PÂNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară. ◊ Loc. conj. Până când. Până ce. ◊ Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă. ◊ Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

FĂT, feți, s. m. 1. Produs de concepție din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și până când se naște; fetus. 2. (Pop. și poetic) Fecior, fiu; băiat, copil. ◊ (Pop.) Fătul meu, formulă cu care un bătrân se adresează cu afecțiune, bunăvoință etc. unui tânăr. ♦ Făt-Frumos = erou principal din basme, înzestrat cu frumusețe fizică și morală, cu bunătate, curaj și vitejie ieșite din comun; p. gener. (ca nume comun) băiat, tânăr sau bărbat deosebit de frumos. (Pop.) Făt-logofăt = copil cu însușiri (fizice) deosebite, minunate. – Lat. fetus.

TĂCIUNA, tăciunez, vb. I. 1. Tranz. A arde ceva până când se face tăciune (1). 2. Refl. (Despre unele cereale) A fi atacat de tăciune (2). – Din tăciune.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vine și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ◊ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici) o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nici o vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie-purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpurie întunecată (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

REFUZ, refuzuri, s. n. 1. Faptul de a refuza; neacceptare, respingere. ♦ Expr. Până la refuz = atât încât nu se mai poate adăuga nimic; până când nu este loc pentru mai mult, până la limita maximă. 2. Material rămas, după cernere, sortare sau clasare (în ciur sau pe sită). 3. Deficiență în funcționarea unui sistem tehnic. 4. Defect de turnare care constă în producerea unor goluri rezultate din umplerea incompletă a formei cu metal topit. – Din fr. refus.

MATURAȚIE ~i f. 1) Ansamblu de transformări sau de faze succesive prin care trece un organism până când ajunge la nivelul dezvoltării morfologice complete. 2) Ansamblu de modificări suferite de o celulă sexuală până ce ajunge să fie aptă pentru fecundare. 3) Totalitate de transformări fizice sau chimice prin care trece o substanță pentru a ajunge la proprietățile ei optime. /<fr. maturation

PÂNĂ² conj. 1) (exprimă un raport temporal, indicând limita finală a desfășurării unei acțiuni din propoziția regentă). ◊ Până când atâta timp; câtă vreme. 2) (exprimă un raport spațial, indicând limita în spațiu a desfășurării unei acțiuni). /<lat. paene-ad

REFUZ ~uri n. 1) v. A REFUZA. ◊ Până la ~ până când nu mai încape nimic sau nimeni; până la maximum. 2) tehn. Material care rămâne după cernere, sortare etc. /<fr. refus

RETENȚIE ~i f. 1) Întrerupere a unei acțiuni; oprire; reținere. ◊ Drept de ~ drept pe care îl are creditorul de a păstra zălogul luat de la debitor, până când acesta va achita întreaga datorie. 2) Reținere și acumulare în organism a unor substanțe (lichide, gaze) care sunt eliminate în mod obișnuit. 3) Acumulare a unui curs de apă în bazine amenajate, pentru a evita pagubele. Baraj de ~. 4) chim. Proprietate a unor substanțe de a încetini evaporarea solventului cu care au fost amestecate omogen. [G.-D. retenției; Sil. -ți-e] /<fr. rétention, lat. retentio, ~onis

șupă², șupe, s.f. (reg.) 1. escortă de soldați. 2. putere, forță. 3. (în forma: șub) lovitură, izbitură. 4. (în construcție) de-a șupa = numele unui joc, în care unul dintre jucători trebuie să suporte loviturile date de ceilalți cu un ștergar, până când reușește să-l rețină. 5. persoană care este lovită cu ștergarul în jocul respectiv.

POST-RESTANT s. n. serviciu special care păstrează corespondența până când destinatarul vine să și-o ridice personal; (p. ext.) mențiunea făcută de expeditor pe plic. (< fr. poste-restante)

RETENȚIE s. f. 1. reținere, oprire. ◊ reținere și păstrare în gaj de către creditor a unui lucru al debitorului până când acesta va achita întreaga datorie. ◊ (fig.) stăpânire, înfrânare. 2. reținere și acumulare în organism a unor produse biologice datorită funcționării defectuoase a unor glande cu secreție externă. 3. proprietate a unor substanțe de a încetini evaporarea solventului cu care au fost amestecate omogen. 4. creare a unor bazine de acumulare pe cursul unei ape prin înălțarea nivelului acesteia cu ajutorul unor construcții speciale. (< fr. rétention, lat. retentio)

panoramă, panorame s. f. (intl., înv.) infractor legat cu cătușele de tavan și lăsat să atârne până când își recunoaște vina.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

missale, carte conținând textele și cântările misei*. Melodii greg.* ale m. sunt obligatorii pentru oficiant. Ediția actuală a m. urmează ediția M. romanum din 1474, reînnoită în 14 apariții la Veneția, Paris și Lyon, până când, în 1570, Conciliul de la Trento a stabilit versiunea definitivă. Ultima ediție valabilă este din 1923. Ion Căianu a alcătuit un Organo M. (ce conține 39 mise, 53 de litanii etc.).

sirenă (s. cu aer comprimat), aparat producător de sunet, constituit din două discuri coaxiale, fiecare disc având un număr de orificii echidistante și egal depărtate pe axa comună a discurilor, iar axele orificiilor având aceeași înclinație în raport cu discurile, dar în sensuri contrare. Unul dintre discuri este fix și solidar cu o cutie în care se introduce un curent de aer, iar al doilea disc este rotitor. Aerul comprimat, trecând prin orificiile celor două discuri, antrenează discul mobil, datorită înclinării diferite a orificiilor. Prin rotirea discului mobil, curentul de aer este alternativ oprit, și lăsat să treacă în mediul ambiant, suferind, deci, comprimări și destinderi. Prin variația turației discului se modifică frecvența* sunetului; prin varierea debitului de aer se obține modificarea intensității*. S. rudimentară a fost inventată de Seebec. Cagniard de La Tour a perfecționat-o, iar Doe, Helmholtz și R. König i-au adus alte îmbunătățiri. În laborator, s. servește la determinarea înălțimii (1) sunetului, variind frecvența sunetului produs de s. până când acesta ajunge la unison* cu sunetul cercetat. Dacă m este numărul de orificii ale discului rotitor și n este turația acestui disc, frecvența (în Hz) a sunetului emis este: f = mn. Datorită posibilităților sale de variere a sunetului (într-o scară mare de frecvențe și de intensități) precum și datorită efectelor de glissando*, s. a fost integrată de către Varèse în „instrumentarul” lucrării sale Ionisation.

întâmpinare, întâmpinări s. f. Acțiunea de a întâmpina și rezultatul ei; ieșire înaintea cuiva spre a-l primi. ◊ Întâmpinarea Domnului = una dintre cele 12 mari sărbători domnești ale Bis. creștine, în amintirea zilei când Fecioara Maria a adus pruncul Iisus la templu la 40 de zile de la naștere, unde a fost întâmpinat de dreptul Simeon, care primise de la Duhul Sfânt promisiunea că nu va muri până când nu va vedea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, de față fiind și prorocița Ana; stretenie. Este prăznuită la 2 februarie. – Din întâmpina.

Simeon, sfânt, bătrân evlavios din Ierusalim, căruia Duhul Sfânt i-a vestit că nu va muri până când nu va vedea pe Mesia. Fiind în templu când Iosif și Maria au adus pe pruncul Iisus la patruzeci de zile după naștere, Simeon l-a lua în brațe și a rostit rugăciunea profetică: „Stăpâne, pe robul Tău...”. Bis. îl prăznuiește la 3 februarie.

radiosemn(al) s. n. Semn(al) transmis prin radiații electromagnetice ◊ „Radiosemnalele nu se pot deplasa cu o viteză mai mare decât aceea a luminii. S-a calculat că vor trece [...] 800 de ani de la emitere până când ele vor ajunge la cea mai apropiată dintre civilizațiile posibil existente [...]” I.B. 23 X 86 p. 8; v. și extragalactic (1966) (din radio-3 + semn(al); cf. engl. radio signal, fr. signal radio-électrique; D.Tr.)

IRÁKLION (HERÁKLION), oraș în Grecia (Creta), port la M. Egee; 117,2 mii loc. (1991). Aeroport. Ind. textilă, chimică și alim. (vinuri). Export de vin, fructe, măsline, piei și conserve. Muzeu de arheologie cu o bogată colecție de artă minoică. Monumente de arhitectură din sec. 16. Turism. Bază navală maritimă. Fundat de arabi (828) în apropierea anticului Cnossos, a fost cucerit de bizantini (960-961) și de venețieni (1204), care l-au numit Candia și l-au stăpânit până când, după un îndelung asediu (1649-1669), a intrat în componența Imp. Otoman. În 1913, o dată cu ins. Creta, s-a unit cu Grecia.

QUOSQUE TANDEM (ABUTERE, CATILINA, PATIENTIA NOSTRA)? (lat.) până când (vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră)? – Cicero, „In Catilinam”, I, 1, 1. Oratorul intră direct în subiectul discursului, interpelându-l indignat pe Catilina, care avusese cutezanța să vină în Senat după descoperirea conjurației sale. Expresie a indignării față de insolența unei persoane care înfruntă pe cei din jurul său.

SÁRCINĂ (lat. sarcina) s. f. 1. Încărcătură, greutate purtată de cineva; povară. 2. Legătură de fân, de lemne etc. care poate fi dusă în spate sau cu brațele. 3. Obligație, îndatorire (materială sau morală). ◊ Expr. A da pe cineva în sarcina cuiva = a încredința pe cineva în grija cuiva. ◊ A pune (ceva) în sarcina cuiva = a arunca răspunderea asupra cuiva, a face pe cineva vinovat. 4. Misiune. ♦ Funcție, rol; calitate. 5. Termen ce desemnează atât produsul de concepție rezultat din unirea ovulului cu un spermatozoid, cât și starea și perioada în care se află o femeie din momentul fecundării și până când naște. În s. normală, ovulul fecundat se dezvoltă în cavitatea uterină, devenind treptat embrion și apoi, după trei luni, fetus. Nutriția este asigurată prin placentă. Durata unei s. normale variază între 260 și 290 zile, în această perioadă corpul suferind numeroase modificări fiziologice și hormonale. În funcție de numărul de fetuși dezvoltați în uter, s. poate fi simplă sau multiplă. Din categoria s. multiple, cea mai frecventă este s. dublă sau gemelară (dezvoltarea simultană a doi feți în uter). Sin. graviditate. ◊ S. extrauterină v. extrauterin. ◊ Test de sarcină = metodă de depistare a sarcinii, bazată pe detectarea prezenței în sânge sau urină a hormonului gonadotrop uman (numit și hormonul sarcinii, deoarece e întâlnit numai la femeile gravide), sau produs destinat acestui scop. Testele pe bază de urină se găsesc de vânzare în farmacii și se pot face acasă, rezultatul, foarte fidel (97-99%), fiind dat printr-o modificare a culorii sau prin apariția unui simbol (plus sau minus). 6. Mărime fizică (forță, moment etc.) care produce o stare de solicitare mecanică într-un corp solid deformabil sau într-un sistem fizic ori tehnic; după modul în care acționează, există: s. concentrată (dacă este aplicată asupra unui domeniu foarte mic, asimilabil cu un punct), s. distribuită (aplicabilă pe o anumită suprafață sau în lungul unei piese), s. statică (aplicată brusc sau având o intensitate cu o variație rapidă în timp), s. fixă sau s. mobilă. 7. Sarcină electrică v. electric. 8. Putere debitată sau consumată de un sistem generator, transmițător sau transformator de energie.

DECLARAȚIA UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI, document internațional adoptat de O.N.U. la 10 dec. 1948. Prevede respectarea drepturilor și libertăților omului și cuprinde o enumerare a acestora. Ziua adoptării declarației se celebrează în fiecare an ca „Ziua drepturilor omului”. PREAMBUL Considerând că recunoaștem demnității inerente tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume, Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au dus la acte de barbarie și care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane se vor bucura de libertatea cuvântului și și a convingerilor și vor fi eliberate de teamă și mizerie a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a oamenilor, Considerând că este esențial ca drepturile omului să fie ocrotite de autoritatea legii pentru ca omul să nu fie silit să recurgă, ca soluție extremă, la revoltă împotriva tiraniei și asuprii, Considerând că este esențial a se încuraja dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, Considerând că în Carta popoarelor Organizației Națiunilor Unite au proclamat din nou credința lor în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și în valoarea persoanei umane, drepturi egale pentru bărbați și femei și că au hotărât să favorizeze progresul social și îmbunătățirea condițiilor de viață în cadrul unei libertăți mai mari, Considerând că statele membre s-au angajat să promoveze în colaborare cu Organizația Națiunilor Unite respectul universal și efectiv față de drepturile omului și libertățile fundamentale, precum și respectarea lor universală și efectivă, Considerând că o concepție comună despre aceste drepturi și libertăți este de cea mai mare importanță pentru realizarea deplină a acestui angajament, ADUNAREA GENERALĂ proclamă PREZENTA DECLARAȚIE UNIVERSALĂ A DREPTURILOR OMULUI ca ideal comun spre care trebuie să tindă toate popoarele și toate națiunile, pentru ca toate persoanele și toate organele societății să se străduiască, având această declarație permanent în minte, ca prin învățătură și educație să dezvolte respectul pentru aceste drepturi și libertăți și să asigure prin măsuri progresive, de ordin național și internațional, recunoașterea și aplicarea lor universală și efectivă, atât în sânul popoarelor statelor membre, cât și al celor din teritoriile aflate sub jurisdicția lor. Articolul 1. Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrare cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității. Articolul 2. Fiecare om se poate prevala de toate drepturile și libertățile proclamate în prezenta declarație fără nici un fel de deosebire ca, de pildă, deosebirea de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, de origine națională sau socială, avere, naștere sau orice alte împrejurări. În afară de aceasta, nu se va face nici o deosebire după statutul politic, juridic sau internațional al țării sau al teritoriului de care ține o persoană, fie că această țară sau teritoriu sunt independente, sub tutelă, neautonome, sau supuse vreunei limitări de suveranitate. Articolul 3. Orice ființă umană are dreptul la viață, la libertate și la securitatea personală. Articolul 4. Nimeni nu va fi ținut în sclavie, nici în servitute; sclavajul și comerțul cu sclavi sunt interzise sub toate formele sale. Articolul 5. Nimeni nu va fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Articolul 6. Fiecare om are dreptul să i se recunoască pretutindeni personalitatea juridică. Articolul 7. Toți oamenii sunt egali în fața legii și au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecție a legii. Toți oamenii au dreptul la o protecție egală împotriva oricărei discriminări care ar viola prezenta declarație și împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare. Articolul 8. Orice persoană are dreptul la satisfacția efectivă din partea instanțelor juridice naționale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale ce-i sunt recunoscute prin constituție sau lege. Articolul 9. Nimeni nu trebuie să fie arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar. Articolul 10. Orice persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil și public de către un tribunal independent și imparțial care va hotărî fie asupra drepturilor și obligațiilor sale, fie asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa. Articolul 11. 1. Orice persoană acuzată de comiterea unui act cu caracter penal are dreptul să fie presupusă nevinovată până când vinovăția sa va fi stabilită în mod legal în cursul unui proces public în care i-au fost asigurate toate garanțiile necesare apărării sale. 2. Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul când au fost comise, un act cu caracter penal conform dreptului internațional sau național. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai grea decât aceea care era aplicabilă în momentul când a fost săvârșit actul cu caracter penal. Articolul 12. Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viața sa personală, în familia sa, în domiciliul sau în corespondența sa, nici al atingeri aduse onoarei și reputației sale. Orice persoană are dreptul la protecția legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri. Articolul 13. 1. Orice persoană are dreptul de a circula în mod liber și de a-și alege reședința în interiorul granițelor unui stat. 2. Orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa. Articolul 14. 1. În caz de persecuție, orice persoană are dreptul de a căuta azil și de a beneficia de azil în alte țări. 2. Acest drept nu poate fi invocat în caz de urmărire ce rezultă în mod real dintr-o crimă de drept comun sau din acțiuni contrare scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 15. 1. Orice persoană are dreptul la o cetățenie. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetățenia sa sau de dreptul de a-și schimba cetățenia. Articolul 16. 1. Cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nici o restricție în ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei, în decursul căsătoriei și la desfacerea ei. 2. Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3. Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului. Articolul 17. 1. Orice persoană are dreptul la proprietate. atât singură, cât și în asociație cu alții. 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. Articolul 18. Orice om are dreptul la libertatea gândirii, de conștiință și religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea, singur sau împreună cu alții, atât în mod public, cât și în mod privat, prin învățătură, practici religioase, cult și îndeplinirea riturilor. Articolul 19. Orice om are dreptul la libertatea opiniilor și exprimării; acest drept include libertatea de a avea opinii fără imixtiuni din afară, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloace și independent de frontierele unui stat. Articolul 20. 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire și de asociere pașnică. 2. Nimeni nu poate fi silit să facă parte din dintr-o asociație. Articolul 21. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși. 2. Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țara sa. 3. Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vor secret sau urmând o procedură echivalentă care să asigure libertatea votului. Articolul 22. Orice persoană, în calitatea sa de membru al societății, are dreptul la securitatea socială; ea este îndreptățită ca prin efortul național și colaborarea internațională, ținându-se seama de organizarea și resursele fiecărei țări, să obțină realizarea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile pentru demnitatea sa și libera dezvoltare a personalității sale. Articolul 23. 1. Orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a muncii sale, la condițiile echitabile și satisfăcătoare de muncă, precum și la ocrotirea împotriva șomajului. 2. Toți oamenii, fără nici o discriminare, au dreptul la salariu egal pentru muncă egală. 3. Orice om care muncește are dreptul la o retribuire echitabilă și satisfăcătoare care să-i asigure atât lui, cât și familiei sale, o existență conformă cu demnitatea umană și completată, la nevoie, prin alte mijloace de protecție socială. 4. Orice persoană are dreptul de a întemeia sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale. Articolul 24. Orice persoană are dreptul la odihnă și recreație, inclusiv la o limitare rezonabilă a zilei de muncă și la concedii periodice plătite. Articolul 25. 1. Orice om are dreptul la un nivel de trai care să-i asigure sănătatea și bunăstarea lui și a familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de șomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrânețe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistență; în urma unor împrejurări independente de voința sa. 2. Mama și copilul au dreptul la ajutor și ocrotire deosebite. Toți copiii, fie că sunt născuți în cadrul unei căsătorii sau în afara acesteia, se bucură de aceeași protecție socială. Articolul 26. 1. Orice persoană are dreptul la învățătură. Învățământul trebuie să fie gratuit. cel puțin în ceea ce privește învățământul elementar și general. Învățământul tehnic și profesional trebuie să fie la îndemâna tuturor, iar învățământul superior trebuie să fie de asemenea egal, accesibil tuturor, pe bază de merit. 2. Învățământul trebuie să urmărească dezvoltarea deplină a personalității umane și întărirea respectului față de drepturile omului și libertățile fundamentale. El trebuie să promoveze înțelegerea, toleranța, prietenia între toate popoarele și toate grupurile rasiale sau religioase, precum și dezvoltarea activității Organizației Națiunilor Unite pentru menținerea păcii. 3. Părinții au dreptul de prioritate în alegerea felului de învățământ pentru copiii lor minori. Articolul 27. 1. Orice persoană are dreptul de a lua parte în mod liber la viața culturală a colectivității, de a se bucura de arte și de a participa la progresul științific și la binefacerile lui. 2. Fiecare om are dreptul la ocrotirea intereselor morale și materiale care decurg din orice lucrare științifică, literară sau artistică al cărei autor este. Articolul 28. Orice persoană are dreptul la o orânduire socială și internațională în care drepturile și libertățile expuse în prezenta declarație pot fi pe deplin înfăptuite. Articolul 29. 1. Orice persoană are îndatoriri față de colectivitate, deoarece numai în cadrul acesteia este posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale. 2. În exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigur cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora și ca să fie satisfăcute justele cerințe ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică. 3. Aceste drepturi și libertăți nu vor putea fi în nici un caz exercitate contrar scopurilor și principiilor Organizației Națiunilor Unite. Articolul 30. Nici o dispoziție a prezentei declarații nu poate fi interpretată ca implicând pentru vreun stat, grupare sau persoană dreptul de a se deda la vreo activitate sau de a săvârși vreun act îndreptat spre desființarea unor drepturi sau libertăți enunțate în prezenta declarație.

OZU, Yasujirō (1903-1963), cineast japonez. Filme în care prezintă probleme sociale contemporane, mai ales drame de o mare simplitate, adevărate meditații asupra existenței umane, aflată sub semnul înstrăinării („Până când ne vom mai întâlni”, „O fată neprihănită”, „Singurul fiu”, „Floarea echinocțiului”, „O după-amiază de toamnă”, „A fost odată un tată”, „Poveste din orașul Tōkyō”).

EDEN (sau Grădina Edenului) (în Biblie) Raiul, locul unde au trăit primii oameni, Adam și Eva, până când au fost izgoniți din cauza săvârșirii păcatului originar, neascultând porunca lui Dumnezeu și gustând din roadele pomului cunoașterii.

NICEEA (NICAEA), oraș în Asia Mică, în Bitinia, întemeiat în 316 î. Hr. de Antigonos I, pe locul anticului Ankore, ulterior Antigoneia (311 î. Hr.). Reședința suveranilor Bitiniei elenistice (din 280 î. Hr.). În 74 î. Hr. a fost cucerit de romani. Important centru economic și cultural al Imp. Bizantin. Cucerit de turcii selgiucizi (c. 1081), a fost capitala sultanatului acestora, până când a fost cucerit de cruciați (1097), care l-au redat bizantinilor. În 1204, când Constantinopolul a intrat în stăpânirea cruciaților, Theodor Lascaris s-a retras, împreună cu o parte din aristocrați, la N., întemeind Imperiul de la N. (1204-1261). În iul. 1261, Alexios Strategopulos, general al împăratului Mihail VIII Paleolog, a recucerit Constantinopolul, Curtea de la N. mutându-se în vechea capitală. La N. au avut, în 325 și 787, două sinoade ecumenice, primul împotriva arianismului și al doilea împotriva iconoclaștilor. Azi Iznik (Turcia).

PLEHANOV [plehánəf], Gheorghi Valentinovici (1856-1918), revoluționar și gânditor politic rus. Recunoscut drept „părintele marxismului rus”, pentru rolul jucat în popularizarea și interpretarea marxismului în Rusia anilor 1880. La început narodnic, a părăsit această organizație în 1879, respingând politica de teroare, iar în 1880 a emigrat în Elveția, unde a înființat la Geneva „Emanciparea Muncii”(1883), nucleul Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia. În 1917 a revenit în Rusia, ca partizan al Guvernului provizoriu. În scrierile sale, P. a susținut că în Rusia condițiile nu sunt coapte pentru socialism până când capitalismul și industrializarea nu vor fi progresat suficient, concepție care a constituit baza menșevismului, după scindarea partidului în bolșevici și menșevici (1903); P. a încercat să reunească cele două facțiuni și s-a opus revoluției bolșevice, iar după victoria acesteia s-a autoexilat. Lucrări: „Divergențele noastre”, „Despre concepția materialistă a istoriei”, „Rolul personalității în istorie”, „Arta și viața socială”.

urs, urși, s.m. – 1. Mamifer (Ursus arctos) care face parte din fauna specifică Maramureșului; 2. Mască zoomorfă. În vechime, pe parcusul sărbătorile de primăvară, în Maramureș se suțineau mini-spectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măști zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urși sau alte animale. L. Berdan (2002), într-o reconstituire a acestui obicei străvechi, apreciază: „În cultul lui Zamolxis au fost preluate credințe și superstiții anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica și purtare unor măști-costume, care asigurau pe lângă secretul inițierii depline, și pe acela al ascezei celor inițiați” (89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu 1977: 28); 4. Porțiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porților de lemn din Maramureș; de obicei se ornamentează (Nistor 1977: 22). 5. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză„ (Faiciuc 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc (Gh. Pop 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan 1983). Ursu, supranume în Repedea-Borșa (neamul Ursenilor). Ursoi, top. în Săcel, ”teren acoperit cu iarba denumită Părul Ursului (Grad 2000). Ursuc, unsoarea de pe lâna oilor (Morariu 1937: 124). – Lat. ursus.

HEBE 1. (În mitologia greacă) Fiica lui Zeus și a Herei; soția lui Herakles. Zeiță a tinereții, simbolizează prospețimea trupească eternă. Paharnică a zeilor în Olimp, până când a fost înlocuită cu Ganimede. Cunoscută la romani sub numele de Iuventas. 2. Asteroid cu magnitudinea de 7,7 la opoziție, descoperit în 1847, de către K. Hencke; al șaselea în ordinea descoperirii.

TĂCIUNA, tăciunez, vb. I. (Pop.) 1. Tranz. A arde ceva până când se transformă în tăciune (1). 2. Refl. (Despre unele cereale) A fi atacat de tăciune (2). – Din tăciune.

SÂNGE, (5) sângiuri, s. n. 1. Substanță lichidă de culoare roșie, compusă din plasmă și din globule (albe și roșii), care circulă prin vene și artere, asigurând nutriția și oxigenarea organismului la animalele superioare. ♦ Animal cu sânge rece = animal (pește, reptilă, batracian și nevertebrat) la care temperatura corpului se schimbă în funcție de temperatura mediului înconjurător. Frate de sânge = frate de la același tată și de la aceeași mamă; frate bun. Legături de sânge = rudenie. Glasul sângelui = înclinare firească (și instinctivă) de dragoste pentru familie, pentru o rudă apropiată. ◊ Loc. adj. De sânge = a) de culoare roșie; b) (despre lacrimi) de durere, de supărare mare; c) de neam, de familie bună, aleasă. În sânge = (despre fripturi) care a rămas puțin crud, care își păstrează încă sângele. ◊ Loc. adj. și adv. Cu sânge rece = fără emoție; calm, liniștit. Cu sânge iute = fără stăpânire, impulsiv. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. ◊ Loc. adv. La sânge = extrem de aspru, de drastic; până la distrugere. ◊ Expr. A scuipa (cu) sânge = a avea hemoptizie. A lăsa (sau a lua) cuiva sânge = a scoate cuiva o cantitate de sânge (în scop terapeutic). A da sânge = a lăsa să i se scoată o cantitate de sânge (în mod terapeutic sau pentru a fi folosit în transfuzii). A avea sânge în vine = a fi energic. A i se urca (sau a-i năvăli, a i se sui, a-i da etc.) (cuiva) sângele în obraz (sau la cap, în față) = a) a se înroși din cauza unei emoții puternice sau din cauza unei boli etc.; b) a se înfuria. A nu mai avea (nici )o picătură de sânge în obraz = a fi palid din cauza bolii; a păli de emoție, de frică etc. A-i îngheța (cuiva) sângele în vine sau a îngheța sângele (în cineva) = a se speria, a fi cuprins de groază, a înlemni de spaimă. A fierbe (sau a clocoti) sângele (în cineva) = a se înfierbânta din cauza mâniei, a supărării etc. A-și face (sau a-i face cuiva) sânge rău = a (se) supăra foarte tare, a (se) enerva. A nu curge (sau a nu ieși) sânge din inimă (sau din cineva), se spune pentru a arăta că cineva este foarte supărat. A avea (ceva) în sânge = a fi obișnuit cu ceva; a avea ceva înnăscut. A bate (sau a zgâria) până la sânge = a bate (sau a zgâria) tare (până când curge sânge). A umple de sânge = a bate foarte tare, crunt. A suge sângele cuiva = a chinui, a oprima; a exploata. Sânge nevinovat, se spune despre cel ucis fără nicio vină. Vărsare de sânge = omor în masă, măcel. A vărsa sânge = a omorî. A fi setos (sau dornic, iubitor) de sânge sau a fi omul sângelui = a fi crud, a fi ucigaș. A se scălda în sânge sau a se adăpa cu sânge = a omorî (în masă) din cruzime. A avea mâinile pătate de sânge = a fi vinovat de o crimă. A face să curgă sânge = a fi pricina unui război, a unei încăierări sângeroase. A-și da (sau a-și vărsa) sângele (pentru cineva sau ceva) = a suferi sau a-și da viața (pentru cineva sau ceva). 2. Fig. Obârșie; p. ext. familie, neam; progenitură. 3. Fig. Soi, rasă (de animale). 4. Compuse: sânge-de-nouă-frați sau sângele-dracului, sângele-zmeului = produs vegetal rășinos, de culoare roșie, recoltat din fructele unui arbore din familia palmierilor și care, arzând, răspândește un miros plăcut; sângele-voinicului = a) plantă agățătoare din familia leguminoaselor, cu flori roșii, violete sau albe (Lathyrus odoratus); b) numele a două specii de plante erbacee de munte din familia orhideelor, cu frunze înguste, alungite, îndreptate în sus, cu miros plăcut de vanilie, dintre care una cu flori mici de culoare roșie- purpurie (Nigritella rubra), iar cealaltă cu flori de culoare purpuriu-întunecat (Nigritella nigra). 5. (Înv.; la pl.) Omoruri, crime. 6. (Pop.) Nume dat unei boli a vitelor (care le face să sângereze). – Lat. sanguis.

CICLU, cicluri, s. n. 1. Succesiune de fenomene, stări, operații, manifestări etc. în evoluția unui proces repetabil, începând de la o anumită situație până când se revine la o situație identică sau asemănătoare cu cea inițială; totalitatea fenomenelor, faptelor, acțiunilor etc. legate între ele. ◊ Ciclu anual = perioadă de un an în care pământul face o rotație completă în jurul soarelui. Ciclu solar = perioadă de 28 de ani după expirarea căreia datele diferitelor zile ale anului cad în aceleași zile din săptămână. Ciclu de conferințe (sau de lecții etc.) = serie de conferințe (sau de lecții etc.) unite de o tematică generală comună. ♦ (Și în sintagma ciclu menstrual) Menstruație. ♦ Durata unui ciclu (1). ♦ Diagramă care reprezintă un ciclu (1). ♦ Grup de producții (literare, muzicale) care au o temă comună. 2. Lanț închis de atomi din molecula unei substanțe. 3. Totalitatea valorilor succesive ale unei mărimi periodice în cursul unei perioade date. 4. (Fiz.) ieșit din uz; în construcția) Cicli pe secundă = hertzi. – Din fr. cycle, lat. cyclus.

PÂNĂ conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au făcut rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ◊ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine-dimineață să termini lucrarea. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară. ◊ Loc. conj. Până când. Până ce. ◊ Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă. ◊ Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ◊ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ◊ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

FĂT, feți, s. m. 1. Produs de concepție din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și până când se naște; fetus. 2. (Pop.) Fecior, fiu; băiat, copil. ◊ (Pop.) Fătul meu, formulă cu care un bătrân se adresează cu afecțiune, bunăvoință etc. unui tânăr. ♦ Compuse: Făt-Frumos = băiat, tânăr sau bărbat deosebit de frumos. (Pop.) Făt-logofăt = copil cu însușiri (fizice) deosebite. – Lat. fetus.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

CONJUNCȚIE s. f. (< lat. conjunctio < con „împreună” + iunctio „legătură”, cf. fr. conjonction): parte de vorbire care leagă, în cadrul propoziției sau al frazei, unități sintactice omogene sau eterogene, realizând două tipuri de raporturi: de coordonare (între două părți de propoziție, între două propoziții, între o parte de propoziție și o propoziție) și de subordonare (între două propoziții). Este caracterizată prin lipsa unui conținut noțional (datorită abstractizării și gramaticalizării ei); prin conținut semantic foarte abstract și insuficient, realizat în mai multe semnificații determinate de context; prin lipsa flexiunii și a funcțiilor sintactice și prin distribuție bidirecțională. Lipsa conținutului noțional și insuficiența conținutului semantic au făcut pe unii cercetători contemporani să n-o mai considere parte de vorbire, ci instrument gramatical, (v. și parte de vorbire). ◊ ~ moștenită: c. transmisă în limba română din limba latină. Astfel: că, însă, nici, ori, să, și. ◊ ~ împrumutată: c. pătrunsă în limba română din franceză, ca or. ◊ ~ formată pe terenul limbii române prin compunere și prin conversiune. Astfel: așadar (< așa + dar), căci (< că + ce), dacă (< de + ca), deci (< de + aci), deoarece (< de + oare + ce), deși (< de + și), fiindcă (< fiind + că), încât (< în + cât), întrucât (< întru + cât), sau (< să + au), ca să, ci și, dar și, de să, fie că, încât să, ori că, și cu, ci (< ce), fie (< să fie), de (< prep. de), decât (< adv. decât), până (< prep. până), când „dacă” (< adv. când), cât „imediat ce” (< adv. cât), cum „imediat ce”, „pentru că” (< adv. cum), unde „dacă”, „pentru că” (< adv. unde). ◊ ~ simplă: c. cu aspectul unui singur cuvânt. Astfel: că, însă, nici, ori, să, și, or, dar, iar, sau, ci, de, fie, până, când, cât, cum, unde etc. ◊ ~ compusă: c. alcătuită din două sau mai multe cuvinte prin compunere. Astfel: așadar, decât, deoarece, deși, fiindcă, încât, întrucât, ca să, ci și, dar și, fie că, încât să, ori că, și cu etc. ◊ ~ coordonatoare: c. care stabilește un raport de coordonare, de egalitate, între cuvinte sau între propoziții cu funcții omogene sau eterogene. ◊ ~ coordonatoare copulativă: c. care ajută la afirmarea sau la negarea ideii de asociere, ca și, ci și, dar și, nici, și cu. ◊ ~ coordonatoare adversativă: c. care ajută la exprimarea ideii de divergență, ca dar, iar, însă, or. ◊ ~ coordonatoare opozitivă: c. care ajută la exprimarea ideii de opoziție, ca ci, și („ci”), iar („ci”). ◊ ~ coordonatoare disjunctivă: c. care ajută la exprimarea ideii de excludere (de disjuncție), ca fie, ori, sau. ◊ ~ coordonatoare conclusivă: c. care ajută la exprimarea ideii de concluzie, ca deci, așadar. ◊ ~ subordonatoare: c. care stabilește un raport de subordonare între cuvintele din propozițiile regente și propozițiile subordonate pe care le introduce. C. subordonatoare poate fi de două tipuri: necircumstanțială (introduce subordonate subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte sau predicative suplimentare) – că, să, ca să, dacă și de; circumstanțială (introduce subordonate circumstanțiale de mod, de timp, de scop, de cauză, de consecință, de concesie, de condiție, de relație și de opoziție) – decât; că, cum, până, dacă; de, ca să, să; că, căci, cum, dacă, deoarece, fiindcă, întrucât; că, de, încât, să, ca să; că, de, dacă, deși, să; când, dacă, de, să; de; dacă. ◊ ~ specializată (specifică): c. cu folosire specifică, bazată pe o semnificație gramaticală unică, pe un singur tip de raport sintactic (în cadrul coordonării sau în cadrul subordonării), ca ci și, dar și, nici (coordonare copulativă); însă, or (coordonare adversativă); ci (coordonare opozitivă); fie, ori, sau (coordonare disjunctivă); deci, așadar (coordonare conclusivă); decât (subordonare modală); căci, deoarece, fiindcă, întrucât (subordonare cauzală), încât (subordonare consecutivă); deși (subordonare concesivă). ◊ ~ cu valori multiple (nespecifică): c. cu mai multe folosiri, bazate pe două sau mai multe semnificații gramaticale, pe două sau mai multe tipuri de raporturi sintactice (în cadrul coordonării sau în cadrul subordonării). Astfel: și (coordonare copulativă, adversativă, opozitivă și conclusivă); dar (coordonare adversativă și conclusivă); iar (coordonare adversativă, opozitivă și copulativă); că (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, cauzale, consecutive, concesive și condiționale); să (subordonare pentru subiective, atributive, predicative, completive directe, completive indirecte, finale, condiționale, concesive și consecutive); ca să (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, finale și consecutive); dacă (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, temporale, cauzale, condiționale, concesive și opoziționale); de (subordonare pentru subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, finale, condiționale, concesive, consecutive și de relație). Pentru clasificarea c. v. criteriu.

LATINĂ s. f. (< adj. latin, -ă < lat. latinus, fr. latin): limbă indo-europeană din grupul italic (alături de etruscă, faliscă, venetă, oscă și umbriană), vorbită inițial pe un teritoriu restrâns în jurul Romei, apoi pe întreg teritoriul Peninsulei Italice și în cele din urmă în cea mai mare parte a regiunilor cucerite de romani. Poseda dialecte încă din secolul al V-lea e. n. Odată cu slăbirea legăturilor dintre centru și provincii, cu izolarea teritorială și cu invazia popoarelor migratoare (secolul al V-lea e. n.) a avut loc procesul de diversificare a limbii latine în dialecte, mai întâi preliterare, ca cel prenestin, roman și falisc, apoi literare, transformate ulterior, prin accentuarea deosebirilor dintre ele și prin contactul nemijlocit cu limbile populațiilor autohtone, în adevărate limbi (romanice) vorbite de popoarele din fostele provincii romane și legate structural prin originea lor comună: româna, dalmata, italiana, sarda, retoromana, provensala, franceza, catalana, spaniola și portugheza (pentru unii lingviști și franco-provensala, diferită de provensală – v.). În evul mediu, a fost limba internațională a intelectualilor europeni. L. s-a folosit ca limbă de cult, în justiție și în administrație în Germania, în secolele al XVI-lea și al XVII-lea; în Polonia, ea a fost folosită ca limbă literară a vechilor polonezi până în secolul al XIV-lea; în Ungaria, a fost întrebuințată ca limbă oficială până în secolul al XIV-lea (când a început lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența l.), iar în nordul Africii ea a devenit limba oficială și literară a populațiilor berbere încă din secolul al IV-lea e. n., înlocuind feniciana, până când a fost înlocuită, la rându-i, de arabă (secolul al VII-lea e. n.). În Italia ea a fost înlocuită progresiv de italiană abia în secolul al XIV-lea, rămânând totuși ca limbă de cult în Cetatea Vaticanului până în zilele noastre. Alături de greaca veche, ea a fost și este și astăzi cel mai important izvor de creare a terminologiei științifice internaționale, influențând vocabularul a numeroase limbi europene (și neeuropene). În mod obișnuit, se disting mai multe aspecte ale limbii latine: latina arhaică, latina preclasică, latina imperială (clasică, literară), latina post-clasică, latina creștină, latina provincială, latina vulgară (populară), latina târzie, latina medievală, latina dunăreană etc. ◊ ~ arhaică: l. vorbită în perioada de început, străveche a poporului latin. ◊ ~ imperială (clasică, literară): l. folosită în scris de populația romană instruită din perioada imperiului roman. Constituită în urma unei îndelungate tradiții, ea și-a fixat normele prin scrierile celor mai buni autori din secolul I î.e.n. (Cezar, Ovidiu, Horațiu și Virgiliu) și s-a impus ca model tuturor scriitorilor romani din secolele următoare. ◊ ~ creștină: l. vorbită în perioada creștinismului roman, a scriitorilor latini creștini. ◊ ~ vulgară (populară): l. vorbită curent de populația romană (mai ales neinstruită), caracterizată prin evoluție mai liberă a sunetelor și a formelor și prin elemente afective de vocabular. Este cunoscută din inscripții, din scrierile unor autori populari, din mărturii ale autorilor antici (mai ales gramatici) și din compararea actualelor limbi romanice. ◊ ~ târzie: l. vorbită de populația romană în perioada imediat anterioară formării limbilor romanice (până la anul 200 e. n.). ◊ ~ medievală: l. folosită în țările Europei occidentale și centrale ca limbă a actelor publice și particulare și de cult. ◊ ~ dunăreană: l vorbită de populațiile romanizate din ținuturile sud-est-europene, inclusiv din Panonia și Dalmația, până în secolele V – VI e. n. Este cunoscută, ca și l. populară, din inscripții (rămase în această zonă) și din compararea limbii române cu celelalte limbi romanice, a stadiilor mai vechi ale limbii noastre cu l. clasică și populară. Ea constituie baza cea mai largă și mai solidă pentru înțelegerea evoluției limbii române. ◊ ~ vie: limbă internațională auxiliară, care se bazează pe transformarea universală a limbii latine. A fost creată în 1956 prin adaptarea l. la cerințele unei limbi moderne (libertate stilistică pentru vorbitorii ei, îmbogățirea vocabularului prin latinizarea termenilor moderni intrați în uzul general etc.). ◊ ~ sine flexione („latină fără flexiune”): limbă artificială creată prin simplificarea la maximum a gramaticii limbii latine.

SLAVĂ s. f. (< adj. slav, -ă, cf. fr. slave): limbă vorbită de oricare din populațiile sau popoarele slave dispărute (polabi) sau existente (ruși, bieloruși, ucraineni, polonezi, sorabi, venzi, cehi, slovaci, bulgari, macedoneni, sârbi, sârbi lusacieni, croați și sloveni). ◊ ~ comună: limbă vorbită de populațiile slave care locuiau în mileniul al II-lea î.e.n. teritoriile dintre Nipru, Oder și Marea Baltică; limbă de bază a tuturor limbilor slave. A avut o evoluție îndelungată de la separarea ei de indo-europeana comună. După secolele al IV-lea – al III-lea î.e.n. triburile slave care ocupau teritoriul dintre Vistula și Nipru (teritoriu de bază al slavei comune) s-au deplasat în două mari grupuri: unul spre apus și altul spre răsărit. Limba slavă comună s-a diversificat astfel mai întâi în două mari dialecte: cel de apus, din care au apărut limbile slave de apus (polona, ceha, slovaca, sârba lusaciană, soraba și polaba) și cel de răsărit, din care au apărut limbile slave de răsărit (rusa, ucraineana și bielorusa) și cele de sud (sârbo-croata, slovena, bulgara și macedoneana). Structura s. comune (mai ales ca pronunțare) se păstrează cel mai bine în limba sârbo-croată. ◊ ~ veche (denumire privită din punctul de vedere al istoriei limbii române, deși atât rușii, cât și bulgarii vorbesc despre s. veche ca despre limba de bază a celor două limbi neoslave): limbă slavă vorbită de triburile slave meridionale din momentul contactului acestora cu românii (secolul al VI-lea e. n.) și până când se termină epoca de delimitare lingvistică în Balcani și bilingvismul slavo-român (secolul al XIII-lea e. n.). Ea a influențat limba română mai ales în domeniul vocabularului (ponderea elementului slav este aici de circa 20%); printre faptele de limbă socotite de cercetători a fi influență slavă veche în limba română amintim: iodizarea lui e, apariția fonemului h, vocativului în -o, modul de formare a numeralelor cardinale de la 11 la 19, scurtarea infinitivului, extinderea diatezei reflexive, prefixele ne- și răz- și sufixele -eală, -nic și -iște. Existența acestor elemente (inclusiv a celor lexicale din s. veche), a unor elemente lexicale provenite din limbile slave vecine în limba română și a unor elemente lexicale române în aceste limbi – pe baza vechiului bilingvism slavo-român, a vecinătății istorice dintre popoarele și țările respective – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență a limbii slave vechi și a limbilor neoslave asupra limbii române și, invers, despre o influență a limbii române asupra limbilor neoslave vorbite în jurul țării noastre (bulgară, sârbo-croată, ucraineană, rusă, slovacă și cehă). v. influență.

urs, urși, s.m. – 1. (zool.) Ursul brun (Ursus arctos), mamiferul cel mai mare din pădurile județului. Semnalat în Munții Rodnei și Munții Maramureșului, mai frecvent pe Valea Ruscovei și în pădurile de pe Valea Izei, dar și în Munții Gutâi (Posea, 1980: 75). 2. Mască zoomorfă. Jocul ursului. În primele decenii după război, acest obicei se mai practica doar în câteva sate din Maramureș (Sarasău, Berbești, Ruscova, Poienile de sub Munte etc.). În Maramureș, se practica „din bătrâni”. Ceata era formată din 6-7 persoane, cu două măști de urs. Tinerii care acompaniază „urșii” nu au rol de ursari, ca și în Moldova. În unele sate maramureșene (Berbești, Sat Șugatag), se practica jocul ursului și la nuntă (la miezul nopții), joc bazat numai pe pantomimă și având un caracter ritual. De asemenea, la Săcel, Săliștea, Borșa și Moisei se practica jocul ursului la priveghi, tot cu rol ritual (Nistor, 1973: 15-17). În vechime, pe parcursul sărbătorilor de primăvară, în Maramureș se susțineau minispectacole cu caracter ritualic, în cadrul cărora se utilizau măști zoomorfe, personajele întruchipând cerbi, urși sau alte animale. „În cultul lui Zamolxis au fost preluate credințe și superstiții anterioare despre cultul ursului. Acest cult implica și purtarea unor măști-costume, care asigurau pe lângă secretul inițierii depline și pe acela al ascezei celor inițiați” (Berdan, 2002: 89-93). 3. Tălpile caselor, din trunchiuri masive de stejar (Pănoiu, 1977: 28); 4. Porțiunile de 20-30 cm de la baza stâlpilor porților de lemn din Maramureș; de obicei se ornamentează (Nistor, 1977: 22). 5. (gastr.) „Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză” (Faiciuc, 1998: 183). 6. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc (Gh. Pop, 1971: 88). 7. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă (Felecan 1983). 8. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe (Felecan, 1983). ♦ (top.) Ursu, cascadă situată pe Valea Neagră, pe drumul ce duce spre Stațiunea Izvoare; are o cădere de circa 10 m (Portase, 2006: 63). ♦ (onom.) Urs, Ursan, Ursanu, Ursaru, Ursoi, Ursu, Ursuleac, Ursulean, Ursuleanu, Ursulescu, Ursuț, nume de familie (237 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Lat. ursus „urs” (Șăineanu, Scriban; Pușcariu, cf. DER; DEX, MDA).

așteptare sf [At: VARLAAM, ap. HEM 2018 / Pl: ~tări / E: aștepta] 1 Oprire undeva pentru a fi de față la ceva, pentru a vedea pe cineva Si: adăstare, așteptat¹, așteptătură (1). 2 (Îs) A fi în ~ A fi nerăbdător. 3 Lăsare a unui timp cuiva pentru a-și îndeplini o obligație, o promisiune, pentru a-și plăti o datorie Si: păsuire, așteptat¹ (2), așteptătură (2). 4 Dorință ca ceva să se îndeplinească Si: așteptat¹ (3), așteptătură (3). 5 (Îs) În ~a a ceva în timpul rămas până când ceva se va întâmpla. 6 Credință în Dumnezeu Si: așteptat¹ (4), așteptătură (4). 7 Prevedere.

atinge [At: PSALT. SCH. 518/4 / Pzi: ating, (îrg) atind Ps: atinsei, (îrg) atinșu / E: ml attingere] 1 vt A lua contact direct, dar superficial, cu suprafața unui lucru. 2 vr (D. două obiecte) A se apropia unul de altul până când intră în contact superficial. 3 vr (D. cai; spc) A avea defectul de a-și freca picioarele din spate unul de altul în mers. 4 vt (Îe) A nu ~ pământul A dansa atât de sprinten și grațios, că nu se vede contactul cu pământul. 5 vt (Îas) A fugi foarte repede. 6 vt (Îas) A fi fericit. 7 vt A ajunge până la ceva sau la cineva. 8 vt (Îe) A ~ cerul A fi foarte înalt. 9 vt (Fig) A impresiona pe cineva. 10 vt A pune mâna pe un obiect spre a se apuca de o treabă. 11 vr A se lipi de... 12 vt (D. un subiect) A aduce vorba despre ceva în treacăt. 13 vr A mânca puțin dintr-un aliment. 14 vr A reuși să intre în posesia a ceva. 15 vr A ataca pe cineva. 16 vr A agresa sexual. 17 vtr A lovi pe cineva. 18 vtr A jigni pe cineva. 19 vt (Fig) A face aluzie la ceva sensibil. 20 vr A avea legătură cu... 21 vr (Înv; îe) Întru (sau pe) cât se ~ de... ori (Ceea) ce se ~ de... Cât despre... 22 vr (Înv) A se asemăna cu...

cât, ~ă [At: COD. VOR. 123/10 / V: (înv) căt, cătă / Pl: câți, ~e, (55-56) ~uri / E: ml quotus, cata] 1 c În timpul în care... 2 c Atâta timp... 3 c Până când... 4 c (Reg; îlc) ~ ce îndată ce. 5 c (Îe) ~ ai bate din (sau în) palme sau ~ te-ai șterge (sau freca) la ochi, ~ ai clipi din ochi, (înv) ~ clipeala ochiului, ~ ai scăpăra din(tr-un) amnar, ~ ai zice pis, ~ cioara în par, ~ trece cioara peste gard, ~ ai potcovi puricele Foarte repede. 6 c (Îal) Imediat. 7 c (Reg; îlc) Numai ~ Doar. 8 c (Îal) În măsura în care. 9 c (Adesea în corelație cu „atât”; îe) Cu ~ Pe măsură ce. 10 c (Adesea în corelație cu „atât”; îe) Pe (sau după) ~ După cum. 11 c (Îae) Precum. 12 c (Îae) În măsura în care. 13 c (Îe) ~ se poate de sau ~ de sau ~ mai Foarte. 14 c (Îe) A țipa (sau a striga) ~ îl ține gura A striga cât se poate mai tare. 15 c (Îvp) Încât. 16 c Deși. 17 c Oricât. 18 c Introduce propoziții completive directe Am plătit cât nu face. 19 c Ci. 20 c Mai ales. 21 c (În corelație cu sine însuși) Când... când... 22 c (În corelație cu sine însuși) Și... și... 23 pp Precum. 24 pp (Îlpp) ~ despre (sau pentru) În ce privește. 25 av În ce măsură. 26 av În ce durată de timp. 27 av (Corelativ; îe) Atât ~ în același grad, în aceeași măsură ca și... 28 av (Corelativ; îe) Atât..., ~ și... 29 av (Îae) Nu numai... ci și... 30 av (Corelativ; îe) Cu ~..., cu atât Pe măsură ce..., tot mai mult. 31 av (Îe) ~ colo Departe. 32 av (Îe) ~ de colo De departe. 33 av (Îae) În mod clar. 34 av (Pop; îe) ~ colea Aproape. 35 av (Îe) ~ de ~ Măcar. 36 av (Îae) Puțin de tot. 37 av(Îcn; îae) Deloc. 38 av (Îe) ~ (e) lumea (și pământul) Totdeauna. 39 av (Îcn; îae) Niciodată. 40 pî (Cu) ce preț? 41 pî În ce număr? 42 pî În ce cantitate? 43 pî Ce durată de timp? 44 pî (Îe) ~ e ceasul? Ce oră este (acum)? 45 pî (Îe) În ~e (ale lunii) suntem azi? La ce dată calendaristică ne aflăm (azi)? 46 pî (Îe) Pe ~ te prinzi? Pe ce pui pariu? 47-48 pnh, anh Tot ce, toate care, (lpl) cei care. 49 anh (Îe) ~ă frunză, ~ă iarbă sau ~ă frunză și iarbă Într-o cantitate foarte mare. 50 anh (Îae) O mulțime nenumărată. 51 pnh (Îe) ~ e-n lună și-n soare (sau și-n stele), ori ~e și mai câte Tot felul de lucruri. 52 anh (Îae) Tot ce se poate închipui. 53 pnh (Îe) ~ă mai (Foarte) mare. 54 anh (Înv; îe) Câți..., toți..., cât..., toate... Nenumărate și felurite. 55 sn (Mat) Număr rezultat dintr-o împărțire. 56 sn (Mat) Raport care există între două numere sau două mărimi.^[1] corectat(ă)

ce [At: COD. VOR. 77/2 / V: ~ci / E: ml quid] 1-3 pî Exprimă o întrebare asupra unui lucru, situație, acțiune. 4 pî Pentru care motiv? 5 ai Care. 6 ai Ce fel de? 7 ai Cât de mult. 8 i (Fam; ca răspuns la o chemare) Poftim? 9 i Cum adică? 10 pî (Îlav) De ~ nu? Desigur. 11 pî (Îal) Cum să nu. 12 pî (Îal) Se poate. 13 pî (Îe) Pe ~ ne prindem? Care este miza pariului? 14 pî (Îe) De ~, de ne~ Nu mai discutăm despre asta. 15 pî Nu cumva? 16 avi Cum? 17 av (Îe) Te miri ~ Nimica toată. 18 av (Îe) Cât pe ~ Aproape. 19 av (Îlav) Din ~ în ~ Tot mai mult. 20 av (Pop; îlav) Numai ~ Deodată. 21 av (Pop; îal) Iată că... 22 av (Cu nuanță de superlativ) Cât de! 23 prl Care. 24 prl (Îlav) Pe zi (sau de) ~ trece (sau merge) Pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 25 prl (Cu sens explicativ) Asta. 26 prl (Îlav) N-ai (sau n-aveți) pentru ~ Formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. 27-28 prl (Îe) A (nu) avea de ~ A (nu) exista motiv întemeiat pentru... 29 prl (Înv; îe) Care numai ~ (Așa) încât. 30 prl (Înv; îlav) Mai mult ~ Atât numai că. 31 prl (Înv; îlav) Tocmai ~ Desigur. 32 avr (Îlav) De ~ de ~... (sau de aceea...) Cu cât..., cu atât... 33 avr (Înv; îlav) într-aceea ~ Pe când. 34 prl Ceea ce. 35 prl (Îe) ~-i drept într-adevăr. 36 prl (Îae) De fapt. 37 pnh Un lucru oarecare Si: orice. 38 pnh (Îe) ~-o da târgul și norocul Nu contează rezultatul. 39 pnh (Înv; îlav) ~ cum Oricum. 40 pnh (Înv; îal) Oricare. 41 avr (Cu repetarea verbului din propoziția principală) Un timp oarecare. 42 prl (Îlav) De vreme ~ Deoarece. 43 prl (Înv; îlav) Până când ~ Până ce. 44 prl (Înv; îal) După ce. 45 c Introduce o propoziție subordonată. 46 c Pentru că. 47 c (Înv; după o propoziție concesivă sau condițională) Dar. 48 c Care lucru anume. 49-50 c (Îe) A (nu) ști ~ și cum A (nu) fi bine informat. 51 sn (Înv; numai cu articol nehotărât) Ceva. 52 sn (Îlav) Cu mare ~ Cu mare greutate.^[1] corectat(ă)

epifrază (gr. epiphrasis „vorbire adăugată”), figură de stil care constă în adăugarea unui supliment de frază la ceea ce s-ar putea considera ca terminat, cu scopul de a dezvolta o idee accesorie; această figură poate exprima, de obicei, o restricție (care poate fi și ironică) față de enunțul principal (I): „Dar până când va fi cruțat de denumirea de dușman acela care a întrecut în monstruozitatea crimelor pe toți dușmanii? Numai dacă nu cumva doriți ca vârful săbiilor noastre să tremure șovăind dacă să se împlânte într-un cetățean sau un dușman.” (Cicero) E. este figura care întrunește, pe de o parte, caracterul figurilor belșugului de expresie, întrucât înseamnă adaus și dezvoltare în raport cu enunțul de bază, iar pe de alta, specificul unei figuri de reflecție, pentru că ceea ce se adaugă este, în adevăr, o reflecție, care poate fi cel puțin umoristică și ușor ironică. • Fontanier ilustrează e. cu exemple în care această figură reprezintă o reflecție cu ajutorul căreia autorul caracterizează evenimentul sau situația relatată în fraza precedentă.

interogație (lat. interrogatio „întrebare”), figură de stil constând în adresarea unei întrebări (sau a unei serii de întrebări) unui întreg auditoriu (ori unei singure persoane, care poate fi sau nu de față), nu pentru a solicita un răspuns, ci pentru a transmite indirect o opinie ce trebuie subliniată. Este i. ca figură retorică pură (P): „Până când, în sfârșit, vei abuza, Catilina, de răbdarea noastră?” (Cicero). I. adresată unei persoane care nu mai trăiește se folosește în invocație sau în apostrofă.

făt sm [At: PSALT. 178/8 / V: (10) sfăt / Pl: feți / E: ml fetus] 1 Produs de concepție din uterul mamiferelor, din momentul când începe a avea mișcări proprii și formele caracteristice speciei și până când se naște Si: fetus. 2 Nou-născut. 3 (Îvp) Fiu¹ (1). 4 (Pop; îs) Fătul meu Formulă cu care un bătrân se adresează (cu simpatie) unui tânăr. 5 (Îc) Făt-Frumos Erou principal din basme, înzestrat cu frumusețe fizică și morală, bunătate și vitejie extraordinare. 6-8 (Pgn; ca nume comun) Copil, tânăr sau bărbat deosebit de frumos. 9 (Pop; îc) ~-logofăt Copil cu însușiri (fizice) extraordinare. 10 (Rar; irn) Filfizon. 11 (Trs; mgm; șîs ~ul bisericii) Paracliser.iser. corectat(ă)

feti vi [At: HEM 2359 / Pzi: ~tesc / E: fată] (Pop) 1 (D. o fată) A trăi nemăritată. 2 A petrece ca fată timpul de când iese la horă până când se mărită. 3 (Îe) A ~ cu cineva (sau d. mai multe fete) a ~ împreună A petrece timpul de fetie împreună (cu cineva).

hulumare sm [At: H IV, 70 / V: ~ale / Pl: ~ri / E: nct] (Îcs) De-a ~le Joc de copii în care unii formează un zid în formă de potcoavă pe care cei ce nu au fost „robiți” îl clatină până când îl dărâmă.

hurcă [At: VICIU, GL. / Pl: ~rci / E: nct] (Trs) Planșă de lemn acoperită cu pânză albă pentru alesul aurului din nisip, prin turnarea apei până când nisipul se duce, iar aurul, fiind mai greu, se lasă la fund.

împlini [At: (a. 1661) URICARIUL XXV, 60 / Pzi: ~nesc / E: în- + plini] 1 vt (Înv) A umple un gol. 2-3 vtr (Înv) A (se) face plin. 4 vt A lichida o lipsă. 5 vt (Imp) A înlocui. 6 vt (Imp) A compensa. 7 vt (Înv) A completa locurile neocupate. 8 vt A ajunge la numărul cerut. 9 vt A completa o fracție până când devine număr întreg. 10 vt A trăi un număr de ani, a atinge o anumită vârstă. 11 vr A trece vremea până la un anumit termen dat. 12-13 vtr (Îe) A i se ~ cuiva sau a o ~ cu cineva A (se) pune capăt unei relații. 14-15 vtr (Îae) A o păți rău cu cineva. 16 vr (D. corpul oamenilor) A se îngrășa. 17-18 vtr A (se) termina de achitat o datorie. 19 vt (Înv) A executa un datornic. 20 vt A duce la bun sfârșit o însărcinare, o misiune. 21 vt (Înv) A completa un formular. 22-23 vtr A (se) îndeplini o dorință, un vis. 24 vt A realiza un scop propus. 25 vt A satisface capriciile cuiva. 26 vt A îndestula nevoile cuiva. 27 vt A ține o promisiune. 28 vt A respecta o lege, o dispoziție. 29 vt A se supune unei porunci. 30 vt A avea funcția de... 31 vt A executa o condamnare. 32 vt A îndeplini o formalitate. 33 vt (Înv; pex) A termina ceva. 34 vt (Înv; pex) A face ceva. 35 vr (Fig) A se desăvârși. 36-37 (Înv) vtr A (se) adeveri o prorocie, o prevestire. 38 vt (Îe) A-și ~ somnul A dormi suficient.

împlinire sf [At: CALENDARIU (1814) 1/9 / Pl: ~ri / E: împlini] 1 (Înv) Umplere a unui gol Si: împlineală (1), împlinit¹ (1). 2 (Înv) Umplere a unui recipient Si: împlineală (2), împlinit¹ (2). 3 Lichidare a unei lipse Si: împlineală, împlinit¹ (3). 4 (Imp) Înlocuire. 5 (Imp) Compensare. 6 (Înv) Completare a locurilor neocupate Si: împlineală (6), împlinit¹ (6). 7 Ajungere la numărul cerut Si: împlineală (7), împlinit¹ (7). 8 Completare a unei fracții până când devine număr întreg Si: împlineală (8), împlinit¹ (8). 9 Atingere a unei anumite vârste Si: împlineală (9), împlinit¹ (9). 10 Trecere a vremii până la un anumit termen dat Si: împlineală (10), împlinit¹ (10). 11 Îngrășare. 12 Achitare a unei datorii Si: împlineală (12), împlinit¹ (12). 13 (Înv) Executare a unui datornic Si: împlineală, împlinit¹ (13). 14 Ducere la bun sfârșit a unei însărcinări, a unei misiuni Si: împlineală (14), împlinit¹ (14). 15 (Înv) Completare a unui formular Si: împlineală (15), împlinit¹ (15). 16 Îndeplinire a unei dorințe, a unui vis Si: împlineală (16), împlinit¹ (16). 17 Realizare a unui scop propus Si: împlineală (17), împlinit¹ (17). 18 Satisfacere a capriciilor cuiva Si: împlineală (18), împlinit¹ (18). 19 Îndestulare a nevoilor cuiva Si: împlineală (19), împlinit¹ (19). 20 Respectare a unei promisiuni Si: împlineală (20), împlinit¹ (20). 21 Respectare a unei legi, a unei dispoziții Si: împlineală (21), împlinit¹ (21). 22 Supunere la o poruncă Si: împlineală (22), împlinit¹ (22). 23 Îndeplinire a funcției de... Si: împlineală (23), împlinit¹ (23). 24 Executare a unei condamnări Si: împlineală (24), împlinit¹ (24). 25 Îndeplinire a unei formalități Si: împlineală (25), împlinit¹ (25). 26 (Înv; pex) Încheiere a unei acțiuni Si: împlineală (26), împlinit¹ (26). 27 (Înv; pex) Faptă.

înainte [At: COD. VOR. 46/13-14 / V: ~a, (înv) ainte, îrainte, rainte (reg) aintre, amainte, înaintre, înante, înantre, înainte, mainti, măinte, naintre, nainte, năinte / S și: înn~, nainte / E: ml *in ab ante] 1 av În față. 2 av (Șfg) În frunte. 3 av Mai devreme. 4 av Mai întâi. 5 av (Îlav) Mai ~ În continuare. 6 av (Îal) Mai demult. 7 av (Îal) Mai repede decât altcineva sau altceva. 8 av (Îe) De mai ~ De mai demult. 9 av (Îlav) Cu... (mai) ~ sau (mai) ~ cu... Exprimă cât timp a trecut de la întâmplarea de care este vorba. 10 av (Îlav) ~ vreme Odinioară. 11 av (Îc) ~ mergător înaintaș (5). 12 av (Îae; pex) Persoană cu vederi înaintate. 13 av (Îlav) De azi (sau aici, acum etc.) ~ De azi sau aici, acum, etc. încolo. 14 av (Îe) A o lua cuiva ~ A întrece pe cineva. 15 av (Îe) A ieși ~ A fi cel dintâi. 16 av (Îe) A-i da cuiva ~ A oferi un avantaj. 17 av (Îe) A pune ~ A aduce o dovadă. 18 av (Înv; îae) A pretexta. 19 av (Înv; îe) A vedea ~ A prevedea. 20 pp (Înv; îe) A sta ~a cuiva A se opune. 21 pp (Îf înaintea) Mai devreme decât... 22 pp (Îf înaintea) Anterior. 23 pp (Îf înaintea) În fața cuiva sau a ceva. 24 pp (Îf înaintea) De față cu... 25 pp (Îf înaintea) Față de... 26 av (Îe) A ieși (cuiva) ~ A întâmpina. 27 av (Șfg; îe) A se apleca ~ A se înclina. 28 av Demult. 29 av (Înv) Până când. 30 av Mai presus. 31 pp (Înv; îf înaintea) În prezența cuiva. 32 pp În comparație cu... 33 sf (Înv; îc) ~ veste Prevestire. 34 sf (Înv; îc) ~-cuvântare Prefață. 35 av (Îc) ~-grăitor Profet. 36 av (Îc) ~-născut Prim născut. 37 sf (Înv) Parte anterioară. 38 sf (Reg) Bătătură (3). 39 a (Înv) Prealabil. 40 a (Înv) Vechi.

învăța [At: COD. VOR. 105/14 / Pzi: învăț / E: ml *invitiare] 1-2 vtr (Udp „cu”) A (se) obișnui. 3-4 vtr A (se) familiariza. 5-6 vr (Îe) A se ~ ca faurul cu scânteile sau ca broasca cu grindina A se obișnui (cu lucrurile neplăcute sau) cu greutățile vieții. 7 vt A transmite cuiva sistematic cunoștințe și deprinderi într-un domeniu oarecare. 8 vt A iniția pe cineva într-o meserie, știință, artă etc. Si: A instrui. 9 vt A dresa animale. 10 vt A sfătui pe cineva să facă ceva, arătându-i cum să procedeze Cf a convinge. 11 vt A dobândi cunoștințe prin studiu. 12 vt A ajunge prin muncă sistematică la cunoașterea unei meserii, științe, limbi străine etc. 13 vt A-și întipări în minte ceva pentru a putea reproduce Si: a memora. 14 vi (Îe) A ~ la troacă Se spune despre cineva care este lipsit de orice învățătură. 15 vt (Îe) A ~ păsărește sau ca papagalii sau papagalicește A învăța (11) cuvânt cu cuvânt, fără a înțelege în profunzime. 16 vr (Udp „din”, „de la”) A trage o învățătură. 17 vr A căpăta experiență. 18 vt (În imprecații) A fi pedepsit până când înțelege. 19 vt A arăta cuiva ceva. 20 vt A face pe cineva să se cumințească. 21-22 vtr (Îe) A (se) ~ minte (A face să câștige sau) a câștiga experiență. 23-26 vtr (Îae) (A face pe cineva să tragă sau) a trage învățăminte (dintr-o întâmplare neplăcută sau) dintr-o pedeapsă. 27-28 vtr (Înv) A trage concluzii. 29 vt (Înv) A face pe cineva să înțeleagă preceptele unei religii, credințe etc. 30 vt (Spc) A converti pe cineva la creștinism. 31 vr (înv) A se iniția în religia creștină. 32 vt (Înv) A propovădui. 33 vt (Îe) A ~ de bine pe cineva A da cuiva sfaturi bune. 34 vt (Înv) A porunci. 35 vt (D. legi) A prescrie. 36 vt A preda. 37 vt (înv) A afla. 38 (Spc) A explica texte religioase.

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

ștraf¹ sn [At: (a. 1793) ȘTEFANELLI, D. C. 236 / V: (înv) st~, streaf (îrg) ~reaf, ~rof (reg) strio~, ștof, ~ref / Pl: ~uri / E: ger Strafe, rs штраф] 1 (Îvp) Amendă. 2 (Îvp; îlv) A pune (la) ~ (pe cineva) A amenda¹ (pe cineva). 3 (Mun; pex; îf ștreaf) Obor comunal în care se închid vitele găsite păscând în locuri oprite, până când proprietarul lor plătește amenda. 4 (Îrg) Pedeapsă. 5 (Reg) Joc care constă în aruncarea unei monede cât mai aproape de o linie trasată pe teren.

șupă² sfs [At: JAHRESBER. X, 213 / V: (reg) șub sn / E: ger Schub cf ger Schupp] 1 (Trs) Escortă (de soldați). 2 (Reg; îe) A lua (pe cineva) (ca) cu ~pa A lua (pe cineva) repede și prin constrângere. 3 (Trs; Mol) Putere. 4 (Reg; îf șub) Lovitură. 5 (Trs; îcs) De-a șupa Joc în care unul dintre jucători trebuie să suporte loviturile date de ceilalți cu un prosop, până când reușește să-l rețină. 6 (Trs; pex) Persoană care este lovită cu prosopul în jocul de-a șupa² (5).

tăciuna [At: ALECSANDRI, ap. TDRG / V: (reg) ~ni / Pzi: ~n~ez / E: tăciune] 1-2 vtr A (se) arde până când se transformă tăciune (1). 3 vr (D. unele plante) A fi atacat de tăciune (10). 4 vi (Reg; îf tăciuni) A se bronza (3).

post-restant sni [At: BĂLCESCU ap. GHICA, A. 612 / S și: poste-restante, post-restante / E: fr poste-restante] 1 Serviciu special care păstrează la poștă corespondența unei persoane, până când aceasta vine să și-o ridice. 2 (Pex) Indicație menționată pe plic pentru această corespondență.

tipelciui vt [At: ALR SN IV h 925/64 / Pzi: ~esc / E: nct] (Reg) 1 (C. i. mămăliga) A frământa în mâini. 2 (C. i. lutul) A frământa cu picioarele, până când devine bun de folosit la lipit.

prișcală sf [At: MARIAN, Î. 212 / Pl: ? / E: prișcă + -ală] 1 (Trs; Buc) Scândurică sau lopățică de brad despicată la un capăt, care se folosește la unele jocuri de copii pentru a lovi pe cineva. 2 (Îcs) De-a ~la Joc în care un participant este lovit pe spate cu prișcala (1) de către ceilalți participanți, până când ghicește cine l-a lovit. 3 (Reg) Praștie.

puiet sm [At: LB / V: (reg) ~e, puieț / P: pu-iet / Pl: ~eți / E: pui¹ + -et] (Lsg; csc) 1 Mulțime de pui¹ (1) Si: (înv) puime. 2 Mulțime de pui¹ (18). 3 Pești mici, în prima lor perioadă de viață, adesea obținuți prin fecundare artificială și folosiți la repopularea apelor. 4 Plante lemnoase tinere, din momentul în care formează primele frunze și până când ating înălțimea de 1-2 m, apărute în păduri sau cultivate în pepiniere silvice sau pomicole spre a fi transplantate ulterior Si: pui¹ (19), (reg) puiț (23). 5 (Pgn) Plantă tânără. 6 (Rar) Mulțime de pui¹ (29) Si: (îvr) puietură.

turtire sf [At: DRLU / Pl: ~ri / E: turti] 1 Deformare a unui obiect prin lovire, apăsare, comprimare, până când acesta ia o formă lățită, întinsă, ca o turtă (1) Si: (reg) turtitură (1). 2 Strivire (a cuiva sau a ceva) Si: (reg) turtitură (2). 3 (Pfm; fig) Pierdere a forțelor, a energiei Si: vlăguire. 4 (Pfm; fig) Pierdere a curajului, a elanului Si: descurajare. 5 (Pfm; fig) Îmbătare cu alcool.

țarc sn [At: DOSOFTEI, V. S. mai 130^r/27 / V: (îrg) țearc, (înv) țerc, (reg) țărc sn, (nob) ~ă sf / Pl: ~uri / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb cark, thark] 1 Împrejmuire de scânduri, de nuiele etc., cu diferite utilizări Si: gard (1), îngrăditură. 2 (Pex) Loc îngrădit. 3 Loc îngrădit (uneori acoperit), lângă casă ori în câmp, unde se adăpostesc sau se închid vitele, oile, porcii etc. Si: (îvp) ocol, (pop) obor¹, (îrg) ogradă, (reg) târcol. 4 (Iuz) Ocolul autorității comunale, unde se închideau vitele găsite păscând în locurile oprite, până când proprietarul lor plătea amenda Si: obor¹. 5 Loc îngrădit, de obicei acoperit, unde se țin mieii, vițeii sau mânjii pentru a fi înțărcați sau pentru a fi feriți de gerul iernii Si: înțărcătoare. 6 (Înv; pex; îf țerc) Înțărcare (la animale). 7 (Trs) Loc îngrădit unde fată oile. 8 Teren împrejmuit și prevăzut cu rigole de scurgere, care servește la recepția și la trierea animalelor înainte de tăiere. 9 Gard de nuiele, de spini etc. făcut în jurul unei clăi de fân pentru a o feri de animale Si: (reg) țărcotei (2). 10 (Pex) Suprafața împrejmuită cu țarc (9). 11 Spațiu îngrădit unde se păstrează nutrețul. 12 Mică îngrăditură făcută din stinghii sau din plasă¹, în care sunt ținuți copiii mici când încep să umble, pentru a li se limita spațiul de deplasare. 13 (Mun) Partea de deasupra a pătulului. 14 (Reg) Despărțitură în pivniță unde se păstrează merele. 15 (Îe) A vinde (merele) cu ~ul A vinde (merele) măsurând după cantitatea care încape într-un țarc (14). 16 (Reg) Coș sau ladă la teascul de struguri. 17 (Mol) Îngrăditură de formă cilindrică, lipită cu baligă, în care se face foc pentru a usca fructele așezate deasupra. 18 (Trs) Răsadniță. 19 (Reg) Îngrăditură din stâlpi, crengi și pietre, cu care se abate apa spre moară Si: dig (1), zăgaz. 20 (Reg) Cadru format din drugii care se pun peste loitre la car când se transportă grâu sau fân Si: corlată¹ (18), (reg) pătul¹. 21 (Mol) Arie pentru îmblătit cereale. 22 (Reg; îcs) În ~ sau de-a ~ul Numele unui joc de copii Si: șotron. 23 (Ast; reg) Vizitiul.

unde [At: COD. VOR. 126/14 / V: (îrg) une av, c / E: ml unde] 1 av (Exprimă o întrebare directă privind locul desfășurării unei acțiuni, direcția unei mișcări, locul de manifestare a unei stări etc.) în ce loc? în care parte? încotro? Unde e fratele tău? Unde ai fost? Unde te duci? 2 av (Interogația presupune incertitudine, îndoială referitoare la existența sau la durabilitatea unui obiect, a unei stări, a unei calități, la efectuarea unei acțiuni etc. exprimând, în același timp, stări afective în legătură cu situația respectivă; repetiția subliniază intensitatea sentimentului) Unde sunt banii lui? Unde, unde să mă duc? (Interogația retorică are înțeles negativ) Unde mai era geambașul? 3 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă, după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Întoarse privirea ca să vadă unde intrase. O întrebă dincotro vine și unde se duce. 4 av (Îe) ~ dai și ~ crapă sau ~ gândești și ~ nimerești sau ~ o doare și ~ o leagă ori ~ chiorăște și ~ lovește Se spune când rezultatul unei acțiuni e altul decât cel propus. 5 av (Precedat de pp „de”; interogația se referă la punctul de plecare al unei mișcări, la începutul unei acțiuni, al unei stări, la sursa unui act psihic, pex la originea unei persoane, la proveniența unui lucru, la cauza unei acțiuni, a unei manifestări etc.) Din ce loc? De la cine? De la ce? Din ce motiv? De unde ești tu? De unde aveți gheață? De unde vii? 6 av (Interogația retorică are înțeles negativ, exprimând regretul pentru situația existentă; în construcții eliptice) Un regat pentr-o țigară... Dar de unde? 7 av (Relativ cu valoare interogativă indirectă; după verbe, substantive, expresii care solicită un răspuns, care exprimă o comunicare, un act psihic etc.) Mă întrebă de unde simt banii? 8 av (îlc; înv) De ~ Prin urmare Si: deci² (3). Toată fapta bună... s-au arătat; de unde desfătarea vieții celei nestricate... au moștenit. 9 av (Îe) Ia, dacă ai de ~ sau ia(-l) de ~ nu e Se spune despre ceva sau cineva care nu mai este de găsit. 10 av (Interogația retorică are sens negativ) De unde să iei, dacă n-ai pus? 11 av (Precedat de pp „pe”; exprimă o interogație în legătură cu locul de trecere, calea sau mijlocul prin care se ajunge undeva) Prin ce loc? Pe ~ ai intrat? 12 av (Îe) Pe ~ scoți cămașa? Se spune cuiva care se află într-o încurcătură și nu știe să iasă din ea. 13 av (Precedat de pp „până”; interogativ sau relativ cu valoare indirectă; exprimă limita spațială a unei acțiuni, mișcări etc. sau, pex, limita de intensitate de la care nu mai e posibilă înțelegerea) Până unde mergem? Frate, frate, dar până unde se poate. 14 av (Nob; precedat de pp „spre”; exprimă o interogație privind direcția de orientare în spațiu, accentuând ideea de deplasare) Mai sus, mai sus ! Spre unde? 15 av (Precedat de pp „de pe”; cu valoare interogativă directă sau indirectă; exprimă ideea provenienței unor persoane, lucruri etc.) Din ce loc? Din care parte? Cine știe de pe unde au venit. 16 av (În legătură cu unele verbe sau expresii care arată un proces mintal; interogația implică o ființă, un obiect, o idee etc. la care se raportează acțiunea verbelor respective) La ce? La cine? Unde s-or gândi? 17 av (Îe) De ~ (și) până ~ În ce împrejurări, în ce fel? 18 av (îae) Din ce motive? Si: pentru ce? 19 av (îe) De ~, de ne~! sau de ~ ai (ori e), de ~ n-ai (ori nu e) După posibilități Si: cum, necum. 20 av (Cu valoare relativă semnifică ideea de loc, stabilind o relație circumstanțială; și în corelație cu adverbul „acolo” sau, rar, „aici”; relația indică desfășurarea unei acțiuni, manifestarea unei stări etc. în același spațiu cu alta, orientarea în aceeași direcție cu alta sau determinarea ei locală, direcționarea de către alta) În locul în care... Si: în direcția în care... încotro... Unde-l pui, acolo șade. Satul nostru era unde-i zic amu Măupești. 21 av (Îe) Adună ~ n-a risipit Se spune despre cei care câștigă prin mijloace necinstite. 22 av (În corelație cu adverbul „acolo”; relația este stabilită între un act de comunicare, un proces psihic etc. și o acțiune sau o stare) Unde gândești tu, acolo merg și eu. 23 av (Înv; relația implică ideea desfășurării unei acțiuni în spațiul alteia indiferent care vor fi acestea) Oriunde Si: în orice loc. Mearge vom după tine unde s-ai mearge. 24 av (Pex; în corelație cu adverbul „acolo”; relația indică limitarea realizării unei acțiuni prin alta) În situația în care... Si: în cazul în care... Unde-s moașe multe, rămâne copilul nemoșit. 25 av (Precedat de pp „de”; și în corelație cu locuțiunea adverbială „de acolo”; relația indică pornirea unei acțiuni dintr-un punct, orientarea spre un punct sau se referă la proveniența unei persoane, pex, implică o relație cauzală între acțiuni, manifestări, stări etc.) Din locul în care... , în locul în care... (și din cauză că acolo... ) Rămâi sănătos, că eu mă întorc de unde am venit. 26 av (Precedat de pp „pe”; relația indică desfășurarea unei acțiuni pe o anumită cale de acces, pe o direcție de mișcare) Prin locul în care Si: în partea în care... Și pe unde el mergea / Dâră pe pământ făcea. 27 av (Precedat de pp „pe”; relația vizează un spațiu nedelimitat, vag precizat, fie că e necunoscut, fie că include nediferențiat locuri și situații diferite) Prin (acele) locuri în care... Mânca pe unde și ce apuca. 28 av (Precedat de pp „pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, a unei stări etc. într-o anumită porțiune, restrânsă, dintr-un spațiu considerat ca întreg) Acolo unde... Si: În partea în care... L-a lovit pe unde-l doare. 29 av (Înv, precedat de pp „de pe”; relația indică localizarea unei acțiuni, stări etc. într-un spațiu îndepărtat sau în teritorii diferite ori pornirea unei mișcări dintr-un astfel de spațiu sau din asemenea teritorii) Din locul (sau locurile) în care... Si: din partea (sau părțile) în care. S-au pornit... oștile... de pre unde au fost la iernatec. 30 av (Cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent sau la un substitut al acestuia, legându-L de propoziția următoare; exprimă ideea de spațiu precizat sau sugerat prin numele precedent) (în) care (loc sau parte)... Voia să-l dea la școala unde eram și eu. 31 av (Numele antecedent indică un abstract, o stare de spirit, un proces mintal etc.) Își dă seama de calitățile unde excelează. 32 av (Numele antecedent marchează un spațiu) La care... Drumul urcă la cișmea, unde picură apă limpede. 33 av (Precedat de pp „de”; exprimă ideea de loc din care pornește sau este direcționată o acțiune, din care provine o persoană, un lucru etc.) Din care (loc)... Si: din care (parte), de la cine..., de la ce... Se-ntoarse spre partea de unde bătea vântul. 34 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea de loc sau cale de acces, de trecere) Prin care (loc)... Si: pe care (cale)... Gaură pe unde curge făina. 35 av (Precedat de pp „pe”; exprimă ideea unui spațiu nedelimitat, vag precizat, situat la mare distanță față de ceva sau care include mai multe locuri diferite) Prin care (locuri)... Si: prin care (părți)... Pe dealuri, pe unde pământul nu dă rod. 36 av (Cu valoare nehotărâtă; îlav) ~ și ~ În puține locuri Si: pe alocurea, din loc în loc, ici și colo. Abia unde și unde se vede câte o casă. 37 av (Îal) Din când în când Si: când și când. Arareori m-am bucurat că văd unde și unde câte unul atent. 38 av (Îlav) Când și ~ În unele locuri Si: din loc în loc, ici și colo. Când și unde, drumul răsufla mai slobod. 39 av (Mun; îe) Pe ~ locuri Prin unele locuri Si: în alte părți (depărtate). Pe unde-locuri, vorba, portul, datinile sunt mai altcum. 40 av (Interogativ-exclamativ, cu valoare de negație; adesea urmat de un verb la conjunctiv sau precedat de pp „de”) Nici vorbă (să...) Si: nici pomeneală (de...), cum s-ar putea (să...) Unde să se gândească că îl înșală... 41 av (Îe) Da (sau dar) de ~ Nu se poate! Si: imposibil, cum să fie așa. Credeam că vine... Da de unde! 42 av (Pop; îe) (De) ~ să nu fie așa! Firește! Eram făcuți unul pentru altul și de unde să nu fie așa. 43 av (Pop; îe) ~ se pomenește (sau se află) Imposibil! Pozna a făcut el! – Unde se află, domnule! 44 av (Îe) A (nu) avea de ~ (să...) A (nu) fi în stare să... Si: a nu) avea posibilitatea (să...), a nu dispune de mijloace (pentru a...) Toți cei; și n-am de unde. 45 c (Îvp; după verbe care redau un proces de observație sau de cunoaștere, exprimă răsfrângerea acțiunii acestora asupra unei alte acțiuni, stări etc., implicând adesea și ideea modului de desfășurare a acțiunii, stării etc. percepute) Că (1). Am văzut unde venea cel mai mare cadru al orașului. 46 av (Înv; precedat de adverbul „ca” și urmat de un verb la modul condițional; exprimă o comparație ipotetică între două acțiuni) Ca și cum Si: ca și când, de parcă. Se putea ca unde ar fi fost fiul lui. 47 c (Îvr; precedat de pp „până” și în corelație cu adverbul „acolo”, exprimă atingerea unei limite de intensitate) încât. Te-am iubit până acolo unde ceriul... se cutremura. 48 c (îvp; și în corelație cu adverbul „atunci”, rar, „acolo”; exprimă simultaneitatea unor acțiuni, stări etc.) În momentul în care... Si: în timp ce..., (pe) când Unde putea să-i facă rău, îi făcea. 49 c (Adesea precedat de pp „de” sau, înv, de conjuncția „să”; și în corelație cu adverbul „acum” sau locuțiunile adverbiale „de acolo”, „de acum”, „de astă dată”; exprimă opoziția între două acțiuni, stări etc.) în timp ce Si: pe când De unde până atunci îi vorbise milos, acum se schimbă. 50 c (Îvp; exprimă succesiunea imediată a unor acțiuni, stări etc.) Îndată ce Si: (reg) căt ce. Se mirară unde auziră acestea. 51 c (Îvr; precedat de pp „până”; exprimă durata unei acțiuni, a unei manifestări, a unei stări etc. prin raportare la o altă acțiune) Până când Până unde va înceta zioa te întoarce. 52 av (Îvp; în propoziții afirmative sau în formă negativă cu sens afirmativ; în legătură cu verbe incoative, exprimă caracterul neașteptat, surprinzător, imprevizibil al unei acțiuni, manifestări etc.) Pe neașteptate Si: dintr-o dată, deodată. Unde nu începură a mi-l lua la ochi cu săgețile. 53 av (îlav) ~ ... ~ Uneori... , alteori... Si: când... , când. Unde deschidea gura, unde se uita cu ochii holbați. 54 av (Înv; cu valoare relativă, se raportează la un nume precedent, legându-l de propoziția următoare; exprimă ideea de timp indicat sau sugerat de numele precedent) În timpul în care... Si: când. Într-o noapte unde dormeau în pat, ne aruncară afară. 55 c (Exprimă motivarea unei acțiuni, stări etc. prin alta; și precedat de pp „de”) Din cauză că Si: pentru că, fiindcă, deoarece. Faci așa unde ai necaz pe mine. 56 av (Precedat de pp „de”; exprimă o întrebare directă asupra cauzei sau asupra motivului unei acțiuni, manifestări etc.) Din ce cauză? De unde această atitudine? 57 c (Cu sens condițional; înv, astăzi îlc; adesea precedat de pp „de”, exprimă condiționarea unei acțiuni, manifestări etc. de către alta) în cazul când Si: dacă (5). Unde e șeful de față, lucrează și ei bine. 58 c (Îlc) De ~ nu Dacă nu Si: în caz contrar. Fă acestea, de unde nu, vei fi pedepsit. 59 c (Cu sens concesiv; adesea precedat de pp „de”; exprimă depășirea unui impediment în realizarea unei acțiuni) Cu toate că... Si: chiar dacă, deși. A adus două, de unde făgăduise patru.

sânge sn [At: PSALT. HUR. 48^v/15 / V: (înv) sin~ sm / Pl: (îvp) ~giuri / E: lat sanguis] 1 Lichid (de culoare roșie), vital pentru organism, care circulă într-un sistem de vase, având o compoziție chimică complexă și variabilă de la o specie animală la alta. 2 (Rar; îs) ~ de iepure Vin roșu. 3 (Fam; îs) ~ de prună Țuică. 4 (Pop; îs) ~ Domnului Vin (roșu). 5 (Înv; îs) ~ de ouă Vin. 6 (Îla) De ~ Roșu (aprins). 7 (Îal; d. lacrimi) De mare durere. 8 (Îal) Sângeros (1). 9 (Îal) Crud (19). 10-11 (D. cărnuri fripte; îljv) În ~ Care nu este prea fript, care a rămas crud în interior. 12 (Îal) Care este ca sângele (1) curgând. 13 (Îal) Plin de sânge (1). 14 (Îlav) În ~ În mod sângeros. 15 (Îlav) (Până) la ~ Până când țâșnește sângele. 16 (Pex; îal) Foarte tare, foarte mult. 17 (Îal) Extrem de aspru Si: drastic (2). 18 (Îal) Până la distrugere. 19 (Îe) A lua (sau a ori a-i lăsa, a slobozi cuiva, reg, de) ~ A scoate cuiva o anumită cantitate de sânge (în scop terapeutic). 20 (Îe) A da ~ A consimți să-i scoată o cantitate oarecare de sânge pentru a fi folosit la transfuzii. 21 (Îe) A-i îngheța (cuiva) ~le în vine sau a îngheța ~le (în cineva) A fi cuprins de groază. 22 (Îe) A i se urca (sau a face să i se urce ori a i se sui, a-i năvăli, a-i da, a-i ieși etc.) ~ în obraz ori la cap, în față A se înroși sau a face să se înroșească din cauza unui sentiment, a unei emoții puternice etc. 23 (Pex; îae) A se înfuria. 24 (Îe) A-și face (sau a-i face cuiva) ori, înv, a face în cineva ~ rău, sau (reg) a-și pune (ori a pune cuiva) ~ rău la inimă A (se) supăra foarte tare. 25 (Îae) A (se) enerva (5). 26 (Îe) A(-i) fierbe (sau a ori a-i clocoti, dogorî) ~le (în cineva) A se înfierbânta din cauza mâniei, a unei supărări etc. 27 (Îe) A avea ~ în vine A fi plin de energie și de vigoare. 28 (Îe) A-și vărsa (sau a-și da, a-și jertfi) ~le (ori, înv, sângiurile) (pentru cineva sau ceva) A se sacrifica pentru cineva. 29 (Îae) A-și da viața (pentru cineva sau ceva). 30 (Fig; csc) Sacrificiu suprem. 31 Jertfă. 32 (Fig; adesea lpl) Sânge (1) vărsat prin fapte sângeroase. 33 (Pex) Omor. 34 Crimă sângeroasă. 35 (Înv; îs) Om al (sau omul) sângiurilor Călău¹ (1). 36 (Îe) A avea (sau a fi cu) mâinile pătate de ~ A fi vinovat de crimă. 37 Sânge considerat ca purificator al caracterelor ereditare sau ale unei colectivități naționale, sociale etc. 38 (Pex) Familie (1). 39 Neam. 40 (Înv; îs) Mestecător de ~ Persoană care a săvârșit un incest. 41 (Înv; îs) ~ amestecat sau amestecare de ~ Căsătorie între rude apropiate. 42 (Pex; îas) Incest. 43 (Pex; îas) Corcire (2). 44 (Îs) Legături de ~ Înrudire (apropiată). 45 (Îs) Rudenie de ~ sau înrudire de ~ Legătură de consagvinitate între membrii aceleiași familii. 46 (Îs) Rudă de ~ Persoană din aceeași familie cu o alta, de care e legată prin legături de consangvinitate. 47 (Îs) Frate de ~ Frate care provine de la aceeași mamă și de la același tată Si: frate bun. 48 (Îas) Popor care aparține aceleiași ginți. 49 (Îs) Frăție de ~ Legătură de rudenie între frați buni. 50 (Îs) Glasul ~lui sau (rar) vocea ~lui Dragoste firească, înnăscută, dintre membrii aceleiași familii. 51 (Îla) Cu (sau de) ~ albastru De familie nobilă. 52 (Îe) A fi ~le cuiva A fi copilul cuiva. 53 (Îe) A avea ceva în ~ A fi obișnuit, familiarizat cu ceva. 54 (Îae) A avea ceva înnăscut. 55 Rasă de animale, în special de cai. 56 Sânge (1) considerat ca purtător al caracterelor morale. 57 (Îla) ~ rece Echilibru sufletesc. 58 Calm (11). 59 (Reg; îc) ~le-voinicului sau (rar) ~-de-voinic Plantă agățătoare din familia leguminoaselor cu frunze compuse și flori mari roșii, violete, albastre sau albe, frumos mirositoare, care se cultivă ca plantă ornamentală Si: indrușaim (reg) agrișai, costete, hărăgică, măzăruică, oreșniță, pejnea, floare-de-mazăre (Lathyrus odoratus). 60 (Bot; reg; îac) Oreșniță (Lathyrus tuberosus). 61 (Bot; reg; îac) Săbiuță (5) (Gladiolus imbricatus). 62 (Bot; reg; îac) Plantă din familia orhideelor care crește în regiunile alpine, cu frunze înguste și alungite, cu flori plăcut mirositoare de culoare purpurie Si: (reg) muscel (Nigritella rubra). 63 (Reg; îac) Plantă din familia orhideelor care crește în regiunile alpine, cu frunze înguste și alungite, cu flori de culoare purpuriu-întunecat Si: (reg) muscel, puțoi (Nigritella nigra). 64 (Reg; îc) ~-de-nouă-frați sau ~-a-nouă-frați Plantă nedefinită mai îndeaproape. 65 (Șîc ~le-zmeului, ~le-dracului, ~-de-godie, ~le-dragonului) Produs vegetal rășinos (cristalizat) folosit, pentru mirosul plăcut pe care îl degajă prin ardere sau ca praf dizolvat în rachiu ori în diferite uleiuri vegetale, în medicina populară. 66 (Șîc ~le-boului) Plantă nedefinită mai îndeaproape. 67 (Înv) Materie. 68 (Pop; șîs ~ grabnic sau lin) Boală a vitelor, a cailor și a oilor care se manifestă prin lipsă de poftă de mâncare, prin somnolență, respirație grea, răcirea urechilor Si: (reg) sânger (4), sângerare (9), sângerătură (5), sângereală. 69 (Îs) ~ mohorât Dalac (1). 70 (Pop; îs) ~ roșu Personaj din credințele populare, ostil omului.

MĂRITAT¹ s. n. Faptul de a (s e) m ă r i t a, m ă r i t i ș, (astăzi rar), m ă r i t a r e (1), (popular) mărit²; situație în care se află o femeie căsătorită ; căsnicie, căsătorie. Și însuratul și măritatul a mulți s-au urît. VARLAAM, C. 47, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, NEGULICI. Ea avea acum nouăsprezece ani și nu voia să audă de măritat. NEGRUZZI, S. I, 105. În trecut, chiar măritatul fetei se făcea prin „ tocmeală ”, ca și o vînzare. CV 1 949, nr. 6, 29. Măriuțo cu chindeu, Vai de măritatul tău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 185, cf. 278, 412. Măritatu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare. ZANNE, P. IV, 443. D'ecît cu-a mneu măritat, Mai bine caier din sat; Că l-aș toarce și l-aș duce Ș-aș mînca pt'ita mai dulce. ȚIPLEA, P. P. 39. Măritatul așteaptă luatul. PAMFILE, VĂZD. 175. ◊ Loc. adj. De măritat = (despre femei sau despre vîrsta lor) aptă, potrivită pentru căsătorie. Acela să o hrănească și să-i ție toate bucatele, până când va veni vreamia, de va fi de vrăstă de măritat. PRAV. 219. Ș-acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feți și fete mari De-nsurat, De măritat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513, cf. 371. Măcar n-am fost de-nsurat, Nici ca ea de măritat. MARIAN NU. 7, cf. ALR II/I h 156. – V. mărita.

cât⁴ (în timpul în care...; atâta timp; până când) conjcț. (Vorbește frumos ~ știe că e auzit.)

lega¹ vb. I. A I tr. (predomină ideea de înnodare, de împreunare, de strângere, de adunare într-un tot) 1 (compl. indică fire textile, funii, lanțuri, șireturi, cravate, năframe etc.) a înnoda, <înv. și pop.> a noda. A legat cele două capete ale cablului. Și-a legat șireturile de la pantofi. 2 (compl. indică obiecte de îmbrăcăminte sau părți ale lor) a strânge. Purta șalvari care erau legați pe glezne. Și-a legat halatul cu un cordon. 3 (compl. indică roțile de lemn ale unor vehicule sau, p. ext., vehicule cu roți de lemn) a fereca, a șinui, <pop.> a cedui, a înfiera. A legat roțile căruței. 4 (compl. indică butoaie, roți de lemn etc.) a cercui. A legat butoiul. 5 (compl. indică obiecte de artă, în special icoane sau cărți) a fereca, a îmbrăca. A achiziționat o evanghelie care este legată în argint. 6 (compl. indică broșuri, cărți, caiete, manuscrise etc.) a broșa, a cartona, <rar> a compacta, a scorți. Și-a legat lucrarea de licență. II (predomină ideea de unire, de prindere, de fixare a unor corpuri, obiecte, lucruri etc. sau a unor părți ale lor) 1 tr. (compl. indică corpuri) a uni². A legat cele două corpuri pentru a limita mobilitatea lor relativă. 2 tr., refl. (compl. sau sub. indică obiecte, corpuri etc.; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a prinde. Pescarul a legat momeala pentru pești de o plută. 3 tr. (compl. indică părul, șuvițe de păr etc.) a prinde, a strânge. Și-a legat pârul cu o fundă. 4 tr. (compl. indică lăstari de vițâ-de-vie sau alte plante agățătoare; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a arăci, a prinde, <reg.> a poci². A legat lăstarii viței-de-vie de araci. 5 tr. (compl. indică tulpinile plantelor) a apropia. 6 tr. (mar.; compl. indică ambarcațiuni) a amara, a prinde. A legat barca de un stâlp, la malul lacului. 7 tr. (despre căi de comunicație, poduri, punți etc.; compl. indică localități, locuri etc. situate la distanță unele de altele) a uni². O șosea modernă leagă capitala de litoral. Un pod de fier leagă malurile fluviului. 8 tr., refl. (compl. sau sub. indică săli, camere, părți ale unor imobile) a (se) uni². 0 verandă leagă cele două aripi ale casei. Camerele casei se leagă printr-un hol. 9 tr. (compl. indică grinzi, bârne etc.) a îmbina, a încheia, a monta, a prinde, a uni², <reg.> a încochela. Dulgherii leagă grinzile în cuie pentru a face acoperișul casei. 10 tr. (tehn., constr.; compl. indică părți ale unui ansamblu, elemente de construcție etc.) a încastra, a prinde. A reușit să lege bine cele două corpuri metalice, pentru a nu se mai mișca. 11 tr. (compl. indică elemente componente ale unui obiect, ale unui sistem sau lucruri, sisteme etc. de același fel) a conexa, a îmbina, a împreuna, a îngemăna, a reuni, a uni², <rar> a conglomera, <fig.; înv.> a îmbăiera. A legat firele electrice pentru a reface circuitul. 12 tr. (tehn.; despre piese din structura unor unelte, vehicule etc.; compl. indică părți componente ale acestora) a asambla, a împreuna, a reuni, a uni². Osia căruței leagă două roți. 13 tr. (tehn.; compl. indică elemente ale unui sistem tehnic) a acupla, a angrena, a cupla. A legat elementele sistemului de racordare la rețeaua de gaz metan. 14 tr. (compl. indică sunete, cuvinte etc.) a articula, a grăi, a pronunța, a rosti, a scoate, a spune, a vorbi, a zice, <reg.> a blești. De frică, n-a mai putut lega niciun cuvânt. 15 tr.(compl. indică propoziții, fraze) a alcătui¹, a compune, a construi, a forma. Din cauza emoției, abia reușește să lege o propoziție. 16 tr. (compl. indică discuții, conversații etc.) <fig.> a încropi, a înfiripa, a înjgheba, a înnoda. Cei doi au legat cu greu o discuție. 17 tr. (compl. indică noțiuni, realități etc.) a corela, a reiaționa. Ceremonialul este legat cu tradiții mai vechi locale. 18 tr., refl. (compl. sau sub. indică idei, stări sufletești etc.) a (se) asocia, a (se) înlănțui. Leagă întâmplarea de atunci cu cea de acum. Imaginile se leagă limpede în mintea sa. 19 tr. (în credințe și superstiții; compl. indică ființe; cu determ. introduse prin prep. „de”, „pentru”, „ca să”, care arată scopul motivul acțiunii) a descânta, a face, a fermeca, a meni, a ursi, a vrăji, <pop.> a solomoni, a sufla, <înv. și reg.> a oropsi, <reg.> a boboni, a bosconi, a boscorodi, a obroci¹, a ormoci, a pohibi, a râvni, a strigoia, a vrăciui, a vrăjui, <înv.> a mângâia, <latin.; înv.> a escanta. Țiganca leagă fata de deochi. 20 refl. recipr. (înv. și pop.; despre oameni) v. Căsători. Uni². 21 refl. (înv. și pop.; despre previziuni, blesteme, vrăji etc.) v. Împlini. Îndeplini. Înfăptui. Realiza. 22 refl. (pop. și fam.; despre elementele unui ansamblu, ale unui sistem tehnic etc.) v. Articula. Încheia. 23 tr., refl. (înv.; compl. sau sub. indică substanțe, materii, lichide etc.) v. Amesteca. Combina. Mixa. 24 tr. (înv.; compl. indică tratate, alianțe etc.) v. Încheia. 25 refl. fig. (despre ființe; de obicei cu determ. introduse prin prep. „de”) <fig.> a se apropia, a se atașa, <fig.; fam.> a se lipi, <fig.; fran.> a se ratașa. S-a legat mult în ultimul timp de tatăl lui vitreg. 26 refl. fig. (înv.; despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) v. îndeletnici. Ocupa. B I (predomină ideea de imobilizare, de blocare, de diminuare a libertății de mișcare sau de acțiune) 1 tr. (compl. indică oameni condamnați, arestati etc.) a fereca, a încătușa, a înlănțui, a cătușa, a cetlui, <înv. și reg.> a lănțui, a încopcia. Criminalii periculoși sunt legați în lanțuri. 2 tr. (compl. indică animale; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”) a priponi, a păivăni. A legat calul de un țăruș. 3 tr. (înv. și pop., compl. indică oameni) v. Aresta¹. Deține. Încarcera. Închide. Întemnița. Reține. 4 tr. fig. (înv. și pop.; compl.indică țări, popoare, grupuri sociale, oameni) v. Apleca. Aservi. Înfeuda. Îngenunchea. Înrobi. Robi. Subjuga. Supune. II (predomină ideea de obligare, de îndatorare) 1 tr. (jur.; înv. și pop.; compl. indică fapte, stări, situații, impozite, dispoziții etc.) v. Legaliza. Legifera. Reglementa. 2 tr. (înv.; compl. indică legi, taxe, norme etc.) v. Fixa. Hotărî. Institui. Întocmi. Stabili. Statornici. 3 tr. (jur.; înv.) v. Decreta. Dispune. 4 refl. fig. (pop. și fam.; despre oameni) v. Angaja. Făgădui. Îndatora. Însărcina. Obliga. Promite. 5 refl. fig. (pop.; despre oameni) v. Paria. C I (predomină ideea de înfășurare, de învelire, de acoperire) 1 tr., refl. (de obicei urmat de determ. „la cap”) a (se) îmbrobodi, <reg.> a (se) încârpui. S-a legat la cap cu o năframă înflorată. 2 tr., refl. (med., med. vet.; compl. sau sub. indică răni sau părți ale corpului care au suferit un traumatism) a (se) bandaja, a (se) pansa, <rar> a (se) înfășa, <înv. și pop.> a (se) obloji, <reg.> a (se) îmbandaja, a (se) îmbolboji. Își leagă degetul tăiat. Se leagă la piciorul rănit. 3 tr. fig. (înv. și pop.; compl. indică stări, senzații, dorințe, pasiuni etc.) v. Adormi. Alina. Astâmpăra. Atenua. Calma. Domoli. Îmblânzi. Liniști. Potoli. Răcori. Slăbi. Stinge. Tempera. Ușura. II 1 refl. (despre dulcețuri, sosuri, materii etc.) a se închega, a se îngroșa, a se învârtoșa. Șerbetul se leagă pe foc mic. Ciulamaua se lasă să fiarbă până când se leagă. 2 tr. (compl. indică substanțe, materii etc.) a coagula, a solidifica. Smoala leagă bitumul. 3 intr. (bot.; înv. și pop.; despre plante) v. Da². Face. Produce. Rodi. 4 intr. (biol.; pop.; despre animale) v. Înmulți. Prăsi. Procrea. Reproduce.

urs, urși, s.m. 1. Mască zoomorfă folosită în Jocul ursului. ■ În Maram., acest obicei se practica „din bătrâni”; în perioada interbelică, se mai practica doar în câteva sate (Sarasău, Berbești, Ruscova, Poienile de sub Munte etc.). 2. Talpa casei, din trunchi masiv de stejar. 3. Porțiunea de 20-30 cm de la baza stâlpilo, la porțile maramureșene. 4. (gastr.) Cocoloși de mămăligă ce au în interior brânză, „făcuți și mâncați în special de copii, până când gospodina prepară păturile de coleșă cu brânză” (Faiciuc, 1998: 183). 5. Dispozitiv pentru micșorarea vitezei buștenilor pe uluc. 6. Cele patru lemne scobite care strâng și țin în loc piatra zăcătoare, la morile de apă. 7. Cei patru sau șase stâlpi pe care stă podul morii; babe. 8. Haină groasă și îmblănită. ■ (med. pop.) Unsoarea de urs este benefică pentru bolile de stomac și plămâni. ■ (top.) Ursu, cascadă situată pe Valea Neagră, pe drumul ce duce spre Stațiunea Izvoare; Izvorul Ursului, Piciorul Ursului, Pârâul Ursului, Preluca Ursului, Valea Ursului, top. frecvente în jud. Maram. ■ (onom.) Ursu, poreclă în Hoteni; Urs(u), Ursan(u), Ursaru, Ursoi, Ursuleac, Ursulean, Ursuleanu, Ursulescu, Ursuț, nume de familie în jud. Maram. – Lat. ursus „urs” (DEX, MDA).

hășcău s.n. (reg., înv.) măturice de brad cu care se mestecă zerul, când fierbe, până se alege urda.

academie, academii s. f. 1. Societate de savanți, literați, artiști etc.; instituție superioară de cultură, a cărei misiune este să contribuie la dezvoltarea științelor și artelor. ♦ Academia = școală filozofică (c. 387 î. Hr. – 529 d. Hr.) fundată de Platon la Atena. Academia domnească din București = școală superioară domnească înființată la București de Constantin Brâncoveanu în 1694 la m-rea Sf. Sava. Aici se studiau, printre altele, literatura și filozofia antică și creștină. Academia domnească din Iași = școală superioară domnească creată la Iași în 1714 de domnitorul Alexandru Mavrocordat (1711-1716), cu sprijinul patriarhului Hrisant al Ierusalimului, care era și conducătorul acestei academii. A fost reorganizată de mai multe ori și a funcționat până în 1821. Academia Vasiliană = școală superioară domnească înființată în 1640 la Iași de Vasile Lupu. A funcționat în clădirile bis. Sf. Trei Ierarhi și a avut conducător pe Sofronie Poceatki, fost rector al Academiei din Kiev. Una dintre principalele materii de învățământ era teologia. Academia duhovnicească de la Putna = instituție de învățământ înființată la m-rea Putna în 1759 de Iacob Putneanul, mitropolitul Moldovei, după modelul Academiei movilene de la Kiev. Se predau materii teologice și de cult, literatură bizantină ș.a. Aici a funcționat ca profesor și director arhimadritul Vartolomeu Măzăreanu. Academie Mihăileană = prima școală românească din Moldova (1835-1847), înființată la Iași sub domnia lui Mihail Sturdza, prin strădania lui Gheorghe Asachi, în cadrul căreia a funcționat și o facultate de teologie, ale cărei cursuri se țineau la Seminarul de la Socola. Academia Română = cel mai înalt for de știință și de cultură din România. Inițial a fost înființată la 1 aprilie 1866 sub denumirea de „Societatea literară română”, iar în 1879 de Academia Română. Dintre clericii români au fost aleși ca membri ai Academiei (în ordinea cronologică a alegerii): (1867-1879) membru titular: Melchisedec Ștefănescu; membri corespondenți: Sava Popovici-Barcianu, Zaharia Boiu, Gavrilă Pop, Ioan Popescu; membri de onoare: Grigore Silași, Andrei Șaguna; (1880-1918) membri titulari: Augustin Bunea, Vasile Mangra, Ioan Lupaș, Simion Florea Marian; membri corespondenți: Dimitrie Dan, Iosif Goldiș, Gheorghe Popovici; membri de onoare: Athanasie Mironescu, Ilarion Pușcariu, Iosif Gheorghian, Iosif Naniescu, Nicodim Munteanu, Pimen Georgescu, Eusebiu Popovici; (1918-1948) membri titulari: Nicolae Colan, Nicolae M. Popescu; membri de onoare: Gheorghe Ciuhandu, Vasile Gheorghiu, Iuliu Hossu, Iacov Antonovici, Miron Cristea, Nicolae Bălan, Nicolae Ivan, Roman Ciorogariu, Vladimir Vasile de Repta; (1949-1989) membri titulari: Ion Agârbiceanu, Gala Galaction (Grigore Pișculescu); (10 septembrie 1991) Dumitru Stăniloaie. 2. Școală de învățământ superior. ♦ Academia de muzică religioasă = instituție de învățământ superior, înființată în 1928 pe lângă Patriarhia Română, având ca directori, printre alții, pe Constantin Brăiloiu (1929-1935) și pr. Ioan D. Petrescu (1939-1941). A avut ca profesori pe Constantin Brăiloiu, George Breazul, Ioan Chirescu, Paul Constantinescu, Gheorghe Cucu, Dimitrie Cutava, Ion Dumitrescu, Gheorghe Folescu, Mihail Jora, pr. Ioan D. Petrescu și Ion Popescu-Pasărea. În 1941 a trecut ca secție la Academia regală de muzică și artă dramatică, sub directoratul lui Mihail Jora, și a funcționat până în 1948, când a fost desființată prin Legea de reorganizare a învățământului superior. În același an au fost desființate toate formele de învățământ muzical religios, în afară de seminariile și institutele teologice. – Din fr. académie, lat. academia.

acvilă, acvile s. f. (În sintagma) Acvilă cruciată = vulturul cu crucea în cioc, care a figurat pe stemele tuturor domnitorilor din Țara Românească și din Moldova, din Principate și din România până în 1947, când a fost înlocuită de regimul comunist cu un alt semn heraldic. Simbol al originii latine a românilor și al străvechii lor religii creștine. – Din lat. aquila.

Bizanț, colonie grecească întemeiată pe Bosfor în sec. 7 î. Hr., care a luat o mare dezvoltare ulterior, devenind sub Constantin cel Mare capitala întregului Imperiu roman sub numele de Constantinopol (330 d. Hr.), apoi capitala Imperiului roman de răsărit și a Imperiului bizantin până în 1453, când a fost cucerit de turci, luând numele de Istanbul. Aici ființează Patriarhia ecumenică ortodoxă, de care țin canonic toate patriarhiile autonome și autocefale ale Bisericii ortodoxe.

botez, botezuri s. n. 1. Prima dintre cele șapte taine creștine, prin care, prin întreita cufundare în apa sfințită, se iartă celui botezat păcatul strămoșesc și păcatele personale săvârșite până atunci (când este vorba de adulți), cei botezați devenind astfel membri ai Bisericii creștine; ritualul prin care se săvârșește această taină, când cel botezat primește un prenume; p. ext., petrecere care are loc cu acest prilej; cumetrie; baia întâi. ♦ Botezul sângelui = moartea martirilor, asemănătoarea jertfei de sânge a lui Hristos, care suplinește botezul cu apă și simbolizează mântuirea celui botezat, intrând direct în rândul sfinților (Mat., 5, 11-12). 2. Stropirea cu agheasmă a credincioșilor și a caselor de către preot cu prilejul unor slujbe sau sărbători bisericești. – Din boteza (deriv. regr.).

Crăciun (Nașterea Domnului) 1. Praznic împărătesc cu dată fixă, serbat de creștini la 25 decembrie în amintirea nașterii după trup a lui Iisus Hristos. 2. Moș Crăciun = personaj mitic închipuit ca un bătrân cu barbă albă și foarte bun la suflet, care aduce pomul de Crăciun și darurile pentru copii. 3. Icoana pe care este reprezentată nașterea Mântuitorului și cu care preoții sau cântăreții umblă pe la casele credincioșilor în ajunul Crăciunului. 4. Colac făcut de Crăciun și păstrat până primăvara, când, după ce se tămâiază boii și plugul, se pune în coarnele boilor la arat. 5. Moșii de Crăciun = darurile pe care gospodina le aduce de pomană pe la alte case pentru sufletele răposaților. – Probabil din lat. creatio, -onis „naștere”.

episcopie, episcopii s. f. Teritoriu de sub jurisdicția unui episcop; eparhie. ♦ Reședința unui episcop; episcopat. – Din gr. episkopia. ◊ Episcopia Alba-Iulia, episcopie înființată în 1975, primul titular fiind Emilian Birdaș. Aici a funcționat vechea reședință a mitropoliților ortodocși între 1571 și 1701 și tot aici Episcopia Armatei între 1921 și 1948, primul episcop fiind Iustinian Teculescu (†1932). ◊ Episcopia Aradului, episcopie înființată în 1706, fiind urmașa Episcopiei Ienopolei-Lipovei, care a funcționat între 1563 și 1706. Ultimul Episcop al acesteia, Isaia Diacovici (†1708), a mutat sediul de la Ienopole la Arad. ◊ Episcopia Argeșului, episcopie cu sediul la Curtea de Argeș, depinzând de Mitropolia Ungrovlahiei, al cărei prin episcop a fost Iosif Sevastias, de origine română și mare cărturar, n. în com. Mălaia, jud. Vâlcea (†1820). Sufragană a Mitropoliei Olteniei, a funcționat până în 1949, când s-a contopit cu Episcopia Râmnicului. A fost reînființată în 1990, episcop fiind ales Calinic Argatu. ◊ Episcopia Baia Mare, episcopie unită, înființată prin Concordatul din 1927 și bula papală din 1930. Primul episcop a fost Alexandru Rusu (†1963). ◊ Episcopia Blajului, episcopie unită, înființată în 1701 de guvernul de la Viena pentru românii ortodocși care s-au unit cu Bis. Romei, având sediul la Alba-Iulia. Primul episcop a fost Atanasie Anghel (†1713), fost mitropolit ortodox. În 1716 guvernul de la Viena îi mută sediul la Făgăraș, iar în 1737 se stabilește la Blaj. În 1853 este ridicată la rangul de mitropolie, primul mitropolit fiind Alexandru Sterca-Șuluțiu (†1867). ◊ Episcopia Buzăului, episcopie înființată în 1503, cu sediul la Buzău, unde se află și acum. Primul episcop atestat (1525) este Paisie. ◊ Episcopia Caransebeșului, episcopie înființată în 1865, primul episcop fiind Ioan Popasu (†1889). În 1949 a fost încorporată la Arhiepiscopia Timișoarei. De la începutul sec. 16 a funcționat ca episcopie a Vârșețului și Caransebeșului până în 1695, având sediul la Vârșeț, apoi la Caransebeș până la 1774 și din nou la Vârșeț până în 1865, când s-a înființat Episcopia română a Caransebeșului. ◊ Episcopia Dunării de Jos, episcopie înființată în 1864 cu sediul la Ismail, apoi la Galați din 1878, primul episcop fiind Melchidesec Ștefănescu. În 1975 a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie cu titlul „a Tomisului și a Dunării de Jos”. În 1949 își întinde jurisdicția și asupra Episcopiei Tomisului, care se desființează, până în 1990, când s-a reînființat ca arhiepiscopie. ◊ Episcopia Gherlei, episcopie unită, înființată în 1853 cu sediul la Gherla, primul episcop fiind Ioan Alexi (†1863). În 1930 sediul ei a fost mutat la Cluj. ◊ Episcopia Hușilor, episcopie înființată în 1598, cu sediul la Huși, având ca prim titular pe episcopul Ioan, ultimul fiind Grigorie Leu (†1949). A depins de Mitropolia Moldovei și a funcționat până în 1949, când s-a contopit cu Episcopia Romanului. ◊ Episcopia Lugojului, episcopie unită, înființată prin bula papală din 1853. Primul episcop a fost Alexandru Dobra (†1870). ◊ Episcopia Maramureșului și Sătmarului, episcopie înființată în 1937, primul episcop fiind Vasile Stan (†1945). Este urmașa episcopiei Muncaciului și Maramureșului, care a ființat între c. 1485 și 1739. Și-a încetat activitatea în 1950, prin contopirea cu Arhiepiscopia Iașilor. A fost reînființată în 1990, fiind ales episcop Iustinian Chira. ◊ Episcopia Muncaciului și Maramureșului, episcopie înființată în sec. 15 la m-rea Sf. Nicolae din Muncaci, primul episcop fiind Luca, iar ultimul Gavriil din Bârsana (1739). Episcopia Oradiei, episcopie cu reședința la Oradea, ființând de la sfârșitul sec. 17. În 1920 a fost reînființată oficial în cadrul Bis. Ortodoxe Române, primul episcop fiind Roman Ciorogariu (†1936). ◊ Episcopia Oradiei, episcopie unită, înființată în 1777, primul episcop fiind Moise Dragoș (†1877). ◊ Episcopia Rădăuților, episcopie cu sediul la Rădăuți, ființând din prima jumătate a sec. 15, primul episcop atestat (1472) fiind Ioanichie (†1504). A suferit în decursul timpului numeroase modificări în denumire și teritorii. În 1873 devine Mitropolia Bucovinei, în 1947 Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, iar în 1948 își încetează existența prin contopirea ei cu Arhiepiscopia Iașilor. În 1991 se reînființează ca Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, cu sediul la Suceava. ◊ Episcopia Râmnicului-Noul Severin, episcopie cu sediul la Râmnicu-Vâlcea, înființată în 1503, primul episcop atestat (1523) fiind Leontie. Este continuatoarea Mitropoliei Severinului, care a funcționat la Turnu-Severin între 1370 și c. 1403, având ca jurisdicție cele cinci județe din dreapta Oltului. În 1939 și-a încetat existența prin înființarea Mitropoliei Olteniei. În 1945 s-a reînființat, prin desființarea acestei mitropolii. În 1949, prin contopirea cu Episcopia Argeșului, ia denumirea de Episcopia Râmnicului și Argeșului și cedează trei județe (Dolj, Gorj și Mehedinți) Mitropoliei Olteniei, căreia îi devine sufragană. În 1990, prin reînființarea Episcopiei Argeșului, rămâne cu două județe (Vâlcea și Olt). ◊ Episcopia Romanului, episcopie cu sediul în orașul Roman, întemeiată de domnitorul Alexandru cel Bun în jurul anului 1408. Primul episcop atestat documentar (1445) a fost Calist. Din 1949, când s-a contopit cu Episcopia Hușilor, poartă denumirea de Episcopia Romanului și Hușilor. ◊ Episcopia Tomisului, episcopie cu sediul la Tomis (Constanța) atestată documentar în anul 369 d. Hr., primul episcop fiind Vetranion (Betranion). Își încetează existența la mijlocul sec. 6, ultimul episcop fiind Valentinian. Se reînființează în 1923, cu reședința la Constanța, primul episcop fiind Ilarie Teodorescu (†1925). Își încetează existența în 1949, când se contopește cu Episcopia Dunării de Jos. V. și Arhiepiscopia Tomisului. ◊ Episcopia Vadului, Feleacului și Clujului, episcopie cu reședința la Cluj, înființată în 1921, primul titular fiind episcopul Nicolae Ivan (†1936). În 1973 a fost ridicată la rangul de arhiepiscopie, titular fiind Teofil Herineanu, fost preot greco-catolic, revenit la ortodoxie în 1948.

Iustinian Marina (1901-1977), patriarh al Bis. Ortodoxe Române, n. în satul Suiești, jud., Vâlcea, director al Seminarului din R.-Vâlcea și preot la bis. Sf. Gheorghe. Rămas văduv, a intrat în monahism și numit arhiereu-vicar și apoi mitropolit al Moldovei și Sucevei până în 1948, când a fost ales Patriarh. În timpul său s-a reîntregit Bis. Ortodoxă Română (1948) și au fost canonizați sfinții români (1955). A avut o remarcabilă activitate administrativ-gospodărească și culturală. Opr. pr.: Apostolat social (11 vol.). Este înmormântat la Bis. Radu-Vodă din București.

mitropolie, mitropolii s. f. 1. Unitate administrativă bisericească, superioară episcopiei și inferioară patriarhiei, condusă de un mitropolit. 2. biserica și clădirile anexe care constituie reședința unei mitropolii (1). 3. Funcția de mitropolit. [Var.: (înv.) metropolie s. f.] – Din sl. mitropolija. Mitropolia Ardealului, mitropolie ortodoxă română a Transilvaniei, atestată documentar în sec. 14, primul mitropolit fiind Ghelasie de la Râmeț (1376), canonizat în 1992 și sărbătorit la 30 iunie. În a doua jumătate a sec. 15 mai sunt atestați ierarhii Ioan de Cafa, stabilit în orașul Hunedoara (1455), și Ionichie (1479). Din 1488 sediul mitropoliei se stabilește la Feleac, apoi din 1557 la Geoagiu, iar din 1571 la Alba-Iulia până în 1701, când a fost suprimată de Habsburgici. În același an a fost înființată o episcopie cu sediul la Sibiu. În 1864 s-a reînființat Mitropolia Ardealului cu sediu la Sibiu, unde ființează în prezent. Primul mitropolit de Sibiu a fost Andrei Șaguna. ◊ Mitropolia Banatului, mitropolie cu sediul la Timișoara, atestată documentar din 1608, primul mitropolit fiind Neofit. Ulterior a funcționat ca episcopie până în 1865, când a fost desființată. În 1939 s-a reînființat episcopia, ridicată în aprilie 1947 la rangul de arhiepiscopie, iar în iunie același an a devenit mitropolie. În 1949 a încorporat și episcopia Caransebeșului. Primul episcop, apoi arhiepiscop și mitropolit a fost Vasile Lăzărescu până în 1961. ◊ Mitropolia Blajului, mitropolie unită cu sediul la Blaj, înființată în 1853 prin ridicarea la rang de mitropolie a episcopiei Blajului, primul mitropolit fiind Alexandru Sterca-Șuluțiu. V. și Episcopia Blajului. ◊ Mitropolia Bucovinei, mitropolie înființată în 1873, cu reședința la Cernăuți, primul mitropolit fiind Eugenie (Evghenie) Hacman. După ocupația rusească (1941) a trecut sub ocupația ierarhilor ruși. Este urmașa Episcopiei de Rădăuți, mutată aici din 1781. ◊ Mitropolia Moldovei, mitropolie cu începuturi din timpul lui Petru Mușat (c. 1375-c. 1391), când Iosif, rudă cu el, a fost hirotonit episcop de către mitropolitul Haliciului din Polonia, de care atârna Biserica Moldovei. Recunoașterea lui Iosif ca mitropolit al Moldovei a fost legalizată de Patriarhia ecumenică din Constantinopol abia în timpul lui Alexandru cel Bun, prin gramata patriarhală din 26 iulie 1401. Reședința mitropoliei a fost la Suceava până în 1677, când a fost mutată la Iași, unde funcționează și în prezent, ca al doilea scaun mitropolitan din Patriarhia Română. ◊ Mitropolia Olteniei, mitropolie înființată în 1939, cu sediul la Craiova, prin desființarea episcopiei Râmnicului-Noul Severin, primul mitropolit fiind Nifon Criveanu (†1971). A fost desființată în 1945. În 1947 s-a înființat Arhiepiscopia Craiovei, prin desprinderea a trei județe din Episcopia Râmnicului, care în 1949 a devenit Mitropolia Olteniei, primul mitropolit fiind ales Firmilian Marin (†1972). ◊ Mitropolia Proilaviei, mitropolie cu sediul la Brăila, înființată la sfârșitul sec. 15 ca eparhie grecească sub jurisdicția Patriarhiei de la Constantinopol, dar cu credincioși români. S-a desființat în 1828. ◊ Mitropolia Transilvaniei v. Mitropolia Ardealului. ◊ Mitropollia Ungrovlahiei, mitropolie înființată în 1359, cu reședința la Curtea de Argeș, primul mitropolit fiind Iachint, fost la Vicina. În 1517 reședința s-a mutat la Târgoviște, apoi în 1668 la București. A avut sub jurisdicția sa Țara Românească și pe credincioșii ortodocși din Ungaria și Transilvania. În 1992 s-a denumit Mitropolia Munteniei și Dobrogei. ◊ Mitropolia Vicinei, mitropolie atestată documentar în sec. 13 și localizată la Isaccea. Era dependentă de Patriarhia din Constantinopol, având ierarhi greci. Primul mitropolit cunoscut a fost Teodor (1285), iar ultimul Iachint (1359), care devine primul mitropolit al Ungrovlahiei.

mitropolit, mitropoliți s. m. Funcție în ierarhia Bisericii ortodoxe, superioară episcopului și inferioară patriarhului. ◊ Mitropolit-primat = titlul mitropolitului Ungrovlahiei ca primat al României (primul între mitropoliți), pe care l-a avut din 1873 până în 1925, când a devenit patriarh. [Var.: metropolit s. m.] – din sl. mitropolitŭ.

„Nihil sine Deo” („Nimic fără Dumnezeu”), deviză înscrisă, începând din 1867, pe ștampile, monedele și drapelele statului român până în 1947, când a fost înlăturată de regimul comunist.

Palestina, regiune istorică în Orientul Apropiat, cuprinsă între Marea Mediterană și deșertul Siriei, numită la început Canaan, apoi „țara iudeilor” sau Iudeea, leagănul creștinismului. Locuită succesiv de triburile semitice ale canaanenilor, filistenilor, amoriților și moabiților, în mileniul 2 î. Hr. evreii se constituie într-un stat, care se scindează în sec. 10 î. Hr. în două regate: Israel și Iudeea. Palestina a fost ocupată succesiv de perși (sec. 4 î. Hr.), de macedoneni (sec. 4-1 î. Hr.), de romani (sec. 1 d. Hr.), de arabi (sec. 7 d. Hr.), de cruciați (ec. 11 d. Hr.) și de sultanii Egiptului (sec. 12 d. Hr.). Din 1516 a fost stăpânită de Imperiul otoman până în 1917, când a fost ocupată de trupele britanice. Teritoriu sub mandat britanic până în 1947, când s-au creat aici două state: evreiesc și arab. La 14 mai 1948 a luat ființă oficial statul Israel.

Plumbuita, m-re în București, ctitorită în prima ei formă de voievodul Petru cel Tânăr (1558-1568) și cu multe prefaceri până în 1647, când Matei Basarab o reconstruiește integral. Bis. a avut două turle pe pronaos după modelul de la Dealu și păstrează fragmente de picturi originale. Cuhnia m-rii este cea mai veche construcție de acest tip din Țara Românească.

Prislop, m-re situată în Silvașul de Sus, lângă Hațeg, jud. Hunedoara, ridicată de sf. Nicodim de la Tismana la sfârșitul sec. 14 și refăcută din temelie în 1564 de domnița Zamfira, fiica lui Moise-vodă al Țării Românești (1529-1530). Aici a trăit în schimnicie sf. Ioan de la Prislop la începutul sec. 15. În 1762 a fost prădată și incendiată în urma acțiunii generalului Bucow de a distruge bisericile ortodoxe din Trans., apoi ocupată de greco-catolici până în 1948, când a revenit în cadrul Bis. Ortodoxe Române.

Sava Brancovici (c. 1620-1683), sfânt martir, mitropolit al Transilvaniei, n. la Ineu, jud, Arad, dintr-o familie sârbească refugiată în părțile Aradului. A fost preot la Târgoviște și protoiereu la Ineu până în 1656, când a fost ales mitropolit al Transilvaniei. S-a opus cu dârzenie acțiunii de calvinizare a românilor, dusă de autoritățile maghiare, datorită intrigilor cărora a fost condamnat la închisoare în 1680, unde a suferit chinuri cumplite. Canonizat de Sf. Sinod la 10 octombrie 1955, este sărbătorit la 24 aprilie, împreună cu sf. mucenic Ilie Iorest.

Stăniloaie, Dumitru (1903-1993), unul dintre cei mai de seamă teologi ortodocși români, n. în com. Vlădeni, jud. Brașov. Studii la Atena, München și Berlin, doctor în teologie la Cernăuți; prof. și rector al Acad. teologice din Sibiu și redactor responsabil al ziarului „Telegraful român” (1924-1946), doctor honoris causa al Univ. din Salonic, al Inst. ortodox Saint-Serge din Paris și al Fac. de teologie din Belgrad. Membru corespondent al Acad. Române în 1990 și titular în 1991. Persecutat de regimul comunist, a fost deținut la Aiud din 1959 până în 1963, când i se acceptă revenirea la activitatea didactică. A cristalizat în sinteze originale și reprezentative experiența Bis. Ortodoxe Române într-o epocă de înnoire culturală și socială. Op. pr.: Ortodoxie și românism (1939), Iisus Hristos, sau restaurarea omului (1943), Uniatismul din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român (1973), Teologia dogmatică ortodoxă (3 vol., 1978), Filocalia (12 vol., începând din 1946, trad. din lb. greacă) ș.a.

IRAQ (IRAK), Republica ~ (al-Jumhūriyah al-’Irāqῑyah), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, suprapunându-se în mare parte Mesopotamiei antice; 434,1 mii km²; 19,9 mil. loc. (1994). Limba oficială: araba. Religia: islamică (șiiți – 62,5% și sunniți – 34,5%) c. 95%, catolică. Cap.: Bagdad (Baghdād). Or. pr.: Basra (Al-Bașrah), Mosul (Al-Mawșil), Kirkūh, Al-Hillah etc. Este împărțit în 15 guvernorate și 3 reg. autonome. Relieful prezintă 4 reg. naturale: în centru câmpia drenată de fl. Tigru și Eufrat, care se unesc și formează fl. Shatt al-Arab ce se varsă în G. Persic (câmpia concentrează 75% din terenurile cultivate ale țării); în N, o unitate colinară piemontană (vechea Asirie), cu precipitații mai bogate; în V, câmpii deșertice, sectoare ale deșertului sirian; în NE M-ții Kurdistanului, prelungire nord-vestică a M-ților Zagros din Iran. Climă subtropicală, cu ariditate accentuată, cu veri toride, fără precipitații și ierni mai blânde. Vegetație de stepă cu tufișuri (în N și E) și plante xerofite și halofite (în S și V). I. dispune de mari rezerve de petrol (13,4 miliarde t, locul 3 pe glob), atât în N, cât și în S țării. Expl. de petrol (36,7 mil. t, 1994), gaze naturale (124 miliarde m³), sulf, fosfați (1.000 mil. t), sare și zăcăminte de cupru, crom și gips. Ind. produce: energie electrică (27,1 miliarde kWh, 1994), gaze lichefiate, derivate petroliere, oțel, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, calculatoare, frigidere, acid sulfuric, îngrășăminte azotoase și fosfatice, ciment (2,5 mil. t, 1992), țesături de bumbac, lână, mătase, in, textile și conf., covoare, produse alim. (lactate, zahăr, carne, bere, țigarete etc.). Circa 75% din supr. țării este neproductivă. Terenurile agricole reprezintă 21,7% din terit. țării. Agricultura antrenează 40% din populația activă și asigură 15% din PIB. Se cultivă grâu, orz, porumb, mei, orez, bumbac, tutun, susan, in, sfeclă de zahăr, fasole, linte; plantații de curmali, citrice, viță de vie, măslini, trestie de zahăr. Mari cantități de legume (tomate 800 mii t, 1994, ceapă, cartofi, castraveți, vinete) și fructe (mere, piersici, prune). Se cresc ovine (6,3 mil. capete, 1994), caprine (1,1 mil. capete, 1994), asini, cămile, bovine și bubaline (1,2 mil. capete, 1994), cabaline. Pescuit de pește și perle în G. Persic. C. f.: 2,0 mii km. Căi rutiere: 25,5 mii km; pipe-line-uri: peste 3 mii km. Flota comercială: 1,6 mil. t. r. b. (tone-registru-brut) (1995). Moneda: 1 dinar = 1000 fils. Turism cu mari obiective antice: în N, vestigii ale civilizației asiriene (Ninive, Nimrud, Assour, Khorsābād), zona Babylon-Bagdad-Samarra (ultimele două capitale ale Califatului Arab) cu minaretul elicoidal Malwiya din Samarra (sec. 9), în SE ruinele orașelor-state antice Ur, Lagash, Eridu ș.a. Export: petrol și produse petroliere, curmale, ciment, țesături, îngrășăminte chimice, lână, piei, orz ș.a. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse alim., textile, chimice, cherestea, hârtie, medicamente ș.a. – Istoric. Sub numele de Mesopotamia, regiunea dintre Tigru și Eufrat, teritoriul I. a fost leagănul unor mari civilizații ale Orientului Antic, precum cea akkadiană, asiriană, babiloniană și caldeeană. Cucerit succesiv de perși (539 î. Hr.), de Alexandru cel Mare (331 î. Hr.), parți (sec. 2 î. Hr.- 3 d. Hr.), Sasanizi (sec. 3-7) și arabi care, după victoria repurtată la al-Qadisiyya (637) asupra oștilor sasanide, au întemeiat aici importante orașe (Basra, 638 și al-Kŭfa, 639). În timpul Abbasizilor (750-1258), I. a devenit provincia centrală a Imperiului Arab, califul al-Mansur fundând, în 762, orașul Bagdad, devenit noua capitală (de aceea statul s-a numit și Califatul de Bagdad). În ciuda unei dezvoltări economice și intelectuale remarcabile, I. a avut de suferit din cauza numeroaselor tulburări și revolte, precum și a dominației străine care a urmat: a Buizilor (din 945), a turcilor selgiucizi (din 1056), a mongolilor (din 1258), a Sefevizilor (din 1508) și a turcilor otomani (din 1534). În sec. 16-17, în cadrul războaielor turco-persane, I. a fost obiect de dispută până în 1639, când Sefevizii au recunoscut adversarilor lor stăpânirea asupra I., care s-a menținut până în 1917. Descoperirea unor zăcăminte petrolifere (sf. sec. 19) la Mossul impulsionează dezvoltarea țării. Ocupat de trupe britanice în timpul primului război mondial, este încredințat (1920) de Societatea Națiunilor, sub mandat, Marii Britanii. În 1921, I. este proclamat regat, având ca suveran pe Faysāl ibn Hussain, din familia Hașemiților. Cu toate că își proclamă independența la 3 oct. 1932, I. rămâne sub o puternică influență politică britanică și semnează, în 1955, Pactul de la Bagdad (I., Arabia Saudită, Iordania) de orientare prooccidentală. În urma loviturii de stat din 14 iul. 1958 se instaurează un regim militar (condus până în 1963, de generalul Abd al-Karim Kassem), care abolește monarhia, scoate I. din Pactul de la Bagdad și, prin partidul Baas, aflat la putere, adoptă o linie politică radicală, panislamică. Are loc naționalizarea băncilor și a societăților de asigurare, precum și distanțarea de politica externă filooccidentală. Din 1979, puterea este preluată de vicepreședintele Consiliului Comandamentului Revoluției, Saddam Hussein. Disputa teritorială cu Iranul provoacă un îndelungat și costisitor război iraniano-irakian (1980-1988), soldat cu distrugeri și numeroase victime. La 2 aug. 1990, I. invadează emiratul Kuweit, pe care îl anexează (28 aug.), proclamându-l a 19-a provincie. Condamnat de O.N.U. (care-i cere printr-o rezoluție ultimativă retragerea trupelor din emirat până la 15 ian. 1991), I. este confruntat cu acțiunea forței multinaționale, condusă de S.U.A., operațiunea „Furtună în deșert” (16 ian.-28 febr. 1991), care se încheie cu totala înfrângere a I., obligat să abandoneze Kuweitul (28 febr. 1991). Sancțiunile impuse de O.N.U. I. au generat mari dificultăți economice, cărora Saddam Hussein le-a făcut față prin consolidarea controlului personal asupra regimului și prin hărțuielile asupra corpului de inspectori O.N.U., în încercarea de a obține ridicarea sancțiunilor (1997), Acțiunile separatiștilor kurzi au agravat tensiunile interne și au atras incursiuni ale trupelor turce și crearea unei zone de excludere aeriană a trupelor irakiene în nordul I., locuit de kurzi și în sud, unde populația șiită este majoritară. Anii 1997-1998 au dus la o creștere a tensiunilor și la repetarea unor momente de criză, capabile să ducă la declanșarea unui nou conflict militar în zonă provocat de refuzul autorităților irakiene de a accepta controlul neîngrădit al inspectorilor O.N.U. la toate obiectivele presupuse de aceștia a fi baze de fabricare a armelor de distrugere în masă (nucleare, bacteriologice etc.). Plecarea inspectorilor O.N.U., ca urmare a continuelor neînțelegeri, a determinat reacția forțelor militare anglo-americane, care, începând din noaptea de 16-17 dec. 1998, au bombardat, timp de patru nopți, anumite obiective din I. (operațiunea „Vulpea Deșertului”). Republică prezidențială, potrivit constituției din 22 sept. 1968. Activitatea legislativă este exercitată de președinte, de Consiliul Comandamentului Revoluției și de Adunarea Națională, iar cea executivă, de Consiliul Comandamentului Revoluției și un Consiliu de miniștri, care are doar funcții administrative.

SRL s. Săptămână redusă de lucru (până în 1989, când o dată pe lună nu se lucra sâmbăta) ◊ „Sângele în SRL” (Titlu al unui reportaj despre imposibilitatea efectuării transfuziilor în zilele de sâmbătă) Emisiune PRO-TV 1 VI 97 (din S[ăptămâna] R[edusă de] L[ucru])

IMPERIUL LATIN DE CONSTANTINOPOL, stat cruciat, constituit pe o parte a Imp. Bizantin după cucerirea, în urma unor îndârjite lupte, a Constantinopolului (13 apr. 1204) de către participanții la a patra cruciadă. Conform înțelegerii dintre cruciați și venețieni, conducătorului cruciat Baldovin de Flandra, desemnat împărat, îi reveneau mare parte din Constantinopol, regiunea tracă învecinată, unele stăpâniri bizantine din Asia Mică, precum și unele insule din Mările Egee și Ionică. S-a menținut până în 1261, când Mihail VIII Paleologul, împăratul bizantin de la Niceea, a restabilit Imp. Bizantin cu capitala la Constantinopol.

IMPERIUL ROMAN DE APUS, stat de creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman, la moartea lui Theodosiu cel Mare (395), între cei doi fii ai acestuia, Honoriu și Arcadiu. I.R. de A., condus de Honoriu (395-423), grupa provinciile din V și centrul Europei și din N Africii. A dăinuit până în 476, când ultimul împărat roman, Romulus Augustulus, a fost detronat de Odoacru, conducătorul mercenarilor germani.

PRAVDA, cotidian sovietic fondat de Lenin. Primul număr a apărut la 22 apr./5 mai 1912, la Sankt-Petersburg. Din 1917, organ oficial al P.C.U.S. până în 1991, când a devenit vocea opoziției comuniste din Federația Rusă. Din mart. 1918 redacția ziarului este la Moscova.

IMPERIUL BIZANTIN (IMPERIUL ROMAN DE RĂSĂRIT), stat creat prin împărțirea definitivă a Imp. Roman la moartea lui Theodosie cel Mare (395) între cei doi fii ai săi, Arcadiu (Răsărit) și Honoriu (în Apus). Capitala la Bizanț (Constantinopol), de unde și denumirea. S-a menținut până în 1453 (căderea Constantinopolului sub turci). În perioada de maximă expansiune a cuprins hotarele sale actualul teritoriu al Turciei, Georgiei, Armeniei, Siriei, Iordaniei, Libanului, Israelului, Egiptului, precum și țărmul de N al Africii, S Pen. Iberice, ins. Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Pen. Italică, Albania, Iugoslavia, Bulgaria, SE României (Dobrogea), Grecia și Cipru. Iustinian I (527-565), considerându-se continuatorul împăraților romani, a încercat să restabilească vechiul imperiu, cucerind Africa de Nord (533-534), Pen. Italică (535-555) și SE Spaniei (554), și să refacă unitatea lumii mediteraneene. După îndelungatele războaie cu persanii, începând cu sec. 7, I.B. se confruntă cu intensificarea atacurilor slavilor, bulgarilor și, în special, cu ale arabilor, care au cucerit Mesopotamia, Siria, Palestina și Egiptul. În sec. 8-9 I.B. a fost zguduit de lupta dintre iconoclaști și iconoduli. Procesul de destrămare a obștilor și transformare a membrilor acestora în șerbi (perieci) de către marii proprietari funciari (dinații), tendință temporar stăvilită de politica împăraților din dinastia macedoneană, s-a accentuat, astfel că în sec. 9-11 marea proprietate de pământ a devenit dominantă. În această perioadă au avut loc numeroase mișcări sociale sau erezii, ca aceea a pavlicienilor (sec. 7-9). Vasile II Bulgaroctonul a recucerit Bulgaria (1018), care a rămas în stăpânirea I.B. până în 1185-1186 (când s-a eliberat, ca urmare a răscoalei conduse de frații vlahi Asan și Petru), i-a învins pe arabi și a dat Imperiului cea mai mare extensiune. Din sec. 11, I.B. a intrat în perioada fărâmițării feudale și a luptelor dintre marii seniori, care au dus la slăbirea sa considerabilă. Spre sfârșitul sec. 11, a fost pierdută aproape întreaga Asie Mică, cucerită de turcii selgiucizi, iar ultimele posesiuni din S Italiei au fost cucerite de normanzi (1071). În sec. 12, a cunoscut un reviriment temporar. Conflictele cu Occidentul și Marea Schismă (1054) dintre Biserica catolică și cea ortodoxă au dus la cucerirea Constantinopolului (1204) de către participanții la a patra cruciadă (1202-1204), ajutați de venețieni, și la crearea Imperiului latin de Constantinopol (1204-1261). În terit. necucerite de cruciați s-au pus bazele Despotatului de Epir, ale Imp. de Trapezunt și ale Imp. de la Niceea. În 1261, împăratul de la Niceea, Mihail VIII Paleologul, a restabilit unitatea I.B. În condițiile dezbinărilor interne, turcii otomani au început, la mijlocul sec. 14, campaniile de cucerire. După îndelungate lupte, Constantinopolul (1453), Peloponesul (1460) și Trapezuntul (1461) au fost cucerite de otomani. O parte din terit. românesc s-a aflat sub autoritatea I.B. până la mijlocul sec. 14. V. bizantin, artă ~.

HALICI-VOLÎNIA, cnezat rus constituit pe terit. de azi ale Ucrainei apusene, în timpul lui Roman Mstislavici (1199-1205), prin unificarea cnezatelor Halici și Volînia. A cunoscut o puternică înflorire sub Daniil Romanovici. Supus de tătari (1259) și de poloni (1387), sub a căror dominație a rămas până în 1772, când a fost înglobat Rusiei.

ROUSSILLON [rusiõ], provincie istorică în S Franței. Oraș pr.: Perpignac. Expl. forestiere și de min. de fier. Legumicultură; horticultură; viticultură. Creștere intensivă a animalelor pentru carne și lapte. Pescuit. Zonă turistică. Locuită de iberici, a fost cucerită de romani (sec. 2 î. Hr.), vizigoți (414), arabi (719); a intrat sub stăpânirea francilor, Carol cel Mare incluzând-o în marca Spaniei. Posesiune a conților de Barcelona (din sec. 9), a cunoscut, începând din sec. 10, o înfloritoare viață monahală atestată de numeroase vestigii ale arhitecturii romanice. Din 1172 a devenit parte din Regatul de Aragón. Ludovic XI înglobează R. Coroanei (1463), dar spaniolii ridică pretenții asupra provinciei până în 1659, când, în urma Tratatului Pirineilor, revine definitiv Franței.

RODOS, RÓDHOS sau RHODOS 1. Insulă grecească în M. Egee, cea mai mare din arh. Sporadelor, de Sud (grupul Dodecanez), situată în apropierea țărmului Asiei Mici; 1,4 mii km²; 75 km lungime; 37 km lățime max. Relief deluros, cu alt. max. de 1.215 m (vf. Atáviros), iar pe litoral câmpii de acumulare, Păduri de pin, chiparos, stejar mediteranean și vegetație de maquis. Cereale, viță de vie, tutun, citrice, măslini. Creșterea animalelor. Stațiuni balneoclimaterice, Pescuit. 2. Oraș în Grecia, în ins. cu același nume, port la M. Egee; 53,7 mii loc. (2001). Aeroport. Piață agricolă. Expl. de citrice. Centru turistic și stațiune balneară. În milen. 3-2 î. Hr., în R., care se afla în sfera de influență a civilizației cretano-miceniană, au existat importante centre ale comerțului maritim, care și-au păstrat însemnătatea și după invazia în R. a dorienilor. În sec. 8-7 î. Hr., orașele din R. au participat intens la colonizarea Siciliei, Africii de Nord și altor terit. În timpul războaielor greco-persane (Războaiele medice) (500-449 î. Hr.) ins. a fost cucerită de Persia, apoi orașele R. au devenit membre ale Ligii Ateniene. În 412 î. Hr., Sparta a reușit să-și subordoneze R., însă în 396 (sau 395 î. Hr.), ins. din nou a trecut la Atena, de care s-a despărțit definitiv în timpul Războiului Aliaților (357-355 î. Hr.). În 408-405 î. Hr. are loc unirea politică a orașelor din R., cu centrul în orașul R. fondat în 408-407 î. Hr. În Antic., puternic stat sclavagist care și-a menținut și în perioada elenismului organizarea politică republicană. În 44 d. Hr., R. a intrat în prov. romană Asia, iar în sec. 4-13 în componența Bizanțului, la începutul sec. 14 a fost cotropită de ordinul monaho-cavaleresc al Ospitalierilor. Începând cu sec. 16 ins. a fost alipită la Imp. Otoman până în 1923, când în baza Tratatului de la Lausanne s-a recunoscut Italiei dreptul de stăpânire a ins. Din 1947, ins. R. aparține Greciei, devenind unul dintre cele mai importante centre turistice. Biserica Panaghia (sec. 13), moschei, Palatul Marilor Maeștri din orașul medieval este inclus (din 1988) în lista Patrimoniului cultural universal. 3. V. Colosul din Rodos.

SARAJEVO [saraiévo], cap. Bosniei-Herțegovina, situată în centrul țării, pe râul Miljacka, la poalele m-ților Trebevič și Bjelasnica, la 549 m alt.; 380 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Ind. metalurgică, a constr. de mașini, chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului (mobilă) și tutunului, textilă, ceramicii, pielăriei și încălțămintei, porțelanului și alim. (bere, zahăr). Artizanat (obiecte din argint, cupru ș.a.). Piață agricolă pentru cereale, fructe, tutun, animale. Izvoare cu ape minerale sulfuroase. Universitate (1949). Muzeul Mlada Bosna; Muzeu al revoluției; Muzeul național (1888); Muzeu al manuscriselor rare; Galeria de artă. Institut de orientalistică. Bibliotecă Națională (1945); biblioteca Gazi Husrev Beg (1537), cu peste 11.000 de manuscrise islamice. Centru turistic și al sporturilor de iarnă. La S. s-au desfășurat Jocurile Olimpice de iarnă în 1984. Important centru religios musulman, cu peste 800 de moschei din sec. 15-16 (Gazi Husrev Beg sau Geamia Begova, cu un turn cu ceas, 1530-1531, și Ali Pasha, 1560-1561); sediul unei arhiepiscopii romano-catolice și al unei mitropolii ortodoxe; catedrala ortodoxă Sf. Mihail (sec. 16), cu un muzeu de manuscrise rare și icoane vechi. Fortăreața Verh Bosna, menționată documentar în 1415. În Antic. aici a existat o așezare militară romană, iar în sec. 15 s-a dezvoltat o altă așezare în jurul fortificației Verh Bosna, ridicată pe ruinele uneia ce data din 1262. În 1429 a fost ocupată de Imp. Otoman, numind-o Bosna-Sarai (de la care derivă numele actual), care a stăpânit-o până în 1878, când a intrat sub controlul Imp. Habsburgic (1878-1918). Jefuit de unguri în 1480 și incendiat de austrieci în 1697. Aici a fost asasinat, la 28 iun. 1914, arhiducele Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei și soția sa, de către Gavrilo Princip. În 1918, S. a fost inclis în Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, devenind în 1946 capitala Rep. Bosnia și Herțegovina, din cadrul Iugoslaviei federale, iar în 1992 este proclamat capitala republicii independente Bosnia și Herțegovina. Între 1992 și 1995, S. a suferit mari distrugeri și nenumărate victime omenești în urma războiului civil.

SANTA FE [sæntəfei] 1. Oraș în ENE Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Santa Fe, situat pe dr. lui Rio Salado del Norte, în apropiere de vărsarea acestuia în fl. Paraná, la 145 km N de Rosario și 480 km NV de Buenos Aires; 368,3 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Port fluvio-maritim pentru vase oceanice, situat la 300 km de estuarul La Plata, prin care se exportă cupru, zinc, cereale, piei, produse lactate ș.a. Constr. de automobile. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), hârtiei, a tananților, pielăriei și încălțămintei, alim. (zahăr, făină, bere, băuturi alcoolice, produse lactate ș.a.). Universitate (1919); Universitate catolică (1960). Bisericile San Francisco (1680) și La Merced (1660-1754); Catedrala Santa Fe (1685). Palatul guvernatorilor. Fundat în 1573 cu numele Santa Fe de Vera Cruz de către Juan de Garay – locotenent-guvernator de Asunción (Paraguay). Centru al iezuiților în perioada colonială. 2. Prov. în NE Argentinei, situată în pampas, pe fl. Paraná; 133 mii km²; 3,1 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santa Fe. Culturi de grâu, porumb, soia, bumbac, sorg, trestie de zahăr ș.a. Creșterea bovinelor. 3. Oraș în SV S.U.A., centrul ad-tiv al statului New Mexico, situat în extremitatea SSV a m-ților Sangre de Cristo, la 2.118 m alt., pe râul Santa Fe; 62,2 mil. loc. (2000). Nod rutier. Expl. de aur, argint, plumb și zinc. Ind. de prelucrare a metalelor, aluminiului, electronică, textilă și alim. Centru comercial și turistic. Stațiune climaterică. Muzeu de artă indiană; Muzeu de artă folclorică internațională; Muzeu militar; Operă. Monumente: ruinele fortului Marcy (1846); catedrala Saint Francisc (1869-1886), construită de John B. Lamy, primul episcop de Santa Fe; biserica San Miguel (1620), reconstruită în 1710 și restaurată în 1955; palatul guvernatorilor (1610, restaurat în 1914 și transformat în muzeu de istorie); Capitoliu (1966). În iarna anilor 1609-1610, Don Pedro de Peralta, al treilea guvernator spaniol al provinciei New Mexico, a întemeiat așezarea Santa Fe pe ruinele unui sat indian, numind-o La Villa Real de Santa Fé de San Francisco de Assisi. După bătălia cu indienii în 1680, spaniolii au abandonat așezarea până în 1692, când au recucerit-o. În 1846, S.U.A. cuceresc această zonă de la mexicani, organizând statul New Mexico, iar în 1912, Santa Fe devine capitala statului.

PAFLAGONIA (PAPHLAGONIA), regiune istorică în N Asiei Mici, în zona de litoral a Mării Negre. Locuită de paflagoni, a fost sediul coloniei grecești Sinope, fiind inclusă în Regatul Lidiei (sec. 6 î. Hr.) și apoi în Persia (sec. 6-4 î. Hr.). După cucerirea macedoneană (333 î. Hr.) a lui Alexandru cel Mare, a fost condusă de diadohi locali. Pompei a încorporat zona costieră în provincia romană Pont și Bitinia (65 î. Hr.). Anexată de Augustus și inclusă în provincia Galatia (6 d. Hr.). Sub Dioclețian formează o provincie independentă. A făcut parte din Imperiul Bizantin până în 1071, când după bătălia de la Manzikert, toate ținuturile de coastă au fost pierdute în favoarea turcilor selgiucizi, iar în sec. 14 a fost ocupată de turcii otomani.

PERIHÉLIU (< fr. {i}; {s} peri- + gr. helios „Soare”) s. n. Punctul în care o planetă, o cometă etc., în mișcarea lor în jurul Soarelui, se află cel mai aproape de acesta. Pământul este la P. la începutul lunii ianuarie, când distanța până la Soare este de 147 mil. km. Este în opoziție cu afeliu.

SALONTA, municipiu în jud. Bihor, situat în C. Crișurilor, la 14 km E de granița cu Ungaria; 18.505 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Punct de vamă (inaugurat la 13 iul. 1996). Expl. de petrol și gaze de sondă (din 1980). Producție de piese de schimb. fabrici de tricotaje, confecții, de prelucr. a lemnului și a cârnii. Țesătorie. Abator. Antrepozite frigorifice. Ferme de creștere a păsărilor și a bovinelor. Muzeu cu secții de istorie, arheologie, etnografie și științele naturii. Localitatea apare menționată într-un document papal din 132. În 1598, S. a fost distrusă de turci, rămânând ne4locuită până în 1606, când principele Ștefan Bocksai a reînființat-o prin aducerea aici a 300 de oșteni liberi. În prima jumătate a sec. 17 au fost construite fortificații și turnuri de strajă (1630). În 1658, din cauza amenințării invaziei turcești, locuitorii S. au incendiat așezarea din ordinul lui Ștefan Rácóczi II șu au părăsit-o. Odată cu repopularea ei al sfârșitul sec. 17, S. a fost ocupată de armatele imperiale austriece. Declarată oraș în sec. 19 și numită Salonta Mare, și municipiu din 5 nov. 2001. Monumente: Turnul „Ciunt” (fost punct de observație în sec. 17), adăpostește în prezent Muzeul de istorie și etnografic „Arany János” (creat în 1885).

SOSIGENE (sec. 1 î. Hr.), astronom și matematician grec din Alexandria. Creatorul noului calendar iulian, introdus ce Cezar la 1 ian. 45 î. Hr., care număra 365 zile, cu un an bisect la patru ani, în locul vechiului calendar roman de 355 de zile. Acest calendar a rămas în vigoare până în 1582, când papa Grigore XIII a impus calendarul gregorian folosit în prezent.

LOSSKI 1. Nikolai Onufrievici L. (1870-1965), filozof rus. Expulzat din țară (1922), a trăi în Cehoslovacia până în 1945, când s-a stabilit în S.U.A., unde a rămas până în 1952. Prof. univ. la Sankt-Petersburg și la New York. Creator al sistemului filozofic cuprinzând elemente de platonism, personalism și mistică („Fundamentarea intuiționismului”, „Lumea ca tot organic”, „Premisele bunătății absolute”, „Intuiția senzorială, intelectuală și mistică”, „Istoria filozofiei ruse”). 2. Vladimir Nikolaevici L. (1903-1958), teolog ortodox rus. Fiul lui L. (1). (din 1922, a trăit la Praga, apoi la Paris). A prezentat Occidentului tradiția dogmatică și mistică a ortodoxiei drept teologia prin excelență („Încercare asupra teologiei mistice a Bisericii Răsăritului”, „Introducere în teologia ortodoxă”).

RUPEA, oraș în jud. Brașov, situat în zona de contact a pod. Hârtibaciului cu Subcarpații Homoroadelor, pe stg. râului Valea Mare; 6.650 loc. (2005). Stație de c. f. Nod rutier. Expl. de marne și argile. Fabrici de piese și accesorii pentru autovehicule, de confecții și tricotaje, de prelucr. a lemnului și de produse alim. Siloz de cereale. Izvoare cu ape minerale clorosodice și sulfuroase, cu efecte curative în tratamentul afecțiunilor reumatismale și ginecologice. Muzeu cu secții de istorie și etnografie. Vestigii paleolitice și neolitice. Pe vatra așezării dacice, numită de către romani Rupes, s-a dezvoltat localit. medievală, menționată documentar, prima oară, în 1324. În 1433, așezarea apare consemnată ca târg, cu numele Köhalm (în traducere: vârf de stâncă) sau Cohalm, denumire care s-a păstrat până în 1929. În perioada interbelică, R. a fost un puternic centru cultural săsesc. Declarat oraș în 1951. Monumente: Cetatea Cohalmului, construită în etape (sec. 13-17), un deal bazaltic (dealul este declarat rezervație geologică), apare menționată documentar, prima dată, în 1324. După această dată, reprezentanți regali ocupă cetatea, pe care o stăpânesc până în 1420, când aceasta a fost redată localnicilor. În 1688, cetatea a fost ocupată și refăcută de austrieci, care și-au instalat aici o garnizoană. Cetatea a fost restaurată în 1954; biserică evanghelică (sec. 14-16), în stil gotic, cu o colecție de covoare orientale. Rezervația „bazaltele de la Rupea” reprezintă punctul cel mai vestic de apariție a bazaltelor din aria m-ților Perșani, izolat în plină zonă de depozite sedimentare ale bazinului Transilvaniei.

SAARBRÜCKEN [za:ərbrükən], oraș în SV Germaniei, port pe râul Saar, centrul ad-tiv al landului Saarland, situat în apropiere de granița cu Franța; 182,9 mii loc. (2003). Aeroport. Nod feroviar. Centrul unui important bazin carbonifer (expl. de huilă). Ind. metalurgiei feroase și neferoase (aluminiu), a constr. de mașini (utilaj minier, mașini-unelte), chimică, electrotehnică, cimentului, de prelucr. a lemnului, textilă, pielăriei, sticlăriei hârtiei și alim. (bere). Constr. de echipamente optice. Poligrafie. Universitate (1948). Primărie (1750); Ludwigkirche (1762-1775), în stil baroc; biserica Sankt Arnaul (c. 1270-1330), în stil gotic; castele din sec. 15 și 18; podul peste Saar (1546). Menționat documentar în 1321, a aparținut conților de Nassau-Saarbrücken până în 1793, când a fost ocupat de Franța; în 1815 a trecut la Prusia. Capitala reg. Saar (din 1919) și centrul ad-tiv al Saarlandului (din 1960).