psalmodie (gr. ψαλμῳδία) (în general) cântarea unui psalm* într-o manieră monotonă, pe un „singur ton” (recto tono*). Mai importantă în bis. cat. decât în cea ort., p. urmează regula consacrată a păstrării tonului de recitare, îmbogățit însă printr-o prefigurare ce este proprie fiecăreia dintre cele trei secțiuni ale psalmului: initium*, meditatio sau pausa și terminatio sau punctum. Începând cu sec. 9, aceste secțiuni – adevărate formule (1, 3) – au fost puse în legătură cu modurile (1, 2) ev. med. occid. Tonul de recitare se numește tenor (4), tuba sau tonus currens și reprezintă „dominanta” respectivului mod: initium și finalis se axează pe sunete diferite; mediatio – care leagă cele două secțiuni principale ale psalmului – reprezintă un fel de semi-cadență (1). La o prelungită intonare a tenor-ului (în prima parte), tonul vecin, imediat inferior acestuia, primește denumirea de flexa. Antifonul (II), cu rol de refren*, delimitează secțiunile dar stabilește și finalis-urile (v. finală) modurilor. ♦ P. antifonală, forma cea mai simplă de p., este cântată de două ori sau de un solist și un cor (v. antifonie). Antifonul* revine la începutul și sfârșitul oricărui vers. P. responsorială* este mai dezvoltată și mai bogată din punct de vedere melodic (mai ales initium și cadența finală; tonul de recitare se schimbă periodic și poate fi întrerupt prin cadențe interioare). Acestei forme de p. îi aparține și tractus, o p. monopartită, cu melodica sa extrem de melismatică* ce elimină refrenul (antifonul).