declamație (it. declamazione; fr. déclamation; engl. declamation), modalitate de expresie proprie retoricii și poeziei, utilizată în muzica vocală și vocal-instrumentală, constând în redarea nuanțată a unui text literar, cu sublinierea accentelor (II, 6) expresive, a cezurilor* și a curbei melodice a frazei*. Construcția tragediei* antice (dar și a vechii comedii) cuprinde 4 secțiuni structurate pe d. (una dintre ele fiind acompaniată de muzică): prologos (πρόλογος) = introducere declamată (propriu-zis, acea parte a piesei care precede prima intrare a corului, v. Aristotel, Poetica, 12, 1), parodos (πάροδος) = versuri declamate de cor* cu acompaniament de aulos* (propriu-zis, prima intrare pe scenă a corului), epeisodios (ἐπεισόδιος) = dialoguri declamate (propriu-zis, acea parte a dramei plasată între două intrări [εἴσοδοι]) ale corului, adică dialogul; v. Aristotel, Poetica, 12,5) și exodos (ἔξοδος) = în general, d. a corului (mai precis ieșirea acestuia însoțită de acompaniamentul auletului*): ἔξοδον αὐλεῖν (Aristofan, Viespile, 587: a cânta la aulos* aria ieșirii corului, cu alte cuvinte, deznodământul, sfârșitul piesei; Aristotel, Poet., 12, 6). Repertoriul greg.* cuprinde forme recitative (aclamații*, lecturi, psalmi*) intonate conform legilor d. D. intervine în diferite tipuri de recitativ (2) cristalizate de-a lungul evoluției operei*: recitar cantando, în lucrările compozitorilor cameratei florentine*, d. dramatică din arioso* în operele lui Gluck, Sprechgesang*-ul schönbergian. D. se substituie uneori termenului de melodramă* care, în Germania și Franța, desemnează redarea unui text poetic cu un acompaniament* muzical adecvat.