MĂRITAT¹ s. n. Faptul de a (s e) m ă r i t a, m ă r i t i ș, (astăzi rar), m ă r i t a r e (1), (popular) mărit²; situație în care se află o femeie căsătorită ; căsnicie, căsătorie. Și însuratul și măritatul a mulți s-au urît. VARLAAM, C. 47, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, NEGULICI. Ea avea acum nouăsprezece ani și nu voia să audă de măritat. NEGRUZZI, S. I, 105. În trecut, chiar măritatul fetei se făcea prin „ tocmeală ”, ca și o vînzare. CV 1 949, nr. 6, 29. Măriuțo cu chindeu, Vai de măritatul tău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 185, cf. 278, 412. Măritatu-i lucru mare, Nime nu-l poate stricare. ZANNE, P. IV, 443. D'ecît cu-a mneu măritat, Mai bine caier din sat; Că l-aș toarce și l-aș duce Ș-aș mînca pt'ita mai dulce. ȚIPLEA, P. P. 39. Măritatul așteaptă luatul. PAMFILE, VĂZD. 175. ◊ Loc. adj. De măritat = (despre femei sau despre vîrsta lor) aptă, potrivită pentru căsătorie. Acela să o hrănească și să-i ție toate bucatele, până când va veni vreamia, de va fi de vrăstă de măritat. PRAV. 219. Ș-acum bine-am nemerit La casă de om cinstit, Tot cu feți și fete mari De-nsurat, De măritat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 513, cf. 371. Măcar n-am fost de-nsurat, Nici ca ea de măritat. MARIAN NU. 7, cf. ALR II/I h 156. – V. mărita.