CHIRĂI, chirăi, vb. IV. Intranz. (Pop.) 1. (Despre greieri; la pers. 3) A țârâi. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete specifice speciei. 2. (Despre oameni) A striga, a țipa; a geme; a plânge. – Formație onomatopeică.

VĂITA, vait, vb. I. Refl. A scoate vaiete, a geme de durere, de jale; a se tângui, a se lamenta, a se văiera. ♦ (Despre animale) A scoate sunete sinistre, lugubre. ♦ Tranz. A plânge, a compătimi pe cineva. ♦ Refl. A-și exprima (în cuvinte) necazul, nemulțumirea, durerea. [Var.: văieta vb. I] – Din vai.

SCÂNCI, scâncesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge înăbușit, slab și întretăiat. ♦ intranz. (Despre animale) A se văita, a geme; (despre câini) a scheuna. – Din sl. skyčati.

GEME vb. a se lamenta, a se tângui, a se văita, (înv. și reg.) a (se) scrivi. (~ de durere.)

HALIT s. v. sare gemă.

LAMENTA vb. 1. v. văita. 2. v. geme. 3. v. smiorcăi.

SARE s. 1. (CHIM.) clorură de sodiu, (prin Maram.) slatină. (A pune ~ în mâncare.) 2. (MIN.) sare gemă = halit. 3. (CHIM.) sare de lămâie v. acid citric; sare Seignette = tartrat mixt (sau dublu) de sodiu și potasiu. 4. (FARM.) sarea lui Glauber v. sulfat de sodiu; sare amară v. sulfat de magneziu; sare de Seidlitz v. sulfat de magneziu.

SCRIVI vb. v. geme, lamenta, scânci, tângui, văita.

TÂNGUI vb. 1. v. văita. 2. v. geme.

VĂITA vb. 1. a se boci, a se căina, a (se) jeli, a (se) jelui, a se lamenta, a se plânge, a se tângui, a se văicări, (pop.) a se aoli, a se mișeli, (înv. și reg.) a se olălăi, a se olecăi, (reg.) a se plângătui, a se scârbi, a se văiera, a se văina, a se vălăcăi, (Transilv.) a (se) cânta, a (se) dăuli, (Mold. și Bucov.) a se frăsui, (înv.) a se glăsi, a se glăsui. (S-a ~ toată ziua.) 2. v. geme.

gemă s. f., g.-d. art. gemei; pl. geme

geme vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gem, imperf. 3 sg. gemea; conj. prez. 3 sg. și pl. geamă; part. gemut

halit (mâncat, sare gemă) s. n.

GEMĂ¹ ~e f. 1) (nume generic) Piatră prețioasă translucidă. 2) Bijuterie cu o astfel de piatră prețioasă pe care sunt gravate figuri decorative. /<fr. gemme, lat. gemma

GEMĂ² ~e adj.: Sare ~ clorură naturală de sodiu cristalizată. /<fr. gemme, lat. gemma

GEMĂTOR ~oare (~ori, ~oare) rar Care geme; plin de geamăt. Vânt ~. Glas ~. /a geme + suf. ~ător

A GEME gem intranz. 1) A scoate sunete înfundate și prelungi, din cauza unor dureri chinuitoare; a produce gemete. 2) (despre frunze, păduri, ape etc.) A produce un zgomot înăbușit, mișcându-se încet; a fremăta; a murmura. 3) A produce un zgomot prelung și pătrunzător; a vui; a vâjâi. 4) fig. A fi arhiplin; a fi supraîncărcat. /<lat. gemere

SARE săruri f. 1) Substanță albă, cristalizată, solubilă în apă, cu gust specific, întrebuințată în alimentație drept condiment și în industrie; clorură de sodiu. ~ de bucătărie. ◊ ~ gemă clorură naturală de sodiu. ~ de mare sare obținută prin evaporare din apa de mare. ~ea pământului ceea ce este mai de preț, mai valoros. A fi cuiva drag ca ~ea în ochi a fi nesuferit pentru cineva. A pune cuiva ~ pe coadă a nu putea pedepsi pe cineva, deși s-ar cuveni. A nu avea (nici) ~ de mămăligă a fi foarte sărac. ~ea-i bună în fiertură, însă nu peste măsură un lucru este util când este folosit la locul lui și în mod cumpătat. 2) fig. Finețe de spirit. 3) Compus chimic format din reacția unui acid cu o bază. ◊ ~ amară praf alb, cristalin, întrebuințat ca purgativ; sulfat de magneziu. ~ea (lui) Glauber sulfat de sodiu. ~ de lămâie acid citric. ~ea (lui) Berthollet clorat de potasiu, întrebuințat la fabricarea chibriturilor și în pirotehnică. [G.-D. sării] /<lat. sal, salis

A SCÂNCI ~esc intranz. 1) (mai ales despre copii) A plânge prefăcut, fără lacrimi, cu glas înăbușit. 2) (despre câini) A scoate repetat sunete ascuțite și jalnice; a scheuna. 3) (despre unele animale) A geme tânguitor. /<sl. skyțati

GRYLLOS s.n. (Ant.) Gemă caricaturală, grotescă sau bizară. [< fr. grylle, cf. gr. gryllos].

HALIT s.n. (Geol.) Mineral compus din clorură de sodiu, care formează depozite sedimentare groase împreună cu șisturile argiloase; sare gemă. [< germ. Halit, cf. gr. hals – sare].

cobăi, cobăiesc, vb. IV (reg.) a scoate țipete cobitoare, a cobi, a geme ca o cobe.

croncăni, croncănesc, vb. IV (reg.) 1. a umbla degeaba, a hoinări. 2. a striga. 3. a geme.

icni, icnesc, vb. IV (pop.) 1. a se forța să verse; a vărsa. 2. a sughița. 3. a râgâi. 4. a suspina; a geme înăbușit, cu ciudă și necaz; a scoate gemete scurte de durere.

GEMĂ s.f. 1. Nume generic pentru pietrele considerate prețioase. ◊ (adj.) Sare gemă = sare de bucătărie extrasă din saline. 2. Bijuterie cu o piatră (semi)prețioasă pe care sunt gravate figuri sau motive decorative. [Cf. fr. gemme, lat., it. gemma].

miorcoli, miorcolesc, vb. IV (reg.) a geme, a scânci.

chișai (chișaiuri), s. n. – Argilă. Mag. kösó „sare gemă”, după Bogrea, Dacor., IV, 799; însă schimbarea semantică nu este clară. DAR preferă să se refere la radicalul sl. kiš- „umed”, cf. chișav. În Munt.

chiț interj. – Imită sunetele mai multor animale în special șoarecii și șobolanii. Formație spontană; cf. bg. kvic, sb. kvečati, slov. kvičati, toate cu sensul de „a geme.” După Cihac, din sl. kvičati „a grohăi porcii”, cf. covița. – Der. chițăi (var. chițcăi), vb. (a scoate sunete ascuțite șoarecii); chițcan, s. m. (șobolan), a cărui der. nu este clară.

SILVINIT s.n. Amestec natural de silvină și sare gemă, folosit ca îngrășămînt agricol. [< fr. sylvinite].

drob (-bi), s. m. – 1. Bucată. – 2. Bulgăre de sare gemă. – 3. Măruntaie de pasăre, și, în special, de miel. – 4. Fel tipic de mîncare, din măruntaie de miel învelit în prapur. – Mr. drob. Sl. drobĭ, cf. bg., sb. drob, rus. drobĭ „bucată” (Miklosich, Slaw. Elem., 21; Cihac, II, 102; Conev 43 și 90). Pentru semantism, cf. bg. drob „plămîn”, sb., cr., slov., ceh. drob „intestine”. Din sl. a trecut și în mag. darab, de unde dubletul dărab, s. m. și n. (Trans., bucată). – Der. drobină, s. f. (bulgăre de sare gemă), din sl. (bg.) drobina, sec. XVII; sdrobi, vb. (a sparge, a distruge; a toca, a pulveriza), din sl. s(ŭ)drobiti (cf. megl. drubes < bg. drobiă); sdrobitor, adj. (care zdrobește); sdrobitură, s. f. (spărtură); sdrob, s. m. (fragment, rest).

EVAPORIT s. n. rocă sedimentară (sare gemă, ghips etc.) care se formează prin evaporarea apei de mare (dintr-o lagună). (< fr. évaporite)

GEMĂ s. f. 1. piatră prețioasă în stare cristalină pură. ♦ (adj.) sare ~ = sare de bucătărie. 2. bijuterie cu o piatră (semi)prețioasă pe care sunt gravate figuri sau motive decorative. 3. (bot.) mugur. (< fr. gemme, lat. gemma)

HALIT s. n. sare gemă. (< fr. halite)

SILVINIT s. n. amestec natural de silvină și de sare gemă, îngrășământ agricol. (< fr. sylvinite)

geme (gem, gemut), vb. – 1. A scoate sunete nearticulate ca urmare a unei dureri, a se plînge. – 2. A fi plin, încărcat peste măsură. – Mr. gem, gimută, geamire. Lat. gĕmĕre (Pușcariu 703; Candrea-Dens., 727; REW 3722; DAR), cf. it. gemere, prov., cat., sp. gemir, fr. geindre, port. gemer, alb. ğemoń (Philippide, II, 643). – Der. gemător, adj. (care geme); geamăt (var. gemăt, gemet), s. n. (sunet nearticulat de durere) poate fi la fel de bine der. intern. cu suf. -et, ca freamăt, treacăt, sau reprezentant al lat. gĕmĭtus (Pușcariu 705; Candrea-Dens., 728; REW 3724; DAR); îngemere, vb. (înv., a geme), ar putea reproduce lat. ingĕmĕre; gemut, s. n. (geamăt).

gogă (-gi), s. f. – 1. Nucă. – 2. Baubau, sperietoare. Creație expresivă, cf. cocă. Coincide cu alte formații de același tip, ca alb. gogë „baubau”, mag. gogó „nucă”; este interesantă coincidența cu sp., unde coco are de asemenea dublul sens de „boabă, fruct rotund” și de „fantasmă”. Este dublet al lui gog, s. m. (tont, prost), cf. coc față de cocă. După DAR, gog ar proveni de la Gogu, prescurtare familiară de la Gheorghe. Cihac, II, 717; Philippide, II, 715; DAR; Rosetti, II, 117 și Pușcariu, Lr., 265 îl pun în legătură pe gogă cu alb. Caracterul expresiv al acestor formații a fost indicat încă de Spitzer, Mitt. Wien, 320-33. După Lahovary 330 sînt cuvinte anterioare indoeurop. Der. goagă, s. f. (popic, bilă); gogea, s. f. (bulgăre de sare gemă); goghe, s. f. (copil, prunc); goghie (var. gughie), s. f. (plevușcă, pește mărunt); gogi, vb. (a curăța de nuci); goglează (var. gogle(a)z), s. f. (coajă, pieliță; talaj; bagatelă), pentru a cărui der. cf. cocleț (primul sens pare a fi în legătură cu gogi, al doilea cu gogoașe „minciună”; DAR menționează mag. goklesz „inutil”, care ar putea deriva din rom.); gogleț, s. m. (prost, tont), cf. mag. gágó (DAR crede că mag. e sursa cuvîntului rom.) ngr. γεγές, alb. gegë „albanez din nord”; gogoloș (var. boboloș), s. n. (grunz, bulgăre), cf. cocoloș; gogon, s. n. (boabă; bilă, obiect rotund în general); gogonat, adj. (rotund, sferic; umflat, exagerat); gogoneț, adj. (gogonat; umflat; exagerat, ieșit din comun); gogoni (var. gogona), vb. (a umfla); gogonea, s. f. (fruct; varietate de roșie); gogoroană, s. f. (Trans., bomboană); gogoriță, s. f. (sperietoare, baubau); gogoloasă, s. f. (sperietoare, baubau); gorgună (var. gorgoană), s. f. (vrăjitoare bătrînă, femeie rea); gorgoane, s. f. pl. (spirite), care, după ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., IV, 820, s-ar explica prin intermediul lui gorgon, s. n. (tril de muzică orientală) și acesta de origine necunoscută (apropierea de numele de Gorgona, cf. Tagliavini, Arch. Rom., XII, 204, este extrem de incertă); gorgoni, vb. (a goni, a alunga), der. al cuvîntului anterior și în același timp reduplicare expresivă de la goni, al cărui sens primar trebuie să fi fost „a da dracului”; gojgar, s. n. (groapă), a cărui der. nu este clară, dar. cf. goagă, goță, s. f. (Trans., sperietoare); goțoi, s. m. (Trans., mască ce se scoate în procesiunea de Sfîntul Gheorghe). – Cf. gogoașe, gogoman, gurgui.

icni (icnesc, icnit), vb. – 1. A sughița, a suspina, a geme. – 2. A gîfîi, a respira greu în momentul în care se face un efort. – 3. A face un efort. – 4. A se sforța să vomite. – Var. igni, hicni, hucni. Probabil creație expresivă, pe baza lui (h)ic, care exprimă ideea de gîfîială sau de sughiț, cu suf. de asemenea expresiv, -ni (Tiktin). Coincide cu bg. ikam, aorist iknah (după DAR și Candrea, bg. este sursă a cuvîntului rom.), rus. iknutĭ „a sughița”, cf. sl. lakati (Cihac, II, 151). Scriban presupune un sl. *iknǫti, izvor al rom. și al bg. Pare a fi cuvînt identic cu hegni, vb. (a se da înapoi). – Der. icneală, s. f. (sughiț).

îngîna (îngîn, îngînat), vb. – 1. A imita, a reproduce glasul cuiva. – 2. A vîna cu momeală. – 3. A repeta, a răspunde, a face ecou. – 4. A înșela, a amăgi. – 5. A bîigui, a rosti cu greutate. – 6. A cînta încet, a murmura. – 7. A acompania, a însoți. – 8. A parodia. – Mr. (a)nginescu, ăngănare „a geme, a chema strigînd”; megl. angan, angănari „a amăgi”; istr. gănesc „a sta la taifas”. Lat. gannāre sau *ingannāre (Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu, Hlr., 191; Pușcariu 854; Candrea-Dens., 861; REW 4416; Pascu, I, 127; cf. Șeineanu, Semasiol., 98), cf. lat. med. gannatura „batjocură” (Niermeyer 461), alb. ngënen (Philippide, II, 645), it. ingannare „a înșela”, sp. engañar. Rezultatul rom. trebuia să fie *îngăna, datorită prezenței lui nn, cf. dialectele; rezultatul î se explică, fie prin asimilarea lui î inițial, fie printr-un tratament expresiv care a apropiat probabil acest cuvînt de cele cu rădăcina gîng- „a bîigui, a bălmăji”. – Der. îngînător, adj. (care imită; care bîiguie); îngînătura (var. înv. îngînăciune), s. f. (imitație, batjocură).

mîglă (mîgle), s. f. – (Trans., Mold.) Grămadă, morman. Mag. mágl(y)a (Candrea). Legătură cu măgură (Tiktin; Scriban) pare dubioasă. – Der. mîglaș, s. m. (lucrător care taie sare în minele de sare gemă).

ochi (ochi), s. m. – 1. Organ al văzului. – 2. Vedere. – 3. Butonieră, cheutoare. – 4. Adîncitură de apă. – 5. Deschizătură, gaură. – 6. Corp luminos, lumină. – 7. Spațiu între doi stîlpi de pod. – 8. Ferestruică, oberliht. – 9. Sticlă, geam. – 10. Poiană, luminiș. – 11. Verigă, za de lanț. – 12. Guleraș de capsă. – 13. Rotunzimea unei litere. – 14. Laț de plasă, de împletitură. – 15. Laț, nod slab, ușor de desfăcut. – 16. Ou prăjit cu gălbenușul întreg. – 17. Pată colorată pe coada păunului. – 18. Nuanță, strălucire. 19. Cristal de sare gemă. – 20. Gură de vas pentru lichide. – 21. Vîrtej, volbură, vîltoare. – 22. Punct pe zaruri, pe cărți. – 23. Foaie de hîrtie (in-octavo). – Mr., megl., istr. ocl’u. Lat. oc(u)lus (Pușcariu 1217; Candrea-Dens., 1279; REW 6038), cf. it. occhio, prov. uelh, fr. oeil, sp. ojo, port. olho. Cu excepția sensurilor 1, 7 și 22, în celelalte sensuri se folosește pl. n. ochiuri. Pentru sensul 21, cf. M. L. Wagner, Oje de aqua, NRFH, IV, 40-3; pentru 16, ngr. ἀβγά μάτι (Graur, BL, V, 71, semnalează corespondența dintre ngr. πλύνω τὰ μάτια și a spăla pe ochi. Aceste expresii comune ambelor idiomuri se pot înmulți cu ușurință, cf. de ochii lumii, νιὰ τά μάτια τοῦ ϰόσμου; cu ochii în patru, τὰ μάτια σου τέσσερα; a vedea cu ochi răi, παίρνω ἀπò ϰαϰό μάτια; pe ochii mei, στὰ μάτια μου etc.). Legătura dintre 3 și 4 cu sl. okno „fereastră” (Pușcariu 1217) nu este o ipoteză necesară. – Cf. oacheș. Der. ochi, vb. (a se uita, a reprivi, a trage cu ochiul; a ținti; Trans., a arde soarele); ochiadă, s. f. (privire intensă, semn cu ochiul), după it. occhiata, fr. oeillade; ochian, s. n. (telescop), cu suf. -an (după ipoteza improbabilă a lui Graur, BL, IV, 104, din it. occhiale), cf. cuvîntul următor; ochiană, s. f. (pește, Leuciscus rutilos, Scardinius erythrophthalmus), numit așa din cauza ochilor săi mari); ochiar, s. m. (Bucov., insectă, Drosophila graminun); ochenat, adj. (cu ochi mari), prin încrucișare cu sprîncenat (Candrea); ochete, s. m. (ochi de plasă, împletitură etc.; inel de zale, verigă de lanț; sticlă de geam), în Olt. și Banat; oceri, s. m. pl. (Trans. de N, ochelari), cu der. neclară; ochiat, adj. (Trans., cu găurele, spongios); ochilă, s. m. (ciclop din anumite povești populare); ochios, adj. (cu ochi mari); ochișor, s. m. (dim.; plantă, Anagallis arvensis; Arg., monedă de aur); ochitor, s. m. (țintaș, servant de tun); deochi, s. n. (boală provocată de privirea cuiva); deochia, vb. (a provoca un rău, a nenoroci cu privirea), cuvînt cunoscut peste tot (ALR, I, 242) cf. cal. aducchiare; deochiat, adj. (nenorocit datorită deochiului; discreditat).

scheuna (schiaun, -at), vb. – 1. A lătra, a chelălăi. – 2. A țipa, a se văita. – Var. cheuna, chiauna, schiauna, șcheuni, schiona. Creație expresivă, bazată pe *chiau, care imită glasul plîngăreț al cîinelui, cf. chiu și chefni, mieuna < miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creației, dar a pornit de la o bază *sklab, imposibilă în rom. După părerea greșită a lui Cihac, II, 330, din sl. skomati „a geme”. – Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).

scînci (-cesc, -it), vb. – 1. A se smiorcăi, a geme, a se tîngui. – 2. A lătra. – Var. schinci, înv. scîncez. Trans. ocînci, Munt. schincăni. Creație expresivă. Der. din sl. skučati „a lătra” (Cihac, II, 329; Șeineanu, Chien, 239; Tiktin), cf. pol. skuczác „a geme”, este dificilă semantic și nu pare posibilă în ce privește fonetismul. – Der. scîncet, s. n. (geamăt; tînguit); scînceală, s. f. (scîncet).

BACĂU 1. Municipiu în E României, pe rîul Bistrița, reșed. jud. cu același nume; 199.769 loc. (1991). Termocentrală și două hidrocentrale (Bacău I și II). Aeroport. Combinat chimic; întrepr. de mașini (constr. și reparații de avioane, constr. de mașini unelte, de utilaje pentru ind. alim., de utilaje agricole), de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă), de celuloză și hîrtie (prima fabrică de hîrtie din Moldova, 1841), textile (țesături de lînă, conf.), de piel. și încălț., mat. de constr., alim. (preparate din carne și lapte, panificație, băuturi alcoolice, bere etc.); poligrafie. Universitate, teatru dramatic și și de păpuși, orchestră simfonică, muzee. Prima mențiune documentară datează din 1408, ca oraș și punct vamal, existența sa fiind însă anterioară întemeierii statului feudal Moldova; important centru comercial. Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare, construiește în 1491 o curte domnească cu biserică (Precista), pentru a-i servi ca reșed. Sediul episcopatului catolic din Moldova. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în E României, în partea centrală a Moldovei, pe cursul mijlociu al Siretului; 6.606 km²; (2,78 la sută din supr. țării); 743.323 loc. (1991), din care 49,0 la sută în mediul urban; densitate: 103,7 loc./km². Reșed.: municipiul Bacău. Orașe: Buhuși, Comănești, Dărmănești, Moinești, Onești (municipiu), Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna. Comune: 79. Relief variat, format dintr-o zonă muntoasă în V (extremitățile sudice ale M-ților Goșmanu și Tarcău, cele estice ale M-ților Ciuc și Nemira și prelungirile nordice ale M-ților Vrancei), una deluroasă în partea centrală, cuprinzînd dealurile subcarpatice și depr. aferente (Depr. Tazlău-Cașin, culmile Berzunț, 990 m, Pietricica, 746 m alt., Oușoru, 753 m alt. ș.a.) și o a treia în E, înglobînd lunca largă a Siretului și Colinele Tutovei (parte componentă a Pob. Bîrladului). Climă temperat-continentală cu variații mari de temperatură și precipitații. Temp. medie anuală oscilează între 2°C în zona montană înaltă și 8-9°C în reg. subcarpatică și pe valea Siretului. Precipitațiile însumează 550 mm anual în zonele colinare și peste 1.100 pe culmile muntoase. Vînturi predominante dinspre N, NV și NE. Rețeaua hidrografică aparține bazinului mijlociu al Siretului, care colectează toate apele din zona carpatică și subcarpatică prin intermediul Trotușului și Bistriței inf. Numeroase lacuri artificiale au fost construite, în scopuri hidroenergetice, pentru alimentare cu apă și irigații, pe rîurile Bistrița (Gîrleni, Lilieci, Șerbănești), Tazlău (Belci), Uz (Poiana Uzului) etc. Resurse naturale: păduri de conifere, zăcăminte de țiței, (Zemeș, Lucăcești, Solonț, Modîrzău, Moinești, Tescani, Geamăna, Dofteana etc.), de cărbune brun (Asău, Comănești, Dărmănești, Leorda), de gaze naturale (Găiceana, Găvănești, Huruiești), de sare gemă (Tîrgu Ocna) și săruri de potasiu (Arșița, Solonț, Stănești, Găleanu); exploatări de gresii (Goioasa, Comănești, Sălătruc ș.a.), de calcar (Solonț, Ștefan cel Mare) și tufuri vulcanice (Cleja, Biribești, Gura Rătăcăului). Izv. minerale carbogazoase, slab sulfuroase, clorurate, bicabornatate sodice, calcice (Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna, Moinești). Economia: În 1989, activitatea industrială se desfășura în 48 de întreprinderi, concentrate cu precădere în arealul văii Trotușului. Cele mai importante ramuri ind. (1989): ind. combustibililor (35,6 la sută din prod. globală a jud.), apoi ind. chimică și de prelucr. petrolului, 16,5 la sută (combinatul chimic de la Borzești, combinatul de cauciuc sintetic de la Onești, rafinăriile de la Dărmănești și Onești), ind. energiei electrice și termice (termocentralele Onești, Comănești, Dărmănești și hidrocentralele de la Buhuși, Racova, Gîrleni, Bacău I și II de pe Bistrița, cea de la Galbeni pe Siret și cea de la Poiana Uzului pe Uz), ind. constr. de mașini și de prelucr. metalelor (11,3 la sută), care produce utilaje pentru ind. chimică, ușoară și alim. (Bacău, Onești, Buhuși), mașini unelte, utilaje agricole, avioane, repere pentru utilaj petrolier (Bacău), ind. textilă (Bacău, Buhuși), ind. de expl. și prelucr. lemnului (Agăș, Tîrgu Ocna, Bacău, Comănești), ind. piel. și încălț. (Bacău), celulozei și hîrtiei (Bacău), alim. (zahăr, produse lactate, preparate din carne, băuturi alcoolice, bere etc.). Agricultura, complexă și echilibrată, se bazează în principal pe pomicultură și pe culturi de cîmp, îmbinate cu creșterea animalelor. În 1989, terenurile arabile, (178.628 ha) erau cultivate cu porumb (64.964 ha), grîu și secară (53.550 ha), plante de nutreț (20.567 ha), sfeclă de zahăr plante uleioase, cartofi, legume etc. Pomicultura se practică în special în depr. Tazlău-Cașin (meri, pruni, cireși, peri etc.), iar viticultura pe pantele culmii Pietricica și pe terasele Trotușului și Tazlăului (Parava, Orbeni, Sascut, Urechești Valea Seacă etc.). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 362,1 mii capete ovine, 191,2 mii capete bovine, 274,4 mii capete porcine, 3.766,4 capete păsări crescute în cadrul unor ferme moderne; apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 226 km (191 km linii electrificate), iar cea a drumurilor publice 2.301 km, dintre care 510 km modernizate; aeroport la Bacău. Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 535 școli generale, 25 licee, un institut de învățămînt superior (universitate), teatru dramatic, teatru de păpuși, orchestră simfonică (la Bacău), muzee, 552 biblioteci, 220 cinematografe, care memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, determinat de varietatea și atractivitatea peisajului geografic și antropic (valea Trotușului cu o succesiune de defilee și bazinete, valea și defileul Uzului cu lacul de acumulare Poiana Uzului, valea Bistriței cu peisajul urbanistic al municipiului Bacău etc.), de monumentele și locurile istorice (cîmpurile de luptă de la Oituz, mănăstirile Cașin, Cireșoaia, biserica din Borzești – ctitorie din 1493-1494 a lui Ștefan cel Mare, biserica Precista din Bacău etc.), de monumente ale naturii codrul secular de la Runc, parcul dendrologic de la Hemeiuș, unde se află și un relict terțiar – Ginkobiloba), precum și de prezența stațiunilor balneoclimaterice Slănic-Moldova, Tîrgu Ocna ș.a. Indicativ auto: BC.

BIELORUSIA (BELARUS), Republica ~, stat în Europa estică; 207.6 mii km²; 10,2 mil. loc. (1989); 64,2% bieloruși; ruși, polonezi, ucrainieni, evrei. Limba de stat: bielorusa. Cap.: Minsk. Orașe pr.: Gomel, Moghilev, Grodno, Brest. Este împărțit în șase reg. Relief de cîmpie joasă în S, colinară în N și E, cu șiruri de morene cu alt. max. de 345 m. Climă temperat-continentală excesivă în E, cu nuanțe maritime în V (precipitații 500-700 mm/an). Rîuri pr.: Nipru (cu afl. Berezina și Pripet), Daugava (Dvina de Vest), Neman și Bugul de Vest. Peste 1/3 din terit. este mlăștinos (mai ales în reg. Polesia de S). Lacuri numeroase de origine periglaciară. Expl. de petrol, gaze naturale, turbă, sare gemă, săruri de potasiu, cărbune. Ind. B. produce energie electrică (36,3 miliarde kWh, 1986), autocamioane, tractoare, strunguri, mașini unelte, aparate de radio, televizoare și produse electrotehnice, aparate optice. Ind. chimică produse îngrășăminte, cauciuc sintetic, fire și fibre chimice, mase plastice și produse petroliere. Mari cantități de ciment, sticlă, mobilă, cherestea și hîrtie. Ind. bunurilor de consum produce tricotaje și conf., fire de lînă și bumbac, încălțăminte, ulei, produse din carne și lactate, conserve ș.a. Se cultivă 33,4% din supr. țării mai ale cereale (45%); grîu, secară, orz, ovăz (7,1 mil. t, 1986). Mari producții de cartofi (13,4 mil. t, 1986), sfeclă de zahăr (1,6 mil. t, 1986), in (95 mii t, 1986), legume, plante furajere. Peste 50% din valoarea prod. agricole este dată de creșterea animalelor: bovine pentru carne și lapte (7,5 mil. capete, 1987), porcine (5,1 mil. capete, 1987), păsări de curte. C. f.: 5,54 mii km; căi rutiere: 44,4 mii km; navigație fluvială pe Nipru, Berezina, Dvina de Vest ș.a. și canale: 3,8 mii km. – Istoric. Locuit din timpuri străvechi, o mare parte a terit. B. (Rusia apuseană), a intrat, începînd din sec. 9, în componența Rusiei Kievene. În sec. 11-12, în condițiile fărîmițării feudale, pe terit. B. s-au constituit mai multe cnezate între care: Poloțk-Minsk, Turov-Pinsk și Smolensk. În sec. 13-14, treptat, terit. B. au fost cucerite de lituanieni și incluse în Marele Ducat al Lituaniei (din 1569, Rzecsposlolita). În această perioadă a apărut denumirea de „Rusia Albă” pentru terit. de vest ale Rusiei. La sfîrșitul sec. 18, terit. B. a fost anexat de Rusia. Populația din B. a participat la evenimentele revoluționare din 1905-1907, precum și la cele din febr. și nov. 1917. În timpul primului război mondial, B. a devenit teatrul de luptă al beligeranților, partea de V a țării fiind ocupată de trupele germane. În nov. 1917, în B. s-a instaurat puterea sovietică, iar la 1 ian. 1919 s-a constituit R.S.S. Bielorusia. Prin tratatul ruso-polon de la Riga (mart. 1921) partea de V a B. a trecut la Polonia. La 30 dec. 1922, B. a intrat în componeneța U.R.S.S.; în nov. 1939, B. apuseană a fost inclusă în R.S.S. Bielorusia. Ocupată în 1941 de trupele hitleriste, în B. s-a organizat o puternică mișcare de partizani. În iul. 1944, a fost eliberată de trupele sovietice. La 25 aug. 1991 B. și-a proclamat independența. Membră a O.N.U. (din 1945).

evaporit, (engl.= evaporite), termen generic utilizat pentru a defini rocile formate în exclusivitate pe cale chimică și separate din soluții hipersaline a căror concentrație a crescut progresiv, paralel cu pierderea apei prin evaporare. E. reprezintă surse economice de sare gemă, sulfați și săruri delicvescente și se formează în medii naturale foarte variate: lagune, golfuri, zone → sabkha și lacuri deșertice, situate în zone aride. În natură, e. se întâlnesc sub formă de corpuri geologice tabulare, lentile și sâmburi în axele unor strate cutate (diapir) și sunt răspândite în toate continentele, în formațiuni geologice de toate vârstele.

halit, (engl.= halite) NaCl, s. cubic. Min. cu habitus izometric, cubic, rar octaedric, concentrat sub formă de mase granulare, cruste, eflorescențe; este incolor sau colorat alocromatic în nuanțe foarte variate. Are clivaj perfect, spărtură concoidală, luciu sticlos și D = 2. În natură, se formează prin procese exogene, chimice, în urma precipitării din soluții hipersaline (în zone lagunare, dom. sabkha etc.) și prin sublimarea volatilelor din fumarolele vulcanice. În România, intră în constituția dep. de evaporite, care au o răspândire largă la nivelul Mioc. din Baz. Transilvaniei (Praid, Ocna Sibiu, Ocna Mureș etc.) și din avanfosa carpatică unde formează acumulări → diapire, în zona subcarpatică (cu exploatări importante la Cacica, Târgu Ocna, Slănic, Ocnele Mari etc.). Sin. sare gemă.

sare gemă, → halit.

CACICA, com. în jud. Suceava; 4.537 loc. (1991). Expl. de sare gemă și argile. Cherestea. Ceremică populară. Stație de c. f. Reșed. com. este satul Pîrteștii de Sus.

CARNALIT (< fr. {i}; {s} von Carnall) s. n. Clorură naturală hidratată de magneziu și potasiu, translucidă, ușor solubilă, folosită pentru extragerea magneziului, la prepararea clorurii de potasiu și ca îngrășămînt al solurilor. Se formează prin precipitare chimică, în lagune marine sau în lacuri sărate bogate în magneziu și potasiu, în regim de intensă evaporare, și în orizonturile superioare ale zăcămintelor de sare gemă.

CARST (< germ. {i}; {s} Kars) s. n. (GEO-MORF.) Regiune din scoarța Pămîntului, formată în roci solubile: calcare și dolomite (c. principal) sau în sare gemă, săruri de potasiu, anhidrit și gips (c. secundar), ca urmare a dizolvării provocate de circulația intensă a apelor subterane sau de suprafață. Relieful c. este reprezentat prin forme morfologice interioare (peșteri, avene) sau exterioare (lapiezuri, doline, chei, puțuri, plonje).

CÎMPIA EST-EUROPEANĂ, unitate fizico-geografică de mari dimensiuni între M-ții Ural, M. Barents la N și rîul Emba la E, M. Caspică, M-ții Caucaz și Marea Neagră la S și Cîmpia Germano-poloneză la V. Supr.: c. 4 mil. km². Lungime max.: c. 2.600 km. Lățime max.: c. 2.200 km. Înălțimea medie: c. 170 m. Aspectul monoton al reliefului este întrerupt de numeroase regiuni mai înalte și puternic fragmentate caracteristice Platformei Est-Europene, În NE cîmpiei se află Colinele Timan, iar în centru Pod. Central Rusesc (cu alt. medii de 200-300 m), Pod. Volgăi (370 m) și Pod. Kamei. În S se găsește Pod. Donețului, iar în SV Pod. Volhino-Podolic, cu alt. max. de 525 m. Cuprinde în N cîmpiile Pecioarei și Dvinei de Nord, în centru cîmpiile cîmpiile Pribaltice, Polesiei, Moscovei, Vetliugăi și podișurile Valdai, Smolensk și Kamei, iar în S cîmpiile Niprului, Pontică, Crimeii, Doneț-Don și podișurile Volhino-Podolic și Central-Rusesc. Drenată de fl. Nipru, Nistru, Don, Volga, Ural, Dvina de Vest, Pecioara ș.a. Este bogată în zăcăminte de fier, polimetale, metale rare, cărbuni, fosfați, sare gemă, săruri de potasiu și petrol. Cunoscută și sub numele de Cîmpia Rusă.

CÎMPIA GERMANO-POLONEZĂ, cîmpie în N Europei, între rîurile Weser și Bug. Scăldată la N de M. Nordului și M. Baltică, iar la S limitată de înălțimile prehercinice. Lățime: 200 km în V și 400-500 km în E. Este acoperită cu sedimente fluvio-marine și în parte, cu depozite glaciare (argile morenice, nisipuri) cuaternare și fluvio-glaciar pronunțat în E. Alt. medii de 100-150 m. Străbătută de Rin, Weser, Oder, Elba și Vistula. Zăcăminte de petrol, gaze naturale, cărbune brun, săruri de potasiu, sare gemă și cupru.

CLORÚRI (< fr.) s. f. pl. Săruri ale acidului clorhidric, combinații ale clorului cu unele elemente chimice sau cu unele substanțe organice. ◊ Clorură de aluminiu = substanță cristalină, solubilă în apă, utilizată drept catalizator. ◊ Clorură de amoniu = substanță cristalină, solubilă în apă, întrebuințată la lipirea metalelor cu aliaj staniu-plumb și ca îngrășămînt agricol; (pop.) țipirig. ◊ Clorură de argint = substanță cristalină albă, insolubilă în apă; se descompune sub influența luminii, înnegrindu-se. Se întrebuințează în fotografie, galvanotehnică, la argintare etc. ◊ Clorură de benzil = clorură organică cu nucleu aromatic, lichidă, incoloră, iritantă, folosită la prepararea benzilcelulozei etc. ◊ Clorură de calciu = substanță cristalină, cu gust amar, folosită ca deshidratant și la obținerea amestecurilor refrigerente. ◊ Clorură de etil = derivat monoclorurat al etanului, gaz incolor la temperatura camerei; întrebuințat ca anestezic la fabricarea tetraetil-plumbului, ca solvent pentru rășini etc.; chelen, cloretan. ◊ Clorură de metil = derivat monoclorurat al metanului, gaz incolor, întrebuințat ca anestezic local, agent refrigerent și ca dizolvant pentru cauciucul natural, rășini etc.; diclormetan. ◊ Clorură de polivinil = produs macromolecular, rezultat prin polimerizarea clorurii de vinil; are proprietăți termoplastice și o mare rezistență mecanică, electrică și chimică; întrebuințată ca material în construcție, în electrotehnică, la fabricarea pielii artificiale, a peliculelor etc.; policrorură de vinil. ◊ Clorură de poliviniliden = produs macromolecular, obținut prin polimerizarea clorurii de viniliden, întrebuințat la confecționarea conductelor de apă, în instalațiile sanitare din imobile, la sinteza fibrelor sintetice etc.; policrorură de viniliden. ◊ Clorură de sodiu = substanță cristalină, incoloră, solubilă în apă. Se găsește în natură, în apa mărilor sau ca sare gemă; întrebuințată ca aliment, conservant și ca materie primă pentru fabricarea produselor clorosodice, ca soda caustică, clorul, acidul clorhidric etc.; sare de bucătărie. ◊ Clorură de var = sare mixtă a acidului clorhidric și a acidului hipocloros; pulbere albă, care absoarbe apa, formînd un terci oxidant; folosită ca dezinfectant, decolorant și oxidant. ◊ Clorură de vinil = compus organic gazos care se obține prin clorurarea etenei și care manifestă o puternică tendință de polimerizare, dînd clorura de polivinil. ◊ Clorură de viniliden = substanță chimică lichidă care polimerizează cu ușurință, dînd clorura de poliviniliden; dicloretenă. ◊ Clorură mercurică = sublimat corosiv. ◊ Clorură mercuroasă = calomel.

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

SÁRE (lat. sal) s. f. 1. Combinație chimică care rezultă din reacția dintre un acid și o bază. S. sunt, în general, substanțe cristaline, solubile în apă. Se mai pot obține în reacțiile dintre un acid și o altă sare, dintre metale, oxizii lor și acizi sau prin combinarea unui metal cu un metaloid. S. pot fi: neutre, rezultate prin combinarea unor cantități echivalente de acid și de bază, bazice, care conțin mai mulți echivalenți de bază la un echivalent de acid și acide, care conțin mai mulți echivalenți de acid la un echivalent de bază. 2. Denumire uzuală a clorurii de sodiu; se mai numește s. de bucătărie. ◊ S. gemă = clorură naturală de sodiu, cristalizată în sistemul cubic. Este incoloră sau divers colorată de incluziuni, are luciu sticlos și este ușor solubilă. Se utilizează în ind. chimică pentru extragerea sodiului și a clorului, în ind. alim., în tăbăcărie, medicină etc. Este un aliment important cu rol fiziologic însemnat în menținerea echilibrului osmotic al organismului uman și animal. Sin. halit. ♦ Fig. Spirit; farmec, haz. 3. S. de lămâie = substanță chimică acră, cristalizată, folosită drept condiment; acid citric, acid tartric. ◊ S. de măcriș = combinație moleculară între o moleculă de acid oxalic și o moleculă de oxalat acid de potasiu, folosită ca decolorant în industria textilă. ◊ S. dublă = sare rezultată prin cristalizarea împreună, în proporții definite, a două săruri simple. ◊ Sarea lui Glauber = sulfat de sodiu; mirabilit. ◊ S. Seignette = tartrat mixt de sodiu și potasiu; este o substanță cristalină incoloră, cu proprietăți piezoelectrice, folosită la prepararea soluției Fehling, ca medicament în tulburările digestiei etc. ◊ Săruri de diazoniu = denumire generică pentru diazoderivații aromatici. ◊ S. cuaternară de amoniu = combinație organică cu formula generală (R₄N)X, obținută prin reacția dintre amine terțiare și derivați halucinogenați reactivi. 4. (La pl.) Preparat (lichid) din substanțe puternic mirositoare, folosit în trecut pentru trezirea din leșin.

*emblémă f., pl. e (vgr. ém-blema, ceĭa ce se pune în ăuntru, ornament de geme. V. pro-blemă). Figură simbolică, simbol: cocoșu e emblema vegheriĭ. Atribut, insignă: sceptru e emblema suveranitățiĭ.

SOLONȚ, com. în jud. Bacău, situată în NV depr. Tazlău, la poalele SE ale m-ților Goșmanu, pe râul Solonț; 3.921 loc. (2005). Expl. de petrol și sare gemă. Izvoare cu ape sărate și sulfuroase. În satul S. se află o biserică romano-catolică (sec. 17), o biserică ortodoxă cu zid (1767, restaurată în 1790) și una de lemn (c. 1808), iar în satul Cucuieți există biserica Sfinții Voievozi (1749, restaurată în 1808).

fer (est) și fĭer (vest) n., pl. feare, fĭare și (Mold.) fere (lat. fĕrrum, it. pg. ferro, pv. fr. fer, sp. hierro). Un metal cenușiŭ albăstriŭ, ductil, maleabil, foarte tenace și foarte uzitat în industrie. (E bi- și tetravalent, are o densitate de 7,84 și o greutate atomică de 56. Se topește la 1500°). Obĭect indefinit de fer: roata are un fer în prejuru eĭ. Fig. Spadă, sabie: a încrucișa feru cu cineva. Danga orĭ sigil: stampilat cu feru roș (înroșit în foc), feru țăriĭ. Fig. Est. Formă tip, aer: acest copil are feru familiiĭ. Pl. Lanțurĭ: hoț pus în feare. Fer de călcat, instrument de fer cu care, după ce se încălzește, se netezesc rufele. Feru pluguluĭ, brăzdar, botu care despică pămîntu. Feru sulițeĭ, vîrfu eĭ de fer. Cap de fer, 1) minte foarte rezistentă la muncă, 2) cap încăpățînat. Corp de fer, corp robust. Sceptru de fer, guvern de fer (fig.), guvernare energică saŭ aspră și despotică. A geme în feare, a fi în captivitate, în robie. – Pop. her și (Munt. est) hĭer.

LOUISIANA [luiziænə], stat în S.U.A., la G. Mexic; 123,6 mii km²; 4,4 mil. loc. (1997). Centru ad-tiv: Baton Rouge. Orașe pr.: New Orleans, Moroe, Shreveport. Expl. de petrol, de gaze naturale, de gips și sare gemă. Produse chimice, utilaj de transport, prelucr. lemnului. Bumbac, soia, trestie de zahăr, viticultură și pomicultură. Creșterea animalelor. În 1682, francezul La Salle a explorat regiunea, declarând-o posesiune a Franței. S.U.A. a cumpărat acest teritoriu de la Franța în 1803.

SAHARA OCCIDENTALĂ, terit. în NV Africii la Oc. Atlantic, locuit de triburi arabo-berbere, administrat de Regatul Marocului; 252,1 mii km²; 324 mii loc. (2003). Localit. pr.: Laâyoune (El Aaiún) și Dakhla. Relief de câmpie joasă în V, mai fragmentată spre E și N. În E, pod. Adrar des Iforas, cu alt. 300-350 m. Climă tropicală aridă. Expl. de fosfați, sare gemă și min. de fier. Păstorit nomad: cămile, ovine, caprine. Culturi de curmale, orez, mei, grâu, iarba alfa. Pescuit. Nu are c. f. Export: pește, piei, lână, fosfați. Import: produse alim., bunuri manufacturate. În 1884 spaniolii și-au proclamat protectoratul asupra coastei africane (numit o vreme Río de Oro), în anul următor au fundat o factorie, dar numai în 1903 a început ocuparea terit. și instituirea adm. coloniale propriu-zisă, primul guvernator fiind Francisco Bens Argandoña (1903-1925), S.O. a intrat, în 1946, în componența Africii de Vest Spaniole (împreună cu reg. Saguiat el Hamra); în 1958, după dezmembrarea acesteia, S.O. a fost declarată „provincie de peste mări” a Spaniei. În epoca de după al Doilea Război Mondial a luat avânt mișcarea de eliberare națională în care Frontul POLISARIO a ocupat un loc de frunte. La 26 febr. 1976 Spania a pus capăt prezenței militare în S.O., transferând competențele administrative Marocului (partea de N a terit.) și Mauritaniei (parte de S a terit.). La 27 febr. 1976 Frontul POLISARIO a proclamat „Republica Arabă Democratică Sahariană” recunoscută de Algeria și de alte 10 state (1985) și a întreprins acțiuni miitare împotriva forțelor armate marocane și mauritaniene, instalate în terit. În aug. 1979 este semnat un acord de pace între Mauritania și Frontul POLISARIO în termenii căruia autoritățile mauritaniene declară că nu au nici o pretenție teritorială asupra părții de S a S.O. (Tiris El-Gharbia), zonă care a trecut apoi sub administrație marocan.

SALÍNĂ (< fr., lat.) s. f. Complex de construcții, de instalații sau de lucrări miniere, destinate exploatării unui zăcământ de sare; se poate extrage fie sare gemă (sub formă de blocuri sau de bulgări), fie o soluție concentrată de sare (utilizată în ind. chimică), în funcție de tipul instalațiilor folosite; mină de sare, ocnă (1). După încetarea exploatării sălile subterane care s-au format prin extragerea sării sunt uneori folosite pentru tratament balnear, îndeosebi în afecțiuni respiratorii (ex. salinele de la Târgu Ocna, Slănic-Prahova,Praid); constituie și obiective turistice.

* diamánt n., pl. e și (vechĭ) urĭ (ngr. diamánti, d. vgr. adamas, adámantos, adică „neîmblînzit, oțel, diamant”, de unde și lat. adamas, -antís; fr. diamant). Cea maĭ prețuită din toate petrele prețioase. – Acest corp, care nu e decît cărbune pur cristalizat, e mineralu cel maĭ strălucitor, maĭ dur și maĭ limpede. E insolubil în toți agenții chimicĭ; zgîrie toate corpurile și nu-l zgîrie nicĭ unu, din care cauză nu poate fi cioplit de cît cu propriu luĭ praf. Pin strălucirea și raritatea luĭ e un obĭect de lux și de găteală, servește geamgiilor la tăĭatu sticleĭ, ceasornicarilor la facerea pivoturilor de ceasornic și șlefuitorilor la lustruirea gemelor. Se găsește maĭ ales în India, Brazilia, sudu Africiĭ și Australia. Principalele diamante marĭ sînt: Koh-i-noor (muntele luminiĭ), de 106 carate; Regentu (numit așa fiind-c’a fost cumpărat în timpul minoritățiĭ luĭ Ludovic XV de Ducele de Orléans pe atuncĭ regentu Franciiĭ), de 136 de carate (Diamantele Coroaneĭ se numeaŭ în Francia gĭuvaĭerurile care făceaŭ parte din dotațiunea mobiliară a suveranuluĭ); cel din corona Aiustriiĭ; cel din corona țaruluĭ, numit Orlov; Excelsior, găsit în Transvaal, de 972 de carate, decĭ maĭ mult de cît toate marile diamante la un loc. V. brilant și corindon.

SILEZIA (în lb. polonă ŚLASK; în. lb. cehă SLEZSKO; în lb. germ. SCHLESIEN), reg. naturală, cu importanță istorică și economică, situată în Europa central-estică, pe cursul superior al Odrei și Vistulei, cu extindere mai mare în SV Poloniei și în mai mică măsură în Rep. Cehă și Germania. În S și SV se întind Carpații, Sudeții și dealurile submontane, iar în E și NE o zonă deluroasă. Expl. de huilă, lignit, min. de fier, polimetale, sare gemă. Orașe pr.: Katowice, Opole, Wrocław, Zieloga, Iona Góra. Locuită de slavi (sec. 5), a intrat sub stăpânire polonă (sec. 10). Posesiune a Sfântului Imp. Roman din 1335, a trecut în stăpânirea Habsburgilor austrieci (1526) și apoi a Prusiei (1742). După Primul Război Mondial a fost împărțită între Polonia, Cehoslovacia și Germania, iar după al Doilea Război Mondial cea mai mare parte a S. a intrat în componența Poloniei, o mică parte fiind dată Republicii Democrate Germane. În al Doilea Război Mondial S. poloneză a fost ocupată de trupele germane, naziștii săvârșind numeroase atrocități față de populația locală.

SILVÍNĂ (< fr. {i}; {s} Sylvius, numele latinizat al lui J. Dubois) s. f. Clorură naturală de potasiu, cristalizată în sistem cubic; este asemănătoare cu sarea gemă. dar are un gust sărat-amar astringent. Se utilizează la fabricarea îngrășămintelor potasice, la extragerea potasiului etc.

geámăt n., pl. gemete (lat. gémitus, id.). Zgomotu celuĭ ce geme. – La Al. Cojbuc, Sadov. Sov. (242) gemet, la Em. gemăt, pl. tot gemete. Cp. cu geamăn, freamăt, seamăn, teamăt, treacăt.

gem, -út, a géme v. intr. (lat. gĕmo, gémere, it. gémere, pv. cat. sp. gemir, fr. geindre și gémir, pg. gemer). Scot niște slabe sunete de durere: rănitu nu plîngea, ci numaĭ gemea. Fig. Îs subjugat, îs supus străinuluĭ: a geme supt jug. Îs foarte plin (ca ngr. gémo): curtea gemea de lume, hambaru gemea de grîŭ. V. bîhîĭ.

*gémă f., pl. e (lat. gemma, boboc, mugur, peatră prețioasă). Peatră prețioasă (diamant, rubin ș. a.). Sare gemă, sare scoasă din pămînt (în opoz. cu sare marină): în România-s mine de sare gemă.

*girándolă f., pl. e (it. girándola, d. giranda, snop de apă, de raze, d. girare, a se învîrti. V. girez). Candelabru de masă. Maĭ multe diamante orĭ alte geme care formează cerceĭ atîrnătorĭ.

gĭuvaĭér n., pl. urĭ și e (turc. ğeavahir, d. ar. ğevahîr, pl. d. ğevher, gĭuvaĭer, gemă; ngr. tzovaéri, -íri, tzevaéri, alb. ğevahir, bg. sîrb. ğevaír. Cp. și cu sp. aljofar, d. ar. al-ğauhar, gĭuvaĭer). Bijuterie, ornament de metal prețios și geme purtat maĭ ales de femeĭ. Fig. (iron. orĭ serios). Om de valoare, om plin de calitățĭ: un gĭuvaĭer de om! – Și juvaĭer (Mold. nord). V. tefaric.

FURTWÄNGLER [fúrtvenglər] 1. Adolf F. (1853-1907), arheolog german. Specialist în istoria Greciei antice și în istoria artei („Gemele antice”). A participat la expedițiile arheologice de la Olimpia (1878-1879), Egina (1901) ș.a. 2. Wilhelm F. (1886-1954), dirijor și compozitor german. Fiul lui F. (1). A condus orchestra „Gewandhaus” din Leipzig, Filarmonica din Viena și cea din Berlin. Repertoriu clasic și romantic. Simfonii, un concert pentru pian, lucrări instrumentale. Scrieri de muzicologie („Dialoguri despre muzică”, „Sunet și cuvânt”).

GORNO-BADAHȘAN, rep. autonomă în Tadjikistan, la granița cu Afghanistanul; 63,7 mii km²; 167 mii loc. (1991). Centru ad-tiv: Horog. Expl. de min. auro-argentifere, talc, sare gemă, cuarț, metale rare. Cereale, cartofi; legumicultură; pomicultură (caise); sericicultură. Creșterea ovinelor și caprinelor.

MĂRTINIȘ, com. în jud. Harghita, situată în Depr. Homoroadelor, pe râul Homorodu Mare; 2.931 loc. (2000). Zăcăminte de sare gemă (în satul Sânpaul). Moară de vânt (sec. 19), în satul Călugăreni. Vestigiile unei așezări civile romane și ale unui castru roman cu ziduri de piatră, datând din sec. 2-3. În satul M., menționat documentar în 1333, se află ruinele unei cetăți din sec. 15, o biserică unitariană (1889) și un conac (1790). Rezervația ornitologică „Popasul păsărilor”, în satul Sânpaul.

peátră (est) f., pl. petre, și pĭátră (vest) f., pl. pĭetre și pĭetri (lat. petra, d. vgr. pétra; it. pietra, sic. petra, pv. peira, fr. pierre, sp. piedra, pg. pedra. V. petros). Corp natural dur care se află în pămînt și care, lipit cu tencuĭală, servește la făcut zidurĭ: casă de peatră (V. cărămidă). Bucată de peatră: a arunca cu petre, a arunca o peatră (V. bolovan). Grindină; bate peatra, cade peatră, a dat peatră, ploŭă cu peatră (ploŭă cu petre ar însemna că cad din cer petre, minerale, nu bobițe de gheață). Calculĭ (V. calcul). Pĭesă de la jocu numit domino și care poate fi de peatră, de os orĭ de alt-ceva. Fig. Fată pe care vreĭ s’o mărițĭ ca să te scapĭ de ĭa și care pînă atuncĭ ți se pare că e o greutate (o peatră) pe tine. Peatră fundamentală, lucru foarte important, principiŭ esențial. Inimă de peatră, inimă petroasă, inimă de om nesimțitor, crud. Peatră căzută din cer, acrolit. A ți se lua o peatră de pe inimă, a scăpa de o mare suferință morală, de o mare opresiune. A scoate banĭ din peatra seacă, a cîștiga banĭ chear în împrejurările cele maĭ grele. Prov. Peatra care se rostogolește nu prinde mușchĭ, acela care-șĭ schimbă des condițiunea, profesiunea saŭ locu, n’ajunge la bogăție. Peatră acră, alun, sulfat de aluminiŭ. Peatră filosofală, V. filosofal. Peatră de încercare, peatră neagră foarte dură de încercat auru (V. lidită). Fig. Nenorocirea e peatra de încercare a prieteniiĭ, la nenorocire se cunoaște prietenu. Peatră de var, carbonat de calce. Peatra ĭaduluĭ saŭ peatră infernală, azotat de argint, de care se servesc chirurgiĭ ca să ardă rănile. Peatră ponce, púmice. Peatră scumpă saŭ prețioasă, gemă, (diamant, rubin și alte minerale care se poartă ca ornament). Peatră vînătă, sulfat de cupru, chiclaz, de coloare albastră.

*prețiós, -oásă adj. (lat. pretiosus). Scump, de mare preț: haĭne prețioase. Fig. Foarte ĭubit: un amic prețios. Foarte folositor: un amic, un timp prețios. Afectat ca să pară nobil (fr. précieux): stil prețios. S. f. (fr. précieuse). Femeĭe afectată în vorbă și manieră ca să pară nobilă: Molière a ridiculizat prețioasele. S. n. Modu de a vorbi și de a se purta al prețioaselor. Adv. Ca prețioasele: a scrie prețios. Metale prețioase (saŭ nobile), auru, platina, și argintu. Petre prețioase (saŭ scumpe), geme, (diamante, rubine, topaze ș. a.).

PODIȘUL SOMEȘAN, mare unitate geografică în NV României, situată între Carpații Orientali (la N și NE), Câmpia Transilvania (la S și SE), M-ții Apuseni (SV) și aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca (V și NV). Include mai multe subunități cu caracter deluros, depresionar sau de podiș, respectiv dealurile Feleacului, Clujului, Dejului, Ciceului, Gârboiului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza, depr. Almaș-Agrij, pod. Huedin-Păniceni și pod. Pucăreț-Boiu Mare. Acest complex colinar și de podiș, variat ca relief și structură geologică (gresii, argile, calcare, marne ș.a.), este bine populat. În cadrul zonelor colinare predomină relieful structural și petrografic, din care se detașează aliniamente de cueste și suprafețe structurale, chei, doline, alunecări de teren etc. Climă temperat-continentală, cu influențe ale maselor de aer vestice, cu temp. medii anuale de 6-8°C și precipitații care însumează 700-800 mm anual. Vegetația este reprezentată prin pâlcuri de păduri, ce alternează cu livezi și culturi agricole. În arealul P.S. se găsesc zăcăminte de cărbune brun (Tămașa, Cristolțel, Surduc ș.a.), sare gemă (Ocna Dejului), precum și izvoare cu ape minerale ș.a. În unele lucrări de specialitate, P.S. apare și cu denumirea de Platforma Someșană, care se subdivide în: Platforma (sau Podișul) Sud-Someșană, extinsă la S de valea Someșului și Platforma (sau Pdișul) Nord-Someșană, dezvoltată la N de valea Someșului, până la masivul cristalin Preluca și marginea m-ților Gutâi-Țibleș. Platforma Sud-Someșană include dealurile Gârboiului, Dejului, Clujului, Feleacului, pod. Huedin-Păniceni, pod. Purcăreț-Boiu Mare, depr. Almaș-Agrij, iar Platforma Nord-Someșană cuprinde dealurile Ciceului, Chioarului și Năsăudului, culmea Breaza și depr. Lăpuș. Unii geografi consideră că Platforma Someșană este formată dintr-o latură internă, reprezentată prin Pod. Someșan propriu-zis, care aparține de Depr. Transilvaniei, și o latură externă, situată la V de aliniamentul culmilor muntoase Meseș, Prisnel și Preluca, inclusă în majoritatea autorilor în categoria Dealurilor de Vest (respectiv Dealurile Silvano-Someșene).

HARGHITA 1. Masiv muntos vulcanic în Carpații Orientali, cuprins între M-ții Gurghiu (la NV), cursul superior al Mureșului (la N), Valea Oltului (la E), M-ții Baraolt (la S) și cursul superior al Târnavei Mari (la V). Alcătuit din andezite cu piroxeni și amfiboli. Alt. max.: 1.800 m (vf. Harghita). Resturi de cratere vulcanice. Nod hidrografic. Versanții sunt acoperiți cu păduri de conifere. Turism. 2. Județ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei. pe cursurile superioare ale Oltului, Mureșului și Târnavelor; 6.639 km² (2,78% din supr. țării); 343.467 loc. (1998), din care 46,1% în mediul urban; densitatea: 51,7 loc./km². Reșed.: municipiul Miercurea-Ciuc. Orașe: Băile Tușnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc (municipiu), Toplița, Vlăhița. Comune: 49. Relief predominant muntos (60% din supr. județ.) reprezentat prin M-ții Giurgeu, Harghita, Ciuc, Hășmaș și prelungirile M-ților Călimani, Gurghiu, Bodoc, Nemira și Bitriței, care închid între ei mai multe depresiuni (Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuz, Uz, Cașin ș.a.); o subunitate aparte o formează zona dealurilor subcarpatice ale Pod. Târnavelor din SV jud., cu alt. de c. 1.000 m. Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (temp. medie în iul. 12-18°C) și ierni friguroase, cu frecvente inversiuni termice în depresiuni (localit. Miercurea Ciuc, Toplița, Joseni și Gheorgheni fiind cunoscute drept cele mai friguroase din țară). Temp. medie anuală variază între 1 și 4°C în zonele muntoase înalte și între 4 și 6°C în depresiuni. Precipitațiile atmosferice însumează cantități medii anuale diferite, în funcție de alt. (550-1.200 mm); vânturi predominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică, cu o densitate mare (1,1 km/km²), este reprezentată în principal prin cursurile superioare ale râurilor Olt, Mureș, Târnava Mare, Târnava Mică, Bistricioara ș.a. cu numeroși afl.; la acestea se adaugă nenumărate izv. cu ape minerale, un lac de origine vulcanică (Sfânta Ana, singurul din țară) și cel mai mare lac de baraj natural (Lacu Roșu, format în 1837). Resurse naturale: zăcăminte de min. de fier (Mădăraș, Vlăhița, Lueta), de cinabru (Sântimbru, Mădăraș), pirite cuprifere (Bălan, Jolotca), gaz metan (Săcel, Secuieni, Șimonești), turbă și lignit (Borsec), sare gemă (Praid); roci de constr.: marmură (Voșlăbeni, Lăzarea), andezit (Miercurea-Ciuc, Ciceu, Sâncrăieni, Deluț, Corund ș.a.), dolomit (Voșlăbeni, Delnița, Sândominic), calcar (Bicăjel și Delnița), marne, gresii, argile ș.a.; păduri de conifere și de foioase (232.545 ha, 1996). Economia: ind. metalurgică (Vlăhița), constr. de mașini și prelucr. metalelor (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc), textilă, a conf. și tricotajelor (Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Toplița, Cristuru Secuiesc, Gălăuțaș, Ditrău, Lunca de Jos, Tulgheș ș.a.), alim. Pr. produse industriale: oțeluri speciale, tractoare și subansambluri pentru tractoare și mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră și cea a mat. de constr., instalații frigorifice, cilindri pentru laminoare, carcase pentru motoare electrice, mobilă, conf., tricotaje, fire de bumbac, in și cânepă, stofe de mobilă și țesături tehnice, încălțăminte, lapte praf, preparate din lapte și carne, spirt, bere, amidon etc. Produse meșteșugărești (ceramică de Corund). Agricultura este influențată de natura reliefului (predominant muntos), de temperaturile joase, și de solurile brune, podzolite. La sfârșitul anului 1996, din totalul supr. agricole (406.436 ha), terenurile arabile ocupau doar 92.729 ha, restul revenind pășunilor și fânețelor naturale (312.214 ha, locul 1 pe țară), livezilor ș.a. Pr. culturi agricole (1996): plante de nutreț (32.580 ha), grâu și secară (15.628), cartofi (14.170 ha, locul 3 pe țară, după jud. Suceava și Covasna), orz și orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr ș.a. Zootehnia, dispunând de o bază furajeră importantă, înregistrează efective mari de ovine (202 mii capete, 1997), bovine (93 mii capete), porcine (95 mii capete), caprine (9 mii capete), cabaline (23 mii capete); avicultură (11 mii familii de albine). Căi de comunicație (1997): lungimea rețelei feroviare este de 213 km (165 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 1.448 km (431 km modernizate). Învățământ, cultură și artă (1996/1997): 303 grădinițe de copii, 281 școli generale, 33 licee, cu predare în limbile română și maghiară, 287 biblioteci, cu 2.660.000 volume, patru cinematografe, numeroase muzee și case memoriale. Turism. Complexitatea și varietatea reliefului, cu locuri pitorești (lacul vulcanic Sfânta Ana, Lacu Roșu, defileele Oltului și Mureșului etc.) și numeroase rezervații naturale (mlaștinile Mohoș și Sâncrăieni, masivul calcaros „Pietrele Roșii” de la Tulgheș, cu specii floristice endemice etc.), prezența unor obiective istorice, de cultură și artă, cu importanță arhitecturală (cetatea Mikó, de fapt un castel rezidențial, fortificat, 1621, și mănăstirea franciscană, 1442, reconstruită în stil baroc în sec. 19, din Miercurea Ciuc, fortificațiile dacice de la Siculeni, Jigodin-Băi, bisericile fortificate de la Delnița, Sânmartin, Dârjiu ș.a.), la care se adaugă existența renumitelor stațiuni climaterice și balneoclimaterice: Lacu Roșu, Borsec, Băile Tușnad, Izvoru Mureșului, Toplița ș.a., permit ca pe terit. jud. H. să se desfășoare un intens turism de sejur și de tranzit tot timpul anului. Indicativ auto: HR.

HAVÉZĂ (< fr.) s. f. Mașină minieră care execută operația de tăiere a unor făgașe (scobituri) în zăcămintele miniere, pentru ușurarea desprinderii materialului din masiv; este folosită în zăcămintele de roci cu duritate medie (cărbuni, sare gemă, tufuri, talc etc.); mașină de havat.

IORDANIA, Regatul Hașemit al Iordaniei (al-Mamlakah al-Urdunnῑyah al-Hashimῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Apropiat, cu o mică ieșire la Marea Roșie (G. ’Aqaba); 97,74 mii km²; 5,4 mil. loc. (1995). Limba oficială: araba. Religia: islamică (90% musulmani sunniți), creștină. Cap.: Ammān. Orașe pr.: Az-Zarqā’, Irbid, Aș-Șalt, ’Aqaba. Este împărțit în 8 guvernorate. Cea mai mare parte a țării este ocupată de spațiile aride ale unui vast podiș, dominat de culmi izolate, nu prea înalte (alt. max.: 1.734 m, vf. Jabal Ramm), separate prin depresiuni largi, cu văi seci și dune de nisip. În V se află depr. tectonică El Ghor, drenată de râul Iordan (265 km), aflată, în parte, sub nivelul Oc. Planetar, dominată de o reg. colinară, dens populată, și de M-ții Iudeii (alt. max. 1.004 m), lipsiți de vegetație forestieră. Climă subtropicală uscată (mediteraneană), cu ariditate excesivă (98% din terit. primește sub 200 mm/an precipitații). În V se află Marea Moartă (un lac cu salinitate ridicată, 260‰), din apele căreia se extrag importante cantități de săruri de sodiu și potasiu. Vegetație sărăcăcioasă (ierburi xerofite, pâlcuri de stejar și pin de Alep). Expl. de petrol, cupru (55 mil. t rezerve), fosfați (4,2 mil. t, 1994, al 3-lea exportator mondial), săruri de potasiu (1,5 mil. t, 1994), sare gemă, min. de fier și mangan. Ind. prelucrătoare, concentrată în zona Ammān-Az-Zarqā’-’Aqaba, produse energie electrică (5,1 miliarde kWh, 1994), oțel și laminate, acumulatori, produse petroliere, îngrășăminte chimice, detergenți, acizi, ciment (3,4 mil. t, 1993), țesături de bumbac și lână, piei brute și prelucrate, produse alim. (ulei de măsline, carne, lactate, țigarete, bere și băuturi alcoolice). Terenurile agricole ocupă 13,1% (arabil 4,2%) din supr. țării (irigații în zona El Ghor), pe care se cultivă cereale (grâu, orz, porumb, mei), cartofi, tutun, legume (tomate 550 mii t, 1994), fructe; plantații de măslini çitrice, viță de vie, curmali. 86% din supr. țării este neproductivă (deșert). Se cresc ovine și caprine (2,6 mil. capete, 1994), păsări etc. C. f.: 619 km. Căi rutiere: 6,9 mii km. Turism (3,1 mil. turiști străini, 1993). Principalele obiective: malul estic al Iordanului, cu Jerash (vechea Gesara), unul dintre cele mai bine păstrate orașe antice din lume, Ammān, Madaba (biserică din timpul lui Iustinian), Petra (sec. 8 î. Hr.-13 d. Hr.), ’Aqaba (port fondat de regele Solomon, turism subacvatic). Moneda: 1 dinar iordanian = 1.000 fils. Export: fosfați, săruri de potasiu, citrice, ciment, îngrășăminte chimice, ulei de măsline, piei, legume, etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, combustibili, produse alim. (carne tăiată), bunuri de larg consum etc. – Istoric. Istoria antică a I. este strâns legată de istoria biblică. Locuit de triburi semitice și arabe, teritoriul I. a fost succesiv ocupat de asirieni, babilonieni, greci, de imperiile Roman (106 d. Hr.) și Bizantin (395), de califatul arab (636, în urma bătăliei de la Yarmuk), care impune islamul ca nouă religie, și, parțial, de cruciați (Regatul Latin de Ierusalim, 1118-1187). Terit. I. a fost cucerit în 1187 de Saladin, el rămânând în stăpânirea sultanilor mameluci din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a lui Selim I, DIN 1516-1517, terit. I. a fost cucerit și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la primul război mondial. În urma revoltei arabilor împotriva Imp. Otoman, sprijinită de englezi, după primul război mondial teritoriul I. trece în regim de mandat, încredințat de Societatea Națiunilor, spre administrare, Marii Britanii (1920). Cu sprijin britanic se constituie (1921) emiratul numit Transiordania, condus de Abdullah ibn Hussein din familia Hașemiților, beneficiind de o largă autonomie, supravegheată însă de Legiunea arabă, creată în 1928 și condusă de Glubb-pașa (generalul britanic Sir John Bagot Glubb). Sigură de fidelitatea emirului Abdullah, Marea Britanie renunță la mandat (22 mart. 1946) și Transiordania este proclamată regat independent (25 mai 1946). În urma primului război arabo-israelian (1948-1949), regatul Transiordaniei ocupă partea de E a Palestinei (Cisiordania) și vechiul Ierusalim. În 1950, Transiordania ia denumirea de Regatul hașemit al Iordaniei. În 1956, regele Hussein II (din 1952) a denunțat tratatul anglo-iordanian (1948) și l-a expulzat pe Glubb-pașa. Participantă la războiul iaraelo-arab din 1967, I. a pierdut vechiul Ierusalim și Cisiordania. În sept. 1970, în urma încercării gherilelor palestiniene de a răsturna guvernul, s-a trecut la reprimarea sângeroasă a acestora (c. 3.000 de victime) și la expulzarea lor de pe terit. I. În iul. 1988, regele Hussein a renunțat la responsabilitățile sale asupra Cisiordaniei și a recunoscut suveranitatea Organizației pentru Eliberarea Palestinei pe care o recunoscuse în 1974 ca reprezentant legitim al palestinienilor) asupra acestui teritoriu. În conflictul irakiano-iranian (1980-1988), I. a sprijinit Iraqul. Dependentă de livrările de petrol irakian, I. a avut o atitudine critică față de operațiunea militară împotriva Iraqului, condusă de S.U.A. (1991), fapt ce a provocat o oarecare izolare a țării în cadrul lumii arabe. La 25 iun. 1994, regele Hussein și primul ministru al Israelului, Yitzhak Rabin, au semnat la Washington o declarație prin care se punea capăt stării de război dintre cele două țări, care dura din 1948, urmată de un tratat de pace (26 oct.). Poziția constructivă a I. în conflictul israelo-arab, a atras ameliorarea raporturilor cu S.U.A., deteriorate în timpul Războiului din Golf. În ian. 1999, regele Hussein l-a desemnat succesor pe fiul său Abdullah, care a devenit rege în 8 febr. 1999. Monarhie constituțională, ereditară, conform Constituției din 1952. Activitatea legislativă este exercitată de rege și de un parlament bicameral (Senat și Camera Reprezentanților), iar cea executivă, de un guvern desemnat de rege.

sáre f., pl. sărĭ, sărurĭ (lat. sal și sale, vgr. sals, vsl. solĭ; it. sale, fr. sel, pv. sp. pg. sal. V. solniță). O substanță cristalizată care se află în marĭ zăcăminte în pămînt saŭ se obține din apa marină și care e principalul condiment în bucătărie. Fig. Spirit, fineță, calitatea de a plăcea: o vorbă plină de sare. Chim. compus care rezultă din înlocuirea idrogenului unuĭ acid pintr’un metal: turnînd acid sulfuric peste fer, feru se combină cu sulfu, și formează o sare de sulf numită „sulfat de fer”, iar idrogenu dispare în aer. Pl. Sărurĭ volatile care, respirate, îĭ deșteaptă pe ceĭ leșinațĭ. Sare amară, sulfat de magnezie. Sare gemă, sare cristalizată pură scoasă din salină. Pop. Sare (saŭ săricică) de lămîĭe, acid citric cristalizat. Pop. Sarea pisiciĭ, stibiu. Sarea de bucătărie, numită în chimie clorură de sodiŭ, se află în abundanță în natură în marĭ zăcăminte de pămînt (une-orĭ amestecată cu argilă). În soluțĭune cu apa măriĭ (25-26 de grame la litru). Celebre saline sînt: Wielickza (Galiția), Strassfurth (Prusia), Dax (Francia), Cardona (Spania). Uĭoara, Tîrgu Ocnei Vrancea, Slănicu din Prahova și Ocnele Marĭ (România). Sarea din apa măriĭ se obține făcînd să se evaporeze apa marină aruncată pe niște legăturĭ de ramurĭ (cum se face în Francĭa pe malurile Bretaniiĭ, Vendeiĭ și Languedoculuĭ). – Sarea e solidă, incoloră, transparentă și sărată, adică provoacă setea, fiind-că e foarte solubilă în apă, și decĭ se combină cu apa din corp. Ĭa e foarte întrebuințată la bucate, maĭ ales la cele de carne, fiind-că le dă un gust maĭ bun și le apără de putrezire. Se topește la 772 de grade. Se cristalizează în cuburĭ. Constitue principala materie primă a sodiuluĭ, cloruluĭ, aciduluĭ clorhidric, sulfatuluĭ și carbonatuluĭ de sodiŭ și altora. Pisată și amestecată cu gheață, produce frig, și de aceĭa de întrebuințează la făcut înghețată.

KANO 1. Oraș în N Nigeriei, centrul ad-tiv al statului cu același nume; 699,9 mii loc. (1992). Nod de comunicații. Aeroport. Marea piață agricolă pentru vite, piei, arahide și sare gemă. Prelucr. petrolului. Ind. textilă. piel. și încălț., ciment, alim. (conserve din carne, ulei de arahide). Universitate. Cetate (sec. 9). Fundat în sec. 9; capitală a orașului-stat hausa, K. a avut un important rol comercial, care i-a adus prosperitate în special în timpul domniei regelui Gajemasu (1095-1134). A purtat lupte împotriva imperiului Songhay (sec. 16) și a regatului vecin, Katsina (sec. 17). Cucerit de peulii conduși de Usman dan Fodio (la începutul sec. 19), a fost ocupat de britanici (1903). 2. Stat în N Nigeriei; 43,3 mii km² (împreună cu statul Jigawa); 5,6 mil. loc. (1991). Centrul ad-tiv: Kano. Arahide, bumbac, palmier de ulei. Creșterea animalelor. Ulei de arahide și palmier.

KAOLACK [kaolák], oraș în Sénégal; 193,1 mii loc. (1994). Nod rutier. Port fluvial pe Saloum. Expl. de sare gemă; ind. alim. (ulei de arahide). Export de arahide.

gemă s. f., g.-d. art. gemei; pl. geme

geme (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. gem, imperf. 3 sg. gemea; conj. prez. 3 să geamă; part. gemut

REGHIU 1. Masiv deluros în Subcarpații Vrancei, situat între văile râurilor Milcov (la E) și Zăbala (la V), alcătuit din gresii, șisturi argiloase, marne ș.a. Alt. max.; 867 m (vf. Răchitașu). Acoperit cu păduri de fag. În perimetrul acestui masiv se află rezervația complexă (geologică, paleontologică și floristică) Scruntaru (95 ha), ocrotită din apr. 1973, în cadrul căreia se evidențiază un interesant relief ruiniform, dezvoltat pe gresiile sarmațiene (vârfuri conice, jgheaburi adânci, pereți abrupți etc.), bogate depozite fosilifere (lamelibranhiate, gasteropode) și variate specii de plante, printre care mojdreanul (Fraxinus ornus), jugastrul (Acer campestre), cătina (Hippophäe rhamnoides), iarba fiarelor (Cynanchum vincetoxicum), inul sălbatic (Linum austriacum) ș.a. 2. Com. în jud. Vrancea, situată în Subcarpații Vrancei, la poalele dealurilor Reghiu și Răiuț, pe cursul superior al râului Milcov; 2.599 loc. (2005). Zăcăminte de sare gemă și de cărbune brun (neexploatate). Pomicultură. Biserica Pogorârea Duhului sfânt (ante 1809), în satul Ursoaia.

amar n. Mold. mare număr, ceva foarte mult: după atâta amar de trudă și primejdii CR. de mult amar de vreme după el sufletu-mi geme AL. [Locuțiunea moldovenească: atâta amar de... corespunde celei muntenești atâta mare de (cf. atâția mari de ani ISP.), dela adj. mare].

câiná v. 1. a jeli pe cineva: cum căina poporul de dânșii calicit Al.; 2. a se plânge, a se tângui de o pierdere suferită. [Lit. a geme ca un câine].

scrémet n., pl. e. (d. a se screme, ca gemăt, d. a geme). Triv. Acțiunea de a se screme. Icnirea celuĭ ce se screme.

scump, -ă adj. (vsl. skompŭ, murdar, avar; rus. skupéc, pol. skapy, avar). Zgîrcit, avar: nu fi scump la tărîță și ĭeftin la făină (Prov.); scumpu maĭ mult păgubește, și leneșiĭ maĭ mult aleargă (Prov.). Care costă mult, costisitor: în acest oraș viața e scumpă. Prețios: petre scumpe (geme: diamante, rubine ș.a.). Foarte ĭubit: ĭubițiĭ meĭ copiiĭ. A fi scump la vedere, a te arăta rar în lume. Adv. Cu preț mare: a vinde scump. A-țĭ vinde scump viața, a ucide mulțĭ dușmanĭ pînă să fiĭ ucis de eĭ.

cobaì v. Mold. a geme ca o cobe: cobea în aer cobăiește.

crâșnì v. Mold. V. scrâșnì: geme, urlă și crâșnește AL.

croncănì v. 1. a striga, vorbind de corbi; 2. a geme (ca corbii).

gemă f. orice piatră scumpă. ║ a. sare gemă, extrasă din mine, în opozițiune cu sare marină.

gemător a. care geme.

geme v. 1. a respira cu durere: copilul geme; 2. a fi apăsat, a suferi: a geme în exil; 3. fig. se zice despre arbori și ape: Bosforul geme; 4. a fi plin: curtea gemea de lume. [Lat. GEMERE].

icnì v. Mold. 1. a-i veni să verse; 2. a sughița, a geme scurt: acuș icnește, acuș suspină CR. [Bulg. IKAM (IKNA), a sughița].

miorcăì (miorcoti) v. a geme. [Onomatopee].

miorlăì v. 1. a miauna; 2. (ironic) a geme. [Onomatopee].

jghiab n 1. lemn gros scobit în care s’adapă vitele; 2. canal, conduct, în special de scurs apa la moară sau ploaia de pe case; 3. pl. (în stilul biblic) cataracte: jghiaburile cerului; 4. colț de stâncă, drum îngust între dealuri; 5. drob mare de sare gemă. [Slav. JLĬEBŬ, canal (cu un g intercalat ca în sglobiu)].

*sódiŭ n. (d. sodă; lat. științific sodium). Chim. Un corp simplu monovalent metalic care e baza sodeĭ. Nu e liber în natură, ci e supt formă de sare (clorură saŭ sare marină și sare gemă, azotat, carbonat, sulfat de sodiu). A fost izolat și numit așa de Davy la 1807. E solid, cu luciŭ argintiŭ cînd s’a tăiat de curînd și cenușiŭ cînd se oxidează. La temperatura ordinară e moale ca ceara, la O° e dur și sfărămicĭos. Se descompune violent în apă, iar în aer umed se preface răpede în sodă caustică. Are o greutate atomică de 23 și o densitate de 0,91. Se topește la 95°,6. Se numește și natriŭ. V. potasiŭ.

melodic a. Muz. 1. ce ține de melodie; 2. (poetic) melodios: melodica șoptire a rîului ce geme EM.

oftà v. a suspina, a geme. [Tras din oft, formă intensivă din of].

spumegos a. spumos: acolo geme rîul pe patu-i spumegos BOL.

văierà v. a se văieta: geme și se vaieră.

salină f. 1. loc de unde se scoate sare; 2. ocnă de sare gemă.

sare f. 1. substanță dură și friabilă, solubilă în apă, de un gust înțepător, servind de condiment: sarea de bucate e o clorură de sodiu; sarea amară, sulfat de magnezie; sare gemă, cea cristalizată și scoasă din mine; sare de lămâie, acid extras din zeamă de lămâie; sarea pisicii, antimoniu; 2. substanță formată prin combinarea unui acid cu o bază: săruri chimice; 3. fig. fineță și delicateță: sare atică. [Lat. SALE = SAL].

Wieliczka f. oraș în Galiția cu vaste mine de sare gemă, exploatate de 600 de ani: 6000 loc.

VĂITA, vait, vb. I. Refl. A scoate vaiete, a geme de durere, de jale; a se tângui, a se lamenta, a se văiera. ♦ (Despre unele păsări și animale) A scoate sunete, țipete tânguitoare și prelungi. Tranz. A plânge, a compătimi pe cineva. ♦ Refl. A-și exprima (în cuvinte) necazul, nemulțumirea, durerea. [Var.: văieta vb. I] – Din vai.

SCÂNCI, scâncesc, vb. IV. Intranz. și refl. A plânge înăbușit, slab și întretăiat. ♦ Intranz. (Despre animale) A se văita, a geme; (despre câini) a scheuna. – Din sl. skyčati.

CHIRĂI, chirăi, vb. IV. Intranz. (Pop. și fam.) 1. (Despre greieri; la pers. 3) A țârâi. ♦ (Despre unele păsări) A scoate sunete specifice speciei. 2. (Despre oameni) A striga, a țipa; a geme; a plânge. – Formație onomatopeică.

AMAR¹, (rar) amaruri, s. n. 1. Jale, tristețe. Mă duceam acasă, mă culcam, mă sculam mai plin de amar. CAMILAR, TEM. 200. Am mers pe malul apei, în valuri să-mi îngrop Și cîntecul și-samarul. COȘBUC, P. I 60. Un vis ce își moaie aripa-n amar. EMINESCU, O. I 37. Ce amar trebuie să fie în sufletul lui și cîtă jale în inima soției sale! NEGRUZZI, S. I 41. ◊ (Poetic, personificat) Paște jalea prin zăvoi Și amarul sus pe coastă. BENIUC, V. 158. ♦ Loc. adv. Cu amar = a) jalnic. A început a plînge cu amar. CREANGĂ, P. 97. Vîntul geme prin codri cu amar. EMINESCU, O. I 98; b) greu. Cu amar are să-i vină și lui la urma urmelor. ISPIRESCU, L. 27. 2. Suferință, chin, necaz. Pentru amarul zilelor toate... Cu fruntea-n țărină conacele cad, Să crească în glie noul răsad. TULBURE, V. R. 38. Și-acolo umblai, un drum ce avea să-mi fie-n urmă Izvor de multe amaruri. MURNU, O. 102. Sînt suflet în sufletul neamului meu Și-i cînt bucuria și-amarul. COȘBUC, P. II 291. Tot omul are un dar și un amar; și unde prisosește darul, nu se mai bagă în seamă amarul. CREANGĂ, P. 269. ◊ Expr. A-i fi amar = a suferi. De-ar fi fost el un viteaz, Nu mi-ar fi așa necaz, Dar a fost un biet tîlhar Și de aceea mi-e amar! ALECSANDRI, P. P. 230. A-și vărsa amarul = a-și povesti necazurile, a se tîngui, a se jeli. A-și înghiți amarul = a suferi în tăcere. Mult amar am înghițit. ALECSANDRI, P. P. 379. A-și mînca amarul împreună cu cineva = a duce trai (greu) împreună cu cineva. Ei se hotărîră ca să nu se desparță și să rămîie să-și mănînce amarul împreună. ISPIRESCU, L. 97. (Cu valoare de interjecție, construit cu dativul sau cu determinări introduse prin prep. «de») Vai! Amar era să fie de voi, de nu eram noi amîndoi. Și cu străjuirea voastră, era vai de pielea noastră! CREANGĂ, P. 269. Amar mie! Amar mie!... Ce-am fost eu și ce-am ajuns! ALECSANDRI, P. II 102. (Uneori întărit prin repetare sau prin «vai») Noroc... că era fată robace și răbdătoare, căci altfel ar fi fost vai și amar de pielea ei. CREANGĂ, P. 283. Vai de el, amar de ea. ALECSANDRI, P. P. 28. 3. (De obicei precedat de adverbe de cantitate și urmat de substantive la plural, de colective sau de abstracte, indică un număr sau o cantitate mare) Mulțime, grămadă. O chema feciorul mereu la București, la dînsul, ca să nu se mai trudească și să fie tihnită. după atîta amar de muncă. REBREANU, R. I 150. Din pricina ta s-a prăpădit atîta amar de lume! CREANGĂ, P. 318. N-ai fost pe la dînsul d-atît-amar de vreme. NEGRUZZI, S. II 202. (Întărit prin repetare) Am mai umblat pe-aici... dar sînt Amar de ani, amar! COȘBUC, P. I 228. 4. (Rar) Gust amar; lucru amar. Pîn’ nu-i gusta amarul nu știi ce-i dulcele. ȘEZ. I 219.

AMORȚIT, -Ă, amorțiți, -te, adj. 1. (Despre ființe și despre corpul sau o parte a corpului lor) Fără simțire, ca mort, rigid. Braț amorțit. ◊ Firea-și doarme somnul ei, Amorțită subt zăpadă. TOPÎRCEANU, S. A. 25. Dan, cu coatele amorțite, tocmai se ridica să plece. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Trupul meu are să fie rece... amorțit și țeapăn. ISPIRESCU, L. 147. ♦ (Neobișnuit, cu sens activ) Care te aduce într-o stare de amorțire. Un somn amorțit îi cuprinde trupul. EMINESCU, N. 21 ♦ (Adesea determinat prin «de frig») Înțepenit din cauza frigului, înghețat. Îi pătrunsese frigul prin picioare, mergea în neștire, amorțit, cu mîinile în buzunare și cu bățul strîns subțioară. DUMITRIU, B. F. 14. ◊ (Adverbial) Și inima aceea ce geme de durere, Și sufletul acela ce cîntă amorțit E inima mea tristă, ce n-are mîngîiere. EMINESCU, O. I 6. 2. (Despre animalele care hibernează) Cuprins de somnul hibernal. Albinele stau toată iarna amorțite. 3. Fig. Lipsit de vigoare, de energie, de vioiciune. S-ar putea deștepta... mii de idei energice și salubre, care ar scălda mintea obosită și sufletul amorțit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoșie trupească. ODOBESCU, S. III 51. ◊ (Adverbial) A cîntat cam amorțit! CONTEMPORANUL, II 14. ♦ Atenuat, slăbit, lipsit de intensitate. Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate; Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 136.

APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc) A face să ardă. V. ațîța. Învățat-ai să aprinzi foc pe vînt și ploaie? SADOVEANU, N. F. 77. În amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă. COȘBUC, P. I 95. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ (Cu privire la obiecte) A da foc, a pune foc. Își aprinse o țigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor. BART, E. 253. Moș Nichifor își aprinde luleaua. CREANGĂ, P. 131. ◊ Expr. A-și aprinde paie-n cap = a-și atrage o neplăcere, a se băga singur în belea. Mărica se oprește îndată, de teamă să nu-și aprindă paie în cap din partea bătrînului și schimbă vorba înadins. SP. POPESCU, M. G. 25. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă. CREANGĂ, A. 41. ◊ (Poetic). amiezii a aprins cîmpurile verzi, dealurile, pădurile. STANCU, U.R.S.S. 171. Ultimele raze roșiatice ale soarelui mai aprindeau vîrfurile copacilor din zarea dealului din față și se răsfrîngeau asupra satului, ca flacăra unor luminări de ceară pe un mormînt uriaș. BUJOR, S. 129. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. S-a aprins hîrtia. ◊ Fig. Pe drumul de la Săcele Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i, m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Dragostea cu multă jele, Ca și focul de surcele, S-aprinde și bobotește, Da-n casă nu se-ncălzește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. (Familiar) A i se aprinde (cuiva) călcîile (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva); a-i sfîrîi călcîiele, v. sfirîi. Nu cumva ți s-au aprins călcîiele? SADOVEANU, N. F. 71. Cînd ți s-or aprinde călcîiele, însoară-te pînă a nu îmbătrini. NEGRUZZI, S. I 251. ♦ A incendia. Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul. COȘBUC, P. I, 119. ◊ Refl. Unde mi-ți începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. ISPIRESCU, L. 374. 2. Refl. Fig. (Despre o mișcare populară, o revoluție, o răscoală etc.) A izbucni. Răscoala, după ce-a părut înăbușită, s-a aprins iar. SADOVEANU, N. F. 108. 3. Tranz. (Învechit și arhaizant; cu privire la arme de foc) A face să ia foc. (Absol.) Beizade Alecu rămase cu pistolul înălțat, fără a putea aprinde. SADOVEANU, Z. C. 198. ♦ Refl. (Despre arme) A se descărca, a lua foc. Pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea. ALECSANDRI, P. P. 131. 4. Tranz. (Cu privire la corpuri sau aparate capabile să producă lumină) A face să lumineze. O lumină pîlpîi la ferestrele mici cît o palmă de om: cineva aprindea lampa. DUMITRIU, N. 213. Cînd s-a-nnoptat bine, au aprins lumînările. CARAGIALE, O. III 63. Ivan atunci... aprinde lumînarea și începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. ◊ Refl. Încep să s-aprindă luminile pe la case și stelele pe cer. VLAHUȚĂ, O. A. 160. Deodată s-aprinde un rînd întreg de lumini electrice, apoi altul, apoi altul și-ncing tot teatrul, pe dinaintea celor trei rînduri de loji, cu trei brîuri de lumini orbitoare. SP. POPESCU, M. G. 87. ◊ Refl. (Despre corpuri incandescente) A lumina, a străluci. Peste liniștea din ce în ce mai deplină se aprinseră sus, ca niște chibrituri, stelele. SADOVEANU, O. III 104. Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. «Cobori în jos, luceafăr blînd... Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) [în grădină] se frînge umbra-n duioșată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi. ANGHEL, Î. G. 33. ◊ Fig. Ochii... în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit. IBRĂILEANU, A. 53. Ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. Pe cer S-aprind și pier Rubine. MACEDONSKI, O. I 35. 5. Refl. (Adesea determinat prin «la față») A se înroși (în urma unei emoții). ◊ Tranz. (Rar; subiectul este persoana care se roșește) Domnul fața-și aprindea... Curtenii cu toți sărea, Poarta curții închidea. ALECSANDRI, P. P. 91. 6. Refl. Fig. (Despre sentimente, pasiuni sau alte noțiuni abstracte) A izbucni, a se produce. Pasiunile se aprind. ◊ Tranz. A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Gingașa frumuseță... Aprinde dulce dor. ALECSANDRI, P. I 130. 7. Refl. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se întărîtă, a-și ieși din fire. Nicoriță urmașul a simțit că vodă se aprinde. SADOVEANU, O. VII 18. Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîul, Nu mă leneșe a șterge de scriu puțin mai mult. Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun simț. NEGRUZZI, S. II 270. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, neobișnuit, «în») Cai năzdrăvanii... în foc și pară Vă aprindeți! BENIUC, V. 14. Oricine o videa De dor mare s-aprindea. ALECSANDRI, O. 102. ◊ Tranz. (Rar; cu privire la oameni) [Pe Aeneas] îl aprinse mînia și, vînăt cu totul, Geme grozav. COȘBUC, AE. 252. Tot ce-mi place mă aprinde. ALEXANDRESCU, P. 48. 8. Refl. (Despre fîn, cereale, făină etc.) A se strica, în urma unui început de fermentare; a se încinge. Sămînța poate să se aprindă și să mucegăiască cînd e ținută la umezeală. - Prez. ind. și: (regional) aprinz.

ARDE, ard, vb. III. I. Intranz. (Despre foc) A fi aprins. Focuri ardeau noaptea pe vîrfuri. BENIUC, V. I 56. Ard vesele flăcări pe vatră. Și-ai casei, la masă. gătiți. COȘBUC, P. II 46. Noaptea, potolit și vînăt arde focul în cămin. EMINESCU, O. I 42. Perdelele-s lăsate și lampele aprinse; în sobă arde focul, tovarăș mîngăios. ALECSANDRI, P. A. 109. II (Accentul cade pe ideea de mistuire, de consumare prin foc) 1. Intranz. A se mistui prin foc, a se preface în cenușă. Arde fabrica de oxigen! CĂLUGĂRU, O. P. 407. Și colo, departe-departe, de unde izvorește Suceava, cerul e roșu, parc-ar arde o cetate. DELAVRANCEA, A. 107. Puse scîndurile pe foc, de arseră. ISPIRESCU, L. 65. Cînd or găsi motanul scrum, nu să creadă că a ars copilul. CREANGĂ, P. 175. Satul sau (țara, lumea) arde și baba se piaptănă v babă. ◊ Fig. Arde, gînd în vîlvătăi și pară! BENIUC, V. 17. În gîndu-mi trece vîntul, capul arde pustiit. EMINESCU, O. I 158. ◊ (Cu subiectul neexprimat) Arde la vecin. ◊ Tranz. (La conjunctiv, în imprecații sau formule afective, adesea în forma arză) Am crîșnit: Ardă-te para focului de spîn! SADOVEANU, N. F. 71. Dar ce frumoasă se făcu Și mîndră, arz-o focul! EMINESCU, O. I 174. Ardă-l focul fuior, că încîlcit e! ALECSANDRI, T. 907. Arză-l focul de bărbat! A venit aseară beat. ALECSANDRI, P. P. 361. 2. Tranz. (Subiectul este omul) A da foc, a băga în foc. S-au sculat oamenii în toată țara, de pun foc la conace și rup hîrtiile de datorii și ard învoielile și-i taie pe boieri. DUMITRIU, B. F. 29. ♦ A produce cuiva o rană prin foc. M-ai ars cu țigara. ◊ Expr. A arde cu fierul roșu = a) a face (unui animal) un semn cu un fier înroșit în foc; b) fig. a înfiera, a stigmatiza. ♦ A încinge, a înfierbînta. Înainte de-a face pîinea, gospodina arde cuptorul. ♦ (Cu privire la materialul care servește la încălzire) A consuma. De-aș fi știut ca ș-amu. Nu mi-aș fi pierdut somnu. Și m-aș fi culcat devreme. N-aș fi ars atîtea lemne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ Intranz. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard. Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ♦ (Cu privire la mîncare) A strica expunînd prea mult la acțiunea focului. Am ars friptura ◊ Refl. Eu la joc, mama la joc, Pogacea se arde-n foc. ȘEZ. IV 232. ♦ (Cu privire la cărămidă, la obiecte de ceramică etc.) A expune acțiunii focului (sau unei temperaturi ridicate) în procesul de fabricare. A ars cărămida. ♦ (Cu privire la un instrument medical) A dezinfecta trecînd prin flacără. Doctorul a ars în flacără arul seringii. ◊ (Cu privire la o rană) A cauteriza. ♦ (Subiectul este o substanță chimică) A distruge. Stropii de acid sulfuric i-au ars haina. 3. Intranz. (Despre materiale combustibile) A se consuma pentru a rîspîndi lumină; p. ext. (despre surse de lumină sau despre lumina însăși) a fi aprins, a lumina. La postul de miliție, lumina încă mai ardea. MIHALE, O. 524. Unde, pentru far, să cat uleiul. Ca să ardă-n beznă luminos? BENIUC, V. 41. Arde-n candel-o lumină cît un sîmbure de mac. EMINESCU, O. I 84. Ardeau două mari policandre. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Tranz. În satele electrificate țăranii nu mai sînt nevoiți să ardă petrol. ◊ Fig. A luci, a străluci. Noaptea era caldă și pe cerul albastru-închis ardeau stropii de aur. SADOVEANU, O. I 292. Ard stele pretutindeni. CAMIL PETRESCU, T. II 224. Hurmuzul pămîntului ardea în salba ei de mărgăritare. EMINESCU, N. 70. ◊ (Poetic; despre ochi, privire) Ochii tineri de mirare-i ard. BENIUC, V. 59. În cerdac apăruse un bărbat de vreo treizeci de ani, cu fața suptă și ochii negri care ardeau straniu, cu mustața mică răsucită. REBREANU, R. I 93. Cînd te văd zîmbind copilărește, Se stinge atunci o viață de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi crește. EMINESCU, O. I 120. 4. Intranz. (Despre soare) A răspîndi căldură mare, a încălzi puternic, a dogori. Arde soarele, semn de ploaie. ◊ Tranz. A încălzi tare, a pîrli, a bronza. Avea un obraz fin, o pieliță nearsă de vînturi și de soare. SADOVEANU, O. V 384. Că am mîndră tinerea, Tinerea și gingășea, Și îi arde soarele Pieptul cu mărgelele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 20. III. (Accentul cade pe senzația usturătoare provocată de foc) 1. Refl. A suferi o durere vie la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a se frige. De ce mi-am făcut clește? Ca să nu mă ard, zicea ea. CREANGĂ, P. 5. Cine s-a ars cu ciorbă suflă și-n iaurt. ♦ Tranz. A produce o senzație arzătoare, usturătoare, ca de arsură. Un vînt aspru trecea prin întunecimea serii de dechemvrie, ardea obrazurile ca un brici. SADOVEANU, O. IV 152. Mă arde-n spate! zise fata. EMINESCU, L. P. 186. Fig. Idealul social călăuzește satira artistului, îndreptîndu-i rîsul, făcînd ca acest rîs... să ardă... unde trebuie să fie ars. GHEREA, ST. CR. I 363. Și ochii mari și grei mă dor, Privirea ta mă arde. EMINESCU, O. I 172. ♦ Fig. A spune (cuiva) ceva caustic, neplăcut. Dar știi că m-ai ars... zise părintele Duhu, luîndu-și tălpășița, dunăre de mînios. CREANGĂ, A. 141. ♦ Refl. (Familiar) A se păcăli, a se înșela. V. frige. 2. Intranz. A fi fierbinte, a dogori. Azi ard hainele pe mine. Mi-e greu capul ca de lut. COȘBUC, P. I 50. Subt păsurile mele simții arzînd pămîntul. ALECSANDRI, P. 145. Fig. Atunci Ileana și simțește Că-i arde plînsul în priviri. COȘBUC, P. I 124. ♦ (Despre ființe, p. ext. despre părți ale corpului lor) A avea febră; (despre ochi) a străluci de febră. Ochii îi ardeau, roșii de friguri. DUMITRIU, B. F. 26. Dar ochii-i ard în friguri și buza-i sîngerată. EMINESCU, O. I 96. Am luat-o de mînă – mîna ei ardea – și-am pus-o lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 50. Ochii-ți ard și-ți arde fața, Ca garoafa dimineața. ALECSANDRI, P. P. 46. ♦ A se înroși, a se îmbujora din cauza unei stări emotive. Îi ard obrajii de rușine. ▭ Și-mi trec o mînă... pe-obrazul meu arzînd. MACEDONSKI, O. II 20. 3. Tranz. Fig. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) A trage, a da o lovitură. Dascălul Chiosea... se primbla pe dinaintea băieților înarmat cu o vargă lungă, arzînd cînd pe unul, cînd pe altul, după cum i se părea. GHICA, S. 51. ◊ (Complementul instrumental devine complement direct) Puteam să nu-i ard vreo trei nuiele? BENIUC, V. 141. I-au ars o palmă bună. SBIERA, P. 260. Acuși vă ard cîteva jordii prin țolul cela de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. ♦ (Familiar, construit cu dativul etic) A face ceva cu repeziciune, cu pasiune. V. trage, trînti. Scriu destul de citeț. – Ia stai aici pe scaun, să-i ardem o probă. STANCU, D. 461. (Cu privire la un cîntec) Unul... sună și clopotul; altul trage buhaiul; altul mai dincolo zice de jale, ori îmi arde cîte-o horă din fluier. ȘEZ. III 180. 4. Intranz. Fig. (Determinat prin «de dor», «de iubire», «de nerăbdare» etc.) A fi cuprins de un sentiment puternic, foarte viu, profund. Ard de dorința să ne vedem. CARAGIALE, O. VII 148. Dragă mi-e lelița-n gioc Cînd se leagănă cu foc... Unde-aruncă-un ochișor, Arde sufletul de dor. ALECSANDRI, P. P. 337. (Eliptic) Ard să știu cum merg pregătirile. BARANGA, I. 167. Chirilă Păun ardea acuma să spuie [vestea]. REBREANU, R. I 192. ◊ Expr. A-i arde (cuiva) de ceva = a simți o dorință arzătoare după ceva, a fi preocupat de ceva, a avea chef de ceva. Uf, ce anost! Cine-i ăsta? într-un colț se-ntreabă două. «De, închipuie-ți săracul!... de povești ne arde nouă?» VLAHUȚĂ, O. A. 77. Lui nu-i arde de mîncare. ISPIRESCU, L. 262. (Rar, cu privire la persoane) Pleacă, mă!... Nu ne arde de tine. PAS, L. I 7. ◊ Tranz. La Sebiș ori în altă parte, Mereu același dor de ducă... Mă chinuie mereu, mă arde. BENIUC, V. 16. I-am povestit necazul ce mă ardea. SADOVEANU, N. F. 179. ◊ Expr. A arde la inimă (pe cineva) = a provoca (cuiva) o emoție puternică. Simțea că ceva îl arde la inimă. BUJOR, S. 23. ◊ Refl. (Rar, despre inimă, suflet etc.) Cînd gîndesc, mîndră, la tine, Nu mai am inimă-n mine... Puțintică ce-a rămas Mi s-a fript și mi s-a ars! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 114. Vai, vai, vai, inima mea... Mult se arde și se frige Și n-are gură să strige. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. – Prez. ind. și conj. și: arz (CARAGIALE, O. I 74, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105).

ASPRU²,-Ă, aspri, -e, adj. I. (în opoziție cu neted). Cu o suprafață zgrunțuroasă care produce (la pipăit) o senzație de zgîriere; neplăcut la pipăit. Stofă aspră. Piele aspră. ◊ Fig. Poezia noastră din veacul al XVI-lea... îmi place pentru că e naivă și fără pretenție, pentru că e moale și netedă, nu aspră și ciotoroasă. NEGRUZZI, S. I 265. ◊ Apă aspră (în opoziție cu apă moale) = apă care, fiind saturată cu săruri calcaroase, nu spală bine. ♦ (Despre firele de păr) Tare și țepos. Avea... fruntea umbrită de părul negru și aspru. MIHALE, O. 218. Cuprinde gîtul lui plîngînd Și-n aspra-i coamă îngropînd Obrajii palizi... suspină trist. COȘBUC, P. I 110. ♦ (Despre perii) Cu firele tari și țepoase. II. Fig. 1. (Despre fenomene atmosferice, intemperii) Puternic, năprasnic. Un vînt aspru se izbea în geamuri. SADOVEANU, O. VI 138. Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe-i cu jălire Neagra luncă de pe vale. ALECSANDRI, P. A. 113. Turnul geme-n temelie Ca de aspră vijelie. ALECSANDRI, P. II 35. 2. (Despre împrejurări grele, robie, biruri etc.) Care provoacă suferințe, greu de îndurat. Arabul căzuse în aspră robie. MACEDONSKI, O. I 15. Toți se așteptau la o contribuție mult mai aspră. BĂLCESCU, O. II 275. ♦ Înverșunat. Un cîmp de aspră luptă. ALECSANDRI, P. A. 109. 3. (Despre oameni și despre manifestări ale lor) Care nu cunoaște indulgența; neînduplecat, riguros, exigent, sever. Tată-său era un om aspru. ISPIRESCU, L. 120. Iubesc o fată... fata Genarului, om mîndru și sălbatec... O, cît e de aspru el, cît e de frumoasă fata lui! EMINESCU, N. 13. Creațiunea sa... nu mai are nimic din aspra candoare și din energia virginală a anticei Artemide. ODOBESCU, S. III 57. ◊ Fig. Pe rege-l prind fiori, Un stol de gînduri aspre trecu peste-a lui frunte. EMINESCU, O. 1 93. 4. (Despre voce sau vorbe) Sever, dur, necruțător. Țipă cu voce aspră. SAHIA, N. 53. Se aude glasul aspru al gardianului căpităniei. DUNĂREANU, CH. 94. ◊ (Adverbial) Cu asprime, cu severitate. Crivățul suflă aspru din partea munților ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. Ochii-n sînge-și încrunta Ș-apoi aspru cuvînta: Alelei! fecior de lele! ALECSANDRI, P. P. 138. 5. (Despre vin) Acru, înțepător.

ASUPRIRE, asupriri, s. f. Acțiunea de a asupri și rezultatul ei; oprimare, împilare, prigonire. V. exploatare. Pămîntul colectivei să respire, Să-nceapă a-și da măsura forței sale, Ca omul smuls pe veci din asuprire. BANUȘ, în POEZ. N. 45. Țara geme subt asuprirea Tomșei. NEGRUZZI, S. I 138. Asuprire de clasă = dominație a claselor exploatatoare asupra celor exploatate; ansamblul măsurilor represive folosite în vederea exploatării. Asuprire națională = oprimare politică, economică și culturală a națiunilor și minorităților naționale de către clasele exploatatoare ale națiunii dominante, cu scopul de a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare împotriva exploatatorilor, de a menține dominația claselor exploatatoare. Statul democrat-popular a lichidat cu mînă fermă regimul de sălbatică asuprire națională aplicat minorităților sub capitalism, a acordat drepturi egale minorităților naționale și a creat cele mai favorabile condiții pentru dezvoltarea multilateralăa naționalităților din Romînia. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 694.

AȘEZA, așez, vb. I. I. 1. Refl. (Mai ales despre ființe, în special despre oameni, în opoziție cu a sta în picioare; uneori determinat prin «jos») A se pune (pe un scaun, pe o bancă etc.) pentru a ședea. Au mîngîiat ochii sprîncenați ai cățelandrului și s-au așezat pe laiță. SADOVEANU, N. F. 39. S-așază fata aproape de fîntînă Pe-o lespede de marmor. COȘBUC, P. I 52. Tăcere, băieți, st!... așezați-vă la locurile voastre. CONTEMPORANUL, IV 1. Așezat la gura sobei noaptea, pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. A se așeza la masă = a lua loc la masă (pentru a mînca). Așezați-vă la masă, că nu vă mușcă și nici nu cer parale! REBREANU, R. I 193. El se așază la masă, hotărît mai mult să fac-o poezie decît să-și descarce o anumită emoție. VLAHUȚĂ, O. AL. I 107. Și s-așază toți la masă, cum li-s anii, cum li-i rangul. EMINESCU, O. I 85. ◊ Tranz. A așezat copilul pe scaun. ♦ A se pune pe pămînt. Ei se așezară jos, la rădăcina zidului. ISPIRESCU, L. 243. Și mergeau, nu prea mergeau, Că deodată se opreau Și pe iarbă s-așezau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 312. ◊ Expr. A se așeza în pat = a se culca. Maică-sa... s-au așezat în pat și începu a geme și a se văiera. SBIERA, P. 28. ♦ A poposi. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. Pe cînd oastea se așază, iată soarele apune. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre păsări sau insecte zburătoare) A se lăsa din zbor pe ceva (spre a se odihni). Un roi de albine se învîrteau în zbor deasupra capului său și umblau bezmetice de colo pînă colo, neavînd loc unde să se așeze. CREANGĂ, P. 238. ◊ (Poetic) Un luceafăr se așază pe fruntea ei. ISPIRESCU, L. 38. ♦ (Despre brumă și alte precipitații atmosferice) A se depune într-un strat mai mult sau mai puțin dens, acoperind obiectele pe care se lasă. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ♦ (Despre substanțe care sînt în suspensie în lichide; adesea determinat prin «la fund») A se lăsa în jos, a se depune. Cînd se limpezește vinul, drojdia se așază la fund. ◊ (Despre lichide în fermentație) A se limpezi. Vinul nou se toarnă în butoaie numai după ce s-a așezat. 2. Refl. Fig. (Rar) A se potoli, a se liniști, a se astîmpăra. Vremea s-a așezat. ▭ Acum vuietul contenește, – biruitoare, apa se așază între maluri potolită, netedă ca o oglindă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. 3. Refl. Fig. (Despre fenomene sau acțiuni de lungă durată) A se produce, a porni cu tot dinadinsul, cu stăruință. Nu se așază ploaie adevărată pînă la înserat. SADOVEANU, N. F. 124. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» și indicînd acțiunea în discuție) Într-o noapte... mă așezasem pe somn, cînd numai ce aud ciocănind la ușă. GHICA, S. 3. Fă-mi vreo cincizeci cositori... [căci] trifoiul s-a lățit ș-am nițel fin de cosit. El degrab’că-i aducea... Și pe coasă s-așeza. ȘEZ. 11 76. ◊ Expr. A se așeza la lucru = a începe lucrul, a se apuca de treabă, a se pune pe lucru. 4. Refl. A se stabili (cu locuința) într-o localitate, a se instala într-un loc, a se statornici. Am venit să m-așez aici, la București. CARAGIALE, O. III 31. Boierașul... s-au așezat cu totul în curțile ei. SBIERA, P. 51. M-am așezat în gazdă la Pavăl Ciubotarul. CREANGĂ, A. 81. [Orașele în care] a descălecat și s-a așezat fiecare după plac și voie au un nu știu ce care place ochiului. NEGRUZZI, S. I 321. ◊ Fig. Alte rosturi se așază, alte legi stăpînesc. DEȘLIU, G. 54. Pacea se așază în țară. ARHIVA R. I 117. ◊ Tranz. După ce ne-a așezat bunicul în gazdă... la una Irinuca, apoi ne-a dus pe la profesori. CREANGĂ, A. 25. 5. Tranz. A procura cuiva o situație bună, a-l face om cu rostul lui, a căpătui. Ioana a crescut copiii și i-a așezat pe toți bine. REBREANU, R. I 150. A izbutit să-l permute aici... ca să-l poată însura și așeza. CARAGIALE, O. I 309. ◊ A instala (pe cineva) într-o funcție, într-un post; (învechit, cu determinarea «în scaun», «în domnie») A întrona. ◊ (Transilv.) A distruge, a duce la pieire, a da gata. Spusu-ți-am, Vilene, spus, Mîndrele capul ți-au pus; Spusu-ți-am, Vilene, ție, Mîndrele te-or pune bine; Spusu-ți-am, Vilene-așa: Mîndrele te-or așeza. BIBICESCU, P. P. 357. II. Tranz. (Cu privire la lucruri sau la evenimente) 1. (Însoțit uneori de un complement de mod) A potrivi cum trebuie. Mama Anghelina așezase lampa în fereastra bucătăriei. SADOVEANU, N. F. 21. Nouă piei de bivol, să le cătrănești și să le așezi bine pe mine. ISPIRESCU, L. 27. Taie un sulhari de fag... îl așază cum trebuie, pune roata la loc, înhamă iepele, iese încet-încet la drum. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «la loc») Așază pielea la loc, pune el ce pune la rană și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ Fig. Unde e cuconu Ioniță, cel care așeza vorba în sfat...? HOGAȘ, DR. II 110. ♦ (Mai ales în basme) A face, a dura. Împăratul îi ieși... înainte... așeză îndată un pod de aramă, se făcu un lup și se ascunse sub pod. ISPIRESCU, L. 13. 2. (Rar, cu privire la un fapt istoric) A pune, a arăta, a înfățișa (într-o anumită lumină). Datoria noastră au fost să așezăm bătălia de la Războieni în tot adevărul. ARHIVA R. I 120. 3. (Învechit și popular; urmat de o propoziție completivă directă) A dispune, a decreta, a hotărî (ca autoritate). A dat mănăstirii patru mori în Dridih (Dridu pe Ialomița) așezînd care sate au să le păzească și să le dreagă. ODOBESCU, S. I 398. ♦ (în orînduirea capitalistă și precapitalistă, cu privire la dări, impozite etc.) A institui, a statornici, a fixa. Pentru plata lefilor ostașilor... se așezase dajdie, subt numire de fumărit, ca toată casa de țăran să plătească... 80 aspri. BĂLCESCU, O. I 121. Dăjdiile erau așezate pe toți deopotrivă. BĂLCESCU, O. II 15. ♦ (Complementul indică un eveniment viilor) A stabili, a fixa. Au așezat nunta pe cutare zi. SBIERA, P. 98. III. (Predomină ideea organizării, orînduirii) 1. Tranz. A pune într-o anumită ordine, a rîndui, a aranja. Trecu în grădinița din față. Acolo, prin straturile bogate, erau așezate oale cu flori. SADOVEANU, O. IV 222. Una-i anina flori în pălărie, alta-i așeza priminelile și merindele în desage. VLAHUȚĂ, O. AL. I 8. Lupul... așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești, de ți se părea că rîd. CREANGĂ, P. 25. Maica așază gătejele; moș Nichifor scapără și îndată ațîță amîndoi focul. CREANGĂ, P. 130. Ce faci tu acolo de azi-dimineață, ca un lăstun? – Așez fînu în podu șurii. ALECSANDRI, T. 895 ◊ Absol. Se mișca... prin cameră, dereticînd și așezînd. Deretica smuncind și așeza trîntind. SADOVEANU, N. F. 5. ◊ Refl. Se întoarseră cu toții, merseră pînă sub dîmb; acolo se așezară tăcuți, plecați în șa, cu paloșele în mînă. SADOVEANU, O. I 154. ◊ Fig. Tot mai larg peste țară înfloresc bucuriile, Tot mai trainic s-așază în istorie filele. DEȘLIU, G. 45. ♦ A aranja într-un scop anumit, a pregăti. Punea la cale tot pentru drum... poruncea și așeza lucrurile de călătorie. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Fig. A aduna, a strînge la un loc. Badiu meu tînăr diac Șade la masă scriind Și din inimă oftînd...: Mai așază-mi gîndurile, Să-mi isprăvesc rîndurile! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. 2. Intranz. (Popular) A pune la cale, a proiecta, a plănui (o căsătorie sau o logodnă). Noi ce umblăm, ce căutăm, Seama-n grabă nu ne dăm. Că tînărul nostru-mpărat Pe aici a mai umblat Și cu cei bătrîni au așezat. SEVASTOS, N. 114.

ATENEU, atenee, s. n. Numele unei clădiri publice în care au loc manifestații culturale-artistice. Ateneul Republicii Populare Romîne. ▭ E la ateneu; prima lui conferință, sala geme de lume. VLAHUȚĂ, O. A. III 65. ◊ (Ieșit din uz) Ateneu popular = cămin cultural.

BATOZĂ, batoze, s. f. Mașină de treierat pusă în mișcare de un tractor, de o Iocomobilă, de un motor electric etc. Batoza duduie la arie și geme lung... cîrd are de mestecat snopi plini, nedesfăcuți cum trebuie. CAMILAR, N. I 312. E cu luare-aminte la toate; oriunde ar fi, la arat, la semănat, la batoză, el e în frunte. SADOVEANU, M. C. 25. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina, care le smulge snopii din mîini cu lăcomia furioasă a unei bestii hămesite. VLAHUȚĂ, O. A. 368.

BĂUNI, băun, vb. IV. Intranz. (Regional, despre lupi și cîini) A urla, (despre vite) a mugi; (despre copii) a țipa tare, a urla, p. ext. a se văieta, a geme. Vară-mea... se strecoară în partea cealaltă a odăii, unnde băune mătușa. STANCU, D. 49. – Pronunțat: bă-u-.

FALIE, falii, s. f. (Geol.) Ruptură care desparte două blocuri ale scoarței pămîntului deplasate unul față de celălalt. Apele lacului s-au adunat într-o falie. ▭ Țipă uriașele falii, Geme pămîntul lovit. BANUȘ, B. 7. – Pronunțat: -li-e.

FAR, faruri, s. n. Turn așezat pe țărmul mării, pe o insulă sau pe un plutitor și prevăzut cu un proiector puternic care indică navelor și aeronavelor drumul în timpul nopții. Oceanul geme, urlă groaznic, Insula se zguduie-n temei: Pot să stau neturburatul paznic Lîng-un far ce nu mai dă scîntei? BENIUC, V. 40. Boroș... de pe platforma farului, vedea ca în palmă tot ce se întîmpla pe mare și pe uscat. BART, E. 54. Raza unui far s-a aprins deodată aruncînd o dungă peste mare. ANGHEL-IOSIF, C. L. 89. ◊ Fig. Luna își aprinde farul tainic de lumină. ALECSANDRI, P. A. 115. ♦ Lampă așezată în partea din față a automobilelor, locomotivelor etc. pentru luminarea drumului. Andrei Hurdea oprise motorul și stinsese farurile. MIHALE, O. 98.

FUGI, fug, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa cu pași repezi, a se mișca iute într-o direcție, a merge în fugă; a alerga, a goni. Fug caii, duși de spaimă, și vîntului s-aștern, Ca umbre străvezie ieșite din infern. EMINESCU, O. I 98. Ipate... își fură copilul din covățică... și fuge cu dînsul acasă. CREANGĂ, P. 173. Mihnea-ncalecă, calul său tropotă, Fuge ca vîntul; Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Fig. Zările se pierdeau într-o ceață ușoară spre care tremurau și fugeau parcă unde mărunte de lumină. SADOVEANU, O. V 505. Norii fugeau goniți de vînturile din înălțimi. GÎRLEANU, L. 41. ◊ (La imperativ sg., face narațiunea mai vie) Cît p-aci să puie zînele mîna pe ei. Și fugi, zînele după dînșii. ISPIRESCU, L. 164. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) pămîntul de sub picioare, se zice cînd cineva își pierde echilibrul și e gata să cadă sau, fig., cînd cineva se simte pierdut, cînd își pierde cumpătul. Simt că-mi fuge pămîntul de sub picioare și... dau să cad pe spate. CARAGIALE, O. II 312. A fugi mîncînd pămîntul = a fugi foarte repede. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «după») A urmări în fugă, a alerga pe urmele cuiva pentru a-l ajunge, pentru a-l prinde. ◊ Expr. A-i fugi (cuiva) ochii după cineva = a nu-și mai putea lua ochii de la cineva, a privi insistent, cu admirație, cu dor, cu dorința de a poseda etc. A-i fugi (cuiva) ochii pe ceva = a nu-și putea fixa privirea pe ceva, a-i luneca cuiva privirea pe ceva (din cauza strălucirii sau a unei îmbinări de culori). Femeia ceea are acum o tipsie de aur și o cloșcă de aur, cu puii tot de aur, așa de frumoși, de-ți fug ochii pe dînșii. CREANGĂ, P. 99. 3.. Fig. (Despre vreme în general sau despre unități de timp) A trece repede, a se scurge. Vremea fuge pe nesimțite. ▭ Sînt veacuri de cînd unii după alții anii fug. DAVILA, V. V. 189. 4. Fig. (Despre peisaje din natură) A se perinda (ca urmare a unei iluzii optice) prin fața ochilor cuiva care trece în viteză mare (călare sau într-un vehicul). Pădurea fugea în două părți, desfăcută ca două aripi. SADOVEANU, O. IV 385. Trecem ca o săgeată prin lumea de arini, fuge tăpșanul cu satu-n spinare, fug oștile de arbori și stîncile speriate. VLAHUȚĂ, O. AL. I 165. Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale în juru-i fug ca visuri. EMINESCU, O. I 92. 5. A părăsi în grabă (și pe ascuns) un loc pentru a scăpa de o primejdie, de o constrîngere, de o situație neplăcută; (despre un deținut) a evada; (despre un oștean) a dezerta. Capii mișcării... fugiră. SADOVEANU, O. I 420. Iată-i, înconjoară Garda ce-i urmase de cînd au fugit. BOLINTINEANU, O. 103. Alexandru Lăpușneanul... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd primejdia care trebuie evitată) Fugi tu de mine, fugi, căci eu Nu pot fugi de tine! COȘBUC, P. II 220. Părăsit-au a lor cuiburi ș-au fugit de zile rele. ALECSANDRI, P. A. 111. ♦ (Despre îndrăgostiți) A-și părăsi familia, plecînd să trăiască împreună cu cineva. Are o fată care a fugit cu un chelner. C. PETRESCU, C. V. 259. Hai să fugim împreună, fiindcă părinții noștri se scumpesc pentru două sălașe de țigani. ALECSANDRI, T. I 55. ◊ Expr. A fugi în lume = a pleca departe (fără să se știe unde). Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele Și nu ne-or ști de nume. EMINESCU, O. I 176. De urît mă duc de-acasă Și urîtul nu mă lasă; De urît să fug în lume, Urîtul fuge cu mine. CREANGĂ, P. 141. ♦ A se depărta, a se retrage dintr-un loc. Fugi, dragă, din ferești, Nu stă o fată mare în ochii bărbătești. ALECSANDRI, T. II 102. ◊ Expr. (Familiar) Fugi de aici! = a) pleacă! dă-mi pace!; b) nu mai spune! ce tot spui! (Eliptic) Fugi, Ninico, cine ți-a băgat în cap prostii de astea? VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. Fugi de-acolo! = nici gînd să fie așa! da de unde! ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se sustrage, a se eschiva, a evita. Fugea de frigul și umezeala dinăuntru, iar căsuța babei i se părea un palat. DUNĂREANU, N. 24. Dar tu, copilă, fii cuminte Și fugi de dragoste în mai! IOSIF, PATR. 65. Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Să fugă toți de tine, toți, chiar ș-ai tăi copii. ALECSANDRI, T. II 171. ◊ Expr. A fugi printre (sau dintre) degete = a-i aluneca cuiva din mînă; fig. a se strecura cu dibăcie dintr-o împresurare, a nu se lăsa prins. Îi în stare să le fugă dintre degite, ca o șopîrlă. ALECSANDRI, T. II 20. – Forme gramaticale: (gerunziu) fugind și (rar) fugînd (ALEXANDRESCU, P. 149).

GEAMĂT, gemete, s. n. Sunet nearticulat scos de cel care geme de durere (fizică sau morală). S-aud mai tare gemetele surde Din pieptul mulțimilor. BENIUC, V. 31. O săptămînă încheiată își chinui bărbatul cu gemetele ei. ISPIRESCU, L. 66. Un geamăt de durere în vale îl oprește. BOLINTINEANU, O. 53. ◊ Fig. Podul rulant s-a prăbușit cu geamăt surd. SAHIA, N. 34. ♦ (Poetic) Freamăt (de vînt). (Atestat în forma gemăt) Gemătul vijeliei pustiitoare își amesteca simfonia sa de nimicire cu urletul rostogolirii clocotitoare a șivoaielor pămîntului. HOGAȘ, M. N. 176. Ascult la a valului cînt, La gemătul dulce din vînt. EMINESCU, O. IV 3. – Variante: gemăt (SADOVEANU, M. 20), gemet (EMINESCU, O. I 28) s. n.

GEMĂ, geme, s. f. Nume generic pentru orice piatră prețioasă în stare de cristal pur. Diamantul este o gemă. ♦ Obiect de artă sau podoabă din piatră (de obicei de rocă tare) pe care sînt gravate, în adîncime, figuri sau motive decorative. ◊ (Adjectival, numai în expr.) Sare gemă = sare de bucătărie cristalizată, extrasă din saline.

GEMĂTOR, -OARE, gemători, -oare, adj. (Rar) Care geme. Sărmani cu inimi gemătoare, Uitați, dormiți sub liliac. MACEDONSKI, O. I 78. ◊ Fig. Acea undă gemătoare, acel arbure jălind, Parcă sînt doi juni prieteni. NEGRUZZI, S. II 14.

GEME, gem, vb. III. Intranz. 1. (Despre oameni și, mai rar, despre alte ființe) A scoate sunete nearticulate, provocate de durere; a scoate gemete. V. ofta, suspina. Și-a tras ciuful de păr mai pe frunte, a gemut, a pornit. CAMILAR, TEM. 121. Viindu-și nițel în simțiri și neputîndu-se scula, a început a geme de durere. ISPIRESCU, L. 329. Gemea Dolca, se culca, Laba ruptă-și arăta. ALECSANDRI, P. P. 55. ◊ Fig. În sufletul lui gemea durerea. DUNĂREANU, CH. 34. ◊ (Metaforic) Afară începuse să fluiere și să geamă un vînt viclean. DUMITRIU, B. F. 149. Ușile gem în țîțîni. COȘBUC, P. I 235. Va geme de patemi Al mării aspru cînt. EMINESCU, O. I 218. Fuge ca vîntul, Sună pădurile, fîșîie frunzele, Geme pămîntul. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Tranz. (Cu complement intern) Dadaca își gemu răcnetele și căzu în genunchi. SADOVEANU, Z. C. 333. 2. Fig. (Despre popoare sau despre o clasă socială exploatată) A suferi din greu, a fi apăsat, împilat. Întreaga omenire gemea sub jugul despotic. DELAVRANCEA, H. T. 213. Răul ajunge la culme, țara geme de bîntuirile simbriașilor lui Despot. ALECSANDRI, T. II 52. Țara geme subt asuprirea Tomșei. NEGRUZZI, S. I 138. 3. Fig. (Despre lucruri; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «sub» sau «de») A fi plin, încărcat peste măsură. Vapoarele urlă disperate, gemînd sub greutatea încărcăturilor. SAHIA, N. 39. Pe stînga, largul văii gemea sub belșugul greu al sămănăturilor. HOGAȘ, DR. 241. Geme codru de voinici, La tot fagu cîte cinci. HODOȘ, P. P. 201.

GEMUT s. n. Faptul de a geme; geamăt. S-a oprit, Căci auzise la izvor Gemut ca de creștini cînd mor. COȘBUC, P. I 286.

CENTENAR², -Ă, centenari, adj. (Despre lucruri) Care există de o sută sau de mai multe sute de ani (v. secular); (despre persoane) care are vîrstă de o sută de ani (sau a trecut peste această vîrstă). Trebuie... să-ți pleci capul, spre a te furișa pe sub bolta de crăngi pîn’ la pămînt a unui nuc centenar, ce geme sub greutatea roadelor sale. HOGAȘ, H. 50.

CHEAG, cheaguri, s. n. 1. Ferment extras din sucul gastric al rumegătoarelor tinere, care are proprietatea de a închega caseina din lapte. V. maia. Un bulgăraș de cheag cît un fir de cînepă. ȘEZ. III 13. Contra pîntecăriei se dă vitelor de băut cheag de miel. ȘEZ. IV 123. ♦ Una dintre cele patru despărțituri ale stomacului rumegătoarelor, din care se extrage fermentul. 2. Masă gelatinoasă roșie în care se transformă sîngele prin închegare. 3. Fig. Fond inițial al unei averi mai mari. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se îmbogățească, a se îmbogăți. În două săptămîni, geme podul de grîu... prindem cheag. CAMILAR, N. II 393. A avea cheag = a avea băni puși la o parte, a fi bogat. Grîne cu spice închircite, Cu boabele mici, zbîrcite, Cu paiul uscat... Să n-aibă săracul cheag. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 5/5.

DESPOTISM s. n. 1. Conducere arbitrară, neîngrădită de legi sau care nu ține seamă de legi; absolutism, tiranie. Lupta neobosită a lui Bălcescu pentru eliberarea țărănimii iobage, lupta împotriva exploatării feudale, lupta împotriva tuturor formelor de despotism, pentru un regim politic democratic izvorăsc la Bălcescu din dorința ca masele să aibă asigurată o viață liberă și fericită. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 108. Cauza principală a dezvoltării mișcării de eliberare națională în țările din sud-estul Europei a fost creșterea forțelor de producție, în ciuda frînei pe care o reprezenta despotismul turcesc. IST. R.P.R. 290. [Grigore Alexandrescu] a luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate contra despotismului, pentru dreptate în contra abuzului și năpăstuirii. GHICA, S. A. 135. [Poporul] geme subt împilarea despotismului și a aristocrației! NEGRUZZI, S. I 274. ♦ Fig. Comportare sau atitudine arbitrară, de asuprire; samavolnicie. 2. (În special în Orient) Formă de guvernămînt a unei țări (sau provincii) condusă de un despot, de un stăpînitor absolut; autocrație.

CÎT² conj. 1. (Introduce propoziții temporale) a) În tot timpul în care..., pînă cînd... Eu îs bun cît îs bun, dar și cînd m-a scoate cineva din răbdare... CREANGĂ, P. 253. Cît n-om avea drumuri de fier, tot de-aceste o să pățim. ALECSANDRI, T. I 350. Să n-ai grijă pentru tine Cît îi fi tu lîngă mine, Să n-ai frică pentru mine Cît oi fi eu lîngă tine. ALECSANDRI, P. P. 24. b) (învechit și popular) Îndată ce... Tu să stai la spatele meu, și cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei. ODOBESCU, S. III 46. Codrii și drumurile împănate de cete de hoți, care jefuiau și căzneau, cît ieșea omul din streaja Bucureștilor afară. GHICA, S. 492. Și cît lucrul a sfîrșit, Iată, mări, s-a stîrnit Un vînt mare pre pămînt. ALECSANDRI, P. P. 387. ◊ Loc. conj. Numai cît... = doar... Numai cît a gîndit Făt-Frumos, și îndată au și fost de față părinții împărătesei lui. CREANGĂ, P. 102. (Transilv.) Cît ce... = imediat ce..., îndată ce... Cît ce-a rămas singur bouar, a trimis la stăpîni acasă toți boii care nu erau pe placul lui. AGÎRBICEANU, S. P. 15. Lina pe furiș, ca dorul Pășea-n degete pridvorul Și la mine-n prag venea Mamă-sa cît ce-adormea. COȘBUC, P. I 50. Cît ce-l văzură adormit, îi luară cornul. RETEGANUL, P. II 75. ◊ Expr. Cît ai bate din (sau în) palme sau cît te-ai șterge la ochi, cît ai scăpăra dintr-un amnar = foarte repede, într-o clipă. Cît ai scăpăra dintr-un amnar se ascunse printre niște rădăcini dese. MARIAN, O. I 311. Cît te-ai șterge la ochi, lupul fu aci. ISPIRESCU, L. 77. Lucruri de gospodărie, făcute de mîna lui Chirică, cît ai bate din palme. CREANGĂ, P. 153. Prăpădi și el cît ai bate în palme tot ce cîștigase. NEGRUZZI, S. I 81. 2. (Introduce propoziții modale) În cea mai mare măsură, în cel mai înalt grad. Cînd jelea el așa, iaca și capra, venea cît putea. CREANGĂ, P. 25. ◊ Loc. conj. (Uneori în corelație cu «cu atît») Cu cît (și)... = pe măsură ce... Cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Drumul se lungește cu cît și setea-i crește. ALECSANDRI, P. III 307. Omul cu cît oftează, Cu atît se ușurează. TEODORESCU, P. P. 276. Pe cît... = după cum..., precum... La 1821 sau 20, pe cît îmi aduc aminte, intrase Ipsilant în țară. ALECSANDRI, T. I 349. După cît = după cum, cum. ◊ Expr. Cît ce pot (sau poți) sau cît pot = cu toată puterea. Fuge cît ce poale cu sarcina în spate. CREANGĂ, P. 215. Tu să strigi cît ce-i putea. ALECSANDRI, P. P. 170. Cît se poate (de...) sau (eliptic) cît de... sau cît mai... = foarte. Dacă știai să potrivești din gît pe moș Nichifor, apoi era cît se poate de șăgalnic. CREANGĂ, P. 108. La drum e bine să pornești cît de dimineață. CREANGĂ, P. 115. Armele vi le gătiți, Că pe noi ne-a-ncongiurat Pașa cel neîmpăcat, Cu-ieniceri, cu tunuri mari Ce sparg ziduri cît de tari! ALECSANDRI, P. P. 210. Un tînăr boierinaș cu numele Toderică, frumos și bun la inimă, dar desfrînat cît se poate. NEGRUZZI, S. I 81. A striga cît îl ia (sau ține) gura = a striga cît poate de tare. Striga cît îl lua gura că moare de frig. CREANGĂ, P. 239. 3. (Învechit și popular; introduce propoziții consecutive) Încît, de, că. Începu a geme și a se văiera, cît îți era mai mare mila de dînsa. SBIERA, P. 28. Urieșii, stînd pe coate, au trîntit un hohot mare, Cît s-au răsunat pămîntul. ALECSANDRI, P. A. 150. Au venit pînă la mine Miros dulce de la tine Cît am pus în gîndul meu Pe-o aripă să te ieu. ALECSANDRI, P. P. 31. ◊ (În corelație cu «atît» sau «așa») Și așa bine ce-i păru zmeului, cît nu se poate spune. ISPIRESCU, L. 337. Părea și soarele atît de cumplit, cît cugetai că te aprinde. SBIERA, P. 227. Gloria le puse l-atîta înălțime, Cît n-aveai tu deasupra-ți și-alăturea pe nime! ALECSANDRI, P. III 253. ◊ Expr. Cît pe ce... sau cît pe-aci... = aproape că, gata-gata să... Îl strînse în brațe și cît p-aci era să-l înghiță. ISPIRESCU, L. 90. Calul... începe a sări în două picioare forăind și cît pe ce să izbească pe stăpînu-său. CREANGĂ, P. 185. 4. (Introduce propoziții concesive; uneori în corelație cu «tot») Deși, cu toate că, oricît. Cît era de pustnic Dănilă, tot mai mult se bizuia în drughineață decît în sfînta cruce. CREANGĂ, P. 55. Cît am fost eu de urît, Multe dragoste-am avut. TEODORESCU, P. P. 326. 5. (Introduce propoziții completive directe) Dă-mi bani pe cal! Că sînt sărac! Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac, Dă-mi numai cît socoți! COȘBUC, P. I 109. Nu pot să-ți spun o dată, cît-ah! cît îmi ești de dragă. EMINESCU, O. I 82. Am fost să cumpăr un car de lemne, dar mi-o cerut cît dracu pe tată-său. ALECSANDRI, T. I 317. 6. (Introduce propoziții atributive; uneori în corelație cu «atîta») în măsura în care... Oprindu-și pentru dînsul merinde numai cît a putut duce calul. ISPIRESCU, L. 4. 7. (Introduce propoziții adversative) Ci mai ales. Greu mi-e, dragă, fără tine Și te chem de-atîtea ori, Nu din zori și pînă-n sară, Cît din sară pînă-n zori. TOPÎRCEANU, B. 57. Nemții te batjocoresc și ciocoii te hulesc. Nu mi-e ciudă de străini, Cît de pămînteni haini. ALECSANDRI, P. P. 246. 8. (Introduce propoziții copulative eliptice) Cît... cît... = cînd... cînd..., și... și... Se culcă Ileana, cît de frică, cît de supărare, cît de rușine și cît de bucurie. RETEGANUL, P. I 53. M-oi duce și eu cît călare, cît pe jos, cum oi putea. CREANGĂ, P. 197.

CLIPI, clipesc, vb. IV. Intranz. (Adesea determinat prin «din ochi» sau, rar, «cu ochii») A face o mișcare reflexă (și ritmică) de aplecare și ridicare a pleoapelor, cu scopul de a apăra ochii împotriva vătămărilor exterioare și de a împrăștia umezeala necesară pe cornee. Iordache clipi iute, ca și cum i-ar fi intrat ceva în ochi. DUMITRIU, N. 93. Dorul... Ca fulgerul și ca gîndul, Pînă ce clipești o dată, încunjură lumea toată; Pîn’ clipești de două ori, A zburat mai sus de nori! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 90. ◊ (Cu inversarea construcției) Arde focul în cămin... eu în fața lui privesc, Pîn’ ce mintea îmi adoarme, pîn’ ce genele-mi clipesc. EMINESCU, O. I 42. ◊ (Poetic) Pe fața răsăritului se îngrămădiseră niște nori grei, întunericul se făcu adînc, numai luceafărul clipea înfiorat în depărtările lui amețitoare. CAMILAR, TEM. 145. Ape argintii începură a clipi în depărtări, diamante de rouă scăpărau curcubeie ici-colo în cupe de flori. SADOVEANU, O. VI 335. Luceafărul bolnav din lumea de-ngheț Clipește din gene molatic. GOGA, P. 52. Stelele clipesc într-una Călătoare-n infinit. TOPÎRCEANU, P. O. 123. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacăra lor geme; Clipește abia din cînd în cînd Cu stingerea-n bătaie. Lumini cu umbre-amestecînd Prin colțuri de odaie. COȘBUC, P. I 191. ◊ Expr. Cît ai clipi sau cît clipești (din ochi sau cu ochii) = momentan, numaidecît, cît ai bate din palme. Pune-mi frîul în gură și apoi sui-te pe mine și-ncotro-i cugeta, într-acolo te-oi duce, cît clipești! SBIERA, P. 62. Argatul... scutură frîul și încălecă pe cal carele venise numai cît ai clipi, ISPIRESCU, L. 166. Șarpele cÎt ai clipi se prinse de vîrful prăjinei. ȘEZ. V 50. ◊ Tranz. (Rar) Privește cu ochii jumătate închiși, clipindu-i cam prea des. CARAGIALE, O. III 211. Cînd însă vreunul se deșteaptă și clipește ochii, cÎmpia i se înfățișează luminată de scînteiele strălucitoare ale licuricilor. ODOBESCU, S. III 20.

CLOCOTI, clocotesc, vb. IV. Intranz. 1. A fierbe în clocot, a fi în stare de ebuliție. Lîngă plitele încinse, copii desculți se uită cum clocotește în ceaune mămăliga puțină. CAMILAR, TEM. 43. Cuptorul se încinge și mai mult, încît pare o forță cosmică dezlănțuită. Înăuntrul lui, apa, pămîntul și focul, năprasnic clocotesc. BOGZA, C. O. 224. ◊ (Despre vasul în care fierbe un lichid) Samovarul clocotea. Ceaiul vărsat prin pahare luă o vopsea purpurie. NEGRUZZI, S.I 74. 2. (Despre ape) A se mișca agitat, a se agita puternic și zgomotos. Dădură de o apă îngustă și limpede, frămîntînd argint pe prund și clocotind cu murmur dulce. SADOVEANU, O. I. 522. Cînd chiuie o dată... mările clocotesc și peștii din ele se sparie. CREANGĂ, P. 54. Apa saltă, clocotește, Nici că se mai limpezește. ALECSANDRI, P. II 36. 3. Fig. (Despre sentimente, pasiuni, gînduri) A ajunge la un grad mare de intensitate, a fi gata să se dezlănțuie; a fierbe. Cu curtenii după el, [vodă] porni strigînd și clocotind de mînie. SADOVEANU, O. VII 19. În capul lui aprins clocotea un potop de gînduri. VLAHUȚĂ, O. A. 106. 4. Fig. A răsuna cu putere, a vui. Și clocotește codrul!... Iată-l, – se zbuciumă, se-ndoaie, geme Bătut de neagra vijelie. IOSIF, P. 87. Clocotea de chiu cuprinsul Veselei păduri. COȘBUC, P. II 37. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. – Pers. 3 și: (neobișnuit) clocotă (TOMA, C. V. 353), (rar) clocote (G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 300). – Variantă: colcoti (ODOBESCU, S. III 81) vb. IV.

COBORÎTOR, -OARE, coborîtori, -oare, adj. 1. Care coboară, care descrește. Gemă coborîtoare. Fraze cu accent suitor sau coborîtor. ♦ Înclinat. 2. (Mai ales substantivat) (Persoană) care se trage din...; descendent, urmaș. Sînt coborîtor autentic din păstoriși ostenitori plugari. SADOVEANU, C. 120. C. Cantacuzino, sau Măgureanu, sau Șeitanul (fiul diavolului) se pretinde coborîtor din familia princiară care a domnit în Valahia. BOLINTINEANU, O. 251. – Variantă: scoborîtor, -oare (COȘBUC, P. I 257) adj.

ICNI, icnesc, vb. IV. Intranz. 1. A geme scurt, a gîfîi adînc și scurt scoțînd un fel de geamăt (din cauza unui efort sau a unei dureri). Ia sacul de șase duble... și-l duce la spinare fără să icnească. STANCU, D. 86. Bărbații icneau greu, repezind ascuțișul uneltei în trunchiul gros al copacului. PAS, L. II 156. Icnea din adîncul ființei și se încorda c-o putere învierșunată. SADOVEANU, N. P. 326. Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă, și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plîngi de milă. CREANGĂ, P. 312. ◊ Fig. Motorul icni înfrînt, suflă și apoi izbucni într-un tunet repetat și spart, de se cutremură toată liniștea dimineții. MIHALE, O. 231. Auziți serenada veacului nou, Vuind în cazane, icnind în cazmale. DEȘLIU, G. 18. 2. A produce mișcările și sunetele caracteristice vomitării, sughițului etc. Atunci muma-pădurii icni de vro trei ori și dete afară dintr-însa pe Busuioc. ISPIRESCU, L. 384. 3. A vorbi răstit. Stai, Ghiță! a icnit înăbușit Alexa Vulpea; vrei cumva să intri în pridvor? SADOVEANU, N. P. 116. – Variantă: hicni (SBIERA, P. 302) vb. IV.

ILOT, iloți, s. m. 1. (În vechea Spartă) Sclav aparținînd statului și dat proprietarilor de pămînt pentru muncile agricole. ♦ Fig. Persoană exploatată, asuprită. Proprietarii se zoresc pretutindeni să-i asuprească din nou pe iloții pămîntului. PAS, L. I 38. Acest buget este produs de obolul săracului, acelui sărman asuprit și nenorocit pe care cad toate sarcinile!... acelui ilot ce geme de secoli. ALECSANDRI, T. I 234. 2. (Rar) Om degradat, decăzut. Tot ce e perfid și lacom, tot Fanarul, toți iloții, Toți se scurseră aicea și formează patrioții. EMINESCU, O. I 150.

INTELIGENȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Calitatea celui inteligent, facultatea de a înțelege (ușor și bine), de a pricepe (just), de a cunoaște; deșteptăciune. V. minte, pricepere. Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Cunoștințele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare... lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligență și moralitate. ODOBESCU, S. II 63. 2. (Învechit) Totalitatea intelectualilor, intelectualitate. Inteligența romînă geme în temniți sau se rătăcește pribeagă prin țări străine, persecutată din toate părțile de inimicii libertății. BOLLIAC, O. 224.

CUTREMUR, cutremure, s. n. 1. (Adesea determinat prin «de pămînt») Mișcare oscilatorie puternică a scoarței pămîntului, provocată de dizlocări subterane, de erupții vulcanice etc. De. prin văi ajungea un vuiet surd... ce prevestea apropierea unui cutremur de pămînt. HOGAȘ, M. N. 216. Prin cutremur pămîntul rovini deschide. CONACHI, P. 265. Cînd se întîmplă cutremure de pămînt, omul e foarte ingrijat. ȘEZ. II 193. 2. Fig. înfiorare, cutremurare, fiori (de spaimă, de scîrbă, mai rar de plăcere); p. ext. frică, groază. S-a scuturat în întreaga-i făptură de un cutremur și a închis ochii ca și cum ar fi poftit să moară. SADOVEANU, N. F. 15. Zău, mamă, de cîte ori mă gîndesc la boierul acela, parcă m-apucă un fel de cutremur. BUJOR, S. 87. Flori cîntau în aer... și murmurul lor implea lumea de un cutremur voluptos. EMINESCU, N. 66. Se duse acasă, plin de frică și cutremur. ȘEZ. V 35. ◊ Fig. Văile gem și geme și urlă pămîntul, Plin de cutremur și el, de spaima cumplitului urlet. COȘBUC, P. II 61.

LĂUZĂ, lăuze, s. f. Nume dat femeii în perioada de după nașterea unui copil, pînă la restabilirea sănătății. Nu te mai zbate și nu geme mai rău ca o lăuză, că ți-a fi degeaba osteneala. GALAN, Z. R. 244. – Pronunțat: lă-u-. – Variantă: lehuză (ALECSANDRI, T. 100) s. f.

LEAGĂN, leagăne, s. n. 1. Pătuc de lemn sau de nuiele împletite pentru copiii mici (mai ales pentru sugaci) în care de obicei sînt legănați ca să doarmă. Toți din sat dorm, toate lămpile s-au stins numai mama veghează... Stă lîngă leagăn, pruncușorul geme, că-l arde pojarul. CAMILAR, TEM. 182. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. O puse-n luntre, ducînd-o ca într-un leagăn. EMINESCU, N. 11. ◊ Cintec de leagăn = cîntec cu care se adoarme copilul. ♦ Fig. (Precedat adeseori de prep. «din») Început (al vieții), prima copilărie. Blanca, află că din leagăn Domnul este al tău mire. EMINESCU, O. I 65. ♦ Fig. Loc plăcut unde se poate sta sau unde se poate dezvolta ceva; cuib. Pămîntul nostru-i scump și sfînt, Că el ni-e leagăn și mormînt. COȘBUC, P. I 209. A noastră fericire Schimba întreaga lume în leagăn de iubire. ALECSANDRI, P. I 139. 2. Fig. (Urmat de determinări în genitiv) Loc unde a luat naștere sau a crescut cineva sau ceva; loc de baștină, de origine. Și-n depărtare, la stînga, bătrînii munți cenușii, leagănul strămoșilor noștri, se pierdeau în cerul strălucit. SADOVEANU, O. I 120. 3. Instituție de stat sau filantropică unde se creșteau odinioară copiii lipsiți de părinți. Am fost copil găsit Și-atunci, la leagăn dată Într-un cearșaf de cit. N-am mamă și nici tată. D. BOTEZ, F. S. 73. ♦ (Impropriu) Creșă. Pe lîngă colhoz s-au creat leagăne pentru copii, unde mama își poate lăsa copilul în timpul zilei de muncă. SAHIA, U.R.S.S. 101. 4. Bancă, scaun sau scîndură suspendată cu frînghii, pe care se așază cineva ca să se balanseze. Pe la răspîntii și în piețe căișori, leagăne, panorame. SANDU, D. P. 30. ◊ Expr. A se da în leagăn = a se legăna. Pe flori a se da-n leagăn c-o aripă ușoară... A fluturelui astfel e soarta. ALEXANDRESCU, M. 159. ♦ Scrînciob.

MELODIC, -Ă, melodici, -e, adj. Melodios, armonios. Melodica șoptire a rîului ce geme, Concertul ce-l întoană al păsărilor cor.. Născur-acolo-n mine șoptiri de-un gingaș dor. EMINESCU, O. I 8. ◊ (Adverbial) Pe ritmuri persane în strofe-așezate, Melodic, coloarea coloarei răspunde. MACEDONSKI, O. I 193.

MIC ², -Ă, mici, adj. 1. (În opoziție cu mare) Care este sub dimensiunile obișnuite, sub mărimea mijlocie; de dimensiuni, de proporții reduse. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Boii tăi sînt mari și frumoși; ia-i și-i du la iarmaroc, vinde-i și cumpără alții mai mici. CREANGĂ, P. 39. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ◊ Degetul mic = degetul cel mai subțire, așezat lîngă inelar și mai scurt decît acesta. Literă mică = literă folosită în mod obișnuit în interiorul, cuvintelor. ◊ Loc. adv. În mic = pe scară redusă, fără amploare. ◊ Expr. A (se) face mici fărîme v. fărîmă. (A fi) mic la os = (a fi) cu oase mici, delicate. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie. BASSARABESCU, S. N. 26. ♦ (Despre suprafețe, așezări etc., în opoziție cu vast, extins) Satu-n vale pe-o colină, Mic și vesel: colo-n fund. COȘBUC, P. I 261. [Făgărașul este] oraș mic, cu o cetate foarte mică. GOLESCU, Î. 26. ♦ (În opoziție cu încăpător, cuprinzător, spațios) Cu capacitate redusă, strîmt. Cameră mică. Sac mic. ▭ Cea mai mică barcă a vaporului era legată la scară. BART, E. 184. ♦ (În opoziție cu înalt) Care nu atinge înălțimea sau măsura mijlocie; scurt, scund. Văzîndu-mă așa mic... mi-au pus numele Tîndală. NEGRUZZI, S. I 247. ♦ (Despre ape) Puțin adînc; (în opoziție cu lat) îngust. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apă mică. DELAVRANCEA, la TDRG.2. (Determină cantitatea, numărul; în opoziție cu mult, abundent) Puțin, redus, limitat. Ceată mică. Sumă mică. ♦ (Despre surse de lumină și căldură care pot fi reglate) Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. 3. (Despre sunet, glas, voce, etc.. în opoziție cu puternic, tare) Slab, scăzut, puțin intens, încet, stins. Din frunzișurile grele... Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39. Începu cu vorbă mică... băiatul să zică. PANN, P. V. III 47. Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) Care durează puțin, scurt. Frunză verde de urzică, Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă, Una mică-mi pare multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. 5. (Despre persoane; în opoziție cu matur, vîrstnic) în vîrstă fragedă, nevîrstnic; copil, (la comparativ) mai tînăr. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. De la o boală ce-am avut, cînd eram mic, mi-am schimbat numele. CREANGĂ, P. 149. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. I 59. ◊ (Substantivat) Emisiune radiofonică pentru cei mici. ◊ Loc. adv. De mic = din vîrstă fragedă, din copilărie. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I 175. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I 16. ◊ Expr. Din mica copilărie = din vîrstă fragedă. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste. DRĂGHICI, R. 73. Cu mic cu mare (sau mic și mare) = toată lumea, toți. Atunci mulțimea cu mic cu mare... strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Ordonă să se ridice îndată mic și mare... ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. Mic de zile v. z i. ♦ Uneori la superlativ, alteori precedat de «cel», «ăl») Ultimul născut dintre mai mulți frați; mezin. Nu după multă vreme se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. [Iedul] cel mic era harnic și cuminte. CREANGĂ, P. 19. Fratele cel mai mic De-i mai mic, e mai voinic. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. 6. (În opoziție cu important, însemnat, principal etc.) Fără prea mare valoare, lipsit de importanță, neînsemnat. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții, cînd se gioacă vro piesă, apoi n-ar mai fi chip de-a avea Teatrul Național. ALECSANDRI, T. I 156. ◊ Prînzul cel mic v. prînz. 7. (Despre oameni-și manifestările lor; în opoziție cu generos, nobil) Meschin, lipsit de noblețe, de măreție. Cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I 109. Toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I. IV Ici, umbre de noroade le vezi ocîrmuite De umbra unor pravili călcate, siluite De alte mai mici umbre, neînsemnați pitici. ALEXANDRESCU, M. 5. ◊ Expr. Mic la suflet = cu caracter josnic, meschin, egoist, lipsit de generozitate. Noi... la niște astfel de oameni le zicem mișei, ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Este mic la suflet! Ce rușine! DRĂGHICI, R. 73. Mic la minte = cu orizont limitat; mărginit. El e mare și stogos. La minte mic și prost! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 8. (Indicînd o ierarhie) Care se află pe o treaptă inferioară în comparație cu alții (v. subaltern), care nu are autoritate, putere (mare). Își luă ziua bună de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Cine-i mic vrea a fi mare. ALECSANDRI, P. II 107. Breslele se alcătuiau de oarecari slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, O. II 14. ◊ (Substantivat) Fii bun, mare vornic, și îngăduie mai micului dumitale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284.

ÎNCĂRUNȚI, încărunțesc, vb. IV. Intranz. (Despre păr) A deveni cărunt, a începe sa albească; (despre persoane) a începe să albească la păr, p. ext. a îmbătrîni. Începe a se săpa o cută pe față, prinde a încărunți părul, tremură o mînă. SADOVEANU, E. 143. ◊ (Poetic) Ceriul încărunți de nouri, vîntul începu a geme. EMINESCU, N. 10. ◊ Tranz. Grijile l-au încărunțit înainte de vreme. – Variante: (învechit) cărunta, căruntez (NEGRUZZI, S. III 271), vb. I, cărunți (SAHIA, N. 59, ALECSANDRI, T. 1484, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 323) vb. IV.

ÎNCHEIETURĂ, încheieturi, s. f. 1. Îmbinare mobilă a capetelor oaselor; loc unde se îmbină aceste capete (v. articulație); parte a corpului unde se află o articulație. Alisandru era subțire, voinic, cu mîinile mari și roșii și încheieturile groase: oase zdravene. DUMITRIU, N. 94. Și-a încercat încheieturile. Era zdravăn, se putea mișca. C. PETRESCU, S. 155. Începu să tremure din toate încheieturile, căci răcoarea nopții o răzbise. SANDU-ALDEA, U. P. 185. Îl trage frumușel cu untură... pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Fig. Poate că vreun brad sau paltin, cu încheieturile slăbite de bătrînețe, se legăna scîrțîind la suflarea aceluiași vînt. HOGAȘ, M. N. 162. 2. Loc unde se îmbină două sau mai multe obiecte sau părțile unui obiect, ale unei construcții. Burlanele, lipite la încheieturi cu hîrtie, afumaseră tavanul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 18. Strînse foișorul, desfăcîndu-l din toate încheieturile. ISPIRESCU, L. 369. Vîntul începu a geme rece și a scutura casa cea mică în toate încheieturile căpriorilor. EMINESCU, N. 10.

ÎNMUIA, înmoi, vb. I. (În concurență cu muia) Tranz. 1. A băga, a introduce ceva în apă sau în alt lichid. Ana își înmuie buzele în rachiu. REBREANU, I. 20. ♦ A uda, a umezi, a scălda. O sudoare rece îi înmuie tîmplele. CAMIL PETRESCU, O. II 20. 2. A face mai moale prin încălzire sau adaos de lichid. (Refl.) Ar fi bine să mai dea dumnezeu o gură de ploaie, să se mai înmoaie pămîntul. REBREANU, I. 23. ♦ Refl. A fi mai puțin aspru, a se domoli, a se potoli. O furtună cumplită își dezlănțuie furia urlînd fioros în jurul nostru; cîteodată suflarea i se înmoaie și atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă. BART, S. M. 15. Cu-a mele coate eu cerc vremea de se-nmoaie. EMINESCU, N. 42. 3. Fig. (Cu privire la glas sau la vorbe) A face să fie mai puțin aspru; a îmblînzi. Petre, cu cît îi ațineau drumul oamenii și-l opreau și cu cît Busuioc își înmuia glasul, cu atît se înverșuna și răcnea. REBREANU, R. II 41. ♦ (Cu privire la inimă) A înduioșa, a mișca. Acel balsam melodios... și acum îmi înmoaie inima, de cîte ori se întîmplă să aud uvertura de vînătoare a lui Mehul. ODOBESCU, S. III 97. ◊ Refl. Își luă iar cojocul, bucuros că inima femeii se înmuiase, în sfîrșit. CAMILAR, TEM. 37. ♦ Refl. Fig. (Despre oameni și despre pornirile lor sufletești) A se potoli, a se calma, a se liniști. Dar Filoftei se înmuie deodată. DUMITRIU, P. F. 9. ◊ Tranz. Mihnea își înmuie turbarea în fel de fel de cruzimi. ODOBESCU, S. I 85.

OBLU¹ adv. (Regional) În linie dreaptă, drept; p. ext. (în legătură cu verbe de mișcare) fără înconjur, fără ocol, direct. O sanie cu tălpi de lemn hineca oblu, fără zgomot. C. PETRESCU, R. DR. 143. Se ducea oblu pe drumul prăfuit, gîndindu-se la atîtea și atîtea lucruri. D. ZAMFIRESCU, R. 223. Deștept copilul geme și oblu-n sus tresare. COȘBUC, P. II 188.

OCEAN, oceane, s. n. Vastă întindere de apă sărată stătătoare, care ocupă suprafețele dintre continente. Oceanul Pacific. ▭ Oceanul geme, urlă groaznic Insula se zguduie-n temei. BENIUC, V. 40. De ce plecase însă de bunăvoie Lara, Lăsînd în părăsire căminul său și țara, Spre-a merge peste-oceane cu țărm necunoscut? MACEDONSKI, O. I 257. ♦ Fig. Noian, imensitate. Luna căzuse într-un ocean de întuneric. SADOVEANU, O. III 607. Ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare Strălucește și dezmiardă oceanul de ninsoare. ALECSANDRI, P. A. 112. – Pronunțat: o-cean.

NEBOLIT, -Ă, neboliți, -te, adj. (Regional, despre ființe) Care nu a fost sau nu este bolnav. Ce caută nepierdut Și geme nebolit? (Porcul). GOROVEI, C. 304. ♦ (Despre boli) De care nu a mai suferit nimeni. Eu zac boală nebolită. Boală nemaiisprăvită. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208.

ORGĂ, orge, s. f. Instrument muzical al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale. Și ca orgă colosală, geme tot, – se vaită – tot. MACEDONSKI, O. I 162. Complexa claviatură a unei imense orge. CARAGIALE, O. III 262. ◊ Fig. Departe, orga surdă a pădurii Cu mii de șoapte, taine de izvoare, Răsună-ncet, răsună lin. IOSIF, V. 104. Culcați sub strășini largi de ramuri, În adîncimi întunecate, Vom asculta orga pădurii, Foșnetul frunzelor în vînt. VLAHUȚĂ, O. AL. 75.

PARA², parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puține parale mărunte de argint și a băut vin de acele parale. SADOVEANU, P. J. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia. CARAGIALE, O. III 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii care fac 13 parale. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para sau a fi, a se afla fără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrînețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate și el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CARAGIALE, O. III 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pînă a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. BĂLCESCU, la GHICA, A. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (În legătură cu «a da socoteală», «a achita», «a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă într-o para. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Se dă dator să plătească pînă la para. CARAGIALE, S. N. 84. (În legătură cu evaluări bănești) Ca o para = fără discuție, sigur, clar, neîndoielnic. O moșie, care face 250 de mii de lei ca o para. CARAGIALE, O. II 23. (Familiar) A ști cîte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința cuiva, a ști că nu prețuiește mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-l ocărî strașnic, a-l batjocori, a-l face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-l lua din scurt. ◊ Cinci parale = monedă, astăzi ieșită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină: «numai... cinci parale!». VLAHUȚĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui. SADOVEANU, B. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te știu. CAMIL PETRESCU, N. 43. Țara geme-n angarale, Vodă numără parale. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim. Acuma face parale calul bun și prietinul statornic. SADOVEANU, O. I 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare.

PĂDURE, păduri, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd soiul copacilor) Mulțime deasă de copaci crescuți de obicei în stare sălbatică pe o suprafață mare de teren. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, P. 119. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii. COȘBUC, P. I 262. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ◊ Loc. adj. (Despre persoane) Din (sau de la) pădure = fără maniere, necioplit, necivilizat. Ce-are să creadă lumea?... Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ținem ascuns. Un neam de la pădure. C. PETRESCU, C. V. 98. ◊ Expr. A căra lemne la pădure = a face un lucru de prisos; a căra apă la puț, v. puț. A vinde pielea ursului din pădure v. vinde. ♦ Totalitatea copacilor de pe un teren. A tăiat pădurea. ▭ Doi munți ce sînt împodobiți din fire cu felurimi de păduri. GOLESCU, Î. 144. ◊ Expr. Mama-pădurii v. mamă. ◊ Fig. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii! EMINESCU, O. I 147.

RĂZBUBUI, pers. 3 răzbubuie, vb. IV. Intranz. (Despre tunet, trăsnet) A bubui tare, a detuna. Tunetul răzbubui departe. SANDU-ALDEA, D. N. 233. Răzbubuind din nor în nor, Un trăsnet se descarcă. IOSIF, PATR. 17. ◊ (Despre alte surse de zgomote, p. ext. despre locul în care se fac ele auzite) Răzbubuie culmile, muntele geme. IOSIF, T. 60. [Furtuna] răzbubuie pin brazii ce șuieră ca șerpii. ODOBESCU, S. III 90. ◊ Tranz. fact. Zeus, Plin de mînie, răzbubuie muntele Arima. MURNU, I. 45.

POCNI, pocnesc, vb. IV. 1. Intranz. A produce un pocnet, a face să se audă un pocnet, a răsuna cu zgomot scurt și sec; a plesni, a trosni. În popasul de sus au stat ș-au ascultat cum pocnește gheața într-un pîrîu din vale, cine știe unde. SADOVEANU, B. 215. Undeva porniră răzlețe focuri de arme. Se întețiră un timp. Tăcură iar. Mai pocni departe un glonț întîrziat. C. PETRESCU, Î. II 13. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări. REBREANU, R. I 13. Pe vatra veche ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard, Iar flacăra lor geme. COȘBUC, P. I 191. ◊ Expr. A-i pocni cuiva fălcile, se zice despre cel care mănîncă lacom. ◊ (Urmat de determinări arătînd instrumentul, introduse prin prep. «din» sau «cu») Sofron Vesbianu pocnea din degete, înaintînd spre cîine. C. PETRESCU, Î. II 93. Pocnind din bici pe lîngă boi, în zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. COȘBUC, P. I 93. Moș Nichifor avea o biciușcă de cele de cînepă, împletită de mîna lui și cu șfichiul de mătasă, cu care pocnea de-ți lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Merge tot mereu Voinicelul meu Din frunze pocnind, Codri vechi trezind. ALECSANDRI, P. P. 62. ◊ (Poetic) Tunete bătrîne pe-a certurilor vatră Pocnesc cu-a lor ciocane. EMINESCU, O. IV 305. ♦ (Popular) A izbi cu zgomot (ținta). Iată chiot s-auzea, Buzduganul vîjîia, Drept în ușă că pocnea. ANT. LIT. POP. I 423. Apoi durda-și întindea Și-n plin durda lui pocnea. Potirașii gios cădea, în sînge se vîrcolea. ALECSANDRI, P. P. 88. 2. Tranz. A lovi (pe cineva sau ceva) scurt și cu putere. Își pocni caii și birja porni. DUMITRIU, N. 80. Cucoana Aretia și-a pocnit palmele una de alta, a holbat ochii mari... și s-a uitat la mine. SADOVEANU, O. VIII 46. ◊ Fig. La orice împrejurare, te pocnea cu o anecdotă. SADOVEANU, O. VI 33. ◊ Intranz. Pocni cu sbiciul în cătanele împăratului. RETEGANUL, P. I 10. 3. Intranz. A se sparge, a se crăpa. Gurița ei gîndeai că-i cerașă pocnită în două. RETEGANUL, P. IV 3. Nu știu ce face de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap. CREANGĂ, P. 58. ♦ A se rupe (din cauza unei întinderi puternice). Vijelia... face să se cutremure și să pocnească pînza întinsă peste capătul bărcii. DUMITRIU, P. F. 17. Și pe Gruia că-l punea... Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate ferele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. Turcii iar că l-o legat Cu o vînă de bou... oricît o mai smîncit Vîna n-o pocnit. ȘEZ. IV 9. 4. Intranz. (Neobișnuit) A nimeri, a brodi. Merge numai într-un noroc, unde va pocni, să pocnească. ȚICHINDEAL, F. 24.

TĂRIE, (rar) tării, s. f. 1. Forță fizică; putere, vigoare. Apa era strînsă în maluri... ca o putere stăpînită și rea, încordîndu-și tăriile, să se dezlănțuie. C. PETRESCU, Î. II 175. Loviră pe fiecare în cap cu așa tărie, încît rămaseră morți. ISPIRESCU, L. 305. Se îngrozea văzîndu-se... fără tărie prin locașele sălbatice ale fiarelor. ODOBESCU, S. III 209. ◊ (Legat de un substantiv prin prep. «de», exprimă ideea de superlativ) Bre, ce tărie de flăcău. GALACTION, O. I 54. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forță morală; dîrzenie, fermitate. Cînd mă cuprinde dor adînc de țară... Iau cartea unde curge sfînt izvorul De-nțelepciune și tărie rară. IOSIF, V. 68. Se sculă în picioare ca să dea mai multă tărie vorbelor lui. VLAHUȚĂ, O. A. 191. Oamenii... nu știu cîtă tărie este în inima unei tinere fete. NEGRUZZI, S. I 27. 3. Putere, autoritate; (învechit) stăpînire. Mircea își dase obștescul sfîrșit pe scaunul domnesc, în mijlocul tăriei sale. ODOBESCU, la TDRG. Afară de aceasta primarii se înjosesc mergînd încinși fiind cu eșarpa tricoloră a tăriei, după ordine la acei ce nu le mai pot da, nici au dreptul a le mai da. I. IONESCU, D. 50. ♦ (Neobișnuit) Forță, presiune, constrîngere. O soluțiune practică... la care am ajuns prin tăria evenimentelor. ODOBESCU, S. III 422. ◊ Loc. adv. (Învechit și regional) Cu tăria = cu forța, cu sila. Eu nu fac pe nime cu tăria să asculte. RETEGANUL, P. I 47. 4. Soliditate, trăinicie, durabilitate; duritate. Tăria munților aspri și stîncoși. BOGZA, Ț. 38. Leul... izbește a temniței tărie Și geme furios. ALEXANDRESCU, M. 68. ♦ Fig. Valabilitate, valoare. Este nevoie... de a cumpăni de acum înainte bunătățile scrierilor și tăria sistemelor. RUSSO, O. 67. 5. (Învechit, concretizat) Întăritură, fortificație. Dunărea forma aici, încă din vechimea cea mai depărtată, o tărie de apărare. I. IONESCU, M. 78. 6. Moment al intensității maxime, moment culminant; mijloc, toi, miez. Toate acele mii de glasuri se-nalță cu răsunet potolit în tăria nopții. ODOBESCU, S. III 19. 7. (Poetic) Boltă cerească, cer, firmament; văzduh. În luminile biruitoare ale focului, umbre mari jucau și se întindeau pînă în tării. REBREANU, R. II 106. Din mijlocul tăriei albastre un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. GÎRLEANU, L. 22. Stele rare din tărie cad ca picuri de argint. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Prin analogie) Prin tăria clădită din ramuri și din frunze, soarele pătrundea numai ca niște stele. GALACTION, O. I 281. ♦ Înălțime, altitudine; (concretizat) vîrf, pisc. Mă îndreptam spre tăriile neguroase ale munților. HOGAȘ, M. N. 152. 8. Grad (mare) de concentrație alcoolică, de aromă etc. [Planta] se freacă din nou în mîni... cînd gospodina socotește că încă n-a ieșit toată tăria. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 21. ♦ Putere (calorică) mare. Lumina soarelui își pierduse tăria. CAMIL PETRESCU, U. N. 211. Mai bine ar fi să iei tăria focului și să arzi răul care se întinde. DELAVRANCEA, A. 91. 9. Intensitate auditivă a unui sunet.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.

TOAMNĂ, toamne, s. f. Anotimpul care urmează după vară și precede iarna, reprezentînd (în emisfera boreală) intervalul dintre echinocțiul de la 21 septembrie și solstițiul de la 22 decembrie și caracterizat prin scăderea treptată a zilelor, veștejirea vegetației etc. Amurgul toamnei mohorîte ne-a despărțit atunci cărarea. GOGA, C. P. 94. Trecu și vara, și trecu Și toamna, și pe văi căzu Zăpada iernii. COȘBUC, P. I 282. Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată, Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri. EMINESCU, O. I 119. ◊ (Personificat) Toamna cînta cu ciudate glasuri la ferestre. SADOVEANU, O. VII 151. Toamna cu-a ei albă frunte Și cu galbenii conduri, A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. Toamna mîndră, harnică Și de bunuri darnică A-mpărțit a ei comori. ALECSANDRI, P. A. 155. ◊ Fig. (Simbolizînd veștejirea, sfîrșitul vegetației) Cînd toamna vieții vine, o frunte se-ntristează, Amorul rupe arcul și zboară rîzător. BOLINTINEANU, O. 4. Avea trei fii, războinici vestiți... flori din toamna vieții. ALECSANDRI, P. III 343. Vrea să-i vină toamna vîrstei cei bărbătești cu rod. ȚICHINDEAL, F. 182. ◊ Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întîmplă toamna, care este necesar sau caracteristic acestui anotimp. E seară. O seară de toamnă moscovită, cu burniță ușoară. STANCU, U.R.S.S. 9. Vîntul de toamnă începu să bată. Zilele erau mai răcoroase, nopțile mai reci. GÎRLEANU, L. 41. ♦ (Adverbial, în forma toamna) În timpul toamnei. Toamna tîrziu În noaptea cu lună, Cum vîjîie codru Și geme și sună! COȘBUC, P. I 187. Toamna frunzele colindă, Sun-un greier sub o grindă. EMINESCU, O. I 76. Dragi-mi sînt fetele, dragi, Toamna cînd culeg la fragi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 76. ◊ Loc. adv. La toamnă = cînd va veni toamna sau în timpul toamnei viitoare. Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă, ba la primăvară. CREANGĂ, P. 141. Știi bădiță cum ziceai Seara, cînd la noi veneai Că la toamnă-o să mă iai? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 258. De cu toamnă = fiind încă toamnă. Astă-toamnă = toamna trecută. Astă-toamnă era bine, Că-mi zicea mîndra: jupîne. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 72. Toamna asta = toamna prezentă; (conținînd ideea de apropiere în timp) toamna trecută sau viitoare. Pe toamnă = cînd a sosit (sau cînd va sosi) toamna, în timpul toamnei. Pe toamnă se pomenește cu un alt argat, că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Pînă la toamnă = pînă la începutul toamnei. Gîndit-am mîndră, gîndit Să mă las de-al tău iubit Dar inima iar mă-ntoarnă Să te iubesc pîn’la toamnă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 42. În toamnă = în timpul toamnei, cînd a fost (sau va fi) toamnă. Se gîndea că o să-și facă în toamnă o căsuță a lui și că după crăciun face nunta cu Nica. CAMIL PETRESCU, O. I 25. ◊ Expr. Toamna se numără bobocii v. boboc (2).

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.