. gregoriană, muzică); în prod. polif. ulterioare statutul de c.m. al c. f. va deveni mai permisiv prin acceptarea în această funcție și a altor melodii* emblematice, precum L’homme armé, pe care s-au clădit polif. unor mise* și motete*. Coralul* protestant a devenit la rândul său temeiul unor corale variate dar a pătruns, la J.S. Bach de pildă, și în psalmii*, misele*, fugile*, cantatele* și pasiunile* sale ♦ Monodia acompaniată (2) a clasicismului (2) a redus întrucâtva interesul pentru c.m., individualizarea stilului*, încă neromantică, mizând totuși pe invenția tematică proprie. Cu precizarea sursei (a autorului), numeroasele teme cu variațiuni (v. variație 3) din era clasicismului fac apel la ideile altora (ex. „Variațiuni pe o temă de...”). ♦ Romantismul* perpetuează temele cu variațiuni (ce se întâlnesc de la Brahms până la Reger) dar instituie, în ceea ce privește apelul la c.m., și o practică specifică, făcând parte dreaptă paternității modelului (întotdeauna declarat) și imaginației executantului improvizator (v. improvizație) în piese, create adesea chiar în concert (1), numite fantezii (2) sau parafraze*. Fără legături structurale cu substanța lucrării „primitoare” și fără a fi supuse, în general, unor procedee variaționale sau dezvoltătoare, există uneori în discursul muzical de factură programatică* c.m. introduse pentru semnificația lor metamuzicală, perceptibilă de către ascultător (dies irae* la Berlioz, Listz, Respighi, Rahmaninov, Toduță ș.a.; Marsilieza* și Imnul țarist la Ceaikovski, în Uvertura 1812; Imnul regal la Enescu, în Poema Română). Nedeclarat dar recognoscibil, c.m. folcloric este propriu rapsodiilor* din romantism și mai ales lucrărilor de acest gen* produse de școlile naționale romantice și moderne – esența rapsodiilor constituind-o contrastul dintre cântec (II) și joc și continua potențare a celui de al doilea. O rapsodie monotematică ce face apel la travaliul variațional și la stilul concertant* este Rapsodia pe o temă de Paganini pentru pian și orch. de Rahmaninov. ♦ Dezvoltarea exponențială a c.m. în sec. 20 se produce pe coordonatele unei reflexivități sporite față de artefactele istoriei muzicii, ca și pe cele ale unui acut spirit de aventură și/sau unor fenomene de criză creativă. În modernismul pluriform al primelor decenii apar deja practici de citare sau aluzie muzicală extrem de diferite, de la sugestiile exotice ale impresionismului* debussyst și apelul excesiv la motivul B.A.C.H. în serialismul școlii vieneze (v. vieneză, școală), până la colajele agresiv-delirante ale lui Ives și „traducerile” ludice dar lucide proprii neoclasicismului* lui Stravinski. Apariția muzicii electronice (v. electronică, muzică) în deceniul 5 deschide noi perspective și creează noi oportunități c.m., ca urmare a marii flexibilități a combinărilor și manevrărilor de surse sonore și muzicale. Acest fapt conduce în deceniul 6 la un întreg val de experimentări în zona citatului și a colajului, la o nouă ars combinatoria cu rațiuni estetice și tehnice variate, precum: „restaurații” nostalgice (Rochberg); intervenții ludic-ironice (Kagel) și deconstructive (Andriessen), de frondă și de patricid creativ (mișcarea Fluxus); proiecte epice de comentariu asupra utopiei sociale (Stockhausen, Pousseur, Zimmermann, Henze, Ussachevski, Tenney, Parmegiani, Gelmetti); construcții intertextuale (Berio). Începând cu acest prolific și efervescent moment, c.m. se consacră ca unul dintre aspectele normative ale componisticii postmoderne (v. postmodernă, muzică). De la Schnittke, Crumb și Corigliano până la Tumage, MacMillan, Pärt și Zorn, eclectismul stilistic și practicile c.m. au devenit lingua franca. Contribuții însemnate în acest proces au avut nu doar variantele curente neo- subsumate fenomenului postmodern, ci și proliferarea interferențelor dintre muzica de artă și cea de divertisment, în forma „împrumuturilor” reciproce. Mai mult decât atât, muzicile pop. (v. pop music) și rock dețin propriul lor praxis de c.m., numit sampling, cu o istorie complexă. V. și prelucrare.

condac (< gr. ϰοντάϰιον, de la ϰόνταξ), imn (1) constând dintr-un număr variabil de strofe, între 18 și 30, care au toate aceeași structură ritmică. Fiecare dintre aceste strofe alcătuiește un tropar* și are un număr egal de versuri. Versurile troparelor reproduc, fiecare în parte, prin număr de silabe și accente (1, 7) ritmice, versul corespunzător din prima strofă-model numită irmos*. C. este deci construit pe baza unui irmos compus anume sau preexistent. C. începe printr-un prooimion (gr. προοίμιον, „introducere”) sau kukulion (gr. ϰουϰούλλιον, lat. cucullus, „glugă” [a călugărilor]), independent din punct de vedere melodic (inclusiv metric) față de irmos și tropare. La sfârșitul kukulionului se găsește un refren*, numit efimnion (gr. ἐφύμνιον, „ceea ce se cântă după un imn, refren”), ce se repetă la sfârșitul fiecărui tropar. În funcție de această structură, se presupune că c. era cântat antifonic*, de un cântăreț (psalt* sau preot) căruia îi răspundea masa credincioșilor, cântând numai refrenul. Literele inițiale ale strofelor c. formează un acrostih* care redă alfabetul sau numele imnografrului*. A apărut, se pare, în sec. 6, fiind atribuit lui Roman Melodul. C. a dăinuit în liturghia* ortodoxă până în sec. 12, când a fost înlocuit prin canon (2). În forma actuală, păstrând numai două din strofele inițiale, se execută la utrenie *, după cântarea a șasea a canonului, fiind urmat de icos* și sinaxar. La început, c. era cunoscut sub denumirea de imn, psalm*, poem, laudă, primind denumirea actuală doar prin sec. 9. Din întregul c. s-au păstrat în cărțile de cult (începând cu sec. 10-11) numai două strofe, care sunt intercalate după cântarea a șasea a canoanelor utreniei, sub numele de c. și icos. Printre cele mai vechi c. sunt Ἡ Παρθένος σήμερον („Fecioara astăzi”) și cel al acatistului*, Tῇὑτερμάχῳ στρατηγῷ („Apărătoarei Doamne”), atribuite tot lui Roman Melodul. V. notație.

coral (< lat. cantus choralis „cântare corală”ș gr. χορός [horos], „cor”) 1. Cântare corală a cărei structură este determinată de corespondența muzicii cu versul. 2. Gen al muzicii religioase V-europ. caracterizat printr-o atmosferă de meditație, liniște și reculegere. Determinant pentru conturarea unui c. este ritmul*, foarte puțin variat, bazat pe valori* de note* egale și lungi. De asemenea, linia melodică este foarte simplă. C. este interpretat de obicei de coruri (1) mixte. În ev. med. c. era cântat la unison* în bis. catolice și polifonic* de către protestanți. Odată cu Reforma lui Martin Luther (sec. 16) c. a căpătat o importanță deosebită. Cunoscător și iubitor de muzică, Martin Luther și-a dat seama de importanța muzicii pentru educarea poporului în practica de cult. De aceea el a cules melodii profane și le-a adaptat la textele bis. C. a cunoscut o largă răspândire în muzica lui J.S. Bach, care l-a prelucrat și l-a folosit în compozițiile sale (imnuri*, fugi*, mise*, psalmi* etc.). Sunt renumite și foarte numeroase c. prelucrate (armonizate) de J.S. Bach. pentru cor și care apar în cantatele *, motetele*, magnificatul* și pasiunile* compuse de el, cum ar fi: Wien schön leuchtet der Morgenstern (BWV 1), pe un coral (BWV 436) de Philipp Nicolai (1597), folosit de Bach și în alte cantate (BWV 36, 37, 49, 61, 172), dar și într-o prelucrare pentru orgă* (BWV 739); Komm, du süsse Todesstunde (BWV 161), în care apare celebrul coral al lui Christoph Knoll (1611) Herzlich tut mich verlangen, de mai multe ori utilizat de Bach în cantate (BWV 135, 153), dar mai cu seamă în Matthäus-Passion BWV 244 (de 5 ori, pe textele O Haupt voll Blut und Wunden și Befiehl du deine Wege), dar și în Weihnachts-Oratorium BWV 248 (pe textul Wie soll ich dich empfangen) ș.a. De altfel armonizările de c. din cuprinsul operei lui Bach au fost strânse în colecții separate începând chiar după moartea maestrului (Joh. Seb. Bachs vierstimmige Choralgesänge gesammelt von Carl Philipp Em. Bach. Erster Theil, Berlin u. Leipzig 1765, Zweiter Theil, 1769) și au continuat să apară și în deceniile următoare (BWV 253-438 editate în 4 volume de Kirnberger și Ph. Em. Bach între 1784 și 1787). Ediția critică Erk-Smend este cea utilizată și astăzi. C. a pătruns și în muzica instr. fiind adeseori temă* pentru realizarea unor variațiuni* (J.S. Bach în Simf. nr. 4, partea a IV-a, realizează 32 de variațiuni polif. pe baza c. Nach dir, Herr, verlanget mich, care a dat și titlul cantatei BWV 150 de J.S. Bach). C. generând atâtea forme* și genuri (1, 2) muzicale cunoscute, a stat și la baza altor categorii noi: cantata-c., fantezia-c., fuga-c., preludiul-c. [v. preludiu (1); c. variat] etc. În muzica simf. contemporană c. este folosit adesea fără nici o legătură cu textele religioase, fiind preferat pentru redarea unei atmosfere de meditație, sobre, profunde. Asemenea lucrări sunt Simf. nr. 9 (partea a II-a) de Dvořák, Simfonia nr. 15 (partea a II-a) de Șostakovici. În muzica românească c. apare cu precădere în muzica simf. a lui W. Berger (Simfonia nr. 4, partea a IV-a; Simfonia nr. 11, partea a II-a).

declamație (it. declamazione; fr. déclamation; engl. declamation), modalitate de expresie proprie retoricii și poeziei, utilizată în muzica vocală și vocal-instrumentală, constând în redarea nuanțată a unui text literar, cu sublinierea accentelor (II, 6) expresive, a cezurilor* și a curbei melodice a frazei*. Construcția tragediei* antice (dar și a vechii comedii) cuprinde 4 secțiuni structurate pe d. (una dintre ele fiind acompaniată de muzică): prologos (πρόλογος) = introducere declamată (propriu-zis, acea parte a piesei care precede prima intrare a corului, v. Aristotel, Poetica, 12, 1), parodos (πάροδος) = versuri declamate de cor* cu acompaniament de aulos* (propriu-zis, prima intrare pe scenă a corului), epeisodios (ἐπεισόδιος) = dialoguri declamate (propriu-zis, acea parte a dramei plasată între două intrări [εἴσοδοι]) ale corului, adică dialogul; v. Aristotel, Poetica, 12,5) și exodos (ἔξοδος) = în general, d. a corului (mai precis ieșirea acestuia însoțită de acompaniamentul auletului*): ἔξοδον αὐλεῖν (Aristofan, Viespile, 587: a cânta la aulos* aria ieșirii corului, cu alte cuvinte, deznodământul, sfârșitul piesei; Aristotel, Poet., 12, 6). Repertoriul greg.* cuprinde forme recitative (aclamații*, lecturi, psalmi*) intonate conform legilor d. D. intervine în diferite tipuri de recitativ (2) cristalizate de-a lungul evoluției operei*: recitar cantando, în lucrările compozitorilor cameratei florentine*, d. dramatică din arioso* în operele lui Gluck, Sprechgesang*-ul schönbergian. D. se substituie uneori termenului de melodramă* care, în Germania și Franța, desemnează redarea unui text poetic cu un acompaniament* muzical adecvat.

evloghitarii (< gr. εὐλογητάρια, sg. εύλογητάρίον [sc. τροπάριον]) sau binecuvântări, troparele* precedate de stihul* al 12-lea din Psalmul 118: Eὐλογητός εἶ, Kύριε, δίδαξόν με τὰ διϰαιώματά σου („Binecuvântat ești, Doamne, învață-mă îndreptările Tale”).

Gloria (cuv. lat. „slavă”), parte a misei* de obicei partea a II-a. Numele l-a luat de la primul vers al slujbei religioase din bis. romano-cat. cântat de celebrant; Gloria in excelsis Deo, din care reiese și caracterul de proslăvire al muzicii. Este exclusă din misa pentru morți (requiem*). Cu alt text (Gloria Patri, et Filio, et Spiritui Sancto) este anexată psalmilor*, care se cântă în timpul anului, cu excepția unor sărbători. G. are o formă muzicală liberă și structură polif.

gradual (graduale) (< lat. gradus „treaptă”) 1. Cânt greg.* în liturghia romano-catolică. Se cântă între epistolă și evanghelie. De tip responsorial* (expr. eliptică de la lat. responsorium graduale), g. alternează refrenul* cântat cu schola* (cantori*) și versul psalmilor* cântat de oficiant; versul a devenit cu timpul tot mai melismatic*. 2. Numele unei cărți bis. ce conține cântările utilizate în celebrarea misei* în bis. romano-catolică. Echiv. aprox. cu anavathmi*.

hvalite (< sl., de la vb. хвалити, gr. αἰνεῖν, laudare; „toată suflarea laudelor” sau „laudele”), cântări alcătuite din psalmii 148, 149 și 150, numiți „ai laudelor”, ce se cântă (sau se citesc) în ultima parte a utreniei*, numită laude (αἰνοι, laudes), între exapostilarie* și eotinale*. Se numește astfel deoarece în cuprinsul psalmilor 148 și 150 revine deseori imperativul αἰνεῖτε, „lăudați”.

imnar (< lat. hymnarium), carte bisericească ce conține imnuri (1), cântecele de slavă ale bis. cat. În sec. 8-9 imnele erau notate fără melodie (cea din urmă fiind fixată începând cu sec. 11). Alături de imnuri, i. conținea adesea și psalmi*.

interludiu (< lat. inter „între” și ludus „joc”) 1. Denumire dată în general unui fragment muzical instrumental plasat între părțile unei lucrări vocale, de obicei mai ample (Ex.: i. din opera Pélleas și Mélisande de Debussy). Sin.: intermezzo (2). 2. În muzica religioasă, începând cu sec. 17, i. consta din mici improvizații* la orgă, care legau strofele unui coral*, imn (1) sau psalm*. Ele pot utiliza un material muzical înrudit cu cel al părților între care fac legătura, sau un material independent. 3. În construcția fugii*, i. (germ. Zwischenspiel) are rolul de a dezvolta materialul motivic inițial și de a face legătura între expunerile temei în diferitele tonalități (2) ale fugii. Prezent încă din expoziția* fugii ca element de legătură, i. ocupă un loc important în parte de dezvoltare (3) a acesteia, bazată pe succesiunea alternativ contrastantă de expuneri ale temei și de i., în invențiune*, i. îndeplinește, ca și în fugă, rolul de parte de legătură și în același timp de dezvoltare a materialului tematic. Sin.: divertisment (4), episod.

introitus (cuv. lat.: < antiphona ad introitum), cânt procesional cu caracter antifonic*, extras de obicei dintr-un psalm* și cântat de cor la începutul miselor*. Textul este biblic. Utilizat în cadrul serviciului religios încă din sec. 5, pentru a acompania cortegiul de intrare a oficiantului, i. a cunoscut restrângerea treptată a dimensiunilor sale astfel încât, de la versetele unui psalm, cântat integral sau fragmentat, s-a ajuns la 1-2 versete ce încadrau Gloria*. În sec. 15-16 se întrebuințau chiar 2 i. cântate în manieră responsorială de 2 coruri diferite. Sin.: ingressa (< officium ad praelegendum). V. Kyrie eleison.

kekragarii (kekragare) (< gr. τὰ χεχραγάρία, de la vb. χράζω, „a striga, a cere cu glas tare”), cei 4 psalmi* (140, 141, 129 și 116) care se cântă la vecernie* și încep cu cuvintele „Doamne, strigat-am” (Kύριε ἐχέχραξα, ps. 140, 1). Se cântă după catismă [v. anavatmi (1)] pe cele opt ehuri* și sunt urmate de stihuri* cântate sau citite mai repejor, apoi de 4 până la 10 stihuri*. În notația (IV) muzicală, se găsesc în anastasimatar*. Sun scrise într-un stil* mai larg sau mai scurt (χεχραγάρία ἀργὰ sau χεχραγάρία σύντομα). În mss. muzicale bis. mai întâlnim: χεχραγάρία ἐχχλησιαστιχὰ („kekragare bisericești”), χεχραγάρία ἀγιορειτιχὰ („kekragare aghioritice” sau de la Sf. Munte). V.: vecernier, catavasier (1); horologion.

laudes (cuv. lat. „laude”), una dintre cele șase ore canonice, făcând parte din cursus (oficiul, slujba) bisericii catolice și, în special, al mănăstirilor. L. se cântă în zori (l. matutinalis), spre deosebire de vespera care se cântă la căderea serii și constă din 5-7 psalmi* ce urmează imediat părții introductive. Se sfârșeșc prin recitare (capitulum) după care se cântă sau nu responsorium (v. responsorial, cânt) sau un imn (1). Punctul culminant al l. este Canticum Zachariae (Luca, I, 68-79), ce contrastează față de toate celelalte prin măreție.

liturghie (< gr. λείτουργία), termen generic pentru servicul divin al bisericii creștine. În sens restrâns, cel mai important serviciu divin al bis. ortodoxe, corespunzător misei* în bis. catolică și protestantă. Ea s-a dezvoltat, în timpul creștinismului primitiv din tradițiile locale, din Ierusalim, Antiohia, Alexandria, Roma, Cartagina, Lyon și Ravenna, luând forma definitivă la Bizanț, prin reformele Sf. Vasile cel Mare și Sf. Ioan Gură de Aur (sec. 4), în cele două l. care le poartă numele (generalizată fiind cea din urmă). Cântarea oficiantului, a stranei*, a comunității – în ultimele două sec., a corului* – deține un rol esențial în l. În compunerea l. intră psalmii*, condacele*, troparele*, imnurile (1) trisaghion*, heruvic*, axion*, chinonic* etc.: legătura dintre acestea o realizează, de regulă*, ecteniile*. ♦ Până la sfârșitul sec. 17, l. era monodică*, prima încercare de realizare polif. a cappella* a „răspunsurilor” datorându-se unor muzicieni ruși (Pekabițski, Titov ș.a.). Forma ciclică* a l., printr-un aport componistic marcant, îndepărtat deci de sursele cântării tradiționale, au conturat-o Davidov, Bortnianski, Glinka ș.a. Un punct culminat al elaborării ei ciclice, în care se ține seamă atât de raportul dintre imnuri (concepute ca forme polif.) și ectenii cât și de un plan expresiv al tonalităților (2) este l. lui Ceaikovski. ♦ Compozitorii români au avut ca model diferite tipuri de l. corale: Drăgoi, în L. solemnă pentru cor mixt și în L. Sf. Ioan Gură de Aur pentru cor bărbătesc, a urmat modelul ceaikovskian; Musicescu – modelul Bortnianski. Cu adevărat reformatoare, pentru întreaga sferă ortodoxă, este reintroducerea în l. a melodiei biz. originare (psaltice), prin lucrările corale ale lui T. Georgescu și D.G. Kiriac (care, în L. psaltică, 1902, armonizează atât ehurile* diatonice cât și pe cele cromatice*) urmați de P. Constantinescu, Chirescu, Lungu ș.a.

miserere (lat. „Doammne miluiește”) 1. Primul cuvânt al psalmului* 50 (51), cântat totdeauna în timpul săptămânii mari. 2. După 1514, cântec solemn pe mai multe voci (2), utilizat în capela pontificală.

musica riservata (reservata). Întâlnit în documentele perioadei cuprinsă între 1552-1625, acest termen stilistic apare pentru prima oară, se pare, în Compendium musices de Adrian Petit Coclico (1552). Fiind redescoperit la sfârșitul sec. 19, termenul va genera discuții muzicologice la începutul sec. 20, relaționate uneori de exegezele pe marginea manierismului* muzical din sec. 16. Ca și în cazul manierismului, complexul de semnificații descifrate nu poate fi definit cu claritate: musica riservata poate viza aspecte ale creației sau ale interpretării muzicii din a doua jumătate a sec. 16. În general, conceptul desemnează o muzică „de cameră” (în sensul intimist), de o ingeniozitate „rezervată” cunoscătorilor cu educație umanistă, implicit de rang nobil. Interesant este și semnul de egalitate pe care unii teoreticieni renascentiști (J. Taisnier, 1559) îl pun între musica nova, musica moderna și musica riservata. Aspecte bizare, esoterice, rafinate sunt caracteristice m.r., care poate fi definită prin patru trăsături (v. H. Hucke): fenomenul estetic propriu-zis al „muzicii pentru cunoscători” (constant în toată istoria muzicii, de la Ars nova la muzica integral serială*); cromaticul* și enarmonicul* (în sec. 16, cu rol experimental, diferit de acela afirmat o dată cu tonalitatea* și temperarea* sonoră; în acest cadru vom întâlni preferințele unor compozitori renascentiști pentru musica falsa* sau ficta* – dincolo de conotația sa negativă din teoria muzicii medievale); artificialitatea contrapunctică (bunăoară raționalitatea abstractă a artei canonului*); iregularitățile în fraza muzicală. Alte exegeze ale sec. 20 semnalează și o anumită retorică asociată m.r., determinată de conținutul textului folosit de compozitor. Expresia afectelor, urmărirea atentă a expresivității textului devin astfel atribute ale m.r. (se dau exemple din psalmii sau madrigalele lui Orlando di Lasso), care demonstrează o linie de continuitate cu teoria afectelor* din baroc*. Raportul între m.r. și figuri retorice [v. figură (2)] a fost explorat intensiv (v. Brandes, Unger, Meier, Leuchtmann). Pe de altă parte, unii teoreticieni moderni consideră că s-a exagerat importanța conceptului. Oricum, problema interpretării m.r. rămâne încă deschisă și continuă să genereze controverse, cee ce, în definitiv, este valabil pentru orice termen stilistic cu un înalt grad de ambiguitate.

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.

polieleu (Biz.) (< adj., gr. μολυέλεος [sc. φαλμός], „preamilostiv”), cântare al cărei text este alcătuit din psalmii1 134 și 135, care se cântă la utrenia* praznicelor și sfinților cu polieleu. Denumirea de p. provine de la cuvântul „milă” (ἔλεος), care se repetă des în psalmul 135 („că în veac este mila lui”: ὄτι εἰς τòν αἰῶνα τò ἔλεος αὐτοῦ). precum și de la faptul că în timpul acestei cântări toate candelele pline cu untdelemn (ἐλαία, ἔλαιον) sunt aprinse.

pripeală (< sl. припело, pars hymni ecclesiactici веипаниьi и припъпа, припъпъ. Cf. Fr. Miklosich, Lexicon palaeoslovenico-graeco-latinum, Viena, 1862-1865, p. 678), verset care însoțește cântarea unui psalm* sau a unui imn (1). Echiv. gr. acrotelevtion (ἀϰροτεύταιον). V. stih.

pripeale (< sl. припъпъ, v. pripeală), stihiri* scurte, alcătuite de Filotei Monahul de la Cozia (în pragul anului 1400), care se cântă pe stihuri alese din psalmi (adaptați de Nichifor Vlemmides, 1197-1272): se cântă după polieleul* sărbătorilor domnești, ale Maicii Domnului și ale sfinților cuvioși și mucenici mai însemnați. Din numărul inițial de stihuri s-au reținut pentru fiecare sărbătoare numai câte șase stihuri. Sin.: veliceanii; veniceanii; venicarii; mărimuri.

prochimen (< gr. προχείμενον), stih* dintr-un psalm* care precede citirea pericopei apostolice la liturghie*. P. se cântă la liturghie înaintea citirii Evagheliei se numește de obicei aliluar (ἀλληλουïάριον), deoarece este precedat de cuvântul ἀλληλούïα; p. care precede citirea Epistolei se numește p. τοῦ Aποστόλου. Cel care se cântă la vecernie, după εἴσοδος, este numit p. τῆς ἡμέρας sau ἑσπέρας π.

psalmi izbrani (cuv. sl. „psalmi aleși”), grupări de versete din Psaltire de către Nichifor Vlemmidis (1197-1272) și astfel orânduite încât o grupă să formeze un „psalm”* destinat să fie cântat la polieleul* unei anumite sărbători. V. pripeale, veliceanii.

psalm (< gr. ψαλμός, numele unui instrument cu coarde acompaniator; lat. psalmus; it. salmo; fr. psaume; engl. anthem*), gen al muzicii religioase, cântec bazat pe texte biblice atribuite lui David. P. erau cântece de slavă, cu caracter imnic. Ele se psalmodiau* în cadrul cultului iudaic (în sinagogi), reprezentând o declamație* muzicală apropiată de cânt, desfășurată monoton pe un ritm liber, determinat de accentele (1) tonice ale textului. În ebr. se numeau mizmôr (de la zmr = „a tăia, a diviza sunetele, a modula”; p. ext. înțelegându-se și a cânta acompaniindu-se la un instr.). Aceste cântece formau o culegere de 150 p. care a fost preluată și de cultul creștin. În traducere gr. și lat. mizmôr a devenit psalmos sau psalmus. În bis. ortodoxă, p. au fost traduși în lb. gr. și reuniți în cartea de cântece denumită Psaltire. La începuturi, această muzică p. era notată în semiografia ecfonetică [v. notație (IV)]. Bis. Catolică a preluat p. în limba lat., fiind executați (ca și în cultul ortodox) de coruri (inițial monodice*). Din dialogul corurilor s-a instituit practica antifoniei*, iar din dialogurile soliști și cor aceea a responsorium*-ului [v. și antifon (I-II)]. O dată cu dezvoltarea tehnicii polifonice* (sec. 14), pe textele p. au fost compuse motete, iar stilul concertant* al sec. 16 introduce acompaniamentul* instr., alături de vocile (1) purtătoare ale melodiilor cu text. Compozitorii renumiți ai diferitelor epoci au compus muzică pe textele p. (G.P. da Palestrina, O. di Lasso, J.S. Bach, Fr. Schubert, J. Brahms, M. Reger, I. Stravinski ș.a.), multe dintre lucrările lor devenind piese de concert.

psalmodie (gr. ψαλμῳδία) (în general) cântarea unui psalm* într-o manieră monotonă, pe un „singur ton” (recto tono*). Mai importantă în bis. cat. decât în cea ort., p. urmează regula consacrată a păstrării tonului de recitare, îmbogățit însă printr-o prefigurare ce este proprie fiecăreia dintre cele trei secțiuni ale psalmului: initium*, meditatio sau pausa și terminatio sau punctum. Începând cu sec. 9, aceste secțiuni – adevărate formule (1, 3) – au fost puse în legătură cu modurile (1, 2) ev. med. occid. Tonul de recitare se numește tenor (4), tuba sau tonus currens și reprezintă „dominanta” respectivului mod: initium și finalis se axează pe sunete diferite; mediatio – care leagă cele două secțiuni principale ale psalmului – reprezintă un fel de semi-cadență (1). La o prelungită intonare a tenor-ului (în prima parte), tonul vecin, imediat inferior acestuia, primește denumirea de flexa. Antifonul (II), cu rol de refren*, delimitează secțiunile dar stabilește și finalis-urile (v. finală) modurilor. ♦ P. antifonală, forma cea mai simplă de p., este cântată de două ori sau de un solist și un cor (v. antifonie). Antifonul* revine la începutul și sfârșitul oricărui vers. P. responsorială* este mai dezvoltată și mai bogată din punct de vedere melodic (mai ales initium și cadența finală; tonul de recitare se schimbă periodic și poate fi întrerupt prin cadențe interioare). Acestei forme de p. îi aparține și tractus, o p. monopartită, cu melodica sa extrem de melismatică* ce elimină refrenul (antifonul).

psalt (Biz.) (< gr. ψάλτης [psaltis] „cântăreț”), cântăreț (2) care cântă psalmii*, urmaș al cantorului* sinanogal în bis. ortodoxă. Încă în bis. primară, p. se deosebea, prin funcția sa exclusiv muzicală, de anagnost (ceteț sau lector), căruia îi era rezervată doar citirea unor părți din cărțile conținând numai texte. În Orient, p. se numeau și ipovoleis (gr. ὑποβολεῖς; lat. monitores sau inspiratores „povățuitori”) pentru că, la cântarea psalmilor, poporul la anumite versuri le răspundea sau termina versul. Mărturii despre rolul psalților se găsesc în: liturghia* atribuită lui Marcu (sec. 1), constituțiile alostolice (sec. 3), la Efrem Sirul (m. 373 sau 378), în Novela a III-a a lui Iustinian (527-565) etc. Canonul 15 al Sinodului din Laodiceea (360) stabilește că „în bis. se cuvine să cânte numai canoniceștii p., cei ce suie pe amvon și cântă după membrane” (διφθέραι). V. protopsalt.

punctum (punctus) (cuv. lat. „punct”) 1. Neumă [v. notație (III)] provenită din reducerea accentului (1) grav și, alături de virga, unul dintre cele mai vechi semne neumatice. În funcție de notație și de epoca în care aceasta se înscrie p. indica un sunet grav și scurt, fie pe o silabă, fie pe o melismă*. 2. În notația (III) modală și în musica mensurata*, p. avea roluri diferite: p. materialis, p. quadratus = notă pătrată; p. divisionis (punct de dividere) = separă o mensura (2) perfecta de o alta de care ar putea fi legată; p. perfectionis (punct de perfectare) = adaugă un timp unei note* binare* (rezultând trei timpi, deci o mensura imperfecta; într-o mensura imperfecta, doi timpi); p. demonstrationis sau reductionis = determină sincoparea*; p. imperfectionis = suprimă o mensura perfecta dată; p. prolationis = se plasează într-un cerc sau semicerc, pentru a indica prolatio (2) maior; p. organicus [„punct de orgă” – v. pedală (2)]. ♦ Punctul gol (cerc de mici dimensiuni) pus la dreapta unei semibrevis* îi reduce valoarea (= minima*; minorata). V. proporție (II). 3. (cu sensul de „sfârșit”), secțiune finală a psalmului*; v. psalmodie.

responsorial, cânt ~, cânt liturgic alternativ între oficiant și cor. Elementul individual (solistic) are posibilitatea unei îmbogățiri melismatice* a cântului (v. și psalmodie) față de caracterul „plan” (v. și cantus planus) al corului. În aceasta rezidă, de-altfel, și deosebirea principală a r. față de execuția antifonică*, cealaltă deosebire constând în generalitatea r. față de antifonia primară mai strâns legată de anume genuri (psalm*, imnuri (1), mai puțin de antifoane (II)). P. ext. r. devine un stil r. sau execuție r., aplicabile practicii muzicale sau unor genuri componistice care nu mai intră, istoric vorbind, în contextul originar al noțiunii.

simfonie (< gr. συμφωνία; it. sinfonia; fr., engl. symphonie; germ. Symphonie; Sinfonie), specie a genului (I, 1) simfonic cristalizată în perioada clasicismului*, reprezentând transpunerea ciclului (I, 2) sonatei* și a formei de sonată în scritura pentru orchestră*. Termenul s. dobândește sensul de muzică instr. colectivă începând cu sec. 17 (v. sinfonia (II)). Influențată, până către 1750, de sinfonia de operă*, s. se dezvoltă de la această dată autonom, angrenată într-un amplu proces evolutiv, ce cuprinde: a) perfecționarea tehnicii instr.; b) dezvoltarea aparatului orch.; c) substituirea – în muzica orch. – a scriiturii contrapunctice* de tip baroc prin monodia (2) acompaniată; d) conturarea formei de sonată simultan în muzica de cameră* și în lucrările pentru orch. S. ajunge să desemneze o lucrare orch. de mare întindere, structurată într-un ciclu de trei sau patru mișcări (3) – prima având obligatoriu formă de sonată – în etapa premergătoare clasicismului vienez. Menționăm câteva contribuții aduse de compozitori aparținând școlii de la Mannheim*, școlii preclasice vieneze*, școlii it., fiilor lui Bach. Stamitz și Cannabich instaurează bi-tematismul și consacră menuetul* ca parte a treia a ciclului simf.; vienezul G.M. Monn scrie, în 1740, prima s. în patru mișcări; it. Sammartini utilizează resurse contrapunctice în scriitura omofonă; C. Ph. E. Bach amplifică dezvoltarea tematică; fr. Gossec accentuează opoziția tematică și echilibrează expoziția* printr-o repriză* integrală. Tiparul ciclului simfonic este fixat de Joseph Haydn: introducere lentă; I. Allegro – în formă de sonată; II. Andante în formă de lied* sau temă* cu variațiuni*. III. Menuet în formă de lied tripartit compus (menuet – trio (3) – menuet). IV. Allegro (Presto) în formă de rondo* sau sonată. În construcția primei mișcări este caracteristică pentru Haydn utilizarea unor teme de factură pop.; lipsa unui contrast tematic evident (uneori, același material tematic, transpus în tonalitatea (2) dominantei*, îndeplinește funcția de idee secundă), dezvoltări* reduse. W.A. Mozart dă mai mare amploare fiecărei părți a ciclului simf. iar în cadrul formei de sonată aduce un grup tematic secund în tonalitatea dominantei, construiește dezvoltările pe baza materialului tematic din expoziție și atinge tonalitatea reprizei prin secvențe (II, 2) modulatorii cromatice*. În creația lui L. von Beethoven, s. ajunge la o structură complexă și dramatică, dezvoltându-se a) în planul construcției ciclului simfonic, b) în direcția amplificării formei de sonată și c) în planul orchestrației*, astfel: a) în alcătuirea ciclului simfoniei, Beethoven substituie Menuetul prin Scherzo*, operează salturi la tonalități îndepărtate de la o mișcare la alta, tratează cu mai mare libertate partea a doua (în Simf. a VIII-a – Allegretto scherzando), introduce corul în finalul Simf. a IX-a, impregnează cu elemente ale formei de sonată celelalte structuri, obținând forme hibride de tipul lied-sonată sau rondo-sonată; b) în cadrul formei de sonată, expoziția cuprinde un grup tematic secund amplu (în general divizat în patru secțiuni: I. desfășurare melodică, II. ascensiune dinamică, III. punct culminant și IV. concluzie), dezvoltarea, amplificată și mai intens elaborată, conține uneori o temă proprie iar repriza* adiționează adesea o Coda* în care sunt reluate procese dezvoltatoare („dezvoltare terminală”); c) sonoritatea orch. este îmbogățită prin introducerea unor instr. cu timbru* particular, coloristic – c. fag., fl. piccolo, triunghi*, talgere*, tobă* mare – printr-o mai mare mobilitate conferită corzilor grave, prin înglobarea trb. și acordarea unor funcții melodice alămurilor (utilizate anterior doar în susținerea arm.) și, în general, printr-o mare solicitare a resurselor tehnice ale instrumentiștilor. În sec. 19, genul simfonic cunoaște o deosebită înflorire, s. dezvoltându-se în paralel cu alte specii simf. (Poemul* simfonic, rapsodia, uvertura* de concert*) de la care asimilează elemente specifice (program literar, teme folclorice). Se manifestă o nouă concepție asupra ciclului simf., privit nu ca o suită de unități independente ci ca un întreg, unificat fie printr-un program literar (v. programatică, muzică) (ex. Berlioz, Simf. fantastică; Listz, Simf. „Faust” și Simf. „Dante”; Ceaikovski, Simf. „Manfred”), fie prin intermediul unor teme ciclice* (C. Frank, Simf. în re minor; Ceaikovski, Simf. a V-a; Berlioz, Simf. „Fantastica”), fie prin atmosfera unitară pe care o conferă structurile melodice și formulele ritmice variate provenite din muzica folclorică și încorporate scriiturii simf. de F. Mendelssohn-Bartholdy și compozitorii școlilor naționale (B. Smetana, A. Dvorák, N. Rimsky-Korsakov ș.a.). Chiar atunci când tiparele clasice ale ciclului simf. și formei de sonată sunt nealterate, ideile muzicale se desfășoară pe suprafețe ample, antrenând dilatarea dimensiunilor temporale ale părților și sonorității orch. puternice, care să le susțină (de ex. s. compozitorilor Fr. Schubert, R. Schumann, J. Brahms, G. Mahler). Orch. simf. utilizată de romantici atinge proporții impresionante. Ponderea o dețin în continuare instr. de coarde, al căror număr se mărește considerabil; celelalte compartimente timbrale se îmbogățesc prin includerea unor instr. care completează familiile coloristice existente (de ex. în afara cl. în la sau si bemol este introdus cl. mic în mi bemol sau cl. bas., etc.); crește rolul acordat instr. de alamă (Berlioz, Bruckner, Mahler, cultivă cu predilecție sonoritățile puternice ale fanfarelor) și al instr. de percuție*. Exemple notabile de ansambluri vocal-instr. gigantice sunt reunirea a patru coruri și a patru orch. pentru intonarea Recviem-ului de Berlioz, sau Simf. a VIII-a de G. Mahler, compusă pentru opt soliști, două coruri mixte, un cor de copii și o amplă orch. simf. – supranumită „Simf. celor o mie”. Dintre modalitățile de abordare a s. proprii compozitorilor sec. 20, merită menționate două: a) respectarea structurilor ciclului simfonic și a formei de sonată într-o concepție totală lărgită și o scriitură sobră omofon-polifonă, atitudine specifică autorilor neoclasici (Hindemith, Honegger ș.a.); b) introducerea unor procedee noi de organizare a vocabularului sonor ca și o accepțiune diferită a ciclului simf. (devenit fie „frescă” simfonică – simf. „Turangalila” de O. Messiaen – fie suită de piese independente – „Simf. psalmilor” de Stravinski) menținându-se din forma de sonată ideea opoziției unor structuri diferite care generează un proces dezvoltător, transformațional.

Bohociu, Ioan (1874-1944), compozitor, n. în com. Crăiești, jud. Galați, prof. de muzică. A compus muzică vocal-simfonică (Cantată, concert religios), corală și vocală (heruvice, coruri: Doamne, auzi-mă, psalm-chinonic), precum și alte lucrări religioase.

carte, cărți s. f. Scriere cu un anumit subiect, tipărită și legată sau broșată în volum. ♦ Cum scrie la carte = așa cum scrie în carte. ♦ Diviziune mai mare decât un capitol a unei scrieri de mari proporții. ♦ Cartea sfântă = Biblia, Sfânta Scriptură; (la pl.) fiecare dintre cele 53 de scrieri ale Vechiului Testament și cele 27 de scrieri istorice, didactice și profetice ale Noului Testament, începând cu evangheliile și terminând cu Apocalipsa. – Din lat. charta. ◊ Cartea lui Baruh, carte profetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (5 cap.), atribuită lui Baruh, ucenicul și secretarul profetului Ieremia. A fost scrisă de un iudeu elenist din Alexandria, cu scopul de a îmbărbăta pe evrei în suportarea stăpânirii străine din timpul exilului. ◊ Cartea întâi și a doua a Cronicilor v. Cartea întâia și a doua Paralipomena. ◊ Cartea lui Enoh, titlu generic sub care sunt cunoscute două cărți biblice necanonice, dintre care una, scrisă între anii 200 și 50 î. Hr., s-a păstrat în cadrul Bis. creștine din Etiopia, iar alta (Cartea tainelor lui Enoh) reprezintă un apocrif slavon, ajungâng până azi sub forma unui text fragmentar. ◊ Cartea Esterei, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care se intorisește un episod din viața evreilor care nu s-au întors în patrie, ci au rămas mai departe în Imperiul persan, salvați de la exterminare prin vigilența iudeului Mardoheu și a nepoatei acestuia Estera. Scopul cărții este de a se arăta grija proniei divine pentru poporul evreu și motivele pentru instituirea sărbătorii Purim. ◊ Cartea întâi a lui Ezdra, carte canonică istorică a Vechiului Testament (10 cap.), în care sunt prezentate evenimentele legate de întoarcerea evreilor din robia babiloniană în Iudeea. Scopul cărții este să se arate poporului evreu că Dumnezeu și-a ținut promisiunea Sa dată prin profeți, prin eliberarea lui din exil și prin rezidirea templului și a Ierusalimului. ◊ Cartea a doua a lui Ezdra v. Cartea lui Neemia. ◊ Cartea a treia a lui Ezdra = carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (9 cap.), numită astfel fiindcă în traducerea sa greacă și latină este socotită a doua Ezdra, în timp ce Vulgata o socotește apocrifă. Scopul cărții a fost de a face pe guvernatorii străini care administrau pe evrei în Palestina să se poarte mai blând cu poporul, aducând ca exmple pe regii Persiei: Cirus și Darius. ◊ Cartea lui Iosua Navi, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), numită după persoana principală din istoria cuprinsă în ea, Iosua fiind urmașul lui Moise. Cartea relatează evenimentele în legătură cu cucerirea și împărțirea Canaanului între cele 12 seminții ale lui Israel. Scopul cărții este de a dovedi că făgăduințele făcute de Dumnezeu lui Avraam și urmașilor săi s-au împlinit prin ocuparea pământului făgăduit și așezarea poporului evreu în acesta. Autorul nu este cunoscut. ◊ Cartea lui Iov, carte canonică istorică a Vechiului Testament (42 cap.), al cărei autor nu este cunoscut, în care se descrie fericirea și evlavia lui Iov, supus unui test de fidelitate cu îngăduința lui Iahve la propunerea lui Satan. Scopul cărții este dezlegarea problemei suferinței, numele lui Iov rămânând modelul de îndelungă răbdare în orice suferință fără pierderea credinței. ◊ Cartea Iuditei, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care relatează o istorisire referitoare la atacul lui Olofern, generalul lui Nabucodonosor, asupra cetății Betulia din Palestina de nord, cetate salvată de Iudit, o femeie văduvă și pioasă, care-l ucide pe Olofern. Scopul cărții este de a întări credința poporului în Dumnezeu și de a arăta că El îl ajută în vremuri de primejdie. ◊ Cărțile împăraților v. Cărțile Regilor. ◊ Cartea înțelepciunii lui Solomon, carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (19 cap.), în care se vorbește despre înțelepciune și foloasele ei, precum și despre roadele ei în istoria poporului evreu. Cartea se recomandă tuturor pentru păzirea credinței și a poruncilor lui Dumnezeu, precum și pentru fericirea de idolatrie. ◊ Cartea înțelepciunii lui Iisus, fiul lui Sirah (Ecleziasticul), carte poetică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (51 cap.), care se aseamănă cu Pildele (Proverbele) lui Solomon, dar are un cuprins mult mai variat și mai bogat. Cuprinde o serie de sentințe sau maxime privitoare la natura și la folosul înțelepciunii. Autorul cărții este Iisus, fiul lui Sirah, un cărturar din Ierusalim, iar nepotul său este traducătorul ei în grecește. ◊ Cartea Judecătorilor, carte canonică istorică a Vechiului Testament (24 cap.), în care este expusă activitatea judecătorilor, bărbați chemați de Dumnezeu la anumite intervale de timp și înzestrați cu puteri deosebite pentru a conduce poporul în vremuri grele. Cuprinde istoria unei perioade de c. 400 ani, de la moartea lui Iosua, cuceritorul Canaanului, până la introducerea monarhiei teocratice prin Samuel. Scopul cărții este, în general, de a arăta lupta monoteismului contra idolatriei popoarelor canaanene. ◊ Cartea întâi a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (16 cap.), care istorisește lupta evreilor, sub conducerea Macabeilor, împotriva sirienilor pentru credința strămoșească și independența politică, începând cu Alexandru cel Mare și până la Hircan (175-135 î. Hr.). Cartea a fost scrisă în limba ebraică și autorul este necunoscut. ◊ Cartea a doua a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (15 cap.), care nu este o continuare a primei cărți, relatând aceeași epocă, dar mai pe scurt. Autorul, un iudeu elenist din Egipt, nu este cunoscut. ◊ Cartea a treia a Macabeilor, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (7 cap.), care conține descrierea unei persecuții a regelui Ptolemeu Filopator (221-224 î. Hr.) împotriva evreilor din Egipt. Cartea a fost scrisă, probabil, în Alexandria, de un iudeu din Egipt în limba greacă. ◊ Cartea lui Neemia (Cartea a doua a lui Ezdra), cartea canonică a Vechiului Testament (13 cap.), care istorisește restaurarea zidurilor cetății Ierusalimului și reînnoirea legământului încheiat cu Dumnezeu. Autorul acestei scrieri este Ezdra, contemporan cu Neemia, care s-a ocupat îndeosebi cu scrisul, fiind cărturar și preot. ◊ Cartea întâi și a doua a Paralipomena (Cartea întâi și a doua a Cronicilor), cărți canonice istorice ale Vechilui Testament (29 și, respectiv, 36 cap.), numite Cronici de fericitul Ieronim și Paralipomena în traducerea Septuagintei. Scopul cărților a fost să arate că soarta poporului evreu, fericită sau nefericită, depinde de credința în Dumnezeu, de exercitarea cultului și de păzirea Legii date prin Moise. ◊ Cartea Psalmilor (Psaltirea) v. psalm. ◊ Cartea întâi și a doua a Regilor (Cartea întâi și a doua a lui Samuel), cărți canonice ale Vechiului Testament (31 și, respectiv, 24 cap.) care continuă istoria judecătorilor. Se numesc și cărți ale lui Samuel, fiindcă acesta este bărbatul care a condus poporul Israel, ca profet și judecător, și a pus baza monarhiei teocratice, ungând ca regi pe Saul și pe David din porunca lui Dumnezeu. ◊ Cartea a treia și a patra a Regilor, cărți canonice istorice ale Vechiului Testament (22 și, respectiv, 25 cap.), cunoscute în vechile traduceri românești și sub numele de Cărțile Împăraților, care continuă istoria revelației divine de la moartea lui David până la exilul babilonian. După tradiția rabinică, autorul ar fi fost profetul Ieremia sau un contemporan al său. ◊ Cartea Rut, carte canonică istorică a Vechiului Testament (4 cap.), în care se aduc noi elemente privind genealogia lui David și, prin aceasta, genealogia lui Iisus Hristos, În plus, cartea arată că și păgânii vor ajunge la cunoașterea adevăratului Dumnezeu, moabiteanca Rut, de alt neam decât cel ales, ajungând prin providența divină în sânul poporului evreu. ◊ Cartea întâi și a doua a lui Samuel v. Cartea întâi și a doua a Regilor. ◊ Cartea tainelor lui Enoh v. Cartea lui Enoh. ◊ Cartea lui Tobit, carte istorică necanonică (anaghinoscomena) a Vechiului Testament (14 cap.), care reprezintă o prelucrare poetică a unei istorisiri păstrate în tradiție despre Tobit și fiul său Tobie de pe timpul exilului asirian. Cartea a fost scrisă la sfârșitul sec. 3 și începutul sec. 2 î. Hr.

catismă, catisme s. f. Una dintre cele douăzeci de secțiuni ale Psaltirii (grupe de psalmi), care se citește dimineața la utrenie și în timpul căreia credincioșii pot sta pe scaune sau în strană. – Din sl. kathisma (< gr. kathisma „ședere”).

stih (Biz.) (< gr. στίχος, [stihos] „rând”), verset scurt, luat din psalmi* sau din alte cărți ale Vechiului și Noului Testament, cântat recitativ* și servind ca introducere stihirei* sau unor cântări de stil* irmologic sau stihiraric.

Cotruș, Aron (1891-1961), poet român, n. la Hașag, jud, Sibiu, dintr-o familie de preoți. Studii universitare la Viena; atașat de presă în mai muște țări europene. Printre lucrările sale se numără: Poezii (1911), Sărbătoarea morții (1915), Strigăt pentru depărtări (1927), Cuvânt către țărani (1928), Rapsodie valahă (1940) ș.a. Poet naționalist și creștin, mai ales în ciclul Psalmi, a fost persecutat de regimul comunist, fiind nevoit să trăiască și să moară în emigrație.

ALELÚIA (< sl.) interj. Expresie liturgică de slăvire a lui Dumnezeu, folosită mai ales în unii psalmi și în cântecele biblice.

David (1013-973 î. Hr.), rege al evreilor după Saul, psalmist și proroc, al șaptelea fiu al lui Iesei; a purtat războaie cu filistenii (potrivit Bibliei, l-a învins în luptă pe uriașul Goliat), cu moabiții și cu amoriții și a stabilit capitala statului la Ierusalim; autor al psalmilor din Vechiul Testament.

Hubic, Francisc (1883-1947), compozitor, n. în com. Abram, jud. Bihor, prof. de muzică și prof. la Acad. teologică din Blaj și Oradea. A compus muzică vocal-simfonică: Dumnezeul răzbunării (Psalmul 100), Liturghia sf. Vasile cel Mare, Vecernia, precum și muzică vocală (Ave Maria) și corală (liturghii, colinde, prohodul din vinerea patimilor etc.).

hvalite s. f. pl. (Înv.) Cântări bisericești alcătuite din psalmii 148, 149 și 150, care se execută sau se citesc la utrenie, între svetilne și voscresne; laude. – Din sl. hvalitĭ.

trisaghion 1. T. mic sau liturgic, cântarea „Sfinte Dumnezeule” – astfel numită din cauza întreitei repetări a cuvântului „sfânt” (gr. ἄδιος [aghios]), care este interpretarea sau parafrazarea imnului serafimic și care se cântă la liturghie, înainte de apostol. T. liturgic a luat naștere din cântarea lui Isaia (IV, 3) și din sfârșitul unui verset din psalmul XLI, 2. T. mic a fost introdus în liturghie* în toate bis. ortodoxe pe vremea împăratului Teodosie II (408-450). Documentar, se ia cunoștință de existența t. mic, în timpul discuțiilor monofizite, din actele sinodului din Calcedon (451). 2. T. serafimic sau biblic „Sfânt” de trei ori – fapt pentru care se numește t. imnul* care se cântă în cadrul liturghiei Sf. Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare la „Răspunsurile mari”, între cântările „Cu vrednicie” și „Pre Tine Te lăudăm”. Textul imnului este format dintr-un verset din Isaia (VI, 3) și dintr-un psalm (CXVII, 24-25) și se află în întregime în mai multe locuri din Noul Testament (Matei, XXX, 9; Marcu, XI, 9-10; Ioan, XII, 13). Încă din primele veacuri, acest imn era foarte răspândit. La sfârșitul sec. 1, Clement Romanul (Ep. I ad Corint.) vorbește despre t. biblic, care era deja adoptat în liturghia creștină de atunci. În Constituțiile Apostolice (cartea VIII, cap. 12) scrise în a II-a jumătate a sec. 4 se arată locul și rostul liturgic al imnului serafimic. Aluzii la t. biblic găsim și la Tertulian (m. 220), în a V-a „Cateheză mystogogică” a lui Chiril din Ierusalim (347-348), la Augustin (354-430) – care arată însemnătatea dogmatică a acestui imn, la Ioan Hrisostom (m. 407), ce vorbește de momentul din liturghie când se cântă acest imn etc. V. doxologie.

tropar, cea mai veche, mai mică, mai simplă și mai importantă totodată formă imnografică* închegată unitar prin dezvoltarea unei invocații, aclamații ori exclamații, care se cântă (sau se citește) la sfârșitul vecerniei, la începutul și sfârșitul utreniei* la vohodul cel mic al liturghiei* și la slujba ceasurilor. Intercalat între psalmi*, t. era destinat să caracterizeze sărbătoarea zilei și să întrerupă – printr-o cântare mai „rituală” – psalmodia*. ♦ Asupra originii termenului t. nu există nu consens: în tradiția elină (Pindar), t. era melodia unei cântări, sens din care derivă, se pare, și t. ev. med. occid. melodia unui imn (1) și, mai apoi, imnul însuși (W. Christ); de la τρόπος (tropos, „fel, mod de a fi”), se deduce sensul de melodie sau mod de cântare, după cum, în altă interpretare el poate să însemne „chipul” (icoana vieții sfântului), descrierea sărbătorii; unii autori înclină spre originea sa din πρόπαιον (tropaion „trofeu”) semn al biruinței; alții îl derivă din τροπή (trope, „schimbare”), căci t. se cântă alternativ, antifonic* de către strane, iar Marcu din Efes și Zonara, de la substantivul τροπή (trope, „întoarcere”) sau de la verbul τροπέω (tropeo, „mă întorc”, „mă îndrept spre ceva”), pentru că, în execuția lor, t. se „întorceau” după melodia irmosului* și pe toate ehurile*. ♦ În canoane (2), t. se numesc strofele ce urmează după irmos. Așa-numitele stihiri* sunt de asemenea t. Printre cei dintâi și mai însemnați autori de t. sunt Anatolie imnograful (sec. 5), Antim, Timocle (în a doua jumătate a sec. 5) și, mai ales, Roman Melodul (sfârșitul sec. 5 și prima jumătate a sec. 6), datorită căruia genul atinge perfecțiunea.

lucernale s. f. pl. Denumirea rugăciunilor care se spun în gând de către preot în timp ce la strană se citește psalmul vecerniei 103; luminarii. – Cf. lat. lucerna.

utrenie (Biz.) (< sl. о трьнь) și otrina (< gr. ὄρθρος [orthos], „răsărit, zori”; fr. matines), una dintre cele șapte laude*, ce se săvârșește în cursul dimineții (la mănăstiri în fiecare zi iar la bisericile de enorie numai în duminici și sărbători), cuprinzând rugăciunile, cântările și citirile prescrise de biserică pentru această slujbă. Există trei tipuri de u.: u. Învierii, u. mare sau cu polieleu și u. de toate zilele, toate începând cu psalmul* de dimineață (gr. ψαλμος ὄρθριος) și se termină cu doxologia*. Această laudă este cunoscută încă de la începuturile creștinismului, fiind semnalată, într-o scrisoare, de către Pliniu cel Tânăr, împăratului Traian. Echiv. lat.: Officium matutinum.

mărimuri s. f. pl. Cântare bisericească la utrenie după polileu, alcătuită din versuri alese ale psalmilor care corespund sărbătorii din ziua respectivă. – Din mare.

Negrea, Marțian (1893-1973), compozitor, n. în com. Vorumloc, jud. Sibiu, prof. la Conservatorul din Cluj și București. A compus muzică de teatru, vocal-simfonică (Recviem, op. 25, 1957), de cameră, corală (Psalmul 123, op. 13, 1956) și vocală, precum și lucrări de muzicologie și didactice.

polileu, polilee s. n. Cântare bisericească din cadrul utreniei la sărbătorile mari după catisme și înainte de mărimuri, reprezentând psalmii 134 și 135 ai lui David și având semnificația „multă milă” (refrenul psalmului 135). [Var.: poleleu, polieleu s. n.] – Din sl. polieleĭ.

Protocanon, totalitarea cărților pe care evreii le-au menținut în Thora în sec. 1 î. Hr., ca fiind necanonice, și anume: Pentateuhul (cele cinci cărți ale lui Moise), Iosua, Judecători, Rut, Regi (patru), Parapolimene (două), Ezdra, Neemia, Estera, Iov, Psalmii, Proverbele lui Solomon, Ecleziasticul, Cântarea cântărilor și profeții, celelalte fiind considerate necanonice (deuterocanonice).

psalm, psalmi s. m. 1. Imn biblic. ♦ (La pl., art.) Carte canonică a Vechiului Testament, alcătuită din 151 de psalmi (ultimul fiind considerat necanonic), care cuprinde năzuințele și eforturile sufletului omenesc de a se ridica de la cele pământești către sferele cele mai înalte ale cerului prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Cei mai mulți psalmi au fost scriși de regele David; Cartea Psalmilor, Psaltirea. 2. Imn religios; poezie lirică. [Var.: psalom s. m.] – Din sl. psalmŭ, gr. psalmos.

psalom s. m. v. psalm.

Psaltire, carte bisericească folosită în cultul divin public sau particular la evrei, la ortodocși și la celelalte confesiuni creștine. Este împărțită în 20 de catisme pentru uzul liturgic și cuprinde cei 151 de psalmi atribuiți regelui David. În trecut a fost folosită la români ca manual școlar în învățământul elementar, în școlile de cateheți, în seminarii etc.; (înv.) psalterion. În 1984, o echipă de arheologi egipteni au descoperit într-un cimitir al creștinilor copți din localitatea Al-Mudil de lângă piramidele de la Giseh cel mai vechi exemplar al Psaltirii, care reprezintă și cea mai veche carte legată din lume. Datează din sec. 4 d. Hr. și are 490 p., scrise de mână pe un pergament cu cerneală pe bază de fier, într-un dialect copt. Mormântul a fost al unei fetițe de 12 ani, sub capul căreia părinții au pus-o în loc de pernă. După o muncă de restaurare de opt ani, Psaltirea, în coperte subțiri din lemn, a fost expusă publicului la 13 septembrie 1992 în Muzeul copților din Cairo.

Vancea, Zeno (1900-1990), compozitor și muzicolog, n. în com. Bocșa Vasiovei, jud. Timiș, prof. la Conservatorul din București, vicepreședinte al Uniunii Compozitorilor. A compus muzică vocal-simfonică, vocală și corală (Psalmul 127, 1927 și două liturghii), precum și lucrări de muzicologie.

Vasilescu (Vasilovschi), Victor (1856-1938), compozitor, n. în com. Solca, jud. Suceava, dirijor de cor. A compus muzică de teatru și corală (Liturghia în la major, Ridicat-am ochii mei, Liturghia pentru cor mixt și Psalmul 120, cor bărbătesc).

ABYSSUS ABYSSUM INVOCAT (lat.) prăpastia cere prăpastie – Psalmii 43, 8. În sens uzual: o greșeală atrage după sine o altă greșeală.

DE PROFUNDIS (CLAMAVI AD TE, DOMINE) (lat.) din adâncul sufletului (strigat-am către Tine, Doamne) – Psalmii, 129. Se cântă, la catolici, în cadrul liturghiei morților. De profundis, strigăt de deznădejde, a căpătat o semnificație laică, fiind luat drept titlu al unor opere de către numeroși scriitori.

ET NUNC... ERUDIMINI, QUI IUDICATIS TERRAM (lat.) și acum... luați aminte voi, cei ce judecați Pământul – Psalmii, 2, 10. O mare răspundere apasă pe umerii celor chemați să hotărască destinele semenilor.

LEARN TO LABOUR AND TO WAIT (engl.) învăță să muncești și să aștepți – Longfellow, „A Psalm of Life”. Consacrarea vine ca rezultat al unei munci perseverente și dezinteresate.

KARLFELDT [kárfelt], Erik Axel (1864-1931), poet suedez. Lirică neoromantică exprimând dragostea pentru provincia natală, respectul tradițiilor, profundul sentiment al naturii („Cântecele pământurilor sălbatice și cântece de dragoste”, „Flora și Pomona”, „Psalm de toamnă”). În ultimele volume se conturează o melancolie religioasă cu tonuri apocaliptice împotriva războiului („Flora și Bellona”). Creatorul unei forme poetice muzicale, cu trăsături baroce, într-un limbaj arhaizant. Premiul Nobel pentru literatură (1931, postum).

cátizmă f., pl. e (ngr. káthisma, ședere. V. acatist). Bis. Parte din psalmi la a căror citire e permis să șezĭ.

SUPER FLUMINA BABYLONIS (lat.) la râul Babilonului – „Psalmii”, 136. Aluzie la robia babiloniană. În genere, referire la soarta tristă a celor surghiuniți.

cîntec n., pl. e (lat. cánticum). Serie de sunete melodioase produse cu vocea saŭ și cu vre-un instrument. Vocea uneĭ păsărĭ: cîntecu privighetoriĭ. Cînt, diviziune de poemă: Eneida luĭ Virgiliŭ are 12 cîntece. Poezie cîntată: cîntec popular. Cîntec bătrînesc, baladă. Cîntec de dor, doĭnă. Cîntec de lume, cîntec de dragoste. Cîntec de stea, psalm versificat saŭ un cîntec religios oare-care, în versurĭ de 7-8 silabe, cîntat de băĭețiĭ care umblă cu steaŭa la Crăcĭun. Acest lucru are cîntec, are cîte-va greutățĭ, dar dacă știĭ cum să procedezĭ, merge bine.

SAVAOT, în expr. „Domnul Savaot” (ebr. „yhwh Sabaot”) = „Domnul oștirilor (cerești)”; atribut al lui Dumnezeu, care apare mai ales în „Vechiul Testament” și în Psalmi.

PERGOLESI, Giovanni Battista (Giambattista) (1710-1736), compozitor italian. Reprezentant al școlii napolitane. Capelmaistru (din 1732) al Casei princiare din Napoli. Primul mare maestru al operei bufe. Inspirație melodică. Opera sa „Slujnica stăpână” a dezlănțuit la Paris (unde a fost montată în 1752) disputa dintre susținătorii operei franceze și ai celei italiene („Cearta bufonilor”). Cantate și oratorii („Stabat mater”), muzică de cameră, mise, motete, psalmi, simfonii și sonate.

PEROSI, Lorenzo (1872-1956), organist și compozitor italian; călugăr. Director muzical la capela San Marco din Veneția (1894-1897) și la Capela Sixtină din Vatican (1897-1915). A compus oratorii în stil wagnerian, mise, motete, psalmi ș.a.

LAWES [lo:z], familie de muzicieni englezi. 1. Henry L. (1596-1662), compozitor și cântăreț. Autor de psalmi, arii de spectacol. Stabilește raporturile dintre ritmurile limbii engleze și muzică. Predecesor al lui Purcell. 2. William L. (1602-1645), compozitor. Frate cu L. (1). Muzică instrumentală (suite de dansuri, fantezii). Scrie arii și muzică religioasă.

SADOVEANU, Mihail (pe numele adevărat Mihail Ursachi) (1880-1961, n. Pașcani), scriitor român. Acad. (1921). Director al ziarelor „Adevărul” și „Dimineața”; redactor la „Semănătorul”, „Însemnări ieșene” ș.a., colaborator de bază al revistei „Viața românească”. Vicepreședinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (1947-1961). Opera sa, totalizând peste 100 de titluri, se constituie într-o grandioasă monografie epico-lirică a poporului român, evocat din perspectiva unei filozofii a integrării armonioase în univers. Povestiri și romane de anvergură și atmosferă epopeică („Frații Jderi”, „Zodia Cancerului”), despre lumea pastorală („Baltagul”), universul silvestru și acvatic („Valea Frumoasei”, „Țara de dincolo de negură”), tematizând povestirea ca ceremonial al rostirii și comunicării („Hanu Ancuței”). Narațiuni de substrat ezoteric, ale inițierii și înțelepciunii („Creanga de aur”), evocând viața cotidiană și obscură și dramele orășelelor de provincie („Locul unde nu s-a întâmplat nimic”, „Haia Sanis”), sondând resorturile fantasticului magic („Ochi de urs”) reciclând povestiri din fondul universal ancestral („Divanul persian”), totul într-un limbaj de o mare poezie și autenticitate, sinteză inextricabilă de oralitate și cărturăresc, limbă reală, naturală și limbă inventată, artificială. Memorialistică urmărind temele proprii formării ca scriitor („Anii de ucenicie”). Versuri de dragoste („Daim”). Traduceri și adaptări din psalmii biblici.

MARCELLO, familie nobiliară venețiană. Mai importanți: 1. Lorenzo M. (1603-1656), comandant al flotei care a învins-o pe cea otomană, condusă de Sinan Pașa, la Dardanele; a murit în timpul bătăliei. 2. Alessandro M. (1684-1750), compozitor. Cea mai cunoscută lucrare a sa este „Concertul pentru oboi și orchestră în re minor”, transcris de Bach pentru clavecin. 3. Benedetto M. (1686-1739), compozitor. Frate cu M. (2). Carieră de avocat, de muzician și de scriitor. Lucrări instrumentale și vocale extrem de elaborate, caracteristice pentru apogeul barocului italian („Concerti a conque”, culegerea de parafraze după psalmi, „Estro poetico armonico”, oratorii, mise, opere, muzică de cameră).

GAGLIANO [galiáno], Marco da (c. 1575-1642), compozitor italian. Lucrări religioase (mise, psalmi) și profane (madrigale). Opere („Dafne”). Compozitorul oficial al curții familiei Medici.

GRUNDTVIG [gróndvi], Nicolai Frederik Severin (1783-1872), prelat și scriitor danez. Admirator al vechii civilizații nordice („Mitologia nordică”, „Scandinavia și declinul unei lumi eroice”). Autor de psalmi. Organizator al „înaltelor școli populare” pentru răspândirea culturii scandinave.

LASSO, Orlando di (LASSUS, Roland de) (c. 1532-1594), compozitor franco-flamand. Capelmaistru la biserica Lateran din Roma (1553-1554) și la capela de la Curtea ducelui Albert V de Bavaria (din 1563). Creația sa (peste 2.000 de lucrări religioase și laice: mise, motete, madrigale, psalmi, vilanele) marchează, împreună cu aceea a lui Palestrina, punctul culminant al polifoniei vocale din sec. 16. Reunind tradițiile mai multor țări apusene, opera sa exploatează toate formele epocii, oferind genurilor existente noi dimensiuni.

LE JEUNE [lə ʒön], Claude (c. 1530-1600), compozitor francez. Proeminent reprezentant al muzicii corale a cappella din epoca Renașterii (mise, motete, chansons, psalmi, madrigale). Stilul lui de maturitate se bazează pe un limbaj armonic de un modernism evident. Creație de sinteză deschizând calea noilor forme ale sec. 17.

MARKEVITCH [markiévitʃ], Igor (1912-1983), compozitor și dirijor francez de origine rusă. Stabilit în Elveția. Limbaj componistic eclectic („Rebus”, „Zborul lui Icar”, „Psalm”, „Paradisul pierdut”). Carieră de dirijor după al doilea război mondial (Stockholm, Paris, Montreál, Madrid, Monte Carlo, Roma). Numeroase prime audiții cu creații contemporane. Lucrări de muzicologie, o ediție enciclopedică a celor nouă simfonii de Beethoven.

MAROT [maró], Clément (c. 1496-1544), poet francez. A cultivat formele poetice medievale (balada, rondelul); autor al primului sonet în franceză; s-a dovedit un elegant poet de Curte („Templul lui Cupidon”, „Adolescență indulgentă”), îmbinând spiritul cu sensibilitatea (epistole, elegii, epigrame); s-a ridicat spre un lirism abstract prin versificarea Psalmilor. Poemul satiric „Infernul” este o reprezentare alegorică a experienței sale din închisoare.

MISERÉRE (cuv. lat. „îndură-te!”) subst. (MUZ.) Începutul psalmului 50, considerat prototipul cântărilor de penitență și deseori transpus în muzică (Josquin des Prés, G. Allegri). ♦ Imn catolic pe mai multe voci.

poleléŭ și poliléŭ și (maĭ vechĭ) polieléŭ n., pl. eĭe saŭ eurĭ (ngr. și vgr. polyéleos, foarte milostiv). Cîntarea din aintea liturghiiĭ la sărbătorile marĭ (numele psalmilor 134 și 135, dintre care în biserică se cîntă primu, ĭar în mînăstirĭ amîndouă): clopotu suna de poleleŭ.

*prosodíe f. (vgr. prosodia, d. prós, către, spre, în raport, și odé, odată, cîntare. V. palin-, par- și psalm-odie, com- și trag-edie). Gram. Pronunțarea cuvintelor după accent (care la ceĭ vechĭ depindea de cantitate). Totalitatea regulelor relative la compozițiunea versurilor vechĭ greceștĭ și latine. Carte care conține asemenea regule. – Și proz- (după fr.).

psalm m. (ngr. și vgr. psalmós, d. psállo, cînt din harpă orĭ din chitară; lat. psalmus). Cîntec din Biblie compus de David, după cum se crede. – Vechĭ și psálom și psalóm (vsl. psalmŭ, psalŭmŭ, psalomŭ).

*psalmodiéz v. intr. (gr. psalmodiázo, psalmodó, fr. psalmodier; lat. psalmizare). Cînt psalmĭ în biserică. Fig. Recitez monoton. – Vechĭ psălmuĭesc (d. psalm).

psaltíre f. (ngr. psaltiri, vgr. psaltérion: vsl. psaltyrĭ și psaltyria, rus. -irĭ și ýrĭ). Colecțiunea psalmilor. Ps. S. Psalteriŭ. – Vechĭ și psă- și psáltir. Pop. saltire. Cp. cu mînăstire.

psălmuĭésc v. intr. și tr. (d. psalm). L. V. Cînt psalmĭ.

PSÁLTIC, -Ă (< psalt) adj. Care ține de psalmi, specific psalmilor. ◊ (Și subst.) Muzică ~ = muzică bizantină bisericească care folosește sistemul de notație introdus prin reforma lui Hryzant de Madit (începutul sec. 19).

PSALTÍRE (< sl.) s. f. Carte din „Vechiul Testament”, care cuprinde o culegere de 151 de psalmi, atribuiți regelui David, și care a servit multă vreme în Țările Românești drept manual școlar pentru catiheți sau în seminariile teologice.

PSALTIREA SCHEIANĂ, una dintre primele traduceri în românește ale psalmilor biblici, alături de Psaltirea Voronețeană și Psaltirea Hurmuzaki, copiată, ca și acestea, în prima jumătate a sec. 16, în N Transilvaniei.

JANCSÓ [ʒónʃo], Miklós (n. 1921), regizor ungur de film și de teatru. Devenit celebru o dată cu așa-numita trilogie a violenței („Sărmanii flăcăi”, „Roșii și albii”, „Liniște și strigăt”). al cărui subiect este omul văzut ca prizonier al istoriei. Creator al unui univers cinematografic foarte elaborat, cu accent pe latura formală a concepției regizorale, J. elaborează o tematică istorică, de meditație asupra puterii politice („Psalmul roșu”, „Rapsodia ungară”, „Inima tiranului”).

psalm s. m., pl. psalmi

JOSQUIN DES PRES [ʒoskẽ de pre] (c. 1440-1521), compozitor francez. Maestru al contrapunctului, al polifoniei și al stilului coral „a capella” prerenascentist. Creația sa cuprinde mise, motete („Ave Maria”, „Stabat mater”), imnuri, psalmi, numeroase lucrări profane.

KOCHANOWSKI [kohanófski], Jan (1530-1584), poet polonez. Fondatorul poeziei naționale poloneze. Elegii (ciclul „Trenii” – capodopera sa), ode, poeme lirice („Cântece”), epice („Bagatele”) și satirice; epigrame. Prima dramă poloneză cu subiect politic („Respingerea solilor greci”). Traducerea sa în versuri a „Psalmilor lui David” a servit drept model „Psaltirii” lui Dosoftei.

aliluia! int. 1. vorba cu care încep unii psalmi sau unele cântări bisericești de veselie: „lăudați pe Domnul”: cântă aliluia și Doamne miluiește! CR.; 2. pop. s’a dus! sa isprăvit: frumusețe, tinerețe, aliluia! ISP. [V. amin.]

antifon n. cântare alternativă a psalmilor. [De origină slavo-greacă].

Biblie f. 1. cărțile sfinte ale Evreilor și Creștinilor: Sf. Scriptură, adică Vechiul și Noul Testament. Biblia coprinde cărți juridico-istorice (Pentateuc, Judecători, Regi, Faptele apostolilor), etice sau morale (Psalmi, Iov și Epistolele apostolului Pavel) și profetice (Isaia, Ieremia, etc., Apocalipsul). Cea mai veche traducere a Testamentului Vechiu e așa zisa Septuaginta (făcută elinește în Alexandria Egiptului de cei 70 tălmaci), din care derivă prima traducere latină, orientală, slavă și română (prima traducere completă fu Biblia lui Șerban-Vodă dela 1688); 2. fig. cartea cărților, cartea cea mai însemnată a unei literaturi.

cântec n. 1. șir de sunete plăcute, produse printr’un fel de: modificare a vocii umane; cântec popular, transmis din generațiune în generațiune membrilor aceluiaș popor fără a se ști nici când, nici unde, nici cine l’a produs: cântecele noastre populare sunt mai ales hore sau doine; 2. ciripitul păsărilor: duiosul cântec al privighetorii; 3. compozițiune în versuri, diviziunea unei poeme: epopee în 10 cântece; cântec bătrânesc, baladă populară; cântec de dor, doină: cântec de lume, poezie de dragoste; cântec de stea, psalm versificat sau cântec religios împrumutat din Evanghelie. [Lat. CANTICUM].

catismă f. secțiune de psalmi (lit. ședere), astfel numită pentru că e permis la sfârșitul citirii să se odihnească: catismele dimineții. [Gr. mod. KÁTHISMA, ședere (v. acatist)].

stih n. 1. vers (azi mai mult ironic): stihuri de dragoste; Beldiman vestind în stihuri de răsboiul inimic EM.; 2. verset din psalmi. [Gr. mod.].

poezie f. 1. limba sentimentului și a imaginațiunii, obișnuit supusă la o măsură regulată: în privința formei, ea poate fi artistică sau populară, cea din urmă totdeauna anonimă, reflectând modul de a cugeta și de a vedea al poporului; 2. arta de a compune poeme; 3. gen de poemă: poezie lirică; 4. calitatea versurilor bune: e multă poezie în psalmi; 5. se zice de o operă în proză plină de cutezare și de înălțime poetică: e multă poezie în Cântarea României de Bălcescu; 6. ceeace este înalt, duios într’o operă de artă, într’o producțiune a naturei: poezia unei furtuni; 7. totalitatea operelor în versuri compuse într’o limbă: istoria poeziei române; 8. pl. scriere în versuri: Poezii de Eminescu.

polieleu n. termen bisericesc: nume dat la doi psalmi (134 și 135) ce se cântă la biserică. [Gr. mod.: lit. prea milostiv].

psalm m. cântec sacru compus (se crede) de regele David. [Gr. mod.].

psalmist m. 1. autor de psalmi; 2. nume dat în special regelui David.

psalmodià v. 1. a cânta psalmi in biserică; 2. a recita monoton.

psalmodie f. 1. mod de a cânta psalmii; 2. fig. chip monoton de a recita.

psaltire f. colecțiunea psalmilor. [Gr. mod.].

David m. rege evreu, urmașul lui Saul, născut la Betlehem, autorul presupus al Psalmilor (sec. XI a. Cr.).

DAVID, suveran al regatului Israel (c. 1004-965 î. Hr.). După victoria asupra filistenilor și potrivit tradiției, asupra conducătorului acestora Goliat, s-a căsătorit cu fiica lui Saul, regele fondator al Israelului. Unificând cele 12 triburi israelite și proclamat rege al întregului Israel, D. a extins hotarele, supunând pe filisteni, moabiți și idumeni. A fixat capitala statului la Ierusalim, unde au început lucrările de construcție a Templului, desăvârșite sub fiul său Solomon. Preocupat de muzică și poezie, i se atribuie numeroși Psalmi din „Vechiul Testament”.

Pralea (Ioan) m. scriitor basarabean, traducător bizar al Psalmilor (mort 1847).

TEDEUM, tedeumuri, s. n. 1. (În forma Te Deum) Imn în limba latină, în formă de psalm, de preamărire a lui Dumnezeu. 2. Scurt serviciu religios (oficiat într-o împrejurare solemnă). [Scris și: Te Deum] – Din lat. Te Deum [laudamus].

PROCHIMEN, prochimene, s. n. 1. (Bis.) Verset din psalmi care se cântă înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune sau de o cântare. 2. (Înv.; în expr.) A veni la prochimen = a reveni la subiect, după o digresiune. A aduce (pe cineva) la prochimen = a îndrepta, a aduce (pe cineva) pe calea cea bună. – Din ngr. prokímenon.

ALELUIA interj. (Și în forma aliluia) Exclamație care apare ca un refren de laudă în cîntări bisericești, mai ales în psalmi. Cîntă [copiii] «aliluia și doamne miluiește, popa prinde pește», de te scot din casă. CREANGĂ, A. 39. ◊ Expr. (Familiar) A-i cînta (cuiva) aleluia = a-i face prohodul, a-l înmormînta. (Eliptic) De cumva nu te are la stomac vreun ciocoi de pe moșie? aliluia! La TDRG. – Variantă: aliluia interj.

ANTIFON, antifoane, s. n. Vers din psalmi care se repetă de două coruri sau de două voci, ca și cum și-ar răspunde una alteia; cîntare repetată de două coruri, la slujba bisericească. ◊ (Ironic) Popilor de mir... le cînta antifoanele următoare: diaconii și cu pochii, de treji ce sînt de-abia văd cu ochii. CREANGĂ, A. 140. – Accentuat și: antifon.

POLIELEU s. n. Cîntare bisericească (psalmii 134 și 135) la creștinii ortodocși. Spune-i c-am zis eu c-are slujbă mare și cu polieleu. CONTEMPORANUL, III 554. Pronunțat: -li-e-. – Variantă: polileu s. n.

PROCHIMEN, prochimene, s. n. 1. (Bis.) Verset (dintr-un psalm) cîntat înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune sau o cîntare. 2. (Învechit; în expr.) A veni la prochimen = a reveni la subiect după o digresiune; a ajunge pe făgașul cel bun. Ia, mai stai olecuță, vornice Cum cam dai tu să se înțeleagă, parcă ar veni la prochimen. ISPIRESCU, L. 257. De unde dracii ai scos frazele aste de romanț? -... Mi-au rămas de cînd am cetit cartea cea frumoasă «Pustnicul». Dar să venim la prochimen. NEGRUZZI, S. I 227. A aduce (pe cineva) la prochimen = a aduce pe cineva pe calea cea bună. Dar cine să-i grăiască? – Cine?... Adela!... Dacă ai vrea tu să-l aduci la prochimen. ALECSANDRI, T. 1238. – Pronunțat: pro-hi-.

PSALM, psalmi, s. m. 1. Compunere poetică biblică, specifică vechilor evrei (care o cîntau cu acompaniament de harpă) de unde a trecut și în biserica creștină; (la pl.) culegere alcătuită din 151 de astfel de compuneri (cele mai multe atribuite lui David). Mormăi mai mult în sine o frîntură de psalm. SADOVEANU, O. VII 32. Ș-au adus aminte de un psalm ce-l auzisă de multe ori cîntîndu-l maică-sa. DRĂGHICI, R. 46. 2. Cîntec; (în special) poezie lirică. Și-n poarta casei – pe-nserat. Să-ngîn pe nas, îngîndurat, Un psalm din tinerețe. IOSIF, PATR. 30. Ai dorit să-ți fiu iubitul visurilor ce-ți frămîntă Inima și-ntr-însa dulce psalmul dragostelor cîntă. DEMETRESCU, O. 49.

PSALMIST, psalmiști, s. m. Nume dat lui David (autorul multor psalmi din Biblie); p. ext. autor de psalmi (2); cîntăreț. Cine ar putea să rostească tot ce spune ochiului și minții aceste splendide idealizări plastice ale artei vînătorești... acela ar fi totodată rapsodul, trubadurul și psalmistul seminției lui Nimrod. ODOBESCU, S. III 53.

PSALMODIA, psalmodiez, vb. I. Tranz. A cînta sau a recita în biserică rugăciuni, psalmi și alte cîntări religioase. Purtînd pe cap turbanul Țesut din verde ibrișim, Psalmodiază Alcoranul (= Coranul). MACEDONSKI, O. I 55. ♦ Fig. A cînta, a citi sau a recita ceva monoton, fără nuanțe expresive. Am auzit un biet rapsod psalmodiind cîntecul bătrînesc al lui Toma Alimoș, acompaniat monoton și trist dintr-o cobză. IBRĂILEANU, S. 15. În poezie s-a început a se rupe cu învechitele tradițiuni ale poeziei intime și personale, ale acelei poezii de dor și de jale, în care psalmodiau necurmat și pe aceeași coardă dureri reale sau imaginare. MACEDONSKI, O. IV 8. – Pronunțat: -di-a.

PSALMODIE, psalmodii, s. f. Melodie bisericească tărăgănată, cu care se cîntă psalmii și alte cîntări religioase. Privește al prostimii cortegiu... Condus de-o psalmodie cu tonul trăgănat. ALECSANDRI, T. II 154. Intonează-o psalmodie. NEGRUZZI, S. II 123. ♦ Fig. Recitare, declamare în chip monoton. Inimi reci ca vîntul iernii, psalmodii pe-același metru. MACEDONSKI, O. I 95.

PSALTIRE, psaltiri, s. f. Carte care cuprinde cei o sută cincizeci și unu de psalmi, atribuiți regelui David (și care a servit la noi multă vreme drept manual școlar în învățămîntul elementar și în școlile de catiheți, seminarii etc.). Se pomenea că-și scapă capul în psaltire, și de-acolo, strein de toate, zvonea către altar... versurile unui cînticel lumesc. GALAN, Z. R. 250. Ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire, care este cheia tuturor învățăturilor. CREANGĂ, A. 7. ◊ Fig. Sta sfîntul soare cu zîmbire Pe prispă-afară și citea Cu glas înalt dintr-o psaltire. COȘBUC, P. II 232. – Variantă: (popular) saltire (TEODORESCU, P. P. 314) s. f.

SCHIMONAH, schimonahi, s. m. (Învechit și arhaizant) Schimnic. Psalmi rostiți... de schimonahi bătrîni. LESNEA, I. 7.

SCHÜTZ [ʃüts], Heinrich (1585-1672), compozitor german. Elev al lui G. Gabrielli. A îmbinat în creația sa stilul polifoniei corale și cel al monodiei italiene cu elemente ale coralului protestant. Lucrări religioase à capella („Psalmii lui David”, trei „Pasiuni”, „Mici concerte spirituale”) sau cu acompaniament instrumental („Concerte religioase”, „Magnificat german”). Autorul primei opere germane („Dafne”). Baletul „Orfeu și Euridice”, oratoricul „Învierea”.

STIH, stihuri, s. n. 1. Vers; p. ext. (mai ales la pl.) poezie. Și-n raftul de la căpătîiul lui am găsit o revistă cu stihuri nouă care m-au mișcat: era oda anului 1840. SADOVEANU, O. VIII 48. Oricum, de-o fi ca-n viitor Să placă stihurile mele, Las mărturie tuturor Că n-ai colaborat la ele. TOPÎRCEANU, P. 197. Ascultați! Stihurile mele sînt jumătate romînești și jumătate grecești. ALECSANDRI, T. I 282. 2. Verset din psalmi sau dintr-o cîntare bisericească. În minte începură să-i licărească stihuri dintr-un psalm. Atunci își cunoscu trezia și se mișcă în așternut. SADOVEANU, P. M. 243. Preotul îi tămîiază cîntînd psalmul acesta, iar corul zice la fiecare stih... SEVASTOS, N. 245. Deci cîntînd aceste evlavioase stihuri, au îngenunchet. DRĂGHICI, R. 47.

POEZIE. Subst. Poezie, muză (livr.), versuri, stihuri, lirică, versificație. Poezie populară; poezie cultă. Poezie lirică; poezie epică; poezie dramatică. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.). Specii și forme de poezie: acrostih; aubadă; baladă; bucolică; cantilenă; canțonă; canțonetă; catren; centon (rar); colind, colindă; cuplet; ditiramb (la vechii greci și romani); discord; distih; doină, doiniță (dim.), doinișoară; eglogă; elegie; epigramă; epistolă; epitaf; epitalam (livr.); epodă; epopee, epos (livr.); fabulă; fatrasie; gazel; giostră; glosă; himeneu; idilă; imn; legendă; madrigal; meditație; monostrofă; odă; odeletă; palinodie; pantum; pastel; pastorală; poem; psalm; rapsodie; romanță; rondel; rubaiat; satiră; sextină; sirventă; sonet; stanță; tautogramă; terțet, terțină; triolet; vilanelă. Artă poetică; poetică. Prozodie. Versificație. Vers. Rimă. Refren, ritornelă. Ritm. Metrică. Inspirație. Lirism. Poet. Adj. Poetic, liric. Bucolic, idilic, pastoral; ditirambic; elegiac; poematic. Vb. A face (a scrie, a compune) versuri, a versifica, a versui (înv.), a încăleca pe pegas (ir.). A declama (a recita) versuri. V. artist, autor, carte, curente literare, literatură.

aleluia [At: CORESI, PS. 400 / V: ali- / E: ngr άλιλοὺια] 1 i În cântări bisericești, mai ales în psalmi) Exclamație care, în limba ebraică, înseamnă „Lăudați pre Domnul”. 2 sm (Îe) A-i cânta cuiva ~ A-i face prohodul cuiva. 3 sm (Pex; îae) A înmormânta pe cineva. 4 i (Fam) S-a sfârșit!

antifon¹ sn [At: DOSOFTEI, ap. HEM. 1232 / A: ~tif~ / Pl: ~oane / E: vsl антифону] Imn religios, în care două coruri repetă alternativ același vers din psalmi.

STIH s. 1. (LIT.; la pl.) poezie, versuri (pl.), (Mold. și Transilv.) verș. (Scrie ~ și proză.) 2. (BIS.) verset, (rar) vers. (~ din psalmi.)

VERSET s. (BIS.) 1. stih, (rar) vers. (~ din psalmi.) 2. (înv.) soroacă. (~ în cărțile liturgice.)

cântec sn [At: PRAV. MOLD. 137 / 2 / V: ~tic, ~ă sf / Pl: ~ece / E: ml canticum] 1 Șir armonios de sunete emise cu vocea sau cu un instrument Si: cânt (1), cântare. 2 Ciripit de păsărele sau bâzâit de insecte Si: cânt (2), cântare (3). 3 (Fig; îs) ~ul lebedei Ultima manifestare de valoare (a unui talent, a unui creator, artist etc.) 4 (Îcs) De ~ul cucului Degeaba. 5 (Îs) ~ul planetelor Muzica sferelor. 6 Compoziție literară în versuri (sau parte a ei), adesea însoțită de muzică. 7 (Îs) ~ bătrânesc (sau bătrân, vechi) Baladă populară veche. 8 (Îs) ~ de dor Poezie populară cu caracter elegiac. 9 (Îs) ~ de lume Poezie lirică cu caracter erotic. 10 (Îs) ~ de mase Cântec cu conținut patriotic, propagandistic și exhortativ, folosit (mai ales în timpul comunismului) la mitinguri, adunări populare etc. 11 (Îs) ~ de leagăn Cântec (1) cu care sunt adormiți copiii mici. 12 (Îe) Vorba (sau povestea) ~ului Cum se zice Si: vorba aceea. 13 (Îs) ~ de stea Cântec pe care-l cântă colindătorii cu steaua. 14 (Îs) ~ul lui David Psalm. 15 (Îs) ~ul cel înalt Cântarea cântărilor. 16 (Îe) Așa-i ~ul Asta-i situația. 17 Cântătură (1). 18 (D. lucruri, întâmplări, atitudini etc.; îe) A fi cu ~ sau a-și avea ~ul său A avea istoria, tâlcul său (complicat, plin de aspecte dubioase, neclare). 19 (Adesea complinit prin „de jale”) Bocet.

naștere sf [At: CORESI, EV. 494 / V: (reg) ~ti~ / Pl: ~ri / E: naște] 1 Expulzare a fătului din cavitatea uterină Si: (rar) născare (1), (pop) facere, (îrg) născut¹ (1), născătoare (1), (înv) născătură (1). 2 (Iuz; îs) Casă de (sau pentru) ~ri Maternitate în mediul sătesc. 3 (Reg) Organ genital al femeii. 4 (Reg) Organ genital al iepei Si: născut¹ (4), (reg) născoaie. 5 (Înv) Odraslă. 6 (Înv; pex) Familie. 7 (Înv; pex) Neam (10). 8 (Înv; îs) Nume de ~ Nume de familie. 9 Venire pe lume a unei ființe. Si: (pop) născare (2), (îrg) născut¹ (4), (înv) născătură (5). 10 (Îs) Act (sau certificat, buletin) de ~ Document oficial redactat de Oficiul stării civile, prin care se constată că o persoană s-a născut. 11 (Reg; îs) Loc de ~ sau locul ~rii, casă de ~ Placentă. 12 (Îs) Zi de ~ sau ziua ~rii Dată la care s-a născut cineva. 13 Sărbătorire care are loc cu prilejul acestei zile. 14-15 (Îljv) Din ~ (Care este) de la începutul existenței Si: congenital. 16-17 (Îal) (Într-un mod) potrivit unor predispoziții naturale. 18 (Îlav) Prin ~ Prin structura naturală, înclinațiile firești. 19 (Bis; îls) A doua ~ Înnoire a ființei individului, produsă prin taina botezului. 20 (Bis; Îal) Înviere din morți și viață veșnică a celor buni, după judecata din urmă. 21 (Îs) ~a Sfântului loan Botezătorul (sau, înv, Botezătorul) Sărbătoare creștină celebrată la 24 iunie. 22 (Îs) ~a Maicii Domnului Sărbătoare creștină celebrată la 8 septembrie. 23 (Îs) ~a Domnului (Iisus Hristos) sau ~a lui Hristos Crăciun. 24 (Și eliptic; îas) Reprezentare iconografică a nașterii lui Iisus Hristos. 25 (Și eliptic; îas) Psalm care se cântă în ajunul Crăciunului. 26 (Îlav) Înainte (sau mai nainte) de ~a lui Hristos Înaintea erei noastre. 27 (Îlav) De la (sau după) nașterea lui Hristos În era noastră. 28 (Îal) Al erei noastre. 29 (Îvr; lpl; determinat prin „cele dintâi”) Drepturi ale întâiului născut. 30 Origine. 31 (Îlav) De (sau din) ~ sau de ~a sa De loc din... 32 (Îal) De naționalitate. 33 (Înv) Loc unde s-a născut cineva. 34 (Înv; pex) Patrie. 35 (Înv; fig) Apariție. 36 (Înv; fig) Cauză. 37 (Înv; fig) Izvor. 38 (Înv; fig) Început. 39 (Îlv) A da ~ A naște (1). 40 (Îal) A crea. 41 (Îal) A produce. 42 (Îal) A provoca. 43 (Îlv) A lua ~ A apărea. 44 (Îal) A se forma. 45 (Îal) A se produce. 46 (Înv; art) Titlu al primei cărți a Bibliei Si: facerea, geneza. 47 (Aht; după fr naissance) Fiecare dintre cele două secțiuni transversale ale unui arc sau ale unei bolți, care formează suprafețele de reazem ale acestora pe infrastructură.

peasnă sf [At: PALIA (1581), ap. DHLR II, 521 / V: pesnă / Pl: ~ne și pesne / E: slv пѣснь] (Înv) 1 (Bis) Psalm. 2 Imn. 3 (Pgn) Cântec.

ODĂ (< fr. ode < gr. ode, cîntec) Specie a genului liric în care sînt exprimate sentimente de admirație pentru faptele unor eroi, pentru o persoană, față de patrie etc. Ca specie de sine stătătoare, oda s-a dezvoltat din cîntecele și jocurile rituale, închinate zeilor în lumea antică. Ilustrată în lirica greacă de Pindar, în ale cărui ode triumfale erau slăviți atleții, învingători în jocurile olimpice, iar în lirica latină, de Horațiu. Alcătuită din strofă, antistrofă și epodă, la început a avut caracterul unei poezii cu formă fixă, cîntată sau declamată în acompaniament instrumental. Mai tîrziu însă ea nu a mai fost legată de muzică. Indiferent de temă, oda se caracterizează prin invocația retorică de la început, prin motivarea concentrată a sentimentului de preamărire și admirație, menținîndu-se astfel vigoarea emoției, prin comparații uimitoare, ritm amplu și plin de avînt. De obicei, strofa ultimă a unei ode conține un îndemn mobilizator. Stilul ei este variat, în funcție de diversitatea subiectelor. După conținut, oda poate fi: eroică (Umbra lui Mircea. La Cozia de Gr. Alexandrescu); religioasă sau sacră (Psalmii lui David, iar în poezia noastră Rugăciune de Gr. Alexandrescu, Rugăciune de O. Goga); filozofică (Cuvîntul de Al. Vlahuță); personală (Odă la Schiller de I.H. Rădulescu, Lui Eminescu de Al. Vlahuță). Ex. Alcătuire de cuvinte românești, Îți văd prin veacuri inedita bogăție... Întinerind, pe zi ce-mbătrînești, O, grai din viitor, mărire ție! Din auroră magic te-arătai... Ai preschimbat bordeiele-n palate. Te văd cum gloriosul drum ți-l tai În falduri de sonorități catifelate. (V. EFTIMIU, Odă limbii române) Partidul e-n toate: E-n cele ce sunt Și-n cele ce mîine vor rîde la soare; E-n holda întreagă și-n bobul mărunt, E-n pruncul din leagăn și-n omul cărunt, E-n viața ce veșnic nu moare. El sfarmă ce-i putred, doboară ce-i greu, Cu steagul cel roșu învinge și cîntă; Așterne al păcii senin curcubeu; E-n inima care zvîcnește mereu Și-n sufletul care se-avîntă... (N. LABIȘ, Partidului)

polieleu¹ sn [At: PRAV. GOV. 155^v/4 / V: (rar) ~ileu, ~leleu / P: ~li-e~ / Pl: ~eie, ~ri / E: slv полиѥлей] Cântare bisericească alcătuită din anumiți psalmi, care se execută în biserica ortodoxă la unele sărbători, în timpul utreniei, înaintea liturghiei etc.

tedeum sn [At: CR (1829), 92¹/30 / S și: Te Deum, te-deum / Pl: ~uri / E: lat Te Deum (laudamus)] 1 Imn de preamărire a lui Dumnezeu în formă de psalm (originar cu textul în limba latină). 2 Scurt serviciu religios în care se cântă tedeumul (1) Si: (înv) moleben.

Corneliu Nume celebre în istoria romană, Cornélius și Cornélia sînt la origine vechi gentilice, ai căror purtători aparțineau cunoscutei ginte Cornelia, renumite prin rolul însemnat ce l-a jucat în viața socială, politică și culturală a Romei timp de peste 700 de ani. Ginta Cornelia, la origine unul dintre cele 16 triburi rustice mai vechi din Roma, s-a împărțit în numeroase familii distinse prin cognomenele Maluginensis (Servius Cornelius Maluginensis, atestat în 485 î.e.n., este cel dintîi purtător cunoscut al numelui Cornélius), Cossus, Scipio, Lentulus, Dolabella etc., cea mai cunoscută fiind familia Scipionilor (de ajuns să-i amintim doar pe cei doi Scipiones Africani). Originea și semnificația lui Cornelius nu este încă pe deplin lămurită, majoritatea specialiștilor considerîndu-l un derivat din subst. cornu „corn” (de aici un alt cognomen roman Cornútus „cu coarne”). Pentru a explica transformarea cuvîntului cornu în nume propriu trebuie să amintim că în antichitate, cornul de berbec sau de taur era simbolul abundenței și al forței și era folosit în diferite rituri magice de alungare a spiritelor rele. Efigia cornului a fost găsită în catacombele iudaice și în sinagogi, iar în textele V.T. sau în cele apocrife (Psalmii lui Solomon) sînt numeroase pasajele în care cornul are valoare de simbol al forței omului. Devenit nume independent, Cornelius pătrunde în onomastica creștină și se răspîndește în Europa, mai ales prin cultul unui cunoscut martir roman, papa Cornélius (251-253). Prin gr. Kornelios numele pătrunde în onomastica popoarelor slave vecine (de ex. în Ucraina, în sec. 16, sînt atestate formele Kornilo, Kornii etc.). Tot din sec. 16 încep să apară în documentele noastre formele Cornea, Cornilă etc. În secolul trecut, ca urmare a impulsului dat de mișcarea de emancipare a românilor din Transilvania, odată cu multe alte nume romane încep să circule formele culte Cornéliu sau Cornél și Cornélia care le înlocuiesc pe cele vechi, rămase nume de familie sau cu valoare toponimică (de. ex. derivatul Cornești). Formele noi se răspîndesc pe întreg teritoriul românesc și devin în scurtă vreme prenume apreciate și frecvente. Pentru Cornelia se folosește în ultimul timp un hipocoristic de proveniență occidentală Neli (sau chiar Nelly); cum acesta nu are marcat genul, este întîlnit uneori și pentru masculin. ☐ Fr. Corneille, germ. Kornelius, Kornelia și hipoc. scandinav Nils, it. Cornelio, Cornelia, magh. Kornel, Kornelia, bg., rus. Kornelii, Korneliia (mai vechi Korniliia), ser. Kornílija ☐ Publius Cornelius Scipio Africanus, cuceritor al Spaniei și învingătorul lui Hannibal în Africa, P. Cornelius Scipio Aurelianus, supranumit și el Africanus pentru victoria definitivă asupra Cartaginei (146 î.e.n.), Cornelia, fiica primului Scipio Africanus și mama celor doi tribuni ai poporului cunoscuți sub numele de „frații Gracchi” (Tiberius și Caius), istoricul Publius Cornelius Tacitus.

David Vechi de cel puțin trei milenii și cu o largă arie de răspîndire în lume, actualul Dávid reproduce numele pers. ebr. Dáwidh, purtat de semilegendarul rege al Israelului, învingătorul uriașului Goliat, căpetenia filistenilor. Al doilea conducător, după Saul, al vechiului stat Israel, între c. 1012 – 972 î.e.n., David este considerat fondatorul unui mare și independent regat, încercarea sa a de a pacifica și de a uni triburile din nord și sud, de a supune cetățile canaaniene și populațiile vecine rămînînd acte de excepțională importanță în vechea istorie a israeliților. Aureolat de legendă, înzestrat cu deosebite calități de tradiția biblică, David era considerat și un mare geniu poetic, lui fiindu-i atribuită creația cunoscuților Psalmi. Originea și semnificația numelui acestui important personaj a ridicat numeroase probleme specialiștilor, dar, deși ipotezele propuse pornesc de la etimoane diferite, rezultatul lor final pare identic, existînd astăzi un consens aproape general în ceea ce privește sensul inițial al lui Dáwidh; apropiat fie de subst. dodh „unchi”, fie de vb. jadad „a iubi” numele ebraic este tradus prin „iubit”, întrucît cele două etimoane ar proveni din aceeași bază și anume un cuvînt din limbajul copiilor. Dávid ar putea fi considerat la origine ori nume laic (copilul este „iubitul” părinților; el însuși, ca cel mai mic din familie, a putut primi acest nume de la părinți), ori un hipocoristic al unui nume teoforic frazeologic de tipul Elidad sau Jedidiah „iubit de dumnezeu”. O nouă soluție total diferită dar și extrem de tentantă a apărut în urma importantei descoperiri arheologice din zona anticei cetăți Mari, în Siria orientală, pe malul Eufratului mijlociu (de mare valoare lingvistică și istorică sînt cele 20.000 de tăblițe cu scriere cuneiformă, aparținînd arhivei de stat a ultimului rege Zimrilim, care a pierit odată cu cetatea în luptă contra regelui babilonean Hammurabi; textele aparțin unei perioade cuprinse între sec. 20-17 î.e.n.); numele pers. Dawidh ar putea fi comparat cu un cuvînt atestat în tăblițele de la Mari, dawidum, a cărui semnificație ar fi „conducător”. Pot fi invocate acum în sprijinul acestei noi ipoteze informații mai vechi după care Dawidh ar fi fost un supranume „oficial” al regelui israelit, numele său individual fiind Elchanan sau Baalchanan. Preluat de primii creștini (tradiția consideră că Iisus este descendent din David), numele începe să se răspîndească în Europa, apariția lui în apus fiind consemnată încă din prima jumătate a sec. 5. Un călugăr cu acest nume din sec. 6 (mort în 589) este sanctificat și astfel David devine patron al Țării Galilor unde numele său este astăzi mult mai frecvent decît în continent. Preluat din greacă de către slavi, devenit nume de botez al primului sfînt slav și purtat, de exemplu, de un prinț din răsărit, în sec. 11 – 12, David pătrunde și în onomastica românească. Semnalat în documentele Țării Românești încă din 1425 și prezent în derivate toponimice (Dăvideni, Dăvidești), numele în discuție n-a avut totuși o prea mare popularitate la români, situație care se menține și astăzi, cînd arareori apare ca prenume, dar mai frecvent ca nume de familie. Alături de fem. Davida, astăzi probabil ieșit din uz, în secolele trecute sînt atestate și hipoc. slave Dațu și Dacu, actuale nume de familie. ☐ David este forma general europeană. ☐ Pictorul francez David. ☐ Biblicul David este o prezență bine marcată în literatura și arta universală; personaj central în numeroase drame religioase din evul mediu, apoi în unele creații dramatice ale lui Voltaire, V. Alfieri, A. Gide (toate cu numele Saul), David ocupă un loc central și în creațiile muzicale ale lui Haendel, Mozart, Honegger (oratoriul „Regele David”), Milhaud etc. Foarte cunoscut la noi este romanul lui Ch. Dickens, David Copperfield; David și Goliat al lui Michelangelo.

pripeală² sf [At: PARACLIS (1639), 244 / Pl: ~ele / E: slv припѣло] (Bis) Vers sau refren care se cântă după psalmi, înaintea stihurilor sau laudelor închinate unui sfânt.

prochimen sn [At: (a. 1715) GÁLDI, M. PHAN. 236 / V: (înv) ~ohi~, (reg) porochi~^[1] / Pl: ~e, (rar, sm) ~i / E: ngr προχείμεννον] 1 (Bis) Versete din psalmi care se cântă înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune ori de o cântare. 2 (Îrg) Chestiune care formează obiectul unei discuții. 3 (Îe) A veni (iar sau iarăși) la ~ A reveni la subiectul în chestiune, după o digresiune. 4 (Reg; îae) A se potrivi (1). 5 (Îe) A aduce (pe cineva) la ~ A aduce pe cineva pe calea cea bună.

treaptă¹ sf [At: CORESI, EV. 345 / V: (reg) dr~, pra~, pr~, streapță, traftă, tra~, ~pcă, ~psă, ~te, ~pță, ~epte, ~epten sn, ~epț sm / Pl: trepte, (reg) trepțe, trepți, (înv) ~ture / E: ml traiecta] 1 (Mpl) Fiecare dintre suprafețele orizontale, cu lățime relativ mică, situate la înălțimi diferite față de sol, care alcătuiesc o scară Si: (înv) stepenă. 3 (Îljv) În trepte (Care este) în formă de scară. 4 Fiecare dintre săpăturile în formă de treaptă¹ (1) făcute pe un loc în pantă. 5 Configurație a unor terenuri muntoase sau deluroase în etaje circulare Si: amfiteatru. 6 Fiecare dintre barele (de lemn sau de fier) așezate transversal, la distanțe egale, între două bare verticale, alcătuind o scară Si: fuscel. 7 (Glg; îs) ~ geotermică Adâncimea în metri la care temperatura crește cu 1°C. 8 (Reg) Pârleaz. 9 (Reg) Fiecare dintre cupele de la roata morii. 10 (Înv) Grad la termometru. 11 (Fig) Nivel. 12 (Fig) Etapă (5). 13 (Fig) Categorie socială Si: pătură, strat. 14 (Fig) Condiție socială Si: poziție, rang, situație, stare. 15 (Îvr; fig) Grad militar. 16 (Muz) Fiecare dintre sunetele unei octave, purtând una dintre cele șapte denumiri sau una dintre notațiile literale corespunzătoare lor. 17 (Iuz; șîs examen de ~) Examen de admitere în clasa a IX-a sau în clasa a Xl-a de liceu. 18 (Bis; înv; șîs cântecul treptelor) Psalmi care la evrei se cântau urcând scările templului. 19 Post în care este angajat cineva într-o instituție.

psalm sm [At: CORESI, L. 429/8 / V: (înv) ~lom / Pl: ~i, (înv, sn) ~e / E: slv псалмъ] 1 Imn religios biblic. 2 (Lpl) Psaltire (1). 3 (Pgn) Imn de proslăvire. 4 (Pgn) Poezie lirică.

psalmic, ~ă a [At: M. D. ENC. / Pl: ~ici, ~ice / E: psalm + -ic] 1-4 Care aparține sau este specific psalmilor (1-4). 5-8 Privitor la psalmi (1-4) Si: psaltic.

psalmist sm [At: DOSOFTEI, ap. GCR I, 239/8 / V: (înv) ~a / Pl: ~iști / E: fr psalmiste] 1 Autor de psalmi (1). 2 (art) Regele evreu David, considerat autorul majorității psalmilor biblici Si: (înv) psaltistul. 3 (Pex) Cântăreț de psalmi (1). corectat(ă)

psalmodia vt(a) [At: HELIADE, O. I, 120/ P: ~di-a / Pzi: ~iez / E: fr psalmodier] 1 (C. i. psalmi, rugăciuni, cântări religioase) A cânta în biserică, după un anumit tipic Si: (înv) a psălmui. 2 A spune cu glas monoton, uniform, neexpresiv.

psalmodie sf [At: DOSOFTEI, V. S. decembrie 197^r/27 / Pl: ~ii, (înv) psăl~ / E: ngr ψαλμωδία, fr psalmodie] 1 Melodie bisericească lentă, cu multe modulații, de origine bizantină, cu care se cântă psalmii (1) și alte cântări religioase Si: psalmodiere (1), psălmuire (1). 2 (Pex) Mod de a cânta o psalmodie (1) Si: psalmodiere (2), psălmuire (2). 3 (Fig) Rostire cu glas monoton, uniform, neexpresiv.

psalom sm vz psalm

psaltire sf [At: (cca 1580) CUV. D. BĂTR. II, 154/12 / V: (înv) psaltir s, psăl~, psel~, (reg) sa~, (îvp) săl~ / Pl: ~ri, (înv) ~ / E: slv псалтиръ, ngr ψαλτήριον] 1 Carte bisericească de ritual, aparținând Vechiului Testament și cuprinzând cei 151 de psalmi atribuiți în cea mai mare parte regelui evreu David, și care a fost folosită, pe vremuri, la noi, drept manual școlar. 2 (Înv) Psalterion.

psălmui vt(a) [At: PSALT. 281/20 / Pzi: ~esc / E: psalm + -ui] (Înv) A psalmodia (1).

vesperal, ~ă [At: COSTINESCU / V: (îvr) ~e a / Pl: ~i, ~e / E: fr vespéral, it vesperale] 1 a De seară Si: seral. 2 a Caracteristic serii Si: seral. 3 a Din timpul serii Si: seral. 4 sf (Rar) Carte de liturghie romano-catolică, conținând psalmi, imnuri, versete, care se recită la slujbele de seară.

voscreasnă sf [At: (a. 1741). CAT. MAN. II, 237 / V: (îvr) văs~, ~aznă / Pl: ~esne / E: slv въскръсениѥ, въскрьсенъ] (Bis) 1 (Înv) Învierea lui Iisus Hristos. 2 (Înv) Slujba religioasă a Învierii. 3 (Mpl) Versetele din Psalmi sau din alte cărți ale Vechiului sau ale Noului Testament, care se cântă la utrenia duminicilor, prin care este celebrată Învierea Domnului.

spiță¹ [At: COD. VOR.² 18^r/3 / V: (înv) speție, (reg) șp~ / Pl: ~țe / E: vsl **стъпица cf rs стъпица, bg спица, scr spica] 1 sf Fiecare dintre bucățile de lemn sau barele subțiri de metal care leagă cercul, obezile unei roți, de butucul sau de centrul ei cu rolul de a susține coroana roții astfel încât să nu se deformeze. 2 sf (Fig) Rază de soare. 3 sf (Mol; Trs; pan) Cruce la roata morii. 4 sf (Mol; Trs; pan) Șiștar. 5 sf (Reg; pan) Grindei la roata morii. 6 sf (Reg; pan) Picior la sanie. 7 sf (Reg; pan) Fiecare dintre aripile așezate în formă de elice ale unei moriști. 8 sf (Mol; Trs; pan) Șipcă. 9 sf (Trs; Mol; pan) Spetează (6). 10 sf (Înv) Treaptă¹ (1). 11 sf (Înv; pex) Scară (1). 12 sf (Îs) Cântecele ~țelor Psalmi care se cântau, la evrei, urcând scările templului. 13 sf (Îrg) Fuscel la scară. 14 sf (Înv) Grad ierarhic. 15 sf (Grm; rar) Grad de comparație. 16 sf Totalitatea descendenților din același străbun Si: seminție. 17 sf Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau alianță Si: neam, nemet¹, os, seminție, viță, (liv) stirpe, (îvp) sămânță, (îrg) semințenie, (înv) rod¹, rudă¹, rudenie, stepenă, (reg) nemenie, nemușag, porodeță. 18 sf (Pex) Grad de rudenie. 19 sf (Jur) Totalitatea persoanelor care descind dintr-una și aceeași persoană (autor comun) și care dobândesc împreună într-o succesiune partea care ar fi revenit autorului lor comun dacă acesta ar fi fost în viață. 20 sf (Adesea urmat de determinările „neamului”, „de neam”, „genealogică” etc.) Arbore genealogic Si: genealogie (3). 21 sf (Rar; pan) Pedigriu. 22 sf Apartenență prin naștere la o anumită familie, la un grup social, la o națiune etc. Si: origine. 23 a (Reg; îs) Bani ~ Bani în numerar.

stih sn [At: (a. 1648) GCR I, 126/7 / Pl: ~uri / E: ngr στίχος] 1 (Astăzi mai ales poetic) Vers. 2 (De obicei lpl) Poezie. 3 (Înv) Verset din psalmi sau dintr-o cântare bisericească.