PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A fi însărcinat sau a-și propune să supravegheze ca ceva sau cineva să fie în siguranță, să nu fugă, să nu dispară etc.; a străjui. ◊ Expr. (Fam.) Ce păzești (aici)? = ce urmărești? ce faci? cu ce-ți pierzi timpul? 2. Tranz. și refl. A (se) feri, a (se) apăra (de o primejdie). ◊ Expr. (absol.) Doamne păzește! = a) Doamne ferește! vai de mine!; b) nicidecum, cu nici un preț, deloc. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pron. refl.; pop. și fam.) Dă-te la o parte! ferește-te! ◊ Expr. (Refl.) Să te păzești, Pârleo! = bagă de seamă! ține-te bine! (Tranz.; fam.) A lua (pe cineva) la trei păzește = a lua la zor, a mustra (pe cineva). (Fam.) A o lua la trei păzește = a fugi. 3. Tranz. A avea grijă, a se ocupa (de cineva sau ceva); a îngriji, a supraveghea. ◊ Expr. A-ți păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență, a nu spune ceea ce nu trebuie. ♦ (Pop.) A întreține, a alimenta focul. 4. Tranz. (Înv. și reg.) A pândi, a urmări momentul potrivit, sosirea sau trecerea cuiva. 5. Tranz. (Înv. și pop.) A respecta, a îndeplini o poruncă, un angajament etc. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a-și vedea de treabă; a fi prudent, rezervat. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum; a nu se lăsa ispitit de alte interese. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla haimana. 6. Tranz. (Înv.) A păstra, a menține (în aceeași stare); a întreține. [Imper. sg. și: (fam.) păzea] – Din sl. paziti.

OBLĂDUI vb. v. administra, apăra, cârmui, conduce, dirigui, domni, feri, gospodări, guverna, ocroti, păzi, proteja, stăpâni.

Doamne fereastră și o bucat’ de ușă albastră expr. (adol., glum.) Doamne ferește!

pușchea pe limbă expr. nu cobi!; Doamne ferește!

ferésc v. tr. (lat. fĕrire, a lovi?). Apăr, protejez, depărtez de pericul: feresc corabia de stîncĭ. V. refl. Evit, mă păzesc: ferește-te de loviturĭ. Ferească Dumnezeŭ saŭ Doamne, ferește! Dumnezeŭ să apere, Doamne apără; nicĭ de cum (ca protestare): Aĭ fost la cîrcĭumă! – Ferească Dumnezeŭ saŭ Doamne ferește! – Imper. ferește și ferĭ se întrebuințează și ca o prescurtare îld. ferește-te!

domn m. (lat. dóminus, pop. domnus, stăpîn, d. domus, casă; it. donno, pv. don, vfr. dam, sp. dueño, pg. dom. V. dom 1). 1) Stăpîn (Vechĭ). 2) Stăpînu lumiĭ, Dumnezeŭ (voc. Doamne lat. Dómine): Doamne ajută! Doamne, ferește! Doamne, ĭartă-mă!. 3) Domnitor, principe care domnea în Țara Românească, În Moldova (și’n Ucraina): Prea Înălțate, Doamne (adresa către domn), schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. 4) (voc, domnule). Persoană distinsă, boĭer, nobil (nu om de rînd): a venit un domn. 5) Titlu de respect dat de servitorĭ stăpînuluĭ și de eleviĭ școaleĭ primare Institutoruluĭ (în cea secundară și’n universitate domnule profesor): tăcere, că vine domnu profesor (gen. a lu domnu). 6) Epitet de politeță adresată unuĭ superior saŭ uneĭ persoane respectabile: Domnule Ministru, Domun Popescu. Fam. M’am ales c’un „Doamne ajută!”, am dat de o belea, am pățit-o. Dragă, Doamne (exclamativ), oare-cum, ca să zic așa, mulțămind luĭ Dumnezeŭ (cp. cu fr. grâce à Dieu, Dieu merci): Acuma eștĭ, Dragă Doamne, băĭat mare! De ce nu te astîmperĭ? Domnule (exclamativ, ca o interj.): ĭa’uzi Domnule, ce comedie. V. doamnă, jupîn, rege, împărat.

domn m. 1. stăpân: al valurilor domn EM.; 2. principe sau voievod: Domnul Țării Românești; 3. (absolut) Dumnezeu: Doamne ferește; 4. persoană de distincțiune: nobil, boier: 5. (dela sec. XVII) titlu de politeță: Domnule! [Lat. vulg. DOMNUS = clasic DOMINUS].

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A fi însărcinat sau a-și propune să supravegheze ca ceva sau cineva să fie în siguranță, să nu fugă, să nu dispară etc.; a străjui. ◊ Expr. (Fam.) Ce păzești (aici)? = ce urmărești? ce faci? cu ce-ți pierzi timpul? 2. Tranz. și refl. A (se) feri, a (se) apăra (de o primejdie). ◊ Expr. (absol.) Doamne păzește! = a) Doamne ferește! vai de mine!; b) nicidecum, cu niciun preț, deloc. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pron. refl.; pop. și fam.) Dă-te la o parte! ferește-te! ◊ Expr. (Refl.) Să te păzești, Pârleo! = bagă de seamă! ține-te bine! (Tranz.; fam.) A lua (pe cineva) la trei păzește = a lua la zor, a mustra (pe cineva). (Fam.) A o lua la trei păzește = a fugi. 3. Tranz. A avea grijă, a se ocupa (de cineva sau ceva); a îngriji, a supraveghea. ◊ Expr. A-ți păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență, a nu spune ceea ce nu trebuie. ♦ (Pop.) A întreține, a alimenta focul. 4. Tranz. (Înv. și reg.) A pândi, a urmări momentul potrivit, sosirea sau trecerea cuiva. 5. Tranz. (Înv. și pop.) A respecta, a îndeplini o poruncă, un angajament etc. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a-și vedea de treabă; a fi prudent, rezervat. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum; a nu se lăsa ispitit de alte interese. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla haimana. 6. Tranz. (Înv.) A păstra, a menține (în aceeași stare); a întreține. [Imper. sg. și: (fam.) păzea] – Din sl. paziti.

FĂGĂDUI, făgăduiesc, vb. IV. Tranz. A promite. La București, surorile erau îngrijite. Domițian le făgăduise că le va scrie în fiecare zi. BASSARABESCU, V. 21. Atunci împăratul a început să-i făgăduiască toate bunurile din lume. ISPIRESCU, L. 2. Negustorul a făgăduit că de data asta, doamne ferește, n-are să mai uite. CARAGIALE, P. 153. ◊ Absol. Cum făgăduiai Și cum te jurai; Bată-mi-te, bată Inima stricată Și jelea mea toată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 504. ♦ Refl. (Învechit) A se angaja să... Și ne făgăduim chiar a ne jertfi, dacă aceasta va putea să-ți aline oarecum mîhnirile. ISPIRESCU, L. 12.

FERI, feresc, vb. IV. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau exprimate prin propoziții cu verbul la conjunctiv) 1. Tranz. (Cu privire la ființe) A lua sub scutul său, a apăra, a proteja, a păzi de o împrejurare neplăcută, de o greșeală sau de o primejdie, reală sau posibilă. Boul acesta năzdrăvan păzea și ferea cirezile ca să nu le prindă și să nu le mănînce zmeii. SBIERA, P. 188. Aceștia [cîinii] trebuie să fie... cu coama măruntă pe grumaz, nu prea stufoasă, dar îndestulă ca să-i ferească de frig. ODOBESCU, S. III 65. Și te-oi coperi, De foc te-oi feri. ALECSANDRI, P. P. 8. ◊ (Mai ales la conjunctiv, în invocații; popular) Mi că nu va vrea să meargă, iar eu, ferească-mă d-zeu să-l fac cu puterea să se ducă. RETEGANUL, P. I 15. Se încinse o luptă de să te ferească dumnezeu. ISPIRESCU, L. 28. Dumnezeu să te ferească De cutremur și de foc. ALECSANDRI, T. I 127. ◊ Intranz. (La conjunctiv, cu valoare de interjecție). De-abia pot merge caii... lunecă, doamne ferește! ALECSANDRI, T. 306. (Cu valoare de negație) Ferească dumnezeu!... să cuget eu, om bătrîn, la una ca asta! CREANGĂ, P. 83. Ferească dumnezeu, au răspuns căpitanul, de a lua mită de la voi. DRĂGHICI, R. 23. ♦ Refl. A se păzi, a se ascunde, a fugi. Tu mi-ai zis să viu la moară Pe-nsărat... Dar la moară dau de prieteni Și de prieteni mă feresc. COȘBUC, P. I 76. Ea se feri să nu o vază nimeni și fugi, și fugi pînă ce ieși din împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 308. De agie Eu mă tem și mă feresc. ALECSANDRI, T. I 139. Ferește-te de proști și de nebuni! NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Refl. reciproc. Umblau pe uliță... și se fereau unii de alții. DUMITRIU, N. 189. 2. Tranz. (Cu privire la un obiect sau la o persoană) A pune la adăpost; a evita sau a ocoli, pentru a scuti de un risc sau de o primejdie. Moș Chirilă, c-o mînă, își feri mai bine ghioaga, iar cu cealaltă se scărpină în capu-i pleșuv. SADOVEANU, O. VII 32. Își ridică picioarele să le ferească de apă. C. PETRESCU, S. 58. Observînd îndărătnicia copilului, șoferul dădu să-l ferească la dreapta. REBREANU, R. II 32. Îl privi cam mirată și, fără grabă, își feri mîna într-o parte. HOGAȘ, DR. II 143. ♦ (Cu privire la un obiect, o situație etc. care prezintă o primejdie, un risc) A evita, a ocoli cu prudență. O voce se aude strigînd somnoroasă: ferește linia, ferește linia. SEBASTIAN, T. 188. Prin centrul orașului, ferește grupurile de tineri și se uită mereu în urmă. SAHIA, N. 94. ◊ Refl. Șireata de vulpe știe cum să se ferească de mînia ursului. CREANGĂ, O. A. 296. 3. Refl. A se da deoparte, a se trage înapoi. C-un ștergar acoperi masa și se feri la o parte. SADOVEANU, B. 28. Se feri un pas căutîndu-și batista. BART, E. 251. Soarele și luna să feriră din calea ei. RETEGANUL, P. I 40. ◊ Refl. pas. Se face o turtă... și, ferindu-se focul de pe vatră, se pune turta acolo. ȘEZ. V 51. ◊ Tranz. Frunză feri portița într-o latură. CAMILAR, TEM. 29. ◊ Intranz. Agenți în goana cailor treceau strigînd: Feriți... feriți... Și ei abia apucau a se feri. CAMILAR, N. I 8. – Forme gramaticale: imperativ pers. 2 sg. ferește și (regional) feri (CAMILAR, N. I 215, EMINESCU, O. I 164.

CĂȘUNA, cășunez, vb. I. 1. Intranz. impers. (Construit cu dativul pronumelui reflexiv) A-i trece cuiva prin cap o năzbîtie, a-i veni un gust sau o poftă ciudată, a-i trăsni o idee. S-ar putea însă, într-o zi, să-l lovească, căci i-ar cășuna să-și arate puterea. SADOVEANU, D. P. 21. Nu ți-am spus eu, jupîne, că așa îți cășunează dumitale! M-ai făcut să alerg ca nebunii, să-mi rup gîtul! Doamne ferește! dacă făceam și moarte de om? CARAGIALE, O. I I-a cășunat să joace. ȘEZ. XX 136. 2. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra») A fi cuprins (dintr-o dată) de un sentiment dușmănos față de cineva, a prinde necaz contra cuiva. Unde să-i găsesc eu potrivă, zicea împăratul toată ziulica, dînd cu toiagul, de colo-colo, o petricică, pe care cășuna în neștire. DELAVRANCEA, V. V. 9. Ceilalți argați cășunaseră pe dînsul și-l tot luau peste picior, iară el nu lua aminte de flecăriile lor și-și căuta de treaba lui. ISPIRESCU, L. 229. După șase ani de luptă crîncenă, în care victoriile se precumpăneau, puterile Europei, cășunînd asupra Porții, au silit-o să încheie pace. GHICA, S. 27. ♦ A prinde (dintr-o dată) dragoste de cineva. Pe cine i-o fi cășunat nu știu, că nu spune, să-l tai. DELAVRANCEA, S. 57. 3. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «asupra») A tăbărî asupra cuiva (cu lovituri). Ba eu zic că asta au vrut, de-au cășunat pe el cu ciomegile. DUMITRIU, N. 1.94. 5. Tranz. A cauza, a prilejui, a pricinui. Se teme... să nu-i cășuneze cumva o boală de grumaz. SADOVEANU, N. P. 282. Mi-aduc aminte... că o dată am cășunat supărare și plîngeri împotrivă-mi. GALACTION, O. I 329. Asta poate să-ți cășuneze vro supărare. ALECSANDRI, T. 1365. Te las să-ți închipuiești mirarea ce a cășunat vederea astei nouă dovezi. NEGRUZZI, S. I 231. Ploile au fost multe și au împiedicat treieratul, cășunînd stricăciune. I. IONESCU, M. 354.

CONSTRUCȚIE s. f. (cf. fr. construction, lat. constructio): structură; grup de cuvinte între care există anumite raporturi gramaticale. Se poate vorbi astfel despre c. substantivale, adjectivale, numerale, pronominale, verbale, adverbiale, interjecționale, prepoziționale și conjuncționale. C. pot fi asimilate locuțiunilor. ◊ ~ gramaticală: orice tip de îmbinare de elemente gramaticale. Astfel: un numeral adverbial: de două ori, de trei ori; o locuțiune: băgare de seamă, numai ochi și urechi, a căuta nod în papură, din vreme-n vreme etc.; o formă de viitor așa-zis popular: am să merg, o să fac; o îmbinare între pronumele relativ ce și un infinitiv, după verbele a fi și a avea: nu-i ce vinde, n-are ce spune; o îmbinare între un infinitiv sau un gerunziu al unui verb copulativ și un adjectiv: a fi om, fiind neatent etc. ◊ ~ numeral: c. gramaticală ce reprezintă un numeral distributiv sau un numeral adverbial. Astfel: câte doi, câte zece; de două ori, de zece ori etc. ◊ ~ locuțională: orice tip de locuțiune (substantivală, adjectivală, pronominală, verbală, adverbială, interjecțională, prepozițională și conjuncțională). Astfel: punct de vedere, bătaie de cap; în floarea vârstei, numai piele și os; cine știe cine, cine știe ce; a-și lua inima-n dinți, a o lua la sănătoasa; de-a berbeleacul, din loc în loc; na-ți-o bună!, păcatele mele!; de jur împrejurul, în conformitate cu; din pricină că, în caz că etc. ◊ ~ perifrastică: perifrază (v.) cu valoare de imperfect, de perfect compus, de mai mult ca perfect sau de viitor. Astfel: erau trecând („treceau”), e plecat („a plecat”), eram ajuns („ajunsesem”), am să vorbesc („voi vorbi”) etc. C. perifrastice sunt însă și cele în care apar auxiliarele morfologice (formele compuse ale timpurilor). ◊ ~ infinitivală relativă: c. alcătuită dintr-un infinitiv fără morfem și un pronume sau un adverb relativ, precedată de verbul a fi sau de verbul a avea. În raport cu sensurile acestor două verbe (de „a exista” și „a poseda”) ea poate avea fie funcție de subiect, fie funcție de complement direct (de aici denumirea primului tip de c. infinitivală relativă subiectivă și a celui de-al doilea de c. infinitivală relativă obiectivă): „Când e minte nu-i ce vinde” (Folclor); „...a făcut o colibă ca să aibă unde dormi peste noapte” (Folclor). ◊ ~ nominală infinitivală: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la infinitiv și un adjectiv sau un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (subiect, complement direct, complement indirect etc.): „A fi om e lucru mare!”; „Oamenii ar putea fi florile pământului” (Z. Stancu); „De-a fi-n vecii o strajă mă-nspăimânt” (T. Arghezi). ◊ ~ nominală gerunzială: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la gerunziu și un adjectiv sau substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește diferite funcții sintactice (complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial concesiv etc.): „Nemaifiind pribeag / De-atunci înainte, / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag” (M. Eminescu); „Fiind un cerșetor nemernic, precum ești, îți place friptura de pui în țiglă?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ nominală de supin: c. alcătuită dintr-un verb copulativ la supin și un substantiv cu funcție de nume predicativ. În cadrul propoziției îndeplinește funcția de circumstanțial de relație: „De rămas repetent nici nu poate fi vorba”. ◊ ~ asindetică (asindet): c. în care topica devine un mijloc de exprimare a raporturilor sintactice în locul conjuncțiilor care lipsesc. În c. asindetică topica este fixă; poziția propozițiilor nu se poate schimba, deoarece se modifică raportul existent și sensul comunicării. Astfel, numai cu topica de mai jos și cu o intonație corespunzătoare, propoziția a doua din fraza „Ai avut două pâini întregi, doi lei ți se cuvin (Ion Creangă) este o propoziție coordonată conclusivă sau o propoziție coordonată disjunctivă, ca în fraza ”Taie-mă, nu mă tăia, / Nu mă las de prada mea„ (V. Alecsandri). De asemenea, numai cu topica de mai jos și cu o intonație specifică propoziția de la începutul frazei Ai carte, ai parte” este o propoziție subordonată condițională juxtapusă. ◊ ~ comparativă: c. reprezentantă a unei comparații. Astfel: „E un calendar mic, cu foile cât niște frunze” (Em. Gârleanu); „Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, /Orizonu-ntunecându-l vin săgeți de pretutindeni” (M. Eminescu); „...pe albia gârlei a început să se prelingă, asemeni unui șarpe cenușiu..., un șuvoi de apă tulbure” (Z. Stancu). v. și comparație. ◊ ~ eliptică: c. cu un termen neexprimat, dar presupus. Poate fi alcătuită din substantiv, adjectiv sau verb la un mod nepredicativ, precedat de adverbul de mod de precizare chiar sau de negația nici, de prepoziția fără, de conjuncția coordonatoare disjunctivă fie sau de conjuncția subordonatoare concesivă deși și este izolată de restul comunicării prin virgulă: „Chiar director, nu poate rezolva problema”; „Chiar bună, n-o poate bea”; „Chiar alergând, nu-l mai poate ajunge”; „Chiar obligat, nu poate spune asta”; „Nici responsabilă, nu poate face mare lucru”; „Nici frumoasă, nu-l poate atrage”; „Nici fugind, nu te poți ține de el”; „Nici rugat, nu mai acceptă”; „Fără a fi ajutat, s-a descurcat totuși”; „Să nu spui nimănui – fie frate, fie prieten, fie rudă”; „Felix, deși la începutul studiilor, înțelese” (G. Călinescu); „Deși cuprins de lanțuri, măreț intră românul” (V. Alecsandri); „Deși bolnav, a avut puterea de a o citi”. C. eliptice sunt considerate și propozițiile cărora le lipsește o parte de propoziție (v. elipsă). ◊ ~ incidentă: c. izolată între virgule sau între liniile de pauză, într-un loc neașteptat din cadrul unei comunicări. Poate lipsi fără ca sensul acesteia să se schimbe. Este intonată special cu pauză înainte și după rostire și poate fi reprezentată printr-o sintagmă sau chiar printr-o propoziție sau frază ce exprimă atitudinea vorbitorului față de gândirea expusă, precizări sau motivări ale acestuia în legătură cu ceea ce pare vag în comunicare: din fericire, din nefericire, din păcate, cu părere de rău, pe drept cuvânt, într-adevăr, în definitiv, la urma urmei; după mine, după părerea mea; mă rog, mă înțelegi, în fine; doamne ferește, nu-i așa; știu eu, mai știi, cine știe, pe cât se pare, pe cât (precum) se vede, dacă nu mă înșel, să nu-mi uit vorba, se pare, se vede etc. – „Erau, precum se vede, aceste cuvinte, niște vorbe din cale-afară de grave, de infamante” (L. Blaga); „Erai, mi se pare, în slujbă” (Em. Gârleanu). v. și parte de propoziție, propoziție și frază.

MÎNTUI, mîntui și mîntuiesc, vb. IV. Tranz. l. A scăpa (dintr-o primejdie, de la moarte etc.); a salva, a izbăvi. Credința ta te va mîntui, zice o vorbă veche. SADOVEANU, E. 29. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți; O, mîntuie-i, de vrei, că poți. COȘBUC, P. I 109. Am auzit, urmă Alexandru, de bîntuirile țării și am venit s-o mîntui. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ Refl. Să iei pielea cea de porc și în foc s-o dai ca să ardă, și atunci ai să te mîntui de dînsa! CREANGĂ, P. 87. O nație nu se poate mîntui decît prin sine însăși. BĂLCESCU, O. I 94. ♦ (Rar) A lecui, a vindeca, a tămădui (de o boală). Îs bolnavă și mai moartă, Cînepă cade de coaptă. Ia tu coasa de-o cosește, De boală mă mîntuiește. ANT. LIT. POP. I 121. ◊ Fig. Eu cu dor, mîndra cu dor, Trebui-ne-ar un doftor... De dor să ne mîntuiască. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 107. ◊ (În concepția religioasă) Doamne ferește și ne păzește și ne mîntuiește! se închină deodată femeia cuprinsă de spaimă. REBREANU, R. II 72. 2. A termina, a isprăvi, a încheia, a sfîrși. Pe țărani îi vestise adineaori cîrciumarul Cristea că grecul a trecut spre curte să mîntuie tocmeala pentru Babaroaga. REBREANU, R. I 170. Cuconu Ioniță își mîntuia de sorbit cafeaua, stînd jos. HOGAȘ, DR. II 87. Ei, cucoane, am mîntuit trebușoara. CREANGĂ, P. 159. ◊ Absol. Pe spate-și lasă capul: «Mă uimești, dacă nu mîntui. Ah, ce fioros de dulce de pe buza ta cuvîntu-i!» EMINESCU, O. I 154. ◊ Refl. Se mîntuiau atunci proviziile făcute în toamnă. PAS, Z. I 131. Ca să se mîntuie toată dihonia, cărăbăniți-vă de la mine! CREANGĂ, A. 114. Tropotul cailor scade, se mîntuie, Se risipește. BOLINTINEANU, O. 116. ◊ Expr. S-a mîntuit = s-a terminat, s-a isprăvit, gata, nu mai e nimic de zis sau de făcut. Numai ochii să-i fi văzut și s-a mîntuit! Strașnic romîn! SADOVEANU, P. 247. Ei, apoi s-a mîntuit, că cu d-ta nu mai poate să vorbească nimeni, ȘEZ. I 100.

NEBUN¹, -Ă, nebuni, -e, adj. I. 1. Care suferă de o boală mintală; alienat, dement, dezechilibrat mintal. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit! CREANGĂ, P. 243. Unde-s șirurile clare din viață-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! EMINESCU, O. I 158. Baba Cloanța cea nebună... aleargă descîntînd. ALECSANDRI, P. I 12. Negreșit că mă socotea nebun. NEGRUZZI, S. I 66. ◊ Expr. A fi (sau a umbla) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi foarte îndrăgostit de cineva, a iubi peste măsură pe cineva; a-i plăcea la nebunie, a se da în vînt după cineva (sau ceva). Cînd eram fată... umblam nebună după el. DAVIDOGLU, M. 43. Eram nebun după o vară a mea. DELAVRANCEA, la TDRG. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ISPIRESCU, L. 232. A fi nebun de bucurie (de groază, de durere etc.) = a fi cuprins, a fi copleșit de bucurie (groază, durere etc.). Mulțimea, nebună de groază, își caută scăparea-n fugă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 119. I-a opărit pe toți, de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. CREANGĂ, P. 292. 2. Nechibzuit, nesocotit. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș. REBREANU, R. II 46. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească. ALECSANDRI, P. III 366. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 385. ◊ (Despre manifestările oamenilor) Mergea de-un gînd nebun purtat: Să moară-ntre străini! COȘBUC, P. I 233. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. Eu am prins gînduri nebune, Să mă duc cu mîndra-n lume. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. 3. Neastîmpărat, nestăpînit, zvăpăiat, vioi. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? CREANGĂ, P. 131. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. ALECSANDRI, P. P. 72. ◊ Fig. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. BART, S. M. 15. 4. (Cu valoare de superlativ) Foarte mare (tare, puternic etc.), extraordinar, teribil, strașnic. Cum alergam ca furtuna În fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan! BENIUC, V. 23. Apusul se îneca în urma mea în nourii de praf, pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. GALACTION, O. I 78. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. GHEREA, ST. CR. II 316. II. (Azi neobișnuit; popular) Care nu e bun; rău. La elenii aceia, zeii cei buni, ca și cei nebuni, cei răi, ca și cei nerăi, toți fierbeau într-o oală. ISPIRESCU, U. 4. Dar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună. TEODORESCU, P. P. 180.

LOCUȚIUNE s. f. (cf. fr. locution, lat. locutio): grup de cuvinte cu înțeles unitar, care se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire. În limba română există l. aproape pentru fiecare parte de vorbire (excepție făcând articolul și numeralul). ◊ ~ substantivală: l. care se comportă gramatical ca un substantiv. De exemplu: aducere-aminte (amintire), băgare de seamă (atenție), bătaie de joc (batjocură), părere de rău (regret), ținere de minte (memorie), aruncătură de ochi (ochire), deschizător de drumuri (pionier), nod în papură (cusur), punct de vedere (opinie) etc. ◊ ~ adjectivală: l. care se comportă gramatical ca un adjectiv. De exemplu: de valoare (valoros, -oasă), de ispravă (capabil, -ă), în toată firea (matur, -ă), în floarea vârstei (tânăr, -ă), de neuitat (minunat, -ă), de invidiat (deosebit, -ă), scos din fire (înfuriat), ca vai de lume (necorespunzător, -oare) etc. ◊ ~ pronominală: l. care se comportă gramatical ca un pronume nehotărât. De exemplu: cine știe cine (cineva), cine știe ce (ceva), nu știu cine (cineva), nu știu ce (ceva), câte și mai câte (multe), de toate (multe și felurite), vrute și nevrute (multe și felurite) etc. ◊ ~ verbală: l. care se comportă gramatical ca un verb personal sau impersonal (de aici cele două feluri de l. verbale: personală și impersonală). De exemplu: a da ajutor (a ajuta), a-și bate joc (a batjocori), a se face foc (a se supăra), a-și veni în fire (a se trezi), a o lua la sănătoasa (a fugi), a o lăsa moartă (a renunța), a lua la trei păzește (a certa), a se da jos (a coborî), a se da de-a dura (a se rostogoli), a da cu sâc (a necăji), a face tranc (a trânti), a se crăpa de ziuă (a se lumina), a se face cald (a se încălzi), a se da de veste (a se vesti), a se lua în considerație (a se considera), a(-i) părea bine, a(-i) părea rău, a(-i) sta bine, a(-i) sta rău etc. ◊ ~ adverbială: l. care se comportă gramatical ca un adverb de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop sau de concesie (de aici și denumirea l. adverbiale: de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop și concesivă). De exemplu: în față, în spate, în urmă, la dreapta, de jur împrejur, ici și colo, colo și colo etc.; de dimineață, cu noaptea-n cap, din vreme-n vreme, într-un rând, în permanență, după aceea, din când în când etc.; bob cu bob, cu asprime, din fir în păr, de nevoie, de-a berbeleacul, pe îndelete, pe din două, cu grămada, de multe ori, din ce în ce, cu siguranță, fără îndoială, în nici un caz, așa și-așa, cel puțin, cât pe ce, de exemplu etc.; de aceea, de asta, de aia; pentru aceea, pentru asta, pentru aia; cu toate acestea, cu toate astea etc. ◊ ~ interjecțională: l. care se comportă gramatical ca o interjecție. De exemplu: apoi de!, auzi colo!, ca să vezi!, doamne ferește!, la naiba!, păcatele mele!, na-ți-o bună!, ți-ai găsit! etc. ◊ ~ prepozițională: l. care se comportă gramatical ca o prepoziție cu genitivul sau cu acuzativul. De exemplu: a) în fața, în spatele, în largul, în stânga, în susul, în josul, în urma etc.; b) conform cu, de față cu, alături cu, alături de, din sus de, începând cu, împreună cu, cât despre, cât pentru, cu privire la, în ce privește etc. ◊ ~ conjuncțională: l. care se comportă gramatical ca o conjuncție coordonatoare (copulativă, adversativă sau conclusivă) sau subordonatoare (necircumstanțială sau circumstanțială). De exemplu: cât și, precum și – copulative; în schimb, decât că, numai că – adversative; ca atare, în concluzie, în consecință, cu alte cuvinte, prin urmare – conclusive; cum că – necircumstanțială; în timp ce, în vreme ce, ori de câte ori, până ce, până să, după ce, îndată ce etc. – circumstanțiale de timp; fără să, pe măsură ce, după cum, ca și cum, ca și când etc. – circumstanțiale de mod; de ciudă că, din cauză că, dat fiind că, pentru că, odată ce, de vreme ce, din moment ce etc. – circumstanțiale de cauză; pentru ca să, ca nu cumva să etc. – circumstanțiale de scop; chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar că, măcar de etc. – circumstanțiale de concesie; în caz că, în caz de etc. – circumstanțiale de condiție; așa încât, astfel încât – circumstanțiale de consecință; în loc să, pe câtă vreme etc. – circumstanțiale de opoziție; după ce că, în afară că etc. – circumstanțiale de cumul; decât să – circumstanțială de excepție. ◊ ~ arhaică: l. specifică limbii române vechi, ca de exemplu a face năvală, a face cercare, a(-i) veni aminte etc. ◊ ~ dialectală: l. proprie unuia dintre dialectele sau subdialectele limbii române, ca de exemplu dr. a-și lua valea și arom. a cădea pi ună parte („a se înțelege unul cu altul”).

POSMAG, posmagi, s. m. (Mold.) Pîine tăiată în felii sau resturi de pîine uscată pentru păstrare. Eu am acolo un hambar plin cu posmagi; ia așa pentru împrejurări grele, doamne ferește! A mînca la posmagi și a trăi și el pe lîngă casa mea. CREANGĂ, P. 330. ♦ (La sg.) Pîine uscată și pisată mărunt; pesmet.

VENI, vin și (regional) viu, vb. IV. Intranz. 1. A merge înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare considerată aproape de vorbitor. Venea Mitrea argatul cu cîrdișorul de oi și cu cele două vaci. SADOVEANU, B. 20. Prin fața Ministerului de Domenii... venea agale o trăsură. CAMIL PETRESCU, U. N. 136. Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Oastea leșească vine spre cetate. ALECSANDRI, T. II 27. ◊ (Prin analogie) Bălțătești! O improvizare de bilei pe șoseaua care vine de la Piatra. IBRĂILEANU, A. 7. ◊ (În personificări) Venea din cer pe cîmp amurgul. GOGA, C. P. 10. Din codri noaptea vine Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Zăresc în depărtare se înteietoare un sul de raze care venea înspre dinșii. CREANGĂ, P. 228. Sara vine din ariniști. EMINESCU, O. I 103. Vine vîntu dinspre munți Și-i cu dor de la părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 350. ◊ (Întărit prin repetare) Mircea însuși mînă-n luptă vijelia-ngrozitoare Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Construit cu dativul) Tîrzie toamnă e acum, Se scutur frunzele pe drum Și lanurile sînt pustii... De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? EMINESCU, O. I 235. ◊ Expr. (Cu verbul la imperativ, mai ales în forma vino, întreaga expresie avînd valoare de substantiv) Du-te, vino = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă. Acel du-te, vino al oamenilor de legătură nu bătea prea mult la ochi. CAMIL PETRESCU, O. II 247. (De obicei construit cu verbul «a avea») Vino-ncoace = a) farmec, drăgălășenie, atracție. Mulți se dau pe lîngă ea, c-ar avea bune părăluțe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de vino-ncoace. DELAVRANCEA, S. 44. Lui Harap- Alb i se tulburau mințile, uitîndu-se la fată și văzînd-o cît era de tînără, de frumoasă și plină de vină-ncoace. CREANGĂ, P. 275. O fată frumoasă, bine făcută, veselă și cu vină-încoace. CONTEMPORANUL, II 216; b) (rar) ademenire, ispită. Vei vedea-o pe la hori, Să n-o lași la vino-ncoace. Stai cu ea, ce știi tu-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori. COȘBUC, P. I 135. ♦ A merge împreună cu cineva (v. însoți) sau în urma cuiva (v. urma). Face semn dracului cu mîna să vie după el. CREANGĂ, P. 52. Vin’ cu mine, rătăcește Pe cărări cu cotituri. EMINESCU, O. I 209. ◊ Fig. Eu mă duc, urîtul vine, Tot alăturea cu mine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 211. ◊ Expr. (Popular) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. Acele pe care le-ar fi luat nu veneau după el și așa a rămas neînsurat. RETEGANUL, P. II 22. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu. ALECSANDRI, P. I 7. Vino, mîndră, după mine Că mi-i prinde tare bine. HODOȘ, P. P. 82. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). Să vie străinul ce cîntă afară Să cînte aci. BOLINTINEANU, O. 77. ◊ Expr. A veni în slujbă = a se angaja în slujba cuiva. Domnia-ta mi-ai poruncit să vin în slujba d-tale, în locul tatei. RETEGANUL, P. V 48. Ipate se îmbogățise... de cînd a venit Chirică în slujbă la dînsul. CREANGĂ, P. 153. ♦ (Despre ape, urmat de determinări modale sau locale) A curge. Din acest munte... Oltul vine la vale, asupra cîmpiilor și a oamenilor. BOGZA, C. O. 14. Subt zarea cea din urmă a înserării, apele veneau posomorite, clătinîndu-se ca lespezi fumurii și clipotind ușor la țărm. SADOVEANU, N. P. 182. A dat peste un pîrău a cărui apă venea grozav de tulbure. CREANGĂ, O. A. 271. ◊ Expr. A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a crește, a se umfla, a se revărsa. De venea apa mare, arăturile lui le îneca. ISPIRESCU, L. 206. Prahova, din cauza ploilor la munte, venise mare. BOLINTINEANU, O. 427. Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 209. A-i veni (cuiva) apa la moară v. apă (I 2). ♦ A se deplasa purtat de valuri; a pluti. Venea o moară pe Siret [titlu]. SADOVEANU. Văzu un sicrinel... că vine pe apă. ISPIRESCU, L. 189. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «asupra») A năvăli asupra sau împotriva cuiva. Trifon, văzîndu-i că vin asupra casei lui, porunci bîtei să le iasă înainte. RETEGANUL, P. I 8. [Leul] Începu a veni asupra voinicului. ISPIRESCU, U. 31. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). El a venit Dintr-un afund de răsărit. COȘBUC, P. I 54. Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont. CARAGIALE, O. II 288. Bine că ați apucat a veni și d-voastră. CREANGĂ, P. 159. Venit-am și am învins! ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Rar, despre obiecte) Tronul ăsta... a venit aci, iaca așa, urdubelea. ISPIRESCU, U.94. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. Gheorghe Eminovici căpătase într-acestea copii, patru băieți și două fete, veniți pe lume cam la un an unul. CĂLINESCU, E. 18. Vițelul ista, o dată ce-o venit pe lume, înapoi să cheamă că nu-l mai putem întoarce. BART, S. M. 85. (Eliptic) Cînd se născu copilul ce s-aștepta să vie. ALEXANDRESCU, M. 4. Bine-ai venit v. bine¹ (I 1). A veni (cuiva) în ajutor v. ajutor. A veni într-un suflet (sau cu sufletul la gură) = a veni foarte repede, abia mai puțind respira, gîfîind. Iar ea-ntr-un suflet vine Cu părul desfăcut La mine Să-mi spuie ce-a făcut. TOPÎRCEANU, B. 34. A treia zi dis-de-dimineață, se gîndi la tăune. Acesta veni într-un suflet. ISPIRESCU, L. 46. A veni glonț v. glonț. A veni la fața locului v. loc (I 1). A veni la spartul tîrgului = a sosi prea tîrziu. (Despre suferințe, necazuri, boli) A veni pe (sau peste) capul cuiva = a se abate asupra cuiva. Pacostea aceasta chiar din senin veni preste capul meu. RETEGANUL, P. II 50. Biata mamă nu știe de astă mare urgie ce i-a venit pe cap! CREANGĂ, P. 25. A veni cu jalba-n proțap v. jalbă. A-i veni cuiva de-a gata (sau mură-n gură) = a căpăta fără nici o osteneală. A veni la cunoștința cuiva = a ajunge la cunoștința cuiva. Plîngerile boierilor veniseră la cunoștința sultanului. ISPIRESCU, M. V. 9. ♦ (Despre obiecte) A sosi (fiind adus, trimis, expediat de cineva). Îi veneau scrisori și cereri de departe, din niște tîrguri cu nume ciudate. SADOVEANU, B. 10. Pînă acu n-am primii banii. Firește că în două-trei zile îmi vin. CARAGIALE, O. VII 7. Vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic, a fi difuzat. «Familia», revistă populară, venea negreșit la Blaji. CĂLINESCU, E. 114. ♦ (Despre zgomote și despre adieri, mirosuri etc.) A ajunge pînă la persoana care vorbește sau despre care se vorbește sau pînă într-un loc determinat. Vorbele veneau greu, vîntul le împingea îndărăt, le ștergea, le schimba. DUMITRIU, P. F. 21. Venea pînă la foc sunet de ape de la un vad al Moldovei. SADOVEANU, N. P. 25. Mi-a venit la nas bunul miros de la friptura ta. RETEGANUL, P. III 62. Îi venise și ei miros de pîrleala pieilor. ISPIRESCU, L. 214. 3. A se duce să viziteze pe cineva, a merge în treacăt la cineva sau undeva, a trece pe la cineva, a apărea, a se ivi, a se prezenta undeva sau la cineva. Venea la tîrg din cînd în cînd, ca să mă cerceteze cum își cerceta bărbăcuții de la turma lui de oi. SADOVEANU, N. F. 6. Simțind că are să vie tată-său la judecată... se chibzuiră ca să facă o primire frumoasă. ISPIRESCU, L. 277. Venea în toate zilele să cerceteze cum îi mai merge. CARAGIALE, O. III 76. Veneai la mine noaptea ca nimeni să te vadă. EMINESCU, O. I 92. Vulpea nu venea pe-acolo cît știa că sturzul n-are ce-i da. ȘEZ. III 185. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plînge sau a fi gata să plîngă. O duceam în brațe și-mi veneau lacrimile, cînd o vedeam atît de ofilită! SADOVEANU, O. I 315. (Despre gînduri, idei) A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a-i da (cuiva ceva) prin minte deodată, pe neașteptate. Te-am auzit pomenind ceva despre mama ta... și nu știu cum mi-au venit în cap copiii tăi. SAHIA, N. 32. Îmi veni în minte o idee genială. HOGAȘ, M. N. 94. Lui Urmă-Galbină îndată-i veni prin minte că așa este. RETEGANUL, P. V 76. Se frămîntă ei cu mintea fel și chip, dar nici unuia nu-i vine în cap ce să facă. CREANGĂ, P. 310. Ce (cîte sau cum) îi vine cuiva pe limbă (sau la gură) = ce (cîte sau cum) exprimă cineva spontan și fără discernămînt, într-un moment de surescitare. Tocmai pentru că acum colonelul era în toane bune și-l lua peste picior, Mitică putea să-i vorbească despre tot ce avea în suflet și-i venea pe limbă. PAS, Z. III 170. Căzuse... blestămîndu-ne cum îi venea la gură. CREANGĂ, A. 111. (Cu pronunțare regională) Muierea... nu-l mai slăbea din.... cîte-i vineau la gură. RETEGANUL, P. I 7. A-i veni (cuiva) (moș) Ene pe la gene v. moș (I 1). 4. A urma după altcineva sau altceva; a succeda. Pe urmă vine casa lui Macedon Cercetașu, pe urmă casa primarului. REBREANU, I. 10. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămîna etc.) Ce vine = anul (sau luna, săptămîna etc.) următor celui de față. Cei ce vin (sau vor veni) (după noi) = urmașii noștri. Banii ne trebuie să... clădim locașe pentru iertarea păcatelor noastre și pentru cei ce vor veni după noi. DELAVRANCEA, O. II 196. Noi știm că-i multă viața Și în noi și-n cei ce vin. COȘBUC, P. II 107. A-i veni cuiva rîndul = a sosi (după o așteptare) rîndul cuiva la o acțiune. A! boieri, a venit și rîndul domnului. DELAVRANCEA, O. II 159. Veni rîndul să-i dea o desagă de galbini. RETEGANUL, P. IV 19. Așa-i c-a venit și rîndul mieu? CREANGĂ, P. 54. ♦ A urma după cineva în grad sau în rang; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie. După boierime, veneau breslele negustorilor și a meseriașilor, lipsite de orice drept municipal. ALECSANDRI, la NEGRUZZI, S. I X. 5. A-și avea originea, a deriva, a proveni, a purcede, a izvorî, a se trage din.... Afin, știind din ce venea boala intră... la împărăteasă. ISPIRESCU, L. 118. ♦ A decurge (ca o consecință). Te pun... la adăpost despre orice neajunsuri ar putea să-ți vină dupe urma cuvintelor mele, iubite autorule. ODOBESCU, S. III 11. Hanii n-au vînat decît folosul lor și d-acilea vine că ei erau gata a încheia un tractat. BĂLCESCU, O. II 151. 6. A sosi sau a se întoarce în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. Venea tîrziu acasă pentru că se ducea probabil la teatru. CĂLINESCU, E. 178. Dintr-alte țări de soare pline, Pe unde-ați fost și voi străine, Veniți, dragi păsări, înapoi. COȘBUC, P. I 90. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Fie, mă duc; dar vin îndată îndărăt. ALECSANDRI, T. I 252. Dar lui, măre, nu-i venea Nici lăptuțul la măsură, Nici cașul la-nchegătură. TEODORESCU, P. P. 514. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mintea la loc (sau în cap, la cap) sau a-i veni (cuiva) mintea acasă = a deveni mai înțelept, a se cuminți, a se potoli, a se îndrepta. Mă bucuram că i-a venit și lui... mintea la loc. C. PETRESCU, Î. II 238. Îmblătea pe bietul țigan ca să-i vină mintea la loc. RETEGANUL, P. I 74. A-i veni (cuiva) inima (sufletul, graiul) la loc = a se liniști (după o spaimă, o emoție); a-și recăpăta încrederea, curajul. Tîrgovețului nu-i venise încă nici inima, nici graiul la loc. GALAN, Z. R. 49. Venindu-i inima la loc și plin de încredere în sine că va izbuti la ceea ce gîndea, se înfățișează înaintea tată-său. CREANGĂ, P. 192. Iată-l!... O! parcă-mi mai vine inima la loc. ALECSANDRI, T. II 30. A-și veni în fire (în simțire, în cunoștinți sau, regional, în ori) = a se reculege, a se dezmetici. Cei de față stăteau încremeniți: încă nu-și veniseră în fire. SADOVEANU, N. P. 386. Fata... era mai mult moartă decît vie; abia și-au putut veni în ori. SBIERA, P. 309. După ce-și veni în simțiri din amețeală, își ținu firea. ISPIRESCU, L. 136. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să-ți dai seama, să înțelegi; devii mai îngăduitor. Ei bravo! Așa mai vii de-acasă, puiule! C. PETRESCU, C. V. 343. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. (Cu modificarea expresiei) Tocmai acum îmi veni și dumnealui de-acasă și pricepu că nesocotită fu a lui cerere. ISPIRESCU, U. 106. (Învechit și popular) A-și veni în cunoștință (sau în socotință) = a-și da seama, a pricepe; a se lămuri. Începură a-și da coate, a-și veni în cunoștință. ISPIRESCU, L. 38. Boierii și-au venit în cunoștință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor. NEGRUZZI, S. I 149. Viindu-i în socotință că el... nu cunoștea nici cea mai mică parte a [ostrovului]. DRĂGHICI, R. 154. (În imprecații) Veni-ți-ar (veni-i-ar etc.) numele, exprimă dorința ca cel căruia ne adresăm (sau despre care vorbim) să nu se mai întoarcă din locurile unde se duce. 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. Curtea venea ceva mai depărtișor de sat, încolo, pe-un deal. MIRONESCU, S. A. 104. Pe sub teii de pe vale, Cam pe unde vine moara. PĂUN-PINCIO, P. 76. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului. CREANGĂ, A. 71. ♦ A ajunge pînă la...; a atinge. Genele... așa-i erau de lungi și de dese de-i veneau pînă la gură. RETEGANUL, P. V 36. Iarbă verde subțirică și naltă de-mi venea pînă mai sus de genunchi. ISPIRESCU, L. 244. ◊ Expr. (Rar) A-i veni (cuiva) apa la gură, se spune cînd cineva se găsește într-o situație foarte grea. Alegea totdauna vremurile cele mai grele, cînd adică se sculau turcii cu război asupra lui Mihai Viteazul, cu gînd ca, văzînd Mihai că-i vine apa la gură, să făgăduiască tot ce va cere... Bátori. ISPIRESCU, M. V. 34. 8. A ajunge într-o anumită situație, stare, poziție. Turcii... mijlociră să vie domn [Mihai]. ISPIRESCU, M. V. 4. Iarăși au venit în ce dintăi ticăloasă stare. DRĂGHICI, R. 140. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). Ei! se-ngroașă gluma!... Pînă ce am venit în nas. DELAVRANCEA, O. II 113. A-i veni (cuiva) rău = a fi cuprins de amețeală, a se simți rău, a-și pierde (sau a fi pe punctul de a-și pierde) cunoștința. Abia mai putu îngăima cîteva cuvinte fără șir, pătrunsă de un fior la gîndul... că lui Nicu i s-a întîmplat ceva. Îi veni rău. CAMIL PETRESCU, O. II 486. Un sentiment de neliniște, de osteneală. îl grăbea spre casă, ca pe un om care simte că-i vine rău. VLAHUȚĂ, O. AL. II 58. A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune cînd cineva se află într-o situație neplăcută, penibilă. Din copilăria mea sînt deprins a asculta de tată și, tocmindu-te pe line, parcă-mi vine nu știu cum. CREANGĂ, P. 203. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba că sau a veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva sau (franțuzism neobișnuit) a veni la... = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. La urmă, venind vorba de doine ardelenești, a cîntat. REBREANU, R. I 173. Din una, din alta, veni vorba că se duce în călătorie. ISPIRESCU, L. 127. Fiindcă a venit vorba de-așa, îți spun ca la un frate. CREANGĂ, P. 200. Nimic mai frumos decît situația acestui tîrg pe un vesel podiș îmbrățoșat de Șiret și Moldova... Dar iacă am venit la Moldova. Vornicul Ureche zice că numele țării vine de la ea. NEGRUZZI, S. I 194. A veni la vorba (la vorbele sau la cuvîntul) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat au fost bune. Ei, Harap-Alb, așa-i că ai venit la vorbele mele? CREANGĂ, P. 213. Mă tem să nu viu la cuvintele căpitanului. DRĂGHICI, R. 15. Și din gură mi-i zicea: Ai venit la vorba mea. TEODORESCU, P. P. 628. Vine cam ciudat = este sau pare ciudat. Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine, Dar asta se-ntîmplă în oricare loc. ALEXANDRESCU, P. 64. Cum vine asta? = a) ce înseamnă, cum trebuie interpretat acest fapt? b) cum se tălmăcește? Cum vine asta pe limba noastră, întrebă șeful de echipaj. BART, S. M. 101. Așa vine vorba = așa se spune, așa e obiceiul. Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi zicîndu-vă: dragii moșului căci de! așa vine vorba. ISPIRESCU, U. 2. Vorba vine = e numai un fel de a vorbi (care nu corespunde realității); aș! de unde! Ceasul primejdiei se apropie... Așa mă tem. – Te temi?.. – Vorba vine. ALECSANDRI, T. 1124. A-i veni (cuiva sau la ceva) de hac v. hac¹.9. (Despre întîmplări, evenimente) A se produce, a avea loc, a se întîmplă. De-ar veni o întîmplare nouă, pe care am ajuta-o să se prefacă în minune. SADOVEANU, P. 110. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). Cum vine duminecă, Ipate și cu Chirică se ieu și se duc la horă în sat. CREANGĂ, P. 163. Să nu vie vremea să dai cinstea pe rușine. NEGRUZZI, S. I 249. Expr. (Popular) Vine un an (de cînd... ) = se împlinește un an (de cînd... ). Mă muncesc de vine-un an Să fac din pelin zahar. TEODORESCU, P. P. 285. A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva, momentul decisiv (în special momentul morții). Mă gîndesc că omul nu știe cînd îi vine ceasul. DELAVRANCEA, O. II 219. În ziua a treia, îi veni ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 121. (Fig.) Forțele vii ale unui neam pot fi stînjenite o vreme; cînd le vine însă ceasul, înmuguresc și înfloresc cu putere irezistibilă. SADOVEANU, E. 67. 10. (Cu valoare de semiauxiliar și cu subiectul logic în dativ) A fi cuprins sau stăpînit de un gînd, de o senzație, de o dorință; a fi înclinat sau dispus la ceva, a simți nevoia să. Nu care cumva să-i vie poftă să și domnească. ISPIRESCU, L. 327. Mi-au venit și mie toane. EMINESCU, N. 20. Să-i vină răul gînd de a lepăda cartea ta din mînă. ODOBESCU, S. III 11. I-am trimis dorul acasă Pe frunză din via noastă! Dorul lui e mare domn; Seara cînd îi vine somn, Trebuie să i-l adorm. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 126. ◊ (Urmat de propoziții cu verbul la conjunctiv sau la infinitiv) Nici în casă nu-i venea să rămînă peste noapte. BART, E. 255. S-a trezit deodată cu Șofron, dar nu-i venea să se scoale. SLAVICI, O. I 220. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sărmanul. Pe de-o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. (Eliptic) Aș juca și nu știu bine; M-aș lăsa și iar nu-mi vine.= JARNÍK-BÎRSEANU, D. 419. ◊ Expr. A nu-i veni (cuiva) să creadă v. crede (2). A-i veni (cuiva) bîzdîcul v. bîzdîc. A-i veni cuiva hachițele v. hachițe. A-i veni cuiva (toți) dracii = a se înfuria, a se mînia. Ce-ți (-i etc.) vine (să... )? se spune cînd cineva face un lucru ciudat, nesăbuit. Ei, acum, ce ți-a venit să-mi răscolești dosarele? BARANGA, I. 162. Ce-i veni lui, ia o piatră și aruncînd-o către fîntînă, nemerește drept în tigvă. ISPIRESCU, L. 357. Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele. CREANGĂ, A. 4. Cum îi vine cuiva = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. Fata minte cum îi vine. COȘBUC, P. I 203. N-ai chip în toată voia în privirea-i să te pierzi, Cum îți vine, cum îți place pe copilă s-o dezmierzi. EMINESCU, O. I 155. A-i veni cuiva la îndemînă (sau la socoteală) = a-i conveni cuiva, a-i fi pe plac. Ei nu-i venea la socoteală să se arate lui aevea. ISPIRESCU, L. 184. Se prinde în joc lîngă o fată care chitește că i-ar cam veni la socoteală. CREANGĂ, P. 163. A-i veni bine (să...) v. bine¹ (II). A-i veni la merchez v. merchez. A-i veni greu (să...) v. greu¹ (2). A-i veni peste mînă v. mînă (1). A nu-i veni la cherem v. cherem. 11. (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau, în construcții negative, rău). Am niște rochii pentru Sabina... Prefăcute, cred că au să-i vină foarte bine. C. PETRESCU, C. V. 227. Cearcă să vadă dacă papucul vine pe piciorul fetei babei. ȘEZ. V 67. ♦ (Învechit, mai ales în construcții negative) A se potrivi, a cadra. Căci nu vine Pentru mine Să știu seri ca-un diac. NEGRUZZI, S. II 110. 12. (Popular) A-i reveni sau a i se cuveni cuiva (de drept, printr-o împărțeală etc.). (Refl.) Puțintel ți s-a venit Num-un stînjin de pămînt. MARIAN, Î. 516. Ieri am fost la cănțelerit și vătavul a spus că nu mi se vine nimic. CONTEMPORANUL, IV 392. ♦ (Adesea în construcții impersonale, construit cu dativul) A reprezenta rezultatul unei măsurători, unui calcul. Miu că se necăjea, Trăgea măciuca de la sacsana, care venea șaptesprece oca. MAT. FOLK. 214. La măciucă se uita: Cu dreapta C-o apuca, În cîntar Că mi-o punea, Zece oca că-mi venea. TEODORESCU, P. P. 599. 13. (Însoțit de un nume predicativ formează predicate nominale) A se afla într-o anumită legătură de dependență (cu cineva). [Prietenii] ofițerului veneau, cum s-ar zice, cumetri cu alde Ciupitu cîrciumarul. CAMIL PETRESCU, O. II 519. Într-o fereastră din multele ferestre ale acelui castel zărește o femeie cosind, care îi venea oarecum cunoscută. BOTA, P. 78. – Prez. ind. pers. 2 și: (regional) vini (HODOȘ, P. P. 164), imper. pers. 2 sg. și: vină (SADOVEANU, D. P. 78), vino, part. și: (regional) vint (JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398), vent.

zboicoș, -ă, zboicoși, -e, adj. – (reg.) (ref. la penele găinii) Răvășit, dezordonat: „Doamne feri și apără / De tocana țapână, / De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe” (D. Pop, 1978: 119). – Cf. zboicoși, boicoși.

ȘUGUBĂȚ, -AȚĂ, șugubeți, -e, adj. 1. (Despre oameni și despre manifestările lor) Glumeț, hazliu, poznaș, vesel. Oaspele cînta acum iar niște drăcii șugubețe. CAMIL PETRESCU, O. I 131. Nu-i mai încîntă decît mutra-i trecătoare de om șugubăț și felul lui de-a povesti. STĂNOIU, C. I. 113. Bată-te fericea și norocul să te bată! Șugubăț mai ești! MIRONESCU, S. A. 91. ◊ Fig. Veverițele șugubețe, cu coada vîlvoi... sar zglobii pe crăcile copacilor. ODOBESCU, S. III 185. 2. (Învechit) Primejdios, înșelător, amăgitor; rău. În călătoria ta... să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spîn – cît îi putea, să n-ai de-a face cu dînșii, căci sînt foarte șugubeți. CREANGĂ, P. 198. Locurile acestea sînt șugubețe; de unde știi cum vine întîmplarea, și, doamne ferește, să nu-ți cadă greu singur. id. ib. 201. Nevoia e cea mai șugubață capcană. CONTEMPORANUL, V_II 388. – Variantă: șugubeț, -eață (ODOBESCU, S. III 230, ALECSANDRI, S. 70) adj.

ȘUMENEALĂ s. f. (Transilv.) Stare de amețeală din cauza băuturii; beție. Doamne ferește! răspunse Marin serios, parcă i-ar fi trecut șumeneala. REBREANU, R. II 27.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

aferim [At: NECULCE, ap. LET. II, 444/20 / V: ~in / E: tc aferim] 1-2 i, sn (Cuvânt) care exprimă o încurajare adresată cuiva Si: admirabil, bine, bravo, perfect. 3-4 sn, i (Irn) (Cuvânt) care exprimă dezaprobare Vz halal. 5 sn Cuvânt care exprimă invocarea Si: Doamne ferește! corectat(ă)

oblădui vb. v. ADMINISTRA. APĂRA. CÎRMUI. CONDUCE. DIRIGUI. DOMNI. FERI. GOSPODĂRI. GUVERNA. OCROTI. PĂZI. PROTEJA. STĂPÎNI.

feri¹ [At: COD. VOR. 118/11 / Pzi: ~resc / Imt: (Trs; Buc) feri! / E: nct] 1 vt (Înv; c.i. o sărbătoare sau datinile obișnuite la zile anumite) A respecta (cu strictețe). 2 vt (Înv; complementul este o poruncă, un obicei etc.) A se conforma. 3 vt (Înv) A păstra ceva (neatins). 4-5 vtr (Urmat de o complinire introdusă prin pp „de” indicând primejdia) A (se) păzi. 6-7 vtr A (se) apăra. 8 vt A ocroti. 9 vta (Îe) Doamne ferește, Ferească (ferit-a) Dumnezeu (Domnul, Sfântul etc.) Exclamație prin care se invocă un sprijin, un ajutor etc. în fața primejdiei. 10-12 vta (Îae) Exclamație care exprimă surprinderea, opoziția, dezaprobarea. 13 vta (Îae; afirmativ) Foarte tare. 14 vta (Îae; mai ales negativ) Cu nici un preț Si: deloc, nici vorbă. 15 (Îe) A trăi ca Doamne ferește A trăi foarte rău. 16-17 vtr A (se) ascunde. 18 vt (Înv) A cruța (6). 19 vr A evita ceva sau pe cineva. 20 vr A fugi (1). 21-22 vtr (Șfg) A (se) da (iute) deoparte (pentru a evita ceva) Si: a (se) da în lături, a (se) da înapoi, a (se) da din drum, (înv) a se codi. 23 vt (Îrg) A se da la o parte pentru a proteja ceva. 24 vr (Înv) A se adăposti. 25 vr (Înv) A cere protecția cuiva.

+Doamne ferește loc. interj.

+feri, Doamne (pop.) loc. interj.

MIRÁCOL s. n. Fenomen supranatural, minune (1); p. g e n e r. fapt, fenomen ieșit din comun, uimitor, extraordinar. Cf. NEGULICI, STAMATI, D. Care din științe ne fac cunoscute miraculele naturei? BARASCH, I. N. 9/7. Întrebuințează zicerile învălire, mirare ș.a. Dar n-ar zice, doamne ferește! miracul și văl. . . pe care le găseau în cărțile vechi. NEGRUZZI, S. I, 256. Să venim la muzică, ale cărei efecte au produs și produc încă miracole. FILIMON, O. II, 160, cf. I, 310, 330. Ar fi fost din partea Basarabilor o nebunie a înfrunta și un miracol a învinge pe nește regi maghiari ca Ludovic cel Mare și împăratul Sigismund. HASDEU, I. C. I, 34. Cînd vorbim, poate undeva într-un laborator ori într-o uzină, se înfâptuie miracolul care va răsturna legile și va schimba fața lumii. C. PETRESCU, Î. II, 267, cf. 88, id. C. V. 218. Aștepta miracolul ca ea să deschidă gura. CĂLINESCU, E. O. II, 301. L-a întrebat, ca în fața unui miracol, cu inima dezgolită și caldă. SAHIA, N. 76. Oltul trece prin dreptul lor, ca pe lîngă tot atîtea miracole. BOGZA, C. O. 238. Acesta să fie continentul de miracole. . . Vestit de profeți sperjuri și de mincinoase oracole? BARANGA, V. A. 13. – Pl.: miracole. – Și: (învechit) miracole (ARISTIA, PLUT.), mirácul (pl. miraculeși, rar, m., miraculi NEGULICI) s. n. – Din lat. miraculum, it. miracolo, fr. miracle.

FERI (-resc) I. vb. intr. A se da la o parte, a se da în lături: De te-ating, să feri în lături EMIN.; feri, cîne de zmeu, din drumul meu! RET.; feri! de ți-i să mai mînci mămăligă BD. -DEL.. II. vb. tr. 1 A apăra, a ocroti, a păzi: pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului ISP.; Doamne ferește! ferească Dumnezeu! să ne păzească Dumnezeu! mai bine să facem cruce și să zicem: feri-ne, Doamne! RET. ¶ 2 A păzi o poruncă, un obiceiu, o datină; a ținea o sărbătoare, a o observa cu sfințenie. III. vb. refl. 1 A se da la o parte, în lături, spre a evita ceva: soarele și luna se feriră din calea ei RET. ¶ 2 A se păzi, a se apăra: ea se feri să nu o vază nimeni și fugi {`ISP.~}; omul de hoțul din casă nu se poate feri ZNN. [lat. vulg. *auferīre = clas;. auferre; comp. arom. afirire].

tropotí, tropotesc, v.i. 1. A juca, a dansa; a lovi pământul cu picioarele în timpul dansului: „Și mândrele tropotind” (Papahagi, 1925: 74). 2. A lovi, a bate: „S-o băgat tinerii-n casă și-o tropotit-o pă babă, de feri Doamne” (Bilțiu, 2007: 305). – Din tropot (DEX, MDA).

zbóicoș, -ă, zboicoși, -e, adj. (reg.) (ref. la penele găinii) Răvășit, dezordonat: „Doamne feri și apără / De tocana țapână, / De găina zboicoșe, / De femeia cioinoșe” (D. Pop, 1978: 119). – Cf. zboicoși, boicoși.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

NEVRICOS adj. 🩺 Ⓟ Nervos: cum sînt eu nevricoasă, Doamne-ferește, pățeam alte-alea (CAR.) [ngr.].

DOMN sm. 1 ‡ Stăpîn: nimenea nu poate la doi domni sluji (COR.) ¶ 2 Stăpînul lumii, Dumnezeu: nu-i cum gîndește omul, ci-i cum vrea Domnul (CRG.); Domnul Dumnezeul nostru; Doamne Dumnezeule! casa Domnului, biserica; Maica Domnului, Sfîntă Fecioară, Maica Precista; F: sîngele Domnului, vinul; a lăsa pe cineva în plata sau în mila Domnului, a lăsa în pace, a nu-i face nici un rău (= a-l lăsa să-i plătească Dumnezeu): se îmblînziră ca niște miei și-și cerură iertare: Ercule-i lăsă în mila Domnului (ISP.); du-te în știrea Domnului, du-te mai departe (unde te-o lumina Dumnezeu), pleacă și mă lasă în pace: mai bine-ți dau frații și du-te în știrea Domnului (RET.); – Doamne ferește! a) să (mă, te, ne, etc.) ferească Dumnezeu! să nu i se întîmple, Doamne ferește, să moară; b) F cu nici un preț, de loc, pentru nimic în lume: nu mă duc acolo, Doamne ferește; Doamne iartă-mă! a) (după rostirea unui blestem sau unei vorbe necuviincoase) să mă ierte Dumnezeu! mînca-i-ar pămîntul să-i mânînce, Doamne iartă-mă! (CRG.); b) Ⓟ Cînd, într’un moment de supărare, de încurcătură, de nedumimerire, omul e gata să exclame numele diavolului: (unde dracu s’a dus? cum dracu de n'a venit încă?), își cere oare-cum iertare de la Dumnezeu de a se fi gîndit la necuratul: unde Doamne iartă-mă să fie? (ALECS.); da cum Doamne iartă-mă să nu zic? (CAR.) – F dragă Doamne (dragăliță Doamne, etc.), oare-cum, ca să zic așa: pe cînd începusem și eu, dragăliță Doamne, a mă rădica băiețaș la casa părinților mei (CRG.); și ne punem, dragă Doamne, la învățat (CRG.); Țintilă, dragă Doamne, se cam codea (SLV.); 👉 AJUTA; APĂRA I. 3; LEMNUL-DOMNULUI, LEMNUL-MAICII DOMNULUI 👉 LEMN, MILA DOMNULUI 🌿 = VENINARIȚĂ; MÎNA-MAICII-DOMNULUI 👉 MÎNĂ ¶ 3 🐙 👉 BOU, VACĂ ¶ 4 Stăpînitorul unei țări, domnitor, titlul principilor Munteniei și Moldovei pînă la ridicarea țării la rangul de regat: a alege ~; a pune ~; (P): schimbarea domnilor, bucuria nebunilor, norodul se bucură cînd vine un stăpînitor nou, crezînd că-i va fi mai bine, pe cînd adesea domnul cel nou întrece în răutate pe cel vechiu ¶ 5 Boier: ce folos că tată-tău a fost ~, dacă tu nu ești om? (ZNN.) ¶ 6 Titlu de politeță dat persoanelor către care sau despre care se vorbește, însoțindu-l sau nu de numele propriu sau de un alt titlu: Domnul Ionescu; Domnule Judecător; Domnule doctor; te rog, Domnule! Ascultați, Domnilor! [lat. vulg. domnus < domĭnus].

AVEA A avea (a)plecare (sau plecăciune) = A avea înclinație spre...: Familia Corbenilor era una din cele mai însemnate sub domnia acestui prinț, și soția marelui logofăt Corbeanu [...] avea acea aplecare la faceri de bine (GR. ALEXANDRESCU) A avea (ceva) la îndemână = A avea (ceva) în imediata sa apropiere. A se putea folosi ușor (de ceva): …a avea la îndemână cupeaua unui tren, roatele unei trăsuri sau picioarele unui cal înseamnă a merge șezând și a vedea numai ceea ce ți se dă, nu însă și tot ce ai voi. (CALISTRAT HOGAȘ) A avea (ceva) pe mână = A dispune de...: Avea pe mână toate facilitățile posibile și tot nu era mulțumit. Așa fiind, acestora nu li se poate da niciun suflet de creștin pe mână. (G. TOPÂRCEANU) A avea (de) gând sau a-i fi (cuiva) gândul să... = A avea intenția, a voi să...: Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gând să se-nsoare. (I. A. BASSARABESCU) Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă. (P. ISPIRESCU) A avea (h)arțag = A fi certăreț: Că vor zice toți: „Să nu mergem să stăm să dvorim la cel domn, că deaca să îmbată, el își piiarde mintea și are arțag, ci ne va înfrunta și încă de nu ne va și piiarde”. (NEAGOE BASARAB) Femeia nu se lăsă; avea harțag; nu înțelegea de ce le trebuia crâșmă, când stăteau liniștiți în cerdacul bojdeucei și nu duceau lipsă de nimic. (EUGEN LOVINESCU) Omul avea arțag cu toată lumea. A avea (sau a prinde) orbul-găinilor = A nu vedea lucrurile clare, evidente: Ian ascultă, Iorgușorule, nu cumva ai prins orbul găinilor? (VASILE ALECSANDRI) PEPELEA: Ce să-i găsesc, că-i ai pe nas. ARVINTE: Oare?... Se vede că de mult ce-am strănutat... PEPELEA: Ai prins orbu găinilor... (IDEM) A avea (sau a simți) fluturi la (sau în) stomac (arg.) = A fi îndrăgostit: Chiar dacă nu o spun − probabil și pentru că ar părea ciudat după doar câteva întâlniri, bărbații se îndrăgostesc și ei și au „fluturi în stomac”, la fel ca femeile. (http://www.ele.ro/) A avea (sau a-și face treabă) cu cineva = a) A avea de rezolvat ceva cu cineva; a se ocupa de cineva: Du-te până acolo că are treabă cu tine! (MARIN PREDA) b) (reg.) A avea relații de dragoste cu cineva: Rușine mi-e și de iarbă, / Cu cine mi-am făcut treabă. (POP.) A avea (un) vis = A visa: Vis frumos avut-am noaptea. (MIHAI EMINESCU) A avea a face cu... = a) (d. persoane) A avea de lucru, de furcă (cu cineva); a trebui să suporte consecințele: Ai înșelat o femeie, dar ai a face acuma cu un bărbat. (I. L. CARAGIALE) b) (Despre lucruri) A avea legătură cu ceva: Ziarul radical vine însă cu vecinica minciună în gură: reprezentanții națiunii vor războiul. Spună mai bine dreptul și verde: reprezentanții orașelor, ș-atunci vom ști cu cine avem a face. (MIHAI EMINESCU) Acele învățături înalte n-au a face cu o bună și frumoasă educațiune. (I. L. CARAGIALE) A avea ac de cojocul cuiva = A ști cu ce arme să învingi pe cineva. A ști să înveți minte pe cineva: Într-un rând, crede cânele că i-a găsit ac de cojoc: să nu-i mai dea mâncare. (POP.) A avea academie (sau acioală, capital, cearșaf, jurnal, listă, patalama, salbă) (arg.) = A avea multe condamnări penale, a avea un cazier bogat: Nu bine a intrat în inchisoare și a început să se laude că el are academie multă... A avea aplecare spre… = A avea înclinație spre… Cu divizibilitatea actuală țăranul se simte legat de sforicica lui de pământ și nu are nici cea mai mică aplecare de a lua pământ de la stat. (MIHAI EMINESCU) Avea aplecare spre științele exacte. A avea bășini sau muci în cap (arg.) = a) A avea idei ciudate, extravagante: Cea mai fițoasă femeie din lume!! Are atâtea bășini în cap încât… te uimește, pe bune… (http://xmix.ro/) b) A fi extrem de încrezut. A avea belciug (arg.; d. femei) = A fi serioasă, a-și păstra bunul nume: Spre deosebire de celelalte din grupul lor, tipa avea belciug și era chiar frumoasă. A avea beteșug (d. oameni) = A fi infirm: […] deși era voinic [Pălăgieșu], spătos și doar la mers avea puțin beteșug, călcând prea în afară și aruncând picioarele din genunchi în jos, ca un cal împărătesc la paradă. (LIVIU REBREANU) A avea o jenă (arg.; irn.) = A invoca un pretext imaginar pentru a se eschiva de la îndeplinirea unei sarcini: La începutul mandatului, premierul nu avea nicio jenă să îmi scrie să-l rezolv pe Patriciu. (https://www.google.ro/) A avea bube-n cap (arg.) = A avea antecedente penale. A avea un trecut dubios: Jean Avramescu, care se știa, cum zicea Caterina, „cu bube-n cap”, se cumințise ca un vițeluș abia fătat, avea și el habar de proverbul cu ulciorul. (PAVEL PEREȘ) A avea bucurie = A se bucura: Știai că poți avea bucurie în ciuda stărilor personale și a circumstanțelor prin care treci? (https://www.google.ro/) A avea bunătate = A fi bun: Am auzit că ați avea bunătate a traduce câteva din poveștile scrise de mine. (ION CREANGĂ) Mama avea bunătate și ne oferea tot ceea ce era mai bun pe lume. A avea cale (înv.) = A se pregăti să parcurgă un drum lung: Nu credea să aibă cale atât de lungă. A avea cale (pe undeva) = A avea drum (pe undeva): La cine mi-e mie drag, / N-am cale, și tot îmi fac. (POP.) A avea cap (sau minte) = A fi deștept: − Îți mai dau o dată, acum cumpără-ți măcar și ștreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încât de aveai cap... puteai să te faci ca un grof. (I. POP-RETEGANUL) Iar pricina era: / Că-n zeul cel deșert un jertfitor intra / Și, de avea el minte, / Apoi oracolul rostea cerești cuvinte. (ALECU DONICI) A avea capăt (sau cap) = A se sfârși, a se termina: Toată boala are leac, / Da urâtu' n-are cap. (POP.) A avea căderea să… = A avea calitatea de a…: […] el [Ion I. C. Brătianu] nu mai avea căderea de a fi reprezentantul României în fața acelora care hotărau chestiunea pe un asemenea teren.(GH. BUZATU) Numai el are căderea de a decide. A avea căutare (d. o marfă) = A fi cerut de clienți: Nu e nevoie de o capacitate de previziune prea mare pentru a ști ce fel de dispozitive nu vor mai avea căutare în anul 2020, în condițiile în care industria IT se află într-o dezvoltare continuă. (http://www.tion.ro/) A avea ceva (de împărțit) cu cineva = A antipatiza pe cineva: Totul a culminat în luna februarie, când elevul-problemă a aruncat cu un scaun într-un coleg cu care avea ceva de împărțit [...] (http://www.obiectivbr.ro/) A avea ceva cu cineva = a) A dori, a pretinde, a vrea ceva de la cineva: Eu nu știu ce are cu mine. (I. POP- RETEGANUL) Ce ai, domnule, cu mine? b) A avea motive (nemărturisite) pentru a căuta nod în papură, a persecuta, a paște (pe cineva): Să știi că are ceva cu tine! A avea ceva în gând (sau în cuget, în minte) = a) A avea o anumită intenție: […] nici n-au avut în minte ca să ne înșale pre noi. (d. ȚICHINDEAL) − Or rămâi schilod, or păcălesc pe dracu și mă îmbogățesc. Că vezi că avea el în gând ce avea. (POP.) b) A fi preocupat (de cineva sau de ceva): Faptul cert este că mita s-a dat, s-a luat și și-a făcut efectul toxic aducând în sistemul de sănătate persoane care nu vor avea în minte decât calea prin care să-și recupereze cât mai repede și îndoit suma dată drept mită. (http://www.gds.ro/) A avea ceva pe suflet (sau pe conștiință) = A suferi mustrări de conștiință pentru ceva: Parcă avea ochii deschiși și se uita la mine cu frică. […] Am așezat Sfintele Daruri și am întrebat-o dacă avea ceva pe suflet ca să se spovedească. (www.sfaturiortodoxe.ro/) Nu-i aveți pe conștiință pe bebelușii care au murit la Giulești? (http://www.monitorulcj.ro/) A avea ciudă (sau, înv. mânie) (pe cineva) = A urî pe cineva: Explicație halucinantă pentru incendierea pisicilor în cimitir: „Avea ciudă pe ele și a vrut să le omoare.” (http://adevarul.ro/) Cucule, pasăre mândră,/ Du-te-n pădure și cântă. / Pe cine-i avea mânie, / Blastămă-l, străin să fie. (POP.) A avea clonțar la ghebă (arg.; d. o casă) = A avea câine de pază: Greu de intrat înăuntru… Nu vezi că are clonțar la ghebă! A avea curaj (sau îndrăzneală) = A fi curajos: Astăzi, când sper că s-a prescris vina mea contra monarhiei, am curajul s-o spun cu mândrie. (I. L. CARAGIALE) A avea dar (sau talent) = A fi talentat: Modestia este decorul talentelor tinere. O primadonă plătită foarte scump, chiar dacă ar avea talent, ar însemna că nu e modestă […] (I. L. CARAGIALE) Are dar, ca și sora lui, pentru muzică. A avea darul să... = A fi înzestrat cu puterea de a...: Am văzut în viața mea atâtea sprâncene îmbinate și totuși nici unele din ele n-au avut darul de a-mi strânge ființa atât de puternic în arcul lor fermecat, după cum găsiră cu cale s-o facă, într-o clipă, sprâncenele jupânesei Zamfira. (CALISTRAT HOGAȘ) Avea darul de a citi gândurile în ochii oamenilor și radia, cu surâsul ei pur, numai bunătate și simpatie. (JEAN BART) A avea datină (înv. și pop.) = A avea obiceiul: Ospătăria aceea era a unui om foarte mare de statură… care avea datină să cumpere pre oamenii ce i se aducea de vândut. (POP.) A avea de fală = A se mândri cu ceva: Ismail pașa îl avea de mare fală [Catargiu Iani] și-l ținea liber în conacul său, ca un trofeu, ca un lanț subțire de piciorul său. (ION GHICA) A avea de furcă cu cineva = A avea dificultăți. A avea mult de luptat împotriva cuiva: − Ehe, negustoreasă, nu glumă! Zise bătrânul Iuga. Vom avea de furcă cu tine! (LIVIU REBREANU) A avea de gând să... = A intenționa să...: Atunci Făt-Frumos îi spuse ce avea de gând să facă și calul îi zise […] (P. ISPIRESCU) A avea de grijă = A fi atent la ceva: […] acum să ai grije, că maica-ta mearge la o nuntă! (I. BARAC) A avea de plătit o poliță cuiva (arg.) = A urmări să se răzbune pe cineva: − Pe Marțian de ce l-ai asasinat? Cu ce te incomoda? Marcel Istodor râse din gât: − A plătit o poliță mai veche. (RODICA OJOG-BRAȘOVEANU) Și mai halucinant este însă zvonul conform căruia unul din apropiații lui Zsolt […] l-ar fi dat pe mâna presei, după ce Zsolt i-ar fi plătit o poliță destul de serioasă […]. (http://www.ziarulring.ro/) A avea de știre = A ști: Unde avându Ștefan vodă știre și prinzându limbă, marți noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu târgul asupra lor, cându ei era fără de nicio grijă. (GR. URECHE) A avea de-a face cu... = A avea ceva comun cu... A intra în relații cu...: Avem de-a face cu aceeași tentativă de fraudă morală masivă, tentativă de deghizare politică a unei forțe politice cu aspirație totalitară. (http://www.mediafax.ro) A avea dor = A-i fi dor: De trei nopți aceeași cale / Bate călătorul. / Cine n-are dor pe vale / Nu-mi cunoaște dorul. (G. TOPÂRCEANU) A avea dreptate = A fi îndreptățit: Fata avea dreptate de nu vrea să-l asculte. / Cine-a făcut o crimă poate face mai multe. (GR. ALEXANDRESCU) A avea dureri de cap = a) A-l durea capul: Nu poți ști exact dacă vei avea sau nu dureri de cap în timpul sarcinii și nici dacă acestea se vor rări sau, dimpotrivă, îndesi pe parcursul acestei perioade. (www.attct.ro/) b) A fi îngrijorat pentru ceva: A procedat legal și de data aceasta, ca să nu aibă dureri de cap mai târziu. A avea farurile ciupite (Gmț.; d. o persoană în stare de ebrietate) = A vedea ca prin ceață: Se pare că iar ai farurile ciupite... A avea fericirea să… (sau de a…) = A avea onoarea, plăcerea să… (sau de a…): Pe d. Brănișteanu nu avem fericirea să-l cunoaștem. (I. L. CARAGIALE) A avea ființă (pe lume) = A se naște; a exista, a ființa: Atunci lumea cea gândită pentru noi avea ființă, / Și, din contra, cea aievea ne părea cu neputință. (MIHAI EMINESCU) […] de unde să-l iei, dacă n-are ființă pe lume? (ION CREANGĂ) A avea folos (sau câștig ori, înv. dobândă) = A profita: Când s-a face mai mărișor, are să înceapă a-i mirosi a catrință, și cu astă rânduială n-am să am folos de el niciodată. (ION CREANGĂ) A avea friguri = a) A suferi de malarie: Mâinile mi-erau reci, gura amară și uscată ca de friguri. (AL. VLAHUȚĂ) Sunt toți bolnavi, și el și femeia și copilul frigurile de baltă. (I. L. CARAGIALE) Nici tu junghi, nici tu friguri, nici o altă boală nu s-a lipit de noi. (ION CREANGĂ) b) A fi foarte nerăbdător și emoționat:Înainte de a trage biletul de examen, tremura ca varga de parcă ar fi avut friguri. A avea gărgăuni în cap = A fi înfumurat, a avea pretenții nejustificate; a avea idei extravagante: Ne-am făcut închipuire / C-o să dăm de supărare, / Omul, oricum îi din fire, / Gărgăuni în cap tot are. (VASILE ALECSANDRI) A avea grijă = a) A fi neliniștit pentru ceva: Tatăl copilului avea grijă să nu i se întâmple iar vreun necaz. b) A nu uita să...:Titu avusese grijă să oprească masa cea mai bună în bufet. (LIVIU REBREANU) A avea gură (mare) = A fi certăreț: Soacra nu trebuie să fie cu gura mare. (ION CREANGĂ) A avea gură rea = A prevesti evenimente rele care se împlinesc: Să nu mai spui nimic, că mereu ai gură rea! A avea inimă = a) A fi curajos: Dacă nici el nu avea inimă, cine altul din capitală, din țară, din lume, avea? (CONSTANTIN STOICIU) b) A fi milos: Se zbătea femeia, căci om era și avea inimă de părinte. (IOAN SLAVICI) Păcală se învoi pentru că avea inimă miloasă. Luă vaca și plecă. (POP.) A avea iubire = A iubi: Chiar dacă aș muta niște munți, prin credința mea, dacă nu am și iubire la credință, dacă credința mea nu e lucrătoare în iubire, dacă la credința mea nu se adaugă iubirea, credința mea n-are nicio valoare. (http://www.crestinortodox.ro/) A avea în cinste = A cinsti: Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. (ALECU RUSSO) A avea în pântece (d. femei; înv.) = A fi însărcinată: Dar vai celor care vor avea în pântece și celor care vor alăpta în acele zile. (BIBLIA) Drama neștiută a Gabrielei Cristea. „Am suportat lucruri foarte grele pentru a avea un suflet în pântece” (http://www.romaniatv.net) A avea la (sau în) degetul (cel) mic = A domina clar; a cunoaște foarte bine: Uscățiv, așa cum este, gârbovit și de nimic, / Universul fără margini e în degetul lui mic. (MIHAI EMINESCU) A avea la nazar (pe cineva) (înv.) = A proteja (pe cineva), a fi binevoitor (cu cineva): Ministrul mă are la nazar. (VASILE ALECSANDRI) A avea milă (de...) = a) (Înv.) A avea parte de...: Tu l-ai măritu-l pe-mpăratul, s-aibă milă de izbândă. (DOSOFTEI) b) A fi milos, a se îndura:Privi-te-voiu cu ochii în lacrime fierbinți... / O marmură, aibi milă de-a mele rugăminți! (MIHAI EMINESCU) A avea nas = a) A avea miros fin: Distinge orice miros, așa că bucătăresele i-au spus că are nas. b) A fi (prea) îndrăzneț: Când se găsea cafea pe toate drumurile, putea s-o cumpere oricine, acum o dibuia numai cine avea nas. (CRISTIAN TEODORESCU) Doamna Friț, îi trecu prin cap, iar în clipa următoare alungă gândul: n-ar mai avea nas să-i ceară, îi e datoare două milioane... (RADU ALDULESCU) El a cam început să aibă nas și se amestecă în toate. A avea năcăfale = A avea neajunsuri, pretenții: − Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecât pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale, e greu de purtat. (ION CREANGĂ) A avea nădejde = A nădăjdui: Pot să am nădejde în voi? (ION CREANGĂ) A avea nărav = a) (d. cai) A fi nărăvaș: − Are vrun nărav iapa ta, mă țigane? − N-are, zău, nene geambaș, nici un nărav, mînca-ți-aș iaca ce. (P. ISPIRESCU) b) (d. oameni) A avea un viciu: [...] al cincilea [păcat] iaste sămânarea de vrajbă între fraț și între priiateni, care păcat l-au aflat singur satana; și cine are acel nărav iaste asemenea diavolului. (ANTIM IVIREANUL) Năravul pe care-l are este tutunul. A avea nevoie (sau, înv. lipsă, trebuință) de... = A-i fi necesar ceva: Timid la început, când abia ridicase capul din cărți și avea nevoie de tot ajutorul diavolului […] întreprinzătorul profesor sfârșește cu imperialism de stil mare. (PAUL ZARIFOPOL) A avea noroc (sau șansă) = A fi favorizat de întâmplări: Eu firea nu mi-o prefac / D-oi avea noroc să-i plac. (ALECU VĂCĂRESCU) A avea o (sau de) vorbă cu cineva = A trebui să discute cu cineva: Aveam o vorbă cu tine, dar ești greu de găsit. A avea o ceartă = A se certa: Se vede că a avut vreo ceartă cu soră- sa. (P. ISPIRESCU) A avea obicei (sau deprindere) = A obișnui să...: Acest boier avea obicei, când spunea câte ceva, de-și da drumul gurei, astfel încât nici el nu-și mai putea da seama de ceea ce spunea. (P. ISPIRESCU) [...] a scrie este a avea deprinderea de a grupa elementele psihice în jurul ideii sau tendinței dominante (tema, subiectul), deprindere pe care n-o are necărturarul. (G. IBRĂILEANU) A avea ocazia (sau înv. prilejul) = A i se da posibilitatea: Mulți ani trecură la mijloc de când acești frați nu mai avură prilej a se întâlni amândoi. (ION CREANGĂ) A avea ochi = a) A vedea bine: Copilul avea ochi, spre deosebire de mama sa care purta ochelari. b) A distinge esențialul: El este inteligent; are ochi și găsește cele mai bune soluții. A avea oftică (pe cineva) = A avea resentimente (față de cineva): Dar dacă Mimi avea oftică pe el, sărea după aceea primul și striga: „Căderea ursului din lună!” (M. CĂRTĂRESCU) A avea parte (de ceva) = A fi predestinat să...: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit. (MIHAI EMINESCU) A avea pâră (cu cineva) (Jur.; înv.) = A fi în proces cu cineva: Înțelegându Iancul vodă că l-au mazilit împăratul și domniia o au dat-o iarăși lui Pătru vodă Șchiopul [...] gândi că de va merge la turci, va avea pâră multă și mai apoi să nu care cumva să și piară. (GR. URECHE) A avea pe capul său = A avea o responsabilitate (nedorită): De mâine vei avea pe capul tău și întocmirea referatelor, chiar dacă nu intră în atribuțiile tale. A avea pe cineva de aproape = A avea simpatie sau dragoste pentru cineva: Mi s-a părut că aceste cuvinte redau foarte clar importanța de a avea măcar un suflet aproape de noi, care să tresalte, la unison cu al nostru [...] (http://www.ileanaandrei.ro/) A avea pe cineva drag = A iubi pe cineva: Ei, acum ghicește singur / De te am eu drag ori nu? (G. COȘBUC) El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. (I. G. SBIERA) A avea pe cineva la (sau în) inima sa = A iubi pe cineva: În momentele de cumpănă ale vieții simțim nevoia de a avea pe cineva în inima noastră și pe care să ne putem baza. A avea pe dracul = a) A avea un rău inexplicabil. b) A nu avea nimic: – Ce tot te lauzi? Nu te cred... Ai pe dracul... c) A fi foarte rău: „Îl avea pe Dracu' în el”. Un bărbat gol pușcă a mușcat de față un adolescent și a atacat mai mulți oameni, pe stradă. (spynews.ro/) A avea pe vino-ncoace = A fi atractiv: […] perișorul supțire și stufos îi cădea pe umeri, în unde, fața-i are pe vino-ncoace. (P. ISPIRESCU) A avea peri răi (îvp.) = A avea o boală de ochi provocată de genele prea lungi, care irită globul ocular: Precum vremea închisă zămislește visuri spăimântoase, așa poate că voi fi având și eu peri răi, și te înșeală părerile. (P. ISPIRESCU) A avea pitici pe creier (arg.) = A fi nervos, nesatisfăcut, ofticat; a avea draci: Am avut o perioadă grea. Am suferit din dragoste sau din nedragoste. Am pitici pe creier, mi-am făcut eu singur rău. (http://www.wowbiz.ro/) A avea putere = A fi puternic: Voința de putere este egală cu a avea destin; a avea destin înseamnă a avea putere. (GEO VASILE) Nu știi dacă vei avea putere să alegi când să mori. Dar ai puterea să alegi când să trăiești […] (http://www.cabral.ro/) Creierul este special construit pentru a avea putere și a ne ajuta în situații dificile. (www.citatepedia.ro/) A avea răutate = A fi rău: „Jurnal numai pentru mine” conține tot pe data de 29 X ultima însemnare: „Numai de n-aș păcătui. Și de n-aș avea răutate. Acum n-am.” (ION IANOȘI) Duhul Sfânt ne va ajuta atâta timp cât nu vom avea răutate pe nimeni. (ortodox.md/) A avea scăpare = A scăpa: Nu mai ai scăpare din mâna mea! (P. ISPIRESCU) A avea semne (sau presimțiri) = A presimți ceva: Chiar și cei ce au accidente mortale au presimțiri, dar nu le iau în seamă. (http://www.lovendal.ro/) A avea seu la rărunchi (sau a avea cheag) = A fi bogat: Nu cumva ai trebuință de slugă, voinice? Cum te văd, sameni a avea seu la rărunchi. (ION CREANGĂ) A avea socoteală (sau înv. rânduială) = A se desfășura potrivit unei ordini și rațiuni: Deci oricarea între fapte în lucruri are socoteală, aceiași și a sfârșitului socoteală [..] (DIMITRIE CANTEMIR) A avea teamă (sau groază) = A se înspăimânta: Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate; / Ce e rău și ce e bine / Tu te- ntreabă și socoate; / Nu spera și nu ai teamă, / Ce e val ca valul trece. (MIHAI EMINESCU) A avea trebuință = A-i trebui: Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. (VASILE ALECSANDRI) A avea ținere-de-minte (sau memorie) = A putea să-și amintească multe lucruri: S-a împământenit ideea greșită că „a avea o memorie de elefant” e de bine. Cei care o utilizează ca laudă cred că expresia înseamnă „a avea o ținere de minte foarte bună”, ceea ce nu este adevărat. (http://www.avocatnet.ro/) Avea spirit de observație și ținere de minte. A avea un cârlig la cineva (pop.) = A avea o taină, un secret: Ion are el un cârlig pe undeva, de vine întotdeauna târziu acasă. (POP.) A avea un of = A fi necăjit: Nu din dragoste față de SUA sau din ură față de Moscova, avea el un of la inimă cu „foștii” (deși erau de-ai lui) și a vrut să le-arate că nu mai mor caii când vor câinii roșii (hrăniți rusește). (http://www.nasul.tv/) A avea voie (sau permisiunea) să... = A-i fi permis să...: Soția mea avea voie să stea cu mine tot timpul cât nu eram închis în iatac. (IOAN SLAVICI) […] luam baia într-un colț al țărmului mai departe, numit „Paradis”, unde eram numai între bărbați și aveam permisiunea de a ne scălda fără costum. (NICOLAE GANE) Dacă aș avea voie să revăd lucrarea, ar fi nemaipomenit. A avea vreme (sau timp) = A dispune de timp pentru a face ceva. A fi liber, a dispune de timp pentru a se ocupa de cineva: Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. (MIHAIL SADOVEANU) Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. (P. ISPIRESCU) A avea (pe cineva) în de bine (înv.) = A privi (pe cineva) cu ochi buni: Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decât frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. (NICOLAE BĂLCESCU) A avea... ani = A fi în vârstă de... ani: Peste câteva zile ar avea 79 de ani. A (nu) (mai) avea gură (sau obraz, tupeu) să… = A (nu) (mai) avea curajul, îndrăzneala să…, a nu mai cuteza să…: Ai băut cât șăpte și mai ai obraz să te jăluieșt! (VASILE ALECSANDRI) A (nu) (mai) avea zile bune (cu cineva) = A (nu) (mai) trăi în pace (cu cineva): Cu amar și cu necaz / Ies rujile din obraz! / De-aș mai avea zile bune / Rujile iară s- ar pune. (I. POP-RETEGANUL) Deși ne-ar plăcea, nu putem avea numai zile bune pe parcursul unui an. (www.publika.md/) A (nu) avea (mare sau desăvârșită) cunoștință (de ceva) = A (nu) ști, a (nu) fi (bine) informat (de sau despre cineva sau ceva), a (nu) cunoaște (bine): Aveau smeii cunoștință de vitejia lui. (P. ISPIRESCU) A (nu) avea (sau a (nu) da) greș (sau greșeală) = A (nu) greși: Steaua te și poate ajuta, dar dacă dai greș la Steaua, nu știu dacă mai poți ajunge fotbalistul pe care îl visează unii. (www.evz.ro/) A (nu) avea (un sau niciun) înțeles (sau sens) = A (nu) avea noimă; a (nu) avea logică: Cuvântu-mi pentru tine nu avea înțeles, / Cuvântul tău pe mine mă înciuda adânc. (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea cap (și Dumnezeu sau și chip) să… (sau de a…) = A (nu) fi în stare să …, a (nu) putea să…: Rea bucată-i dragostea; / Cine prinde-a o gusta, / N-are cap de-a o lăsa. (POP.) A (nu) avea loc de întors sau de manevră (arg.) = A (nu) avea condiții favorabile pentru desfășurarea unei activități: Nimic nu mai putea face, că nu avea loc de întors din cauza celor curioși. A (nu) avea milă = A (nu) stârni mila cuiva; a (nu) simți milă pentru cineva: De-ți va da Domnul Dumnezeu putere și tărie, să nu cruți, să n-aibi milă, că nici de tine nimeni nu va avea milă, când te vor vedea înfrânt și ticăit. (AL. ODOBESCU) Femeia avea milă de toți nevoiașii și-i ajuta cu ce putea. A (nu) avea obraz = A (nu) avea bun simț: Noroc că unul a uitat, iar celălalt n-are obraz, astfel că acum sunt prieteni la cataramă […] (http://www.monitorulcj.ro/) A (nu) avea odihnă = A fi mereu activ; a fi neliniștit: Ocolii țările toate / Și de bine n-avui parte, / Că de mic am pribegit / Tot în străini am trăit / Și odihnă n-am avut... (MIHAI EMINESCU) A (nu) avea pe cineva la stomac = A (nu) putea suporta pe cineva: Ea n-a avut-o niciodată la stomac pe vecina de peste drum și nu-și putea explica de ce. A (nu) avea rost să... = A (nu) fi potrivit să…: Antrenorul Răzvan Lucescu a declarat, luni, în conferința de presă în care a fost prezentat oficial, că nu avea rost să semneze cu FC Rapid un contract pe următorii zece ani având în vedere că este posibil să nu fie o colaborare fericită. (http://www.mediafax.ro) A (nu) avea somn = A (nu) putea dormi: Mai ales la patru el totdeauna mânca bine, serile adormea curând, avea somn bun, ba peste câtva timp a început să mănânce bine și la masă. (IOAN SLAVICI) N-a avut somn toată noaptea. A (nu) avea treabă = A (nu) fi ocupat: − Dacă n-am treabă, ce să fac în târg? − Treabă, ne-treabă, du-te de te mai întâlnește cu bărbați, poate să dai de vreo treabă […] (I. L. CARAGIALE) Mereu are treabă și nu-l găsesc acasă decât duminica. A (nu) avea zile (sau zilișoare) = A (nu) mai trăi; a (nu) se mai bucura de viață: Este cu putință însă, dacă voi mai avea zile, să vă întrețin despre dânsul în chip îndelungat, când voi publica, dacă îl voi publica, un vraf de amintiri […] (RADU ROSETTI) − N-oi mai veni, Ivane, câte zilișoare-oi avea eu, zicea Ucigă-l-crucea, cuprins de usturime, și se tot ducea împușcat. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce face = A nu (mai) putea…: Își mușca fata acum degețelele mămucuței și ale tătucuței de ciudă și de rușine, dar n-avea ce face. (ION CREANGĂ) A nu (mai) avea ce zice = A nu (mai) ști. A rămâne fără replică: După toată discuția chiar nu mai aveam ce zice, pentru că totul era confuz. A nu (mai) avea margini = a) A fi foarte întins, peste măsură de mare: Cât vedeai cu ochii, câmpia parcă nu mai avea margini. b) A întrece orice măsură: Supărarea acum nu avea margini. (I. POP-RETEGANUL) A nu avea (sau a nu ști) cum (să…) = A nu avea posibilitatea, mijloacele (să…), a-i fi imposibil (să…): Pentru atâta încredere, nu am cum să-ți mulțumesc. (AL. ODOBESCU) A nu avea când = A nu mai avea timpul necesar să...: Nu mai avea când să rezolve și ultima cerință și a predat lucrarea. A nu avea chip să... = A nu reuși să...: Azi n-ai chip, în toată voia, în privirea-i să te pierzi. (MIHAI EMINESCU) A nu avea nici cenușă în vatră (sau în casă) sau a nu-i arde nici focul în vatră = A nu avea absolut nimic, a fi sărac lipit pământului: Nu-i casa lor, în care stau, și-n casă nici cenușă n-au. (G. COȘBUC) A nu avea nici în clin, nici în mânecă (cu cineva) = A nu cunoaște pe cineva. A nu avea nicio legătură cu...: […] tata mi-a dat în grijă, când am pornit de-acasă, ca să mă feresc de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât oi putea; să n-am de a face cu dânșii nici în clin, nici în mânecă. (ION CREANGĂ) Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. (P. ISPIRESCU) TRAHANACHE: Zic: ce are a face Cațavencu cu mine și eu cu Cațavencu, nici în clin, nici în mâneci, ba chiar putem zice, dacă considerăm după prințipuri, dinpotrivă. (I. L. CARAGIALE) A nu avea niciun chichirez = A nu avea nicio logică; a nu avea niciun haz: De vreme ce toată lumea râde, grăi Ghervasie cu îndrăzneală, se cheamă că toată lumea știe cum a fost, așa că n-ar avea niciun chichirez s-o mai spun, mai ales că e și destul de veche. (VALERIU ANANIA) Încă un eșec îi va fi fatal lui Ungureanu. Iar platforma nu va mai avea, nici ea, niciun chichirez. (http://www.gandul.info) A nu avea niciun sfânt = A fi necredincios: N-au nimic sfânt în ei; n-au decât o credință și un zeu: avuția materiala și banul! De-asta spun că ceea ce a făcut Netanayahu ieri întrece orice măsură. (http://www.ziare.com/) A nu avea ochi decât pentru... = A fi îndrăgostit de...: El nu avea ochi și suflet decât pentru pădurile, dealurile și câmpiile în care trăise în larg în copilărie. (NICOLAE GANE) A nu avea pentru ce (sau de ce) = A nu avea niciun motiv: Nu avea de ce să nu vină; a fost anunțată la vreme de data aceasta. A nu avea unde = A nu exista spațiu disponibil: Se plânge în fiecare zi că nu mai are unde să lucreze, că este prea multă lume și nu se poate concentra. A se avea bine (sau rău) (cu cineva) = A fi în relații bune (sau rele) (cu cineva); a (nu) se înțelege (cu cineva); a fi prieten (sau a se dușmăni) (cu cineva): Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, [Neagoe] se avea bine cu toți din sat [...] (P. ISPIRESCU) Frați, frați erau ei, dar unul cu altul nu se avea bine. (POP.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = A fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie); a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat): Se avea bine, ca frații. (P. ISPIRESCU) Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. (ANTON PANN) Vezi că-și căta de munculița lui, își plătea dajdia, se avea bine cu toți din sat, și cum făcea el, ce dregea el, se chivernisea omul [...] (P. ISPIRESCU) A se avea dragi = A se iubi: Fata și flăcăul se aveau dragi de mici. Crescuseră, oarecum, în vecinătate. (AL. MITRU) A se avea rău (cu cineva) = A se certa; a fi dușmani: De când s-au mutat, cei doi vecini se aveau rău. Atâta bine (sau folos ori câștig) să am! = Formulă prin care se garantează adevărul celor exprimate: − Atâta bine să am, dacă nu mă crezi! Ce-am avut și ce-am pierdut = a) N-am ce pierde: Dumnealor, că sunt mai tineri și, vorba aia, ce-am avut și ce-am pierdut! dumnealor o să-și puie, doamne ferește! viața în primejdie: (I. L. CARAGIALE) b) Sărac am fost, sărac am rămas. c) Puțin îmi pasă: Așa am interpretat eu, acum poate exista o altă interpretare a regizorului, adică 0- 0, pe ideea „ce-am avut și ce-am pierdut”, la un nivel mult mai profund. (http://www.mediafax.ro/) N-ai decât! = a) Ești liber să...: Zi și noapte stam la drum / Și cântam pentru oricine... / Ai cântat? Îmi pare bine! / N-ai decât să joci acum! (CINCINAT PAVELESCU) b) Încearcă numai, dacă îndrăznești. c) Nu-mi pasă: Faci cum crezi, n-ai decât să mergi singur! N-are a face = Nu se potrivește, nu are nimic comun cu...: N-are a face dacă sunt cretini au ba, nu sunt români și eu cred că nu e normal ca România să fie condusă de alogeni […] (http://activenews.ro) N-are cine să... = Nu există cineva care să...: „La cum ne-am pregătit în acest cantonament, am crescut de la meci la meci, nu are cine să ne pună probleme în România.”, a spus Lucian Filip. (http://www.digisport.ro/) N-are cum (Impersonal) = Nu este posibil. Nu există modalitatea de a...: În felul ăsta, Johannis nu are cum să câștige aceste alegeri, dar Ponta le poate pierde… (http://www.gazetadambovitei.ro/) N-are decât să... și... = E suficient să... pentru a...: Dacă domnul Boc se simte atras de un alt partid, nu are decât să-și dea demisia din PDL și să se înscrie într-un alt partid și nu are decât să susțină pe cine vrea! (http://www.mediafax.ro/) N-are nimic! = Nu are nicio importanță; nu s-a întâmplat niciun rău: Mă gândeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. (MARIN PREDA) Nici acasă n-am de coasă = Nu mă grăbesc; nu am nicio treabă: – Mă!... că mare minune-i asta!... dar nici acasă n-am de coasă... ia să mai odihnesc oleaca aste bătrânețe! (ION CREANGĂ)

ferește-mă, Doamne! expr. (deț.) carceră.

LENEȘ, -Ă, leneși, -e, adj. (Despre oameni) Căruia îi lipsește dorința (și voința) de a munci, de a fi activ, căruia îi e lene; trîndav, puturos. Leneșul Octav se plimbă în gondola sa culcat. MACEDONSKI, O. I 242. De leneș ce era, nici îmbucătura din gură nu și-o mesteca. CREANGĂ, O. A. 218. Ferește-mă... doamne... De lelița leneșă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Fig. (Despre un lucru care se află în mișcare) Încet, fără energie, domol, alene. De cealaltă parte, pe iaz, se mișcau negurile leneșe ale serii, pe deasupra apelor întunecoase și peste pădurea gălbie de trestii. SADOVEANU, O. I 369. Îl pofti să șază... lîngă căminul în care foșneau cu flăcări leneșe două buturugi uriașe. REBREANU, R. I 167. ◊ (Despre o stare sau o acțiune) Urmărea c-o privire leneșă legănarea vălătucilor de nori. VLAHUȚĂ, O. A. 102. Atmosfera leneșă... a cafenelei... era toată viața lui. EMINESCU, N. 36. ◊ (Adverbial) Iar Crișul În matca lui leneș se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Brațul ei atîrnă leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I 79. ◊ (Substantivat) Hai, leneșilor, mai iute, mai cu inimă; duceți stejarul în lemnărie. ALECSANDRI, T. I 447. Dară mama nu mă lasă Să-i aduc leneșă-n casă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 428. Scumpul mai mult păgubește și leneșul mai mult aleargă.

ZAIFLÎC, zaiflîcuri, s. n. (Învechit) Indispoziție, slăbiciune, suferință. Alții în visuri de înălțare Se plîng de-o parte cu ah și vah / Că mereu sufăr de-o boală mare. Eu unu, slavă domnului, sînt ferit de asemine zaiflîc. ALECSANDRI, T. 92.

APĂRA (apăr) I. vb. tr. 1 A sări în ajutorul cuiva pentru a-i da ajutor, pentru a-i scăpa viața; proverb: apără-mă de găini, că de cîini nu mă tem, se zice despre cei voinicoși, dar fricoși ¶ 2 A păzi de o primejdie, a feri: paratrăznetul apără casele în timp de furtună; Dumnezeu să vă apere de cele rele (CRG.) ¶ 3 Doamne-apără! a) să (ne) ferească Dumnezeu; b) nici de cum, cu nici un preț; c) eufemism pentru Necuratul: eu de-aș fi femeie, nu l-aș lua, Doamne-apără! (PAMF.); o fi Doamne-apără! să ne facem cruce și să zicem: feri-ne, Doamne! (RET.) ¶ 4 A ocroti, a lua sub ocrotirea sa, a nu lăsa pe cineva să vorbească rău de altul: își apără mereu neamul ¶ 5 A susține împotriva cuiva o părere, etc.: sînt dator să-mi apăr ideile ¶ 6 ⚖️ A asista pe cineva dinaintea judecății: avocatul m’a apărat bine ¶ 7 ⚖️ ~ un proces, a căuta să arate dinaintea tribunalului dreptatea unei cauze ¶ 8 ‡A opri de la un lucru, a împiedica pe cineva să facă ceva: boierii toți îl apăra de acea cale să nu se ducă den țară și den domnie (N.-COST.) ¶ 9 ‡A pune piedici la ceva să nu se îndeplinească: multă vreme s’au frămîntat acest lucru în sfat și cîțiva pre atunce apăra acest lucru să nu fie (M.-COST.) ¶ 10 ‡A îndepărta de la ceva: de la toată calea vicleană au apărat picioarele meale (DOS.) ¶ 11 ‡A refuza: nu i-au apărat craiul ajutoriul său (N.-COST.). II. vb. refl. 1 A lupta pentru a înlătura loviturile cuiva, pentru a-și scăpa viața ¶ 2 🎖️ A se lupta în războiu împotriva dușmanului ¶ 3 A se păzi de cineva, de ceva, a se feri: igiena ne învață cum să ne apărăm de boale; proverb: apără-mă de prieteni, că de dușmani mă apăr singur ¶ 4 ⚖️ A căuta să se desvinovățească: el se apăra... că nu știe la sufletul său nimic (ISP.) ¶ 5 ‡A se împotrivi, a nu consimți la ceva: el apărîndu-se să nu fie și vrînd să fugă noaptea, ei l-au păzit să nu fugă! (MUST.) ¶ 6 ‡A fi scutit: pot să se apere de tutelă persoanele care fac parte din cler (COD.-CIV.) [lat. *apparare < parare].

†ZAIFLÎC sbst. 🩺 = INDISPOZIȚIE1: eu unul, slavă Domnului! sînt ferit de asemenea ~ (ALECS.) [tc.].

DUȘMAN I. sm.. DUȘMANĂ (pl.-ne), ‼ DUȘMANCĂ (pl. -ce) sf. 1 Acela, aceea care urăște pe cineva, vrăjmaș, neprieten, inimic (C. PRIETEN, AMIC): omul fără dușmani, ca rîul fără bolovani (ZNN.); Nu te uita oblu ’n curte Că dușmanele mi-s multe (IK.-BRS.); Atunci îi face dușmanul frate... și dușmanca sorioară... Cînd a face plopul pere (VOR.); dușman de moarte, învierșunat, vrăjmaș neîmpăcat, care urmărește pe cineva cu dușmănia pînă la moarte; – (P): ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani m’oiu păzi singur; nu da împrumut, că-ți faci dușmani; cînd ai bani, ai și dușmani ¶ 2 Poporul, țara, armata cu care ne aflăm în războiu: Ungurii au fost dușmanii de veacuri ai Românilor; ostașii creștini erau... plini... de dorința de a se măsura cu ~ul (BĂLC.); Unde-s doi puterea crește și dușmanul nu sporește (ALECS.). ¶ 3 Ⓕ Dușmanul omenirei, diavolul ¶ 4 Căruia i-e silă de ceva, care nu poate suferi ceva: am fost totdeauna un dușman aprig al proceselor. II. adj. Care urăște pe cineva, care se poartă cu vrăjmășie, care are sentimente neprietenoase: oastea ~ă [tc.].

sfînt, -ă adj. (vsl. sventŭ, bg. svet, rus. svêat. Latinu sanctus a rămas numaĭ în sînt-, sîn-. V. sînt- și sfet). Al luĭ Dumnezeu, al religiuniĭ: sfînta Treime, sfînta biserică a luĭ Hristos. Foarte moral, foarte curat la suflet: om sfînt, vĭată sfîntă, sfînta Fecioară, sfințiĭ martirĭ. Demn de mare respect, suveran, imaculat: sfĭnta dreptate. Fig. Suveran, foarte eficace: chinina e un medicament sfînt contra frigurilor, apa e cea maĭ sfîntă băutură. Iron. Zdravăn, țeapăn: o sfîntă de bătaie, o sfîntă de frică. Adv. Ca un sfînt, bine, adevărat: sfînt a-ĭ vorbit! Subst. Ființă divinizată de biserică și căreĭa ne închinăm: sfîntă Maria, sfîntu Petru. Sfințișor (de aluat). F. pl. Pop. (în descîntece ș.a.). Zîne care fac rău. Sfîntu soare, epitet respectuos adresat soareluĭ. Domnu sfînt, Dumnezeŭ. Ferească (saŭ: ferit-a) sfîntu, ferească (sau: ferit-a) Dumnezeŭ! A te fura sfîntu, a adormi (V. aghios). A te vedea sfîntu, a o păți, a-țĭ merge răŭ (cînd facĭ răŭ): să nu puĭ mîna, că te vede sfîntu! Sfînta sfintelor, sanctuaru templuluĭ luĭ Solomon. Prov. După cum e sfîntu, și tămîĭa, daĭ fiecăruĭa atențiune după puterea luĭ. Pînă la Dumnezeŭ, te mănincă sfințiĭ, pînă să obțiĭ dreptatea de la autoritatea supremă, te nimicesc subalterniĭ. – Pl. sfințĭ, sfinte.

DRĂGUȚ¹, -Ă, drăguți, -e, adj. Drăgălaș, atrăgător, grațios, plăcut; (cu notă afectivă) iubit, scump, drag. Toți făceau haz de drăguța negresă... privită ca o minune, o ciudățenie a naturii. BART, E. 383. Drăguții miei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat! CREANGĂ, P. 25. Dar mi-i jele... Că drăguții ochișori, Frumușei și negrișori, Or fi de lacrimi izvor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 311. ◊ A fi, a se arăta sau (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi gentil, amabil, curtenitor, prevenitor, serviabil. Și chiar frumoasa trebuie să se arate drăguță, În tot ceea ce el dorește, bineînțeles cuviincios. CAMIL PETRESCU, T. III 383. (Formulă de politețe) Fii (atît de) drăguț și... = ai bunătatea și..., te rog. ◊ Expr. Drăguț doamne = dragă doamne, v. drag². Ferește-mă, drăguț-doamne, De grădina cu frăgari. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ◊ (Adverbial) Nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț. M. I. CARAGIALE, C. 118. ◊ (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Drăguțul de el! ▭ Stîmpărîndu-și setea, se puse la o drăguță de umbră, la care ai fi șezut săptămîni întregi. BOTA, P. 30. Să aducă porumbul și meiul cu banița ca să-și îndestuleze... drăguțele lui de pasări. MACEDONSKI, O. III 50. Vine și drăguța de noapte. RETEGANUL, P. I 11. (Ironic) Cînd mă lăsa de capul mieu, făceam cîte-o drăguță de trebușoară, ca aceea. CREANGĂ, A. 70. Îi trase o drăguță de palmă. RETEGANUL, P. IV 11. (Neobișnuit; forma masculină întrebuințată și la feminin) Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161.

ULEIAT, -Ă, uleiați, -te, adj. (Și în forma oleiat) Gătit, prăjit, fiert în ulei. Ferește-mă, drăguț doamne, De mazăre oleiată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. – Variantă: (regional) oleiat, -ă adj.

❍ DRÎMBOIAT adj. p. DRÎMBOIA. Bosumflat, supărat, mînios: Ferește-mă, Drăguț Doamne, de mazăre oleiată și de lelea ~ă (IK.-BRS.); toți se duceau cu buzele ~e (RET.).

GIULEȘTI, com. în jud. Maramureș; 3.628 loc. (1995). Biserica de lemn Sf. Arhangheli (1653) a fostei mănăstiri Giulești, în satul Mănăstirea; bisericile de lemn Sf. Nicolae (1700) și Adormirea Maicii Domnului (sec. 19) în satele Ferești și Giulești.

APĂRA, apăr, vb. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «împotriva» și indicînd pe agresor) A interveni cu fapta în ajutorul cuiva pentru a-l susține împotriva unei acțiuni ostile; a proteja (pe cineva) printr-o intervenție promptă. Să fim cu băgare de seamă, să ne apărăm șantierul, hidrocentrala, ea este plinea și viața noastră. JIANU, C. 373. S-a împlinit vorba ceea: apără-mă de găini, că de cîni nu mă tem! CREANGĂ, P. 188. ◊ (Complementul este un abstract) Alexandru cel Mare... apără vitejește independența. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ (Cu privire la patrie, un oraș etc.) A păzi, respingînd atacul armat al inamicului; a menține, prin luptă, o poziție. Cînd țara s-o aperi îți cere, Pe gînduri o clipă nu sta, Tu viață îi dai și putere, Tu gloria ei vei purta. CORBEA, A. 75. ◊ Refl. A se împotrivi unui atac, a-i rezista; a se feri de... Au venit... și m-au lovit; m-am apărat cît am putut. SADOVEANU, N. F. 71. Care-i vedea-o că se apără [de albină] cu năframa, să știi că aceea este fata împăratului. CREANGĂ, P. 271. Ea se apără c-o mînă, Insă totuși lui se lasă. EMINESCU, O. I 67. Cei mai juni se apărau cu turbare. NEGRUZZI, S. I 152. 2. Tranz. A pune la adăpost (de o primejdie, de frig, de ploaie etc.), a proteja, a feri, a ocroti. Socot că domnul inginer nu-și închipuie c-am fugit de la Pașcani... ca să-mi apăr viața. SADOVEANU, N. F. 185. Eu? îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul... EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. Doamne-apără! = cu nici un preț! o dată cu capul! Eu, de-aș fi femeie, nu l-aș lua, doamne-apără! NEGRUZZI, S. III 65. 3. Tranz. A interveni prin viu grai sau în scris în sprijinul cuiva (combătînd învinuirile care i se aduc). ♦ (Cu privire la împricinați sau la un proces) A pleda înaintea justiției cauza cuiva. Avocatul care-mi apărase procesul... nu-mi dăduse vești tocmai bune. SADOVEANU, O. VIII 16. Te-am apărat din oficiu, dar cît puteam să te apăr?... Procesul n-a durat mult. SAHIA, N. 83. ◊ Refl. A se dezvinovăți de anumite învinuiri sau bănuieli. Ce-ai strigat, mă, tu, guleratul ăla?... – Eu, nimic! s-a apărat acesta. PAS, L. I 59. Cine se știe cu musca pe căciulă se apără. ◊ Fig. N-aveți de ce-mi mulțămi, s-a apărat uncheșul meu. SADOVEANU, N. F. 14. 4. Tranz. (Cu privire la o idee sau la un punct de vedere) A susține, respingînd obiecțiile aduse împotrivă. Stalin a apărat leninismul de numeroși dușmani și, în noile condiții istorice, a dezvoltat și îmbogățit învățătura lui Lenin. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 16. 5. Refl. (Rar) A ocoli, a evita (ceva sau pe cineva). Ce, pentru că o datorie... e anevoioasă, sîntem oare în drept a ne apăra de dinsa? BĂLCESCU, O. II 228.

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

SUSPINA, suspin, vb. I. Intranz. 1. A scoate suspine, a ofta (adînc sau din greu). V. geme. Bătrînul își duse mîna la frunte și suspină greu. SADOVEANU, O. VII 133. Doar suspina din cînd în cînd La amintirea vreunui gînd Din viața ei trecută. IOSIF, PATR. 10. Moartea atunci, neavînd încotro, se bagă în turbincă și acuși icnește, acuși suspină, de-ți venea să-i plîngi de milă. CREANGĂ, P. 312. Cînd badea podul trecea, Mindrulița suspina; Maică-sa o întreba: Fiică, ce suspini așa... – Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. ◊ (Pleonastic) Iar ea, vorbind cu el în somn, Oftînd din greu, suspină: O, dulce-al nopții mele domn, De ce nu vii tu? Vină! EMINESCU, O. I 162. ◊ (Cu determinări indicînd cauza acțiunii sau intensitatea ei) L-a bătut domnul dacă n-a vrut să ferească, bîigui Nicu, suspinînd de emoție. REBREANU, R. II 32. Ca și atunci, mai coasă mama, Coasă și suspină rar. COȘBUC, P. II 276. ◊ (Metaforic) Vîntul nu bătea și nici pădurea de sălcii nu suspina. DUNĂREANU, N. 30. Papura se mișcă-n freamăt de al undelor cutrier, Iar în iarba înflorită somnoros suspin-un grier. EMINESCU, O. I 152. Doar izvoarele suspină, Pe cînd codrul negru tace; Dorm și florile-n grădină – Dormi în pace! id. ib. 207. Aici zefirul vesel prin frunze-ncet suspină; Aicea orizontul e dulce, luminos. ALEXANDRESCU, P. 28. 2. (Rar) A plînge cu suspine (de teamă, de dor, de bucurie). Malca, sărmana, cînd mai aude și asta, începe a suspina. CREANGĂ, P. 125. Mumele uimite suspinau sub bonetele înhorbotate. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ (În corelație cu plînge) Plînge și suspină tînăra domniță, Dulce și suavă ca o garofiță. BOLINTINEANU, O. 33. Lelea plînge și suspină. Lele, nu mai suspina, C-ai rămas acum așa Singurică, singurea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. ◊ Tranz. Fig. Doina zic, doina suspin, Tot cu doina mă mai țin. ALECSANDRI, P. P. 224.

PUSTIE, pustii, s. f. 1. Regiune întinsă lipsită de vegetație, de obicei acoperită cu nisip, cu populație rară; ținut sălbatic, neroditor; pustiu. Tatarul, copil al pustiei, avea priviri mai pătrunzătoare. SADOVEANU, O. VII 146. A fost odată într-o pustie mare un pustnic. ISPIRESCU, L. 146. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. Fig. Se depărtă iar în pustia lui de gînduri. Totuși păstra o ureche și pentru sfat. SADOVEANU, P. M. 96. ◊ Loc. adv. A pustie = a jale; a moarte. Cîntă cucul de trei zile; Eu gîndeam că-mi cîntă mie, Da el cîntă a pustie După biata ciocîrlie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. ◊ Expr. (În imprecații) Ducă-se pe pustii v. duce² (II 1). 2. (De obicei în forma articulată) Naiba. Pe sulul cel de-napoi O sută de lătunoi, Iară pe cel de-nainte Pustia le ține minte. MARIAN, S. 97. Pe cea verde movilită Se rotește-o păuniță Ș-un păun cu chica scurtă. Ieși, bădiță, de-l ascultă. – Asculta-l-ar pustia, Că mi-a luat soția. ALECSANDRI, P. P. 410. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Omenia ți-ai mîncat Și pustiei te-am lăsat. HODOȘ, P. P. 120. Și-mi tot pune înainte. Cîte-n lună, cîte-n soare, Să nu fac însurătoare. Aș lăsa-o la pustia, Dar mi-e frică de stafia Să nu dea cu jărăgai Să rămîi ca un vătrai. TEODORESCU, P. P. 335. ◊ (În construcție cu verbul «a bate», ca formulă de imprecație) Bată-le pustia, domnule, să le bată; parcă te poți feri de ele? HOGAȘ, M. N. 120. De lume am fugit; o știu eu. cît e de dulce ◊ și de amară, bat-o pustia s-o bată! CREANGĂ, P. 314. ◊ Expr. La pustia (sau pustii) = la dracul, la naiba. Căpitane Răducane, Coboară din deal de vale, Că-ți moare murga de foame! – Las’ să moară la pustii, Că mai am eu bidivii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 505.

ADĂPOST A da cuiva adăpost = a) A adăposti: O, de mi-ar da cineva un adăpost de călători în pustiu, aș părăsi pe poporul meu și m-aș duce de la ei, căci cu toții sunt niște desfrânați și ceată de defăimători! (BIBLIA) b) A ocroti pe cineva: Haide, dragul mamei, / Nani, nani, fă, / Cât timp sânul mamei / Adăpost îți dă. (ANA CONTA-KEMBACH) A fi (sau a se pune) la adăpost de ceva = a) A preveni sau a evita un neajuns: Mă punea la adăpost de griji pentru următoarele zile. (ION GHEȚIE) b) A se feri de o amenințare, a proteja: Stimate domnule Director, iertați-mă: eu cred că judecata ziarului dv. în această privință nu este − cum să zic mai potrivit? − nu este cu desăvârșire la adăpost de orice împotrivire întemeiată. (I. L. CARAGIALE) Din momentul în care s-a instituit domnia ereditară în locul celei elective și s-a pus puterea supremă a statului la adăpost de înverșunatele lupte de partid, s-a pus, în principiu cel puțin, la adăpost de patimele și de asprimea intereselor momentane și trecătoare însăși ideea statului, adică ideea armoniei intereselor naționale. (MIHAI EMINESCU)

ELEGANT, -Ă, eleganți, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care se distinge prin armonia și bunul gust al înfățișării exterioare. Se feri în lături, să salute pînă la pămînt o doamnă foarte elegantă. C. PETRESCU, Î. II 123. Din trăsură se coborî un tînăr, elegant coconaș, a cărui costum era după moda curții. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Cu gust, frumos. Ce frumos șal!... Trebuie să facă vro sută de galbeni. – Tare-i elegant! ALECSANDRI, T. 308. 2. Care se deosebește, care se caracterizează prin armonia formei, prin îmbinarea plăcută a elementelor, printr-o sobrietate plină de gust. V. grațios. Este însuși autor al cîtorva elegante pagini de teatru sau de nuvele. MACEDONSKI, O. IV 27. Dacă unele piese aveau oarecare expresii familiare, ele erau la locul lor, și îndată venea dialogul elegant, fără pretenție și natural. NEGRUZZI, S. I 344. ◊ (Adverbial) Scoate o tabacheră de aur, pe care o întinde «elegant». CAMIL PETRESCU, T. II 90. ♦ Fig. Plin de tact, lipsit de brutalitate. O soluție elegantă.

GÎND, gînduri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înțeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduri ar lua naștere în capul omului și oricînd ar lua naștere, ele pot să se nască și să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor și frazelor limbii. Gînduri nude, libere de materialul limbii, libere de «materia naturală» a limbii nu există. STALIN, PROBL. LINGV. 35. Gîndul acesta îi frămîntase mintea. MIHALE, O. 459. Ni s-aud deodată gîndurile toate, Clar, ca niște oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. O. 68. Gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A-l frămînta, a-l munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau gînduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. A-și lua (sau a-și muta) gîndul (de la ceva sau de la cineva) = a-și lua speranța (de la ceva), a renunța (la ceva sau la cineva). Să-ți muți gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gînd cu bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată același lucru sau doresc o întîlnire și se văd pe neașteptate. (În basme) A zbura, a fugi (sau a duce pe cineva) ca gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în gînduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎRCEANU, B. 21. Doar luna singură-și revarsă Văpaia-i rece și senină Pe-această frunte grea și arsă De gîndu-i dornic de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 116. ◊ Expr. (În legătură cu diverse verbe, în special cu «a cădea», «a rămîne») Pe gînduri sau dus pe gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre. C. PETRESCU, R. DR. 22. Străinul parcă n-auzea cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A sta la (sau pe) gînduri = a chibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a șovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă nițel pe gînduri... ș-apoi îi zice... GHICA, la TDRG. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-și face (fel de fel de) gînduri, a intra la (sau a se lua de) gînduri = a se îngrijora. Începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. CAMIL PETRESCU, O. II 598. Cum să nu mă îngrijesc și să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd așa? VLAHUȚĂ, la TDRG. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luase și ele de gînduri. ISPIRESCU, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. ȘEZ. IV 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. Închipuire, imaginație, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viață nouă ce le-apăreau în inimi. MIHALE, O. 520. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre ușoară Cătră cuibul înverzit. ALECSANDRI, P. I 143. ◊ Loc. adv. Cu gîndul = în închipuire, în imaginație. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. ◊ Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimțite de la un gînd la altul. Și plimbîndu- se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulțime de lucruri deosebite. SADOVEANU, O. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în expr.) În gînd sau în gîndul cuiva = a) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. Începea să latre ascuțit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-l ocărau în gînd. BASSARABESCU, V. 10. În gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd privește-n urmă Cîte fericiri s-au șters! VLAHUȚĂ, O. A. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! COȘBUC, P. I 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-și aduce aminte pe neașteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gînd una. CREANGĂ, P. 174. A-și scoate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-și) izgoni din minte, a(-și) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aș face orice-aș face, nu pot să-l scot din gînd. COȘBUC, P. I 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am așteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aștepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ISPIRESCU, L. 43. 5. Intenție, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece și el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. GALAN, Z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți, orice să-ți spuie, Și-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. COȘBUC, P. I 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți. ISPIRESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. A avea (de) gînd sau a-i fi (cuiva) gîndul Să... = a avea intenția, a voi să... Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gînd să se-nsoare. BASSARABESCU, V. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ISPIRESCU, L. 3. Am căptușit niște iepuroi și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. A-și pune în gînd (sau a pune gînd) să... = a lua hotărîrea să..., a-și propune. Mi-am pus în gînd să vă povestesc. ISPIRESCU, L. 40. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nemic, își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenții rele față de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile și mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. ISPIRESCU, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenția, cu scopul să... Fără gînd de... = cu intenția de a nu... Pleacă fără gînd de întoarcere. A fi (într-)un gînd cu... = a avea aceleași idei, intenții, planuri cu... Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie. FRUNZĂ, S. 26. (Familiar) A-l paște sau a-l bate (pe cineva) gîndul = a-l obseda pe cineva un gînd, a-l îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul ușei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simță ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorință, plac. Copiliță, mîndruliță... Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, P. P. 207. ◊ Expr. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorință. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142.

PĂZI, păzesc, vb. IV. 1. Tranz. A sta de pază, a veghea (pentru a ocroti de primejdie sau pentru a nu lăsa să se îndepărteze, să fugă). Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. A rămas acasă să păzească lucrurile. C. PETRESCU, C. V. 298. Mihai-vodă nu se privește în Ardeal decît ca un guvernator, spre a administra țara și a o păzi de năvălirile dușmanilor. BĂLCESCU, O. II 270. ◊ Fig. Pe verdele colinelor în terasă se înălțau chiparoșii negri care păzeau cimitirele turcești. BART, E. 44. Stelele păzeau tăria, luna trecea ca un scut de argint prin întunericul nourilor, în aer era aur și-n gradine miros și-o umbră adînc viorie. EMINESCU, N. 57. ◊ (Absol., în expr.) Doamne păzește! = a) (la origine invocare religioasă) dumnezeu să ne ferească; (astăzi cu valoare de exclamație) vai de mine! Doamne păzește... pe gura femeii ieșea o pară roșie. ȘEZ. I 247; b) (folosit ca negație) de loc, nicidecum. 2. Refl. A se feri de o primejdie, a se da în lături. Vrăjmașul se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. Cînd ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi. CREANGĂ, P. 31. De ce te păzești, de aceea nu scapi = adesea ți se întîmplă ceea ce ai căutat să eviți. ♦ A evita (să faci un lucru). M-am păzit să scot volumele din rafturi și să le răsfoiesc. SADOVEANU, O. VI 432. Ieșiră, jenați că nu mai găsesc nimic să-și spună, simțind că amîndoi se gîndesc la același lucru, de care se păzeau să vorbească. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. ♦ (La imperativ, uneori cu suprimarea pronumelui reflexiv) Dă-te la o parte! ferește-te! Păzește, că vine mașina. ◊ Expr. Să te păzești, Pîrleo! = bagă de seamă, ține-te bine! Rupînd-o d-a fuga să te păzești, Pîrleo, că îi sfîrîia călcîile de iute ce se ducea. ISPIRESCU, L. 361. (Tranz.; familiar) A lua (pe cineva) la trei păzește = a mustra, a certa pe cineva, a lua la zor. (Rar) A o lua la trei păzește = a o lua la fugă. Dolofanul cu ochi bulbucați și sfrijitul cu țăcălie își primeau partea cuvenită [de lovituri], iar apoi, scăpați în înghesuială, o luau la trei păzește. PAS, L. I 256. 3. Tranz. A supraveghea pe cineva sau ceva. Poartă-i grija! Tot a mea S-o găsesc, tot dor să-mi poarte! Dar de nu-i păzi-o bine, Ți-ai găsit dușman în mine! COȘBUC, P. I 138. Ba nu Guliță... mata șezi cu Luluța de o păzește să nu facă vro nebunie. ALECSANDRI, T. I 208. ◊ Expr. A-și păzi gura (sau limba) = a tăcea sau a vorbi cu prudență. Asta nu vă privește pe d-voastră; ia mai bine păziți-vă gura. CREANGĂ, P. 82. Dușmanii, dușmancele Nu-și mai păzesc gurile, Nu-și mai grijesc casele Răzimînd gardurile Să Strice dragostile. TEODORESCU, P. P. 317. ♦ A pîndi, a urmări sosirea sau trecerea cuiva. 4. Tranz. A respecta, a păstra, a împlini (o poruncă, un comandament, un angajament). Se silea să-i păzească cuvintele. ISPIRESCU, L. 42. Să-mi deie povăț unul ca dînsul ce rînduială trebuie să păzesc. CREANGĂ, A. 127. 5. Tranz. A se ocupa cu..., a-și vedea de..., a se ține de... Da Trofim? întrebă arțăgos Eftei Danîlov. Trofim ce păzea? DUMITRIU, P. F. 46. Apoi ce păzești tu alta, dacă nu știi măcar ceea ce vorbesc muritorii. CREANGĂ, P. 146. ◊ Expr. A-și păzi treaba = a se ocupa numai de propriile sale afaceri; a fi prudent, rezervat. Mulțămindu-i frumos, vînătorii și-au păzit și de acuma treaba lor. SBIERA, P. 69. Ia, păziți-vă mai bine treaba și nu-mi tot spuneți cai verzi pe păreți. CREANGĂ, P. 179. A-și păzi calea (sau drumul) = a-și vedea de drum, a nu se abate, a nu se lăsa ispitit de alte interese. Nu e chip să-i faci cu buna Să-și păzească drumul lor. COȘBUC, P. I 226. Să-l lăsăm dormind, iar noi să ne păzim drumul. RETEGANUL, P. V 32. A păzi drumul (sau drumurile) = a umbla fără rost, haimana.

păzi [At: (a. 1521) HURMUZAKI, XI, 843 / Pzi: ~zesc, (reg) pazăsc, 3 și (reg) pază / Imt și: 2 (pfm) păzea, (reg) pazî, păza, păzi / E: slv пазити] 1 vt A fi însărcinat sau a-și propune să supravegheze, asfel încât ceva sau cineva să fie în siguranță, să nu fugă, să nu fie luat, să nu dispară etc. Si: a străjui. 2 vt (Fam; îe) Ce ~zești (aici) ? Ce urmărești? 3 vt (Îal) Cu ce-ți pierzi timpul? 4 vt (Îae) Ce ai în gând ? 5 vt (Reg) A priveghea un mort. 6 vt A avea grijă, a se ocupa de cineva sau de ceva Si: a îngriji, a supraveghea. 7 vt ((Îe) A(-și) ~ gura (sau, înv, limba) A vorbi cu prudență. 8 vt (Îae) A nu spune ce nu trebuie. 9 vt (Îae) A tăcea. 10 vt (Îvp) A întreține focul Si: a alimenta, a înteți. 11 vt A apăra de primejdie. 12 vt A lua sub protecția sa Si: a ocroti, a proteja. 13 vt (Fam; îe) A-și ~ cojocul (sau pielea) A se teme de bătaie. 14 vt (Îae) A se feri, din prudență, să facă un anumit lucru. 15 vt(a) (Îe) Doamne ~zește (și apără) sau ~zească (ori ~t-a) sfântul! Dumnezeu să ne ferească de rău! 16 vt(a) (Îae) Vai de mine! 17 vt(a) (Îae; îcn) Nicidecum. 18 vr A se apăra de primejdie, de un neajuns etc. 19 vr A căuta să scape. 20 vr A fi cu băgare de seamă să nu... 21 vr A evita. 22 vi (Pfm; îf păzea) Dă-te la o parte! 23 vi (Pfm; îf păzea) Atenție! 24 vt (Fam; îe) A lua (pe cineva) la trei ~zește A certa pe cineva. 25 vt (Fam; îe) A o lua la trei ~zește A o lua la fugă. 26 vr (Fam; îe) Să te ~zești Pârleo! Acum e acum! 27 vr (Îvr) A se ascunde cu grijă. 28 vt (Fșa; îrg) A pândi Si: a iscodi, a urmări. 29 vt (Fșa; îrg) A aștepta să i se ivească prilejul, momentul etc. 30 vt (Îe) A ~ (sau a ține) calea (sau drumul ori reg, pala) cuiva A aștepta trecerea cuiva pentru a i se adresa, pentru a-l ataca, pentru a-l prinde etc. 31 vt (Îae) A ieși în calea cuiva. 32 vt (Îae; reg) A avea necaz pe cineva, a-i purta pică. 33 vt (Înv; îe) A ~ vreme A aștepta momentul prielnic pentru a acționa. 34 vt (Trs) A se ține tot timpul după cineva, a nu lăsa în pace, a urmări cu perseverență. 35 vt (îvp) A respecta porunci, dispoziții, legi. 36 vt (Îvp) A îndeplini o poruncă. 37 vt (Îvp) A urma un comandament religios sau moral. 38 vt (Îvp) A se ocupa numai cu ceea ce i s-a cerut. 39 vt (Îe) A-și ~ treaba A nu se amesteca în treburile altora Si: a-și vedea de treabă. 40 vt (Îae) A fi prudent, rezervat. 41 vt (Îe) A-și ~ calea (sau drumul) A-și continua neabătut drumul. 42 vt (Înv) A păstra în aceeași stare Si: a întreține. 43 vt (Îvp) A conserva. 44 vt (Îlav) A ~ tăcerea A tăcea. 45 vt (Îal) A trece sub tăcere Si: a nu pomeni. 46 vt (Buc) A nu ceda cu nici un preț Si: a persista, a persevera. 47 vt (Îrg) A sta mereu într-un loc. 48 vr (Îrg) A se duce des pe la cineva sau undeva Si: a frecventa. 49 vri (Îrg) A se grăbi. 50 vri (Îrg) A se strădui. 51 vt (Trs; Ban) A pregăti mâncarea.

veghea vb. I. I 1 intr. A rămîne treaz noaptea (sau o parte din noapte), a nu dormi în timpul nopții (destinat somnului). 2 tr., intr. A îngriji un bolnav, un copil (stînd noaptea la căpătîiul lui). 3 intr. (mai ales cu determ. introduse prin prep. „asupra”, „la”, „peste”, „pentru”) A fi atent la..., a se preocupa, a se interesa (în mod stăruitor) de...; a supraveghea. Și-a propus să vegheze asupra soartei lui (VIN.). II 1 tr. A ține sub observație, sub pază, sub control. O santinelă de noapte... veghează în tăcere mișcările unei tabere inamice (FIL.). ♦ (intr.) A sta de pază, de strajă. Să vegheze la post necontenit să nu se pomenească cu vreun atac prin surprindere (REBR.). ◊ Fig. O luntre aurită veghea pe undele limpezi ale lacului (EMIN.). 2 tr. (relig.; mai ales despre Dumnezeu) A apăra, a proteja, a feri de primejdii, de nenorociri; a lua sub protecția, sub ocrotirea sa. Tu, Doamne, hrănește-ne și veghie-ne (COR.). 3 refl., tr. (înv.) A (se) feri, a (se) apăra de... 4 tr. (înv.) A ține seama de..., a lua în considerație. ◊ Expr. A(-i) veghea voia (cuiva) ori (refl. impers.) a i se veghea voie (cuiva) = a favoriza, a avantaja pe cineva, a părtini. 5 tr. (relig.; compl. indică precepte, reguli etc.) A respecta, a ține, a nu încălca. Aceea este iubirea lui Dumnezeu cum porîncitele lui să veghem (COR.). • prez.ind. -ez. și (înv.) veghi vb. IV. /lat. vigilare.

BOIER, boieri, s. m. 1. (În orînduirea feudală a unor țări) Reprezentant al clasei exploatatoare, făcînd parte din rîndul marilor proprietari de pămînt (și care deținea o funcție înaltă în stat); (în regimul burghezo-moșieresc) persoană aparținînd claselor dominante; (în special) moșier; p. ext. stăpîn. ◊ (În orînduirea feudală) Boier de divan (sau cu barbă) = boier de rang înalt care făcea parte din divanul domnesc. Boier mare (sau velit) = boier de rangul întîi. ♦ (În regimul burghezo-moșieresc) Persoană cu atitudini și obiceiuri de aristocrat. ◊ Expr. A face pe boierul = a adopta o atitudine de dispreț față de lumea muncitoare; (în special) a se feri de muncă; a aștepta să fie servit. 2. (Înv.) Titlu de politețe (echivalînd cu „domnule”). – Slav (v. sl. boljarinŭ, pl. boljare).

FLOARE, flori, s. f. I. 1. Parte a plantei, care cuprinde organele de reproducere sexuată, și care are de obicei o corolă frumos și variat colorată. Cîțiva flăcăi, pe din afara gardului, ocheau fetele și glumeau, lovindu-le cu cîte o floare. BUJOR, S. 95. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare Și-n mînă flori, și flori la piept Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. Flori albastre tremur-ude în văzduhul tămîiet. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Adesea la sg., cu înțeles colectiv) Salcîmii plini de floare Se uită lung spre sat. TOPÎRCEANU, S. A. 45. Mă sui încetișor în teiul care te adormea de mirosul floarei. CREANGĂ, A. 53. Cîmpul floare nu avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 491. ◊ Fig. Veșnic floarea fericirii pe pămînt va fi în floare, Cînd în lumea cugetării, cugetarea va fi soare. BELDICEANU, P. 126. ◊ Loc. adj. În floare = a) înflorit, în perioada înfloririi. Un miros de salcîmi în floare venea dinspre grădină. SANDU-ALDEA, U. P. 31. Văzu struguri, unii copți... alții aguridă și alții tocmai în floare. ISPIRESCU, L. 146; b) (fig.) în plină strălucire, frumos, zdravăn, puternic. Mureau pe rînd, Cînd oameni în floare și cînd Micuții din fașe. TOMA, C. V. 327. Ci tu rămîi în floare, ca luna lui april. EMINESCU, O. I 128. Un voinicel în floare pe-un alb fugar călare. ALECSANDRI, O. 211. În floarea vîrstei = tînăr. Bătrîni sînt prea puțini, mai toți oamenii în floarea vîrstei. BART, S. M. 34. ◊ Expr. Floare la ureche = lucru de puțină însemnătate, care nu produce îngrijorare. Ale noastre sînt flori la ureche pe lîngă cele ce spune în cărți. CREANGĂ, A. 22. De florile mărului sau de flori de cuc = în zadar, degeaba, fără nici un folos. Nu-i trebui lui Mercur să alerge mult, căci nu doară de florile mărului era el zeu alergător. ISPIRESCU, U. 7. Nu-l ducem noi la spînzurătoare numai așa de flori de cuc. CREANGĂ, P. 332. N-am crescut-o eu, n-am descîntat-o eu... de flori de cuc?... Adeluța-i a mea. ALECSANDRI, T. I 355. ◊ (Adverbial; în expr.) A strînge degetele floare = a strînge degetele cap la cap. Făceai mîna puică, strîngînd degetele floare. DELAVRANCEA, la TDRG. 2. Orice plantă (erbacee) care face flori colorate. Să-și caute mireasă, Subțire ca o floare. GOGA, P. 97. Floarea cu coroana aurie se clătină ușor spre copilă, la adierea vîntului. IBRĂILEANU, S. 11. Jelui-m-aș florilor De dorul surorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. ◊ (Poetic) Nastasia s-a întors la moară plină de încredere, ca și cum ar fi crescut în ea o floare. SADOVEANU, M. C. 154. 3. Compuse: floarea-soarelui = plantă erbacee din familia compozeelor, cu tulpina înaltă pînă la 2 metri, cu floarea galbenă îndreptată spre soare; e cultivată pentru semințele ei oleaginoase (Helianthus annuus); sora-soarelui, răsărită. Orașul vechi, cu izul amărui, Azi, își întoarce fața spre uzină Ca, după soare, floarea-soarelui. CASSIAN, H. 50. Bolta și-a cernit năframa Ca o mamă întristată, Floarea-soarelui pe cîmpuri Pleacă fruntea-ngîndurată. GOGA, P. 64. Floarea-soarelui, bătrînă, De pe-acum se sperie C-au să-i cadă în țărînă Dinții, de mizerie. TOPÎRCEANU, S. A. 65; (Mold.) floarea-brumei = brîndușă. Leona are obicei de strînge, toamna, cepe de brîndușă, care la noi se cheamă «floarea-brumei». SADOVEANU, N. F. 35. În jurul lor răsăreau ici-colo din țărîna săracă brîndușe, florile-brumei. id. F. J. 364; (Transilv.) floare-domnească = garoafă, garofiță-de-munte. La ferești Cu flori-domnești, Dar în casă? Floare-aleasă. HODOȘ, P. P. 61; floare-de-colț sau (învechit) floarea-reginei, floarea-doamnei = mică plantă erbacee din familia compozeelor, cu frunzele albe, catifelate, ascuțite și dispuse în jurul inflorescenței; crește în regiunea alpină (Gnaphalium leontopodium); albumeală. Adela va rămînea pentru tine mereu stînca pe care crește floarea-reginei. IBRĂILEANU, A. 186; floarea-paștilor = breabăn. II. 1. Desen, pictură, broderie, ornament etc., în formă de floare (I). Vestmînt avea țesut în floare Și-un brîu purta pe-ncingătoare. COȘBUC, P. I 122. O năframă cusută frumos cu flori de mătasă. CREANGĂ, A. 92. ◊ Fig. Lumina zilei, florile de umbră și de lumină din poieni... toate cereau ceva sufletului ei. SADOVEANU, O. IV 484. Gerul... depune flori de iarnă pe cristalul înghețat. ALECSANDRI, P. A. 113. 2. Strat de mucegai care se formează la suprafața vinului, borșului, laptelui acru etc. Iar de vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii: la arminden beți pelin! BELDICEANU, P. 54. 3. (Chim., în expr.) Floare de pucioasă = pulbere de pucioasă, produsă prin sublimarea sulfului. 4. Capul sau fața caracterelor tipografice (spre deosebire de suportul pe care sînt aplicate). ♦ Extremitatea lățită a cuiului unde se bate cu ciocanul. Floarea pironului. ◊ (În expr.) Floarea cheii = parte a cheii care intră în broască sau în lacăt. III Fig. Partea cea mai aleasă, cea mai de seamă; frunte, elită. Sînt douăzeci și șapte de ani încheiați, de cînd pieri floarea Moldovei la Războieni. DELAVRANCEA, A. 9. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus! Toată floarea cea vestită a întregului Apus. EMINESCU, O. I 146. În poiana tăinuită, unde zbor luciri de lună, Floarea oaspeților luncii cu grăbire se adună. ALECSANDRI, O. 184. ◊ (Cu sens de superlativ prin repetarea cuvîntului ca atribut) Pîn' vineai, bade, la noi, Eram floarea florilor, Drăguța feciorilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 158. IV. (Învechit și arhaizant) Culoare. Vîntul îi sălta-n cosiță Și-i făcea floare-n obraz. COȘBUC, P. I 49. Și-apoi ce vin! De era roș, bătea-n floarea rubinului. CONTEMPORANUL, VI 385. Sînt acum trii polcuri de dragoni... îmbrăcați în roșu, afară de frac, care îi ca a ulanilor rusăști, iar floarea postavului ca a oștenilor moldovinești. KOGĂLNICEANU, S. 44. V. (În expr.) Copil din flori = copil nelegitim.

mîntuĭ și -ĭésc, -í v. tr. (ung. menteni, a salva, a feri [d. ment, liber], de unde și rut. mentuváti, sîrb. mentovati. Cp. cu cortorosesc, a libera, a priva). Est. Salvez, scap: mîntuĭește-mă Doamne! Termin, sfîrșesc, isprăvesc: a mîntui o treabă. A mîntui în bătaĭe, a prăpădi, a omorî în bătaĭe. V. refl. Mă cortorosesc: nu știam cum să mă mîntuĭ de el. Vechĭ. Mă justific, mă scuz: Leșiĭ se mîntuĭaŭ de către Vasilie Vodă și ziceaŭ că nu sînt Leșĭ, ce sînt Moldovenĭ aceĭ ce pradă (Nec. Let. 2, 185).

ZUZIE s. f. (Trans. SV) Mîndrie, trufie. Ferește sluga ta de zuzie pre ea Să nu se domnească. Și eu voi fi curat Și de-mare păcat mîntui-m-oi. Doamne. VCC, 43. Etimologie: cf. zuz. Cf. buieceală, b u i e c i e, b u i e c i t u r ă (1), f ă l i e (2), făloșie, hicimășie, măroșie.

OBLON, obloane, s. n. 1. Dispozitiv format din unul sau mai multe panouri de lemn sau de metal, așezat în fața sau în spatele unei ferestre, a unei uși sau deschizături, pentru a constitui o închizătoare mai sigură, o protecție contra intemperiilor, a luminii prea mari etc. Închise obloanele și pofti pe domni să-l informeze ce-ar dori pentru cină. SADOVEANU, A. L. 26. Trage definitiv oblonul ghișeului. SEBASTIAN, T. 191. Ne-a dus deoparte, într-o odaie mare cu obloane la ferești. CREANGĂ, O. A. 81. 2. (Regional) Deschizătură în formă de fereastră într-un perete (mai ales al podului); tăblie de lemn care închide această deschizătură. Au sfătuit ce-au sfătuit, apoi... au coborlt pe scara proptită sub oblon. GALAN, Z. R. 270. 3. (Învechit) Ușă a trăsurii; portieră a unui cupeu. Sosi într-o trăsură închisă, cu patru cai, întovărășită de doi călăreți la oblon. GANE, N. III 59. El mi-a deschis oblonul trăsurii. ALECSANDRI, T. I 352.

IZBUCNI, izbucnesc, vb. IV. Intranz. 1. A se manifesta brusc și cu putere; a lua naștere pe neașteptate; a se arăta deodată. La stînga mea, un fulger izbucni. CAMIL PETRESCU, U. N. 374. Focul au izbucnit întîi din cămara căpitanului. DRĂGHICI, R. 22. ◊ (Poetic) Primăvara a izbucnit în noaptea prea lungă cît el dormea. C. PETRESCU, C. V. 213. ♦ Fig. A ieși deodată la iveală; a țîșni. Peste cîmpiile reavăne... izbucnise frunza ca o biruință a firii fără de moarte. CAMILAR, TEM. 81. Izbucni soarele în răsărit cătră Bistrița. SADOVEANU, B. 106. În Țara Romînească starea țăranilor merse din zi în zi mai rău pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. BĂLCESCU, O. I 143. 2. (Despre zgomote, sunete, vorbă, cînt etc.) A se face auzit dintr-o dată, a se porni deodată și cu zgomot. La han, în dos, izbucni bătaie de aripi și cîntec de cucoș. SADOVEANU, O. VII 32. Munca era pe sfîrșite, cînd un țipăt izbucni, urmat de-o învălmășeală repede. DUNĂREANU, CH. 50. ♦ (Despre oameni, urmat de determinări introduse prin prep. «în») A începe (o acțiune) brusc și violent, a se pomi cu putere. Soția lui Ion izbucni și ea în țipete, care se înecau repede în ceață, fără ecou. DUMITRIU, N. 154. În sală, femei izbucniseră în plîns; în timp ce bărbații, cu frunțile pline de sudoare, își fereau ochii unul de altul. CAMILAR, TEM. 79. Fata izbucni într-un plîns nervos. BART, E. 336. ◊ Tranz. (Rar) Mehterhaneaua izbucnindu-și iarăși tunetele... logofătul Miron putu... să observe în voie pe domn. SADOVEANU, Z. C. 138. – Variantă: zbucni (CAMILAR, N. I 169, ALECSANDRI, P. A. 41) vb. IV.

apăra [At: COD. VOR. 63/3 / Pzi: apăr / E: lat apparare] 1-2 vtr (Îrg) A (se) opri. 3-4 vtr A (se) respinge. 5-6 vtr A împiedica o acțiune. 7-8 vtr (Spc; păs; d. oi, vaci, cai etc.) A (se) abate de la un drum greșit. 9-10 vtr A se îndepărta de un loc îngrădit, apropiindu-se de locul unde se află păzitorii. 11 vt (Pex; înv; d. oameni) A încerca să determini pe cineva să se răzgândească. 12-13 vtr A (se) sfătui. 14-15 vtr (Fig; înv) A refuza ceva cuiva. 16 vr A se retrage. 17 vr A se da înapoi de la ceva. 18 vr A nu consimți. 19 vr A nu accepta. 20 vr (Jur; spc; înv) A refuza o tutelă. 21 vr A pretexta. 22-23 vr A evita ceva (sau pe cineva). 24-26 vtr(a) A(-și) garanta siguranța personală (sau avutul) prin ferire de o primejdie, prin adăpostire împotriva ploii, vântului, frigului etc., prin împotrivire la un atac. 27-28 vtr(a) (Fig) A (se) proteja. 29-30 vtr (Fig) A susține. 31-32 vtr (d. Dumnezeu) A ocroti. 33 (Pfm; îe) Doamne-apără! Cu nici un preț. 34 (Îae; euf) Dracul. 35-36 vir A (se) dezvinovăți. 37 vt (Jur; spc) A pleda înaintea instanțelor judecătorești o cauză. 38 vi A face o mișcare bruscă (în fața unei primejdii) Cf a para.

veghéz și (vechĭ) veghĭ, a -gheá v. tr. (lat. vigĭlo, vigĭlare, it. vegliare, vegghiare, pv. velhar, fr. veiller. V. pri- și supra-veghez). Vechĭ. Păzesc, protejez: Doamne, veghe-ne (= veghează-ne!). A veghea voĭa (saŭ fața cuĭva), a-ĭ face pe plac, a-l favoriza, a-l părtini. Azĭ. V. intr. Păzesc, priveghez. Staŭ deștept, nu dorm (după fr.). V. refl. L. V. Mă feresc, mă păzesc. Să nu să veghe ochĭul tăŭ pre el (Bibl. 1688), să nu vegheze pentru el, asupra luĭ.

glugă sf [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 28/3 / V: (Mun) ~ucă, clucă / Pl: ~ugi / E: bg гугла] 1 Obiect de îmbrăcăminte în formă de pungă conică, care acoperă capul pentru a-l feri de ploaie, de frig etc. Si: (reg) gluguci. 2 Grămadă (de formă conică) de știuleți de porumb sau de mănunchiuri de cânepă. 3 (Reg) Căpiță. 4 (Fig; d. oameni; îs) ~ de coceni Om laș. 5 (Fig; d. oameni; îas) Om lipsit de importanță. 6 (Bot; îc) ~-ciobanului Papucul-doamnei (Prunella vulgaris).

Dumnezeu m. 1. divinitatea creștină (în opozițiune cu cea păgână, numită simplu zeu); adesea în exclamațiuni de uimire, de îndurare, de tăgăduire: cum Dumnezeu! păcat de Dumnezeu! ferească Dumnezeu!; 2. uneori (la pl.) și cu sensul special al lui zeu: se roagă de toți dumnezeii, ca să-i dea ajutor CR. 3. ființă supremă, creatorul și conservatorul a tot ce există: a adora pe Dumnezeu; 4. fig. obiect de entuziasm, de venerațiune profundă. [Lat. DOMINE DEUS, lit. Doamne Dumnezeule!]. V. zeu și zău.