epifrază (gr. epiphrasis „vorbire adăugată”), figură de stil care constă în adăugarea unui supliment de frază la ceea ce s-ar putea considera ca terminat, cu scopul de a dezvolta o idee accesorie; această figură poate exprima, de obicei, o restricție (care poate fi și ironică) față de enunțul principal (I): „Dar până când va fi cruțat de denumirea de dușman acela care a întrecut în monstruozitatea crimelor pe toți dușmanii? Numai dacă nu cumva doriți ca vârful săbiilor noastre să tremure șovăind dacă să se împlânte într-un cetățean sau un dușman.” (Cicero) E. este figura care întrunește, pe de o parte, caracterul figurilor belșugului de expresie, întrucât înseamnă adaus și dezvoltare în raport cu enunțul de bază, iar pe de alta, specificul unei figuri de reflecție, pentru că ceea ce se adaugă este, în adevăr, o reflecție, care poate fi cel puțin umoristică și ușor ironică. • Fontanier ilustrează e. cu exemple în care această figură reprezintă o reflecție cu ajutorul căreia autorul caracterizează evenimentul sau situația relatată în fraza precedentă.