BETELIE, betelii, s. f. Fâșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); bată; p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

IBIDEM adv. (Cu privire la un text deja citat) În același loc, tot acolo, în aceeași lucrare. [Prescurtat: ibid., ib.] – Cuv. lat.

INTEGRARE, integrări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) integra și rezultatul ei; integrație. 2. (În sintagma) Integrarea producției = reunirea în același loc, în cadrul uneia și aceleiași unități de producție, a activităților de producție succesive, începând cu obținerea materiei prime și până la fabricarea produsului finit. 3. (Mat.) Calculul unei integrale; obținerea integralei unei ecuații diferențiale sau cu derivate parțiale. – V. integra.

UNITATE, unități, s. f. 1. Numărul unu. ♦ Mărime care servește ca măsură de bază pentru toate mărimile de același fel. Unitate de măsură. ◊ (În sintagma) Unitate astronomică = unitate folosită pentru exprimarea distanțelor în sistemul solar, egală cu distanța medie de la Soare la Pământ. 2. Însușirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. ◊ Regula celor trei unități (de loc, de timp și de acțiune) = regulă caracteristică teatrului clasic (antic și modern), după care opera dramatică trebuie să fie dezvoltarea unei acțiuni unice, care se desfășoară în același loc și într-un interval de 24 de ore. 4. Cea mai mică formație, organizație economică, administrativă, militară, sanitară etc. care alcătuiește un întreg și acționează după un plan general. – Din fr. unité, lat. unitas, -atis.

PREZENT², -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul: de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care el se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.

CONVIEȚUI, conviețuiesc, vb. IV. Intranz. A trăi laolaltă, în același loc cu cineva; a coabita. – Con¹- + viețui (după lat. convivere)

EMIGRAȚIE, emigrații, s. f. 1. Situația în care se găsește o persoană emigrată. 2. Timpul cât cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită epocă. 4. (Rar) Emigrare. [Var.: emigrațiune s. f.] – Din fr. émigration, lat. emigratio, -onis.

TERNAT, -Ă, ternați, -te, adj. (Despre frunze) Care sunt reunite câte trei, pornind de pe tulpină, din același loc. – După fr. terné.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”). A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

REGĂSI, regăsesc, vb. IV. Tranz. A găsi din nou pe cineva sau ceva. ♦ Refl. recipr. S-au regăsit după 10 ani. ♦ Refl. A se afla, a se găsi din nou în același loc, în aceeași situație. ♦ Refl. Fig. A se reculege, a-și recăpăta echilibrul sufletesc (după o frământare, un zbucium). – Re¹ + găsi (după fr. retrouver).

DERMATITĂ, dermatite, s. f. 1. Inflamație a pielii; (la pl.) nume generic dat unei grupe de maladii inflamatorii ale pielii; dermită. 2. Boală de piele periodică, la cabaline, ce se manifestă sub formă de răni care apar vara, se închid iarna și reapar, în același loc, la revenirea căldurilor. – Din fr. dermatite.

ROI³, roiesc, vb. IV. Intranz. (Despre albine; la pers. 3) A ieși din stup zburând în roiuri² (1) spre a-și căuta un nou locaș și a da naștere unui stup nou; (despre insecte sau păsări mici) a zbura în număr mare de colo până colo. ♦ (Despre oameni) A se răspândi în grupuri, pornind din același loc; a umbla de colo până colo; a forfoti, a mișuna. – Din bg. roja, scr. rojiti.

ROINIC, -Ă, roinici, -ce, adj. (Rar; despre grupuri) Care este în mișcare vie, care se răspândește pornind din același loc. – Roi² + suf. -nic.

A SE ADUNA se aduna intranz. (despre ființe) A veni din toate părțile, întâlnindu-se în același loc; a se strânge. /<lat. adunare

A SE AJUNGE mă ajung intranz. (despre ființe, obiecte în mișcare) A trece concomitent prin același loc, continuându-și drumul în direcții opuse; a se întâlni. /<lat. adjungere

A COLCĂI pers. 3 colcăie intranz. rar 1) (despre lichide) A fierbe cu clocote; a clocoti. 2) (despre ființe) A se mișca fără întrerupere, grăbit și haotic (pe același loc); a foi; a mișuna; a forfoti; a foșgăi; a furnica; a roi; a viermui; a foșni. /Onomat.

A DESPĂRȚI despart tranz. 1) (persoane sau obiecte aflate laolaltă sau în același loc) A face să se despartă; a separa. 2) A desface în două sau în mai multe părți; a împărți. /<lat. dispartire

A SE DESPĂRȚI mă despart intranz. 1) A înceta de a mai fi laolaltă sau în același loc; a se separa. 2)fig. A se detașa sufletește (de cineva sau de ceva). 3) A desface căsătoria în mod legal; a rupe relațiile de căsătorie printr-un divorț; a divorța. /<lat. dispartire

A SE DESPRINDE mă desprind intranz. 1) (despre obiecte lipite, legate, prinse etc.) A se separa de locul unde a fost fixat. 2) (despre ființe) A înceta de a fi laolaltă sau în același loc; a se separa. 3) fig. (despre concluzii, învățăminte etc.) A decurge în mod firesc; a reieși; a rezulta; a urma. /des- + a prinde

A SE GĂSI mă ~esc intranz. 1) fam. (despre persoane) A trece prin același loc, venind în întâmpinare și continuându-și drumul în direcții opuse; a se încrucișa; a se întâlni. 2) A se afla în realitate; a exista; a fi. ~ la serviciu. /<sl. gasiti

A SE ÎNCRUCIȘA mă ~ez intranz. 1) (despre drumuri, linii etc.) A veni din direcții diferite, întâlnindu-se într-un punct; a se întretăia; a se intersecta. 2) (despre ființe sau obiecte în mișcare) A trece prin același loc, venind în întâmpinare și continuându-și drumul în direcții opuse; a se întâlni; a se ajunge. 3) (despre limbi) A se influența reciproc în urma unui contact, dând naștere unui idiom amestecat. /în + cruciș

A SE ÎNTÂLNI mă ~esc intranz. 1) (despre persoane) A veni în același loc și în același timp (în urma unei înțelegeri prealabile sau întâmplător). 2) (despre ființe sau obiecte în mișcare) A trece prin același loc, venind în întâmpinare și continuându-și drumul în direcții opuse; a se încrucișa; a se ajunge. 3) (despre linii, drumuri) A veni din direcții diferite, unindu-se într-un punct; a se întretăia; a se încrucișa; a se intersecta. /în + înv. a tâlni

A MUCEZI ~esc intranz. 1) A deveni muced; a se acoperi cu mucegai; a mucegăi. 2) fig. (despre mărfuri) A sta mult pe rafturile magazinelor fără a se vinde. 3) fig. (despre oameni) A trăi mult timp în același loc ducând o viață inactivă. /Din muced

NOD ~uri n. 1) Loc în care se leagă strâns capetele a două sau a mai multor fire (ațe, sfori, funii, cabluri etc.). 2) Loc pe un singur fir unde a fost legat strâns un laț. ~ul cravatei. ◊ A face (un) ~ a lega un nod; a înnoda. A face ~ peste ~ a lega mai multe noduri în același loc. A desface un ~ a dezlega un nod; a deznoda. ~ marinăresc nod special, folosit în marină, pentru a lega două parâme. A lega paraua cu zece ~uri a fi foarte zgârcit. A lega ~uri (pe socoteala cuiva) a bârfi. 3) Loc de intersecție a unor căi de comunicație. ~ de cale ferată. 4) Punct de pe tulpina unei plante, din care pornesc ramurile și frunzele. ◊ A căuta (sau a-i găsi) cuiva ~ în papură a căuta cuiva (sau a-i găsi) defecte pe care nu le are. 5) Porțiune rotundă dintr-o bucată de lemn; ciot. Scândură cu ~uri. 6) Tumoare dură. 7) Parte (mai proeminentă) de pe suprafața corpului, unde are loc legătura dintre oase. ◊ ~ul gâtului (sau gâtlejului) mărul lui Adam. 8) fig. Senzație de sufocare pe care o are cineva, când este enervat sau emoționat. ◊ A se urca un ~ în gât a) a se sufoca; b) a fi cuprins de neliniște; a fi emoționat. A înghiți ~uri a îndura ceva în tăcere. 9) Parte esențială a unei probleme, de care depinde soluționarea acesteia; esență; fond; miez. ~ul chestiunii. ◊ ~ gordian chestiune foarte complicată; problemă aproape insolubilă. A tăia ~ul gordian a soluționa o chestiune complicată printr-o acțiune energică (deseori violentă). 10) Unitate de măsură pentru viteza navelor (egală cu o milă marină pe oră). 11) Punct de importanță deosebită; centru. * ~ strategic centru de rezistență. ~ vital centru al bulbului rahidian, a cărui lezare antrenează moartea imediată. 12) Parte a unui mecanism în care se unesc două sau mai multe elemente simple. /<lat. nodus

SEDENTAR ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care obișnuiește să stea mai mult timp într-un loc; care stă mai mult acasă. 2) (despre ocupații) Care se exercită fără deplasări. 3) (despre populații, popoare) Care trăiește permanent în același loc; cu trai stabil. ◊ Păsări ~e păsări care nu migrează în timpul iernii. /<fr. sédontaire, lat. sedentarius

STABIL ~ă (~i, ~e) 1) Care rămâne în aceeași stare; bine așezat sau fixat; neclintit; imobil. 2) Care se menține la același nivel; cu nivel constant; neschimbat; statornic. 3) Care locuiește permanent în același loc; cu loc de trai neschimbat; sedentar. /<lat. stabilis, it. stabile

STATORNIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care nu-și schimbă ușor convingerile; constant. ◊ A fi ~ la vorbă a se ține de cuvânt. 2) (despre locuitori, populație etc.) Care locuiește permanent în același loc; stabil. 3) Care există fără încetare; neîntrerupt; permanent; continuu. /Din stat

A SE STRÂNGE mă strâng intranz. 1) (despre ființe) A veni din toate părțile, întâlnindu- se în același loc; a se aduna. ◊ ~ de pe drumuri a veni acasă. A i se ~ funia la par (cuiva) a ajunge la o situație critică. 2) A se face ghem; a se ghemui; a se zgribuli; a se zgârci. ◊ A i se ~ cuiva inima a simți un sentiment puternic de tristețe, de durere sau de frică. 3) (despre articole vestimentare) A se reduce în lărgime sau în lungime. Cămașa s-a strâns. 4) (despre lichide sau despre corpuri ce conțin lichide) A trece în stare semisolidă; a deveni mai dens; a se îndesi; a se îngroșa. Glodul peste noapte s-a strâns. /<lat. stringere

TERNAT ~tă (~ți, ~te) (despre frunze) Care cresc câte trei, pornind din același loc al tulpinii. /<fr. terné

TOT² adv. 1) Ca și până în prezent; în continuare. ~ mai înveți? 2) Timp îndelungat; mereu; totdeauna. Să ~ lucrezi. 3) De multe ori; adesea. Se ~ plimbă pe sub geam. 4) Din ce în ce (mai). Spre amiază soarele arde ~ mai tare și mai tare. 5) La fel; (de) asemenea. Prietenul e ~ din sat. ◊ ~ atât în aceeași cantitate. ~ atunci în același timp. ~ acolo în același loc. Mi-i ~ atâta mi-i indiferent. 6) (însoțit de substantive sau pronume) Ca totdeauna; iarăși. ~ el venise primul. 7) pop. Numai. ~ cu oameni harnici să lucrezi. ◊ ~ unul și unul într-ales; de frunte; de vază; de seamă. 8) Într-un fel sau altul; oricum; totuna. Nu plecăm că e ~ vreme urâtă. 9) Totuși; cu toate acestea. Mănâncă și ~ nu se mai satură. /<lat. totus

CODEȚINUT, -Ă s.m. și f. Cel care este deținut împreună cu alții în același loc. [După fr. codétenu].

COMUNITATE s.f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. 2. Totalitatea celor care trăiesc în același loc și au aceleași obiceiuri, aceleași norme de viață etc.; colectivitate. ♦ (Biol.) Totalitatea organismelor vegetale care ocupă o zonă geografică oarecare, avînd relații reciproce. [< lat. communitas, cf. fr. communauté, it. comunità].

REINSERȚIE s.f. Fixare în același loc a unei porțiuni dintr-un țesut care a fost detașată. [Gen. -iei. / cf. fr. réinsertion].

STAȚIONARE s.f. Acțiunea, faptul de a staționa; oprire, ședere pe loc; staționat. ♦ Rămînere în același loc a unui autovehicul un timp mai mare de 5 minute. [Pron. -ți-o-. / < staționa].

CARACTER s.n. 1. Totalitatea trăsăturilor psihice esențiale și stabile ale omului, care se manifestă în modul specific de a se comporta al acestuia. ◊ Dans de caracter = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de caracter = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. ♦ Individualitate cu trăsături psihice complexe prezentată într-o operă literară. ♦ Ansamblu de însușiri morale manifestate prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 2. Particularitate distinctivă care constituie specificul unui lucru. 3. Literă, semn grafic. 4. (Mat.) Numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. [Acc. și caracter. / < fr. caractère, cf. lat. character, gr. charakter – semn].

aci, adv. – 1. Aici, în locul acesta 2. Atunci, în momentul acela. – Var. acia, acile(a), acice(a). Mr. ația, istr. ți(a). < Lat. *eccum hῐc (Pușcariu 12; Candrea-Dens., 8; REW 4129; DAR); cf. it. qui, engad. (a)qui(a), v. prov., cat., sp., port. aqui, fr. ici. Pentru varianta acice, Pușcariu 13 propune *eccum hicce; însă poate fi unul din multele rezultate ale întîlnirii lui aci cu aici. – Der. aciași, adv. (înv., în același loc; în același timp), cu -și, cf. același.

COLECTIV, -Ă adj. 1. Rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate. 2. Comun, obștesc, social. // s.n. Grup de oameni care lucrează în același loc de producție, avînd interese și concepții comune, purtînd fiecare răspunderea muncii depuse, supunîndu-se unei discipline liber consimțite și acceptînd o conducere unică. ◊ Colectiv de catedră = totalitatea cadrelor didactice din învățămîntul superior, grupate în cadrul unei catedre. [Cf. fr. collectif, lat. collectivus].

CONVIEȚUI vb. IV intr. A trăi împreună, în același loc cu cineva. [Pron. -vie-. / după lat. convivere, germ. zusammenleben].

GEMINAT, -Ă adj. Care apare în perechi, în același loc; îngemănat, împerecheat. ◊ Consoană geminată = consoană dublă. [Cf. fr. géminé, lat. geminatus].

IBIDEM adv. (Cu privire la un text deja citat, ca indicație în note) Tot de acolo, din același pasaj al cărții, în același loc. [< lat. ibidem].

MENȚINE vb. III. 1. tr. A păstra ceva neschimbat. ♦ A susține. 2. refl. A rămîne în aceeași stare. ♦ A-și păstra același loc, același post, aceeași poziție. [P.i. mențin, conj. -nă. / cf. it. mantenere, fr. maintenir, după ține].

STABIL, -Ă adj. 1. Trainic, bine așezat, solid. ♦ (Chim.; despre substanțe) Care nu se descompune de la sine. 2. Statornic. ♦ Durabil, permanent. 3. (Despre populații) Care locuiește permanent în același loc. [Cf. lat. stabilis, it. stabile].

TERNAT, -Ă adj. (Despre frunze) Care sunt reunite cîte trei, pornind din același loc de pe tulpină. [După fr. terné].

CARACTER s. n. 1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om. ♦ dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. 2. personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 3. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară. 4. particularitate de structură, formă, substanță sau funcție a unui organism. ◊ caracteristică a unui lucru, fenomen. 5. element al unui alfabet; literă, semn grafic de același corp și aceeași familie. ◊ (inform.) literă, cifră, semn particular. 6. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. (< fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)

CLASĂ s. f. 1. grup de obiecte, fenomene, ființe cu însușiri comune. ◊ (log.) ansamblu de elemente având anumite însușiri comune care satisfac o condiție sau un criteriu dat. 2. ~ socială = grup mare de oameni, istoricește constituit, cărora le sunt proprii anumite caracteristici sociale, același loc în sistemul producției sociale, același raport față de mijloacele de producție, același rol în organizarea muncii, același mod de obținere a părții de care dispun din bogăția societății, o psihologie și o conștiință socială proprie. 3. categorie sistematică a regnului animal sau vegetal, între încrengătură și ordin. 4. fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. 5. unitate de bază în învățământ, cuprinzând elevi de aceeași vârstă și cu același nivel de pregătire, cărora urmează să li se predea aceleași materii. ◊ sală în care se țin cursurile unui asemenea grup de elevi. 6. categorie de confort a vagoanelor, a compartimentelor de tren, a cabinelor de vapor etc. 7. categorie, grad, rang stabilite după valoare, după merit. ♦ de (mare) ~ = de calitate superioară, de mare valoare. (< fr. classe, germ. Klasse)

CODEȚINUT, -Ă s. m. f. cel deținut împreună cu alții în același loc. (după fr. codétenu)

COLECTIV, -Ă I. adj. 1. rezultat din munca, din activitatea mai multor persoane; referitor la ideea de colectivitate. ♦ substantiv ~ = substantiv care, la singular, denumește o multitudine de obiecte identice, considerate ca un întreg; sufix ~ – sufix cu ajutorul căruia se formează substantive colective; numeral ~ = numeral care exprimă ideea de grupare a obiectelor în timp și spațiu. 2. care aparține tuturor; comun, obștesc, social. II. s. n. grup de oameni care lucrează în același loc de producție, cu interese și concepții comune, purtând fiecare răspunderea muncii depuse, sub o conducere unică. (< fr. collectif, lat. collectivus)

EPIFITIE s. f. boală care atacă diverse plante din același loc. (< fr. épiphytie)

GEMINAT, -Ă adj. care apare în perechi, în același loc; îngemănat. ♦ consoană ~ă = consoană dublă. (< fr. géminé, lat. geminatus)

MENȚINE vb. I. tr. a păstra ceva neschimbat. II. refl. a rămâne în aceeași stare. ◊ a-și păstra același loc, post, aceeași poziție. (după fr. maintenir)

REINSERȚIE s. f. 1. fixare în același loc a unei porțiuni detașate dintr-un țesut. 2. reîntoarcere a unui deținut, a unui prizonier, a unui deficient în societate, într-o activitate productivă. (< fr. réinsertion)

STABIL, -Ă adj. 1. trainic, bine așezat, solid. ◊ (despre substanțe) care nu se descompune de la sine. 2. statornic. ◊ durabil, permanent. 3. (despre populații) care locuiește permanent în același loc. (< lat. stabilis, it. stabile)

TERNAT, -Ă adj. (despre frunze) reunite câte trei, pornind din același loc de pe tulpină. (< fr. terné)

viu (-ie), adj. – 1. Care trăiește, care are viață. – 2. Alert, însuflețit. – 3. Prompt, rapid. – 4. (S. m.) Vietate, ființă. – 5. (S. m.) Inimă, centru, mijloc. – Mr., megl. viu, istr. viu. Lat. vῑvus (Pușcariu 1915; REW 9420), cf. it., sp., port. vivo, logud. biu, prov., cat. viu, fr. vif. Uz general (ALR, II, 182). – Der. viață (var. viiață, mr., megl. vață „animal”), s. f. (existență), cu suf. -eață, ca roșu › roș(e)ață, negru › negreață etc. (Iordan, Dift., 57; de la un lat. *vivitia după Pușcariu 1910 și Candrea; din lat. vivācem, după Cipariu, Gram., 22); viețui, vb. (a trăi); viețuitor, adj. (care trăiește); viețuitoare, s. f. (ființă); conviețui, vb., după fr. cohabiter; conviețuitor, adj. (care trăiește în același loc cu cineva), nefolosit înainte de 1945; vietate, s. f. (ființă, viețuitoare); vioi, adj. (viu, vivace; deștept, dezghețat), cu suf. -os; vios (var. voios), adj. (vesel, bine dispus, înv., plăcut, agreabil; înv., sănătos, robust), cu suf. -os (voios se consideră în general der. de la voie „voință”, soluție care pare dificilă semantic; vios este înv.); vioiciune, s. f. (vivacitate); învioșa (var. învioșa, învioși), vb. (a însufleți, a întineri, a înveseli); voioșie, s. f. (veselie, voie bună, satisfacție); vior, adj. (proaspăt, pur), aproape numai în expresia apă vioară „apă de izvor, limpede”, cu suf. -or (după Pușcariu 1903; Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 325; Drăganu, Dacor., II, 617-23; Spitzer, Dacor., III, 654, direct dintr-un lat. *vivŭla, cf. it. acqua vivola; după Philippide, Arhiva, XXV, 145, din gr. ὔαλος; legătura cu lat. vibrāre, sugerată de Pușcariu, Dacor., IV, 704, este improbabilă); înviora, vb., v. aici. – Cf. via. Der. neol. din fr. vivace, adj.; vivandieră, s. f.; vivant, adj.; vivat, interj., din lat. vivat.

ROI³, roiesc, vb. IV. Intranz. (Despre albine) A ieși din stup zburînd în roiuri, spre a-și căuta un nou locaș și a da naștere unui stup nou; p. ext. (despre insecte sau păsări mici) a zbura în număr mare de colo pînă colo. ♦ Tranz. (Despre albine) A întemeia, prin roire, un stup nou. ♦ (Despre oameni) A se răspîndi în grupuri, pornind din același loc; a umbla de colo pînă colo. – Sb. roiti.

BETELIE, betelii, s. f. Fîșie îngustă cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); p. ext. margine tivită la gîtul sau la mînecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

IDENTITÁTE (< fr., lat.) s. f. 1. (FILOZ.) I. personală (numerică), stare a unui obiect, desemnat prin două nume diferite, de a fi ceea ce este, în același moment al timpului și în același loc din spațiu. 2. (FILOZ.) I. calitativă (specifică), caracter comun pentru două obiecte de gândire distincte distincte în timp și spațiu, care prezintă însă aceleași calități. 3. (LOG.) Principiul identității = principiul fundamental al gândirii, care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații; simbolul lui este: A = A. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 4. Datele prin care se identifică o persoană. 5. (MAT.) Egalitate între două expresii algebrice care au aceeași valoare numerică pentru orice sistem de valori date literelor. Cele două expresii sunt legate prin semnul „=”; de ex. (a+b)² = a² + 2ab + b². 6. (GENET.) Prezența la urmași a acelorași seturi de gene (de ex. la gemenii monozigoți).

REGULĂ (< lat.) s. f. 1. Normă, lege după care se desfășoară ceva; precept. ◊ R. celor trei unități = un principiu fundamental al teatrului în clasicism, potrivit căruia acțiunea piesei trebuie concentrată într-un subiect principal unic (unitatea de acțiune), evenimentele desfășurându-se într-un răstimp de 24 de ore (unitatea de timp) și în același loc (unitatea de loc). Existentă încă în „Poetica” lui Aristotel, cerința unității de acțiune și de timp este întregită în timpul Renașterii cu ideea unității de loc formulată de Gian Giorgio Trissino în Pen. Italică, de Ben Johnson în Anglia, de Cervantes și Tirso de Molina în Spania, de P. Ronsard, Joachim du Bellay, J.C. Scaliger în Franța. Aplicată riguros pentru prima dată de Jean Mairet în pastorală („Silvanire”) și în tragedia clasică („Sophonisbe”), ea a fost susținută de J. Chapelain, G. de Scudery, abatele Fr. d’Aubignac și s-a impus îndeosebi în teatrul francez al sec. 17-18, după ce Boileau a canonizat-o în „Arta poetică”, fiind apoi abandonată o dată cu apariția romantismului. Regula de aur = maximă întâlnită în aproape toate sistemele religioase și etice: „Poartă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ei să se poarte cu tine”. 2. Mod de a rezolva o serie de probleme care au anumite caracteristici comune. ◊ Regula de trei compusă = r. care determină valoarea unei mărimi depinzând direct sau invers proporțional de alte mărimi. Regula de trei simplă = r. care determină valoarea unei mărimi direct sau invers proporționale cu o lată mărime atunci când se cunosc două valori ale uneia dintre mărimi și o valoare a celeilalte mărimi. 3. (CHIM.) Regula lui Hund = r. conform căreia completarea cu electroni a orbitalilor cu energie egală dintr-un substrat se realizează prin ocuparea fiecărui orbital mai întâi de către un singur electron și numai după aceea are loc ocuparea fiecărui orbital cu câte doi electroni. 4. Rânduială, ordine; regularitate. ◊ Loc. De regulă = în mod obișnuit, de obicei.

UNITATE, unități, s. f. 1. Numărul unu. ♦ Mărime care servește ca măsură de bază pentru toate mărimile de același fel. Unitate de măsură. ◊ (În sintagma) Unitate astronomică = unitate folosită pentru exprimarea distanțelor în sistemul solar, egală cu distanța medie de la Soare la Pământ. 2. Însușirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. 3. Coeziune, omogenitate, solidaritate, unire; tot unitar, indivizibil. ◊ Regula celor trei unități (de loc, de timp și de acțiune) = regulă caracteristică teatrului clasic (antic și modern), după care opera dramatică trebuie să fie dezvoltarea unei acțiuni unice, care se desfășoară în același loc și într-un interval de 24 de ore. 4. (Ec.; în sintagma) Unitate economică = entitate care, conform legii, este obligată să conducă contabilitate proprie. 5. (Mil.) Subdiviziune organizatorică permanentă, administrativă, de instrucție și de educație din forțele armate. – Din fr. unité, lat. unitas, -atis.

TERNAT, -Ă, ternați, -te, adj. (Despre frunze) Care sunt reunite câte trei, pornind de pe tulpină, din același loc. – După fr. terne.

BETELIE, betelii, s. f. Fâșie îngustă, cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc.; tivitură făcută în același loc (ca să se treacă prin ea un șiret etc.); bată; p. ext. margine tivită la gâtul sau la mânecile cămășii sau ale iei. – Din bată.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pământ, avântându-se în sus printr-o mișcare bruscă, și a reveni în același loc; a sălta. ♦ A dansa, a țopăi, a zburda. ◊ Expr. (Tranz.) Sare tontoroiul (sau drăgaica), se spune despre o persoană neastâmpărată. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc în altul prin salturi. ◊ Loc. adv. Pe sărite = a) mergând în salturi; b) trecând peste anumite părți, omițând anumite părți (la o lectură, scriere etc.). ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. ◊ Expr. A sări peste cal = a depăși limita admisă; a exagera. ◊ Tranz. A sărit din doi pași cele patru trepte. ◊ (Expr.) A sări garduri (sau, intranz., peste garduri) = a umbla după aventuri amoroase. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. 4. A se ridica brusc de undeva (și a porni). ◊ Expr. A sări (cuiva) de gât = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; a arăta cuiva dragoste (exagerată). A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întâmpinarea cuiva. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva); a interveni grabnic într-o acțiune, în ajutorul cuiva. ◊ Săriți! = cuvânt prin care se cere ajutor de către o persoană desperată. ♦ A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva. ♦ A interveni brusc (și neașteptat) într-o discuție; a intra (brusc) în vorbă. 5. A se ivi pe neașteptate; a răsări. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. II. (Despre lucruri) 1. A se deplasa brusc și cu putere în sus, de obicei sub impulsul unor forțe din afară. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). ♦ Spec. (Despre obiecte elastice) A se ridica brusc în sus în urma unei lovituri, a atingerii unei suprafețe dure etc. Mingea sare. 2. (Cu determinări locale introduse prin prep. „din” sau „de la”) A-și schimba brusc poziția, a se desprinde brusc din locul în care a fost fixat. ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. A-i sări (cuiva) țandăra (sau țâfna, muștarul) = a se înfuria, a se mânia. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și în jurăminte) Să-mi sară ochii dacă te mint. A-și sări din minți = a înnebuni. A-și sări din țâțâni (sau din balamale, din fire) = a se enerva foarte tare, a se mânia. ♦ A țâșni, a împroșca. [Prez. ind. și: (pop.) săr, sai] – Lat. salire.

CONVIEȚUI, conviețuiesc, vb. IV. Intranz. A trăi împreună în același loc cu cineva; a coabita. – Con¹- + viețui (după lat. convivere).

REGĂSI, regăsesc, vb. IV. Tranz. A găsi din nou pe cineva sau ceva. ◊ Refl. recipr. S-au regăsit după 10 ani. ♦ Refl. A se afla din nou în același loc, în aceeași situație. ♦ Refl. Fig. A se reculege, a-și recăpăta echilibrul sufletesc. – Pref. re- + găsi (după fr. retrouver).

REINSERȚIE s. f. 1. Fixare în același loc a unei porțiuni detașate dintr-un țesut. 2. Reîntoarcere a unui deținut, a unui prizonier etc. în societate, într-o activitate productivă. – Din fr. réinsertion.

DERMATITĂ, dermatite, s. f. 1. Inflamație a pielii; (la pl.) nume generic dat unei grupe de maladii inflamatorii ale pielii; dermită. 2. Boală de piele periodică, la cabaline, ce se manifestă sub formă de răni care apar vara, se închid iarna și reapar, în același loc, la revenirea căldurii. – Din fr. dermatite.

ROI², roiesc, vb. IV. Intranz. (Despre albine; la pers. 3) A ieși din stup zburând în roiuri² (1) spre a-și căuta un nou adăpost și a da naștere unui stup nou; (despre insecte sau păsări mici) a zbura în număr mare de colo până colo. ♦ (Despre oameni) A se răspândi în grupuri, pornind din același loc; a umbla de colo până colo; a forfoti, a mișuna. – Din bg. roja, sb. rojiti.

ROINIC, -Ă, roinici, -ce, adj. (Rar; despre grupuri) Care este în mișcare vie, care se răspândește pornind din același loc. – Roi¹ + suf. -nic.

IBIDEM adv. (Cu privire la un text deja citat) În același loc, tot acolo, în aceeași lucrare. [Abr.: ibid., ib.] – Cuv. lat.

EMIGRAȚIE, emigrații, s. f. 1. Situația în care se găsește o persoană emigrată. 2. Timpul cât cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită perioadă. 4. (Rar) Emigrare. [Var.: emigrațiune s. f.] – Din fr. émigration, lat. emigratio, -onis.

PREZENT², -Ă, prezenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă acesta; de față. ♦ (Cu valoare de interjecție) Formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ♦ Existent. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care se referă; actual, contemporan; care se petrece chiar acum, în momentul de față. ♦ De care ești conștient, la care te gândești sau care te preocupă la un moment dat. II. S. n. 1. Perioadă de timp variabilă, concepută ca o unitate distinctă între trecut și viitor; epoca, timpul actual, contemporan; contemporaneitate; p. ext. situație actuală. ◊ Loc. adv. În prezent = azi, acum. 2. (Gram.) Timp al verbului care arată că o acțiune se petrece în momentul vorbirii sau că este de durată. ◊ Prezent istoric = prezent cu valoare de perfect, care se întrebuințează de obicei în narațiune pentru a da stilului o mai mare forță de evocare. – Din lat. praesens, -ntis, fr. présent.

EMIGRAȚIE, (rar) emigrații, s. f. 1. Situația în care se găsește o persoană emigrată. 2. Timpul în care cineva este emigrat. 3. Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită epocă. 4. (Rar) Emigrare, expatriere. După emigrația lui Cantemir, căzînd țara în ghearele fanarioților, mitropoliții la înscăunarea lor luase drept obicei a cere și încuviințarea patriarhului de Constantinopoli. NEGRUZZI, S. I 241. – Variantă: emigrațiune (pronunțat -ți-u-) (GHICA, A. 60) s. f.

FABRICĂ, fabrici, s. f. Ansamblu de instalații industriale, grupate în același loc și avînd o organizație unitară, în care se prelucrează o materie primă cu ajutorul mașinilor și pe bază de diviziune a muncii, pentru a produce în special mărfuri de larg consum, în serie și în cantități mari. Mii de lucrători pornesc spre fabrici și ateliere. BOGZA, A. Î. 247. În fabrici focu-nvie prin cuptoare, Și-n huiet lung tăcerea se preface, Și harnice se mișcă fără pace Uneltele de bunuri creatoare, NECULUȚĂ, Ț. D. 17. Din coșurile înalte ale fabricilor gîlgîie rotocoale negre de fum. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Din Frauenfeld am mers în Islicon, unde sînt multe fabrici, întru care să lucrează stambe. GOLESCU, Î. 164. ◊ (Ironic) Galbeni, stupi... trebuia să ducă dascălii poclon catihetului de la fabrica de popi din Folticeni. CREANGĂ, A. 81. ◊ Expr. (Familiar) A lua (pe cineva) în fabrică = a lua la rost, a muștrului. A intra în fabrica cuiva = a fi luat la rost, a fi muștruluit. – Pl. și: (popular) făbrici.

BETELIE, betelii, s. f. Fîșie cusută în partea de sus a pantalonilor, a fustei etc., încingînd mijlocul corpului; tivitură făcută în același loc (ca să se poată trece prin ea o baieră, un șiret etc.); p. ext. marginea tivită la răscroiala sau la mînecile cămășii sau iiei. V. bantă, bentiță. Tu porți... pantaloni pe care-i leapădă tatăl tău și pe care mama îi scurtează, îi strînge la betelii pe măsura ta. PAS, Z. I 66. Privi lung la mijlocul ei subțire, mlădios și sugrumat în betelia rochiei zdrențăroase. DELAVRANCEA, V. V. 121. [Iia] se încheie la mînicuțe cu o betelie decorată. ODOBESCU, S. I 418.

FOILETON, foiletoane, s. n. Articol de ziar, care tratează teme de actualitate, mai ales de beletristică, și care se publică într-un loc anume rezervat pentru aceasta. Astăzi de dimineață, în birou, la cafea, a citit în foiletonul gazetei o teorie năzdrăvană a unui doctor. C. PETRESCU, A. 315. În curînd îți trimit foiletoane. CARAGIALE, O. VII 130. ♦ (Învechit; uneori în forma roman-foileton) Roman cu subiect senzațional, fără vreo valoare literară deosebită, care se publică într-o serie de numere consecutive ale unui ziar, totdeauna în același loc. Desfăcu un ziar vechi și-mi ceti un foileton al lui. VLAHUȚĂ, O. A. 192. Un foileton în «Constituționalul»... povestea lupta bandei lui Tunsu cu potera spătăriei. GHICA, S. 174. – Pronunțat: fo-i-.

GOL², goluri, s. n. Spațiu liber; vid. Acest zid [de munți] neregulat și larg stăpînea valea Dîmboviței și de pe el privirea cădea în gol și în prăpastie. GALACTION, O. I 346. În golul înalt de sub picioarele mele, se întindea spre răsărit noianul fără hotar al munților pitici. HOGAȘ, M. N. 165. O floare dacă naște și-ndată dacă moare, Se face în grădină un gol pentru o floare? MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Fig. Amîndoi simțeau în sufletul lor un gol chinuitor. BART, E. 182. Deodată mi se făcu gol în cap și nu mai gîndii nimic. VLAHUȚĂ, N. 169. Se-ntinde-n umbra nopții un cîmp nemărginit, Pustiu și trist ca golul ce lasă-n urma lor, În inimi iubitoare, iubiții care mor. ALECSANDRI, P. III 79. ◊ Golul ferestrei sau al ușii = spațiul liber care se lasă în perete pentru a se așeza acolo o fereastră, o ușă. Gol de aer = zonă din atmosferă unde avionul întîlnește curentul descendent. (În economia capitalistă) Gol de producție = stagnare temporară a producției datorită deficiențelor de organizare, lipsei de materii prime etc. ◊ Loc. adv. În gol = a) (pe lîngă verbele «a sări», «a se arunca», «a se prăbuși» etc.) în aer (cînd se străbate o distanță oarecare pînă la pămînt); în prăpastie. (Fig.) Eram singur, în gol, atîrnat ca și cînd îmi căzuse o scară de subt picioare. CAMIL PETRESCU, U. N. 230; b) (adesea pe lîngă verbele «a se uita», «a privi») cu privirea fixă, fără a avea un obiect precis, fără țintă. În zdruncinăturile trăsurii, în scrîșnirile arcurilor ruginite, cu ochii în gol, cu fața plină de un zîmbet de vis, se gîndea la ființele iubite rămase la casa bătrînească. SADOVEANU, O. IV 5. Bologa se pomeni singur, pironit în același loc, cu ochii în gol, uluit de vedenii. REBREANU, P. S. 79; c) fără folos, zadarnic. Pe unde se ducea, tot în gol îmbla. CREANGĂ, P. 144. ◊ Expr. A umple un gol = a completa o lipsă. (Fig.) M-am apropiat de dulapurile de cărți, căutînd ceva care să-mi umple golul acelui ceas. SADOVEANU, E. 5. A simți un gol la stomac = a simți foame. A (se) da de gol = a (se) da pe față, a (se) trăda. Se temea că mai curînd ori mai tîrziu se va da de gol și nu numai va strica toată treaba, dar își va băga totodată și capul în primejdie. SLAVICI, O. I 186. Ochii și sprincenile Fac toate pricinile... Și cu foc și cu pîrjol Pe amor îl dau de gol. ALECSANDRI, T. I 126. (În superstiții) A(-i) ieși (cuiva) cu gol(ul) = a ieși înaintea cuiva cu un vas gol, prevestind un insucces sau ghinion. ♦ Loc lipsit de vegetație, mai ales de copaci. Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară, Ca pe un gol de munte o stîncă solitară. ALECSANDRI, P. III 281.

DERMATITĂ, dermatite, s. f. 1. Inflamație a pielii; (la pl.) nume generic dat unei grupe de maladii inflamatorii ale pielii. 2. Boală de piele periodică la cabaline, manifestată sub formă de răni care apar vara, se închid iarna și reapar, în același loc, la revenirea căldurilor.

COLECTIV¹, colective, s. n. Grup de persoane cu interese și concepții comune, organizat pe același loc de producție, în vederea unor scopuri bine determinate și în care fiecare poartă răspunderea muncii de puse, se supune unei discipline liber consimțite și acceptă o conducere unică. Munca de unul singur, tendința de monopolizare a muncii- izvorînd din înfumurare și dispreț boieresc față de colectiv – au consecințe profund dăunătoare asupra muncii de partid. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2724. ◊ (Adesea în loc. adv.) În colectiv. Roadele muncii în colectiv dovedesc milioanelor de țărani muncitori că drumul pe care îl arată partidul este singurul care îi va scăpa definitiv de sărăcie și exploatare chiaburească, singura cale care duce la belșug și fericire. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2571. Colectiv de redacție = totalitatea celor care lucrează la redactarea unui periodic sau a unei lucrări științifice. Colectiv de catedră = totalitatea cadrelor didactice din învățămîntul superior, grupate în jurul unei catedre. De o mare atenție trebuie să se bucure din partea comitetelor de partid colectivele de catedră, lectorii, propagandiștii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2755.

COLEG, -Ă, colegi, -e, s. m. și f. 1. Camarad de studii, considerat în raport cu alți elevi sau studenți de la școala sau institutul unde urmează cursurile. Mi-am adus aminte că am un prieten bun, coleg cu mine în clasa a treia. SADOVEANU, N. F. 36. E coleg și cel mai bun prieten cu un fiu al dumitale. C. PETRESCU, C. V. 188. 2. Persoană (funcționar, profesor etc.) considerată în raport cu alte persoane aflate în același loc de muncă. Dar pare că zăresc pe Păcală, colegul meu de cabinet. ALECSANDRI, T. 404.

IBIDEM adv. (Referitor la un text care a fost deja citat) Cuvînt latinesc care înseamnă în același loc, tot acolo, în aceeași lucrare și eventual la același autor sau la aceeași pagină. - Scris și: (prescurtat) ib.

CONVERGENȚĂ, convergențe, s. f. Faptul de a converge; îndreptare către același loc, către același scop. Convergența razelor luminoase.

CONVIEȚUI, conviețuiesc, vb. IV. Intranz. A trăi laolaltă, în același loc cu cineva. – Pronunțat: -vie-.

COOPERAȚIE s. f. Una dintre formele de organizare a muncii în care mai multe persoane participă în comun cu mijloace de producție proprii la același proces de muncă sau la diverse procese ale muncii legate între ele. Forma de muncă în care un număr mare de persoane lucrează una alături de alta și cooperează în mod sistematic în același proces de producție sau în mai multe procese de producție conexe se numește cooperație. MARX, C. I 308. Cooperație simplă = formă premergătoare producției capitaliste, care constă în asocierea mai multor producători pe același loc de producție. Cooperația simplă continuă să fie forma predominantă a acelor ramuri de producție în care capitalul operează pe scară mare, fără ca diviziunea muncii său mașinismul să joace un rol important. MARX, C. I 316. ♦ (În orînduirea socialistă) Organizație de masă în domeniul producției și schimbului de mărfuri creată din inițiativa celor ce muncesc la orașe și sate, cu mijloace materiale și financiare proprii, dar sprijinită și controlată de stat, care îmbină interesele individuale ale milioanelor de mici producători de mărfuri cu interesele generale ale clasei muncitoare, atrăgînd pe calea socialismului pe micii producători de mărfuri, dînd muncii un caracter organizat, planificat, socialist (prin socializarea mijloacelor de producție), înlesnind schimbul de produse dintre oraș și sat și fiind unul dintre mijloacele cele mai importante pentru construirea socialismului. Cooperație de consum și desfacere. Cooperație de producție. ▭ Alianța clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare ia forma colaborării dintre sat și oraș, îndreptată împotriva capitaliștilor. Alianța are drept scop aprovizionarea reciprocii a oamenilor muncii de la orașe și sate și atragerea masei țărănimii la construcția socialismului, în primul rînd prin cooperație. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 449. Importanța principală a cooperației în condițiile actuale stă în faptul că ea îmbină interesele particidare ale milioanelor de țărani săraci și mijlocași cu interesele generale ale clasei muncitoare, creînd premisele ca țărănimea muncitoare să facă mai lesne pașii pe drumul socialismului. REZ. HOT. I 97. Cooperația este un instrument de luptă în mîinile clasei muncitoare și ale țărănimii muncitoare pentru îngrădirea posibilității chiaburimii de a exploata și specula țărănimea muncitoare, pentru îngrădirea și eliminarea comerțului privat, o pîrghie principală a întăririi alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare și a transformării socialiste a agriculturii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2655.

MIȘUNA, mișun, vb. I. Intranz. A se mișca, a circula în număr mare, de colo pînă colo; a forfoti, a foi, a viermui. Cîte minuni văd ele noaptea în fundul apei, unde mișună raci. STANCU, D. 205. Dar pe scoarța acestei tulpine mișună toate gîzele. C. PETRESCU, C. V. 351. Lumea mișuna prin toate părțile cetății. CARAGIALE, O. III 92. ◊ (Cu inversarea construcției, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Micul peron... mișuna ca niciodată de lume. C. PETRESCU, A. 420. Codrii mișunau în acea vreme de fiare care nu mai sînt. id. ib. 45. ♦ (Neobișnuit, despre o singură persoană) A umbla adesea prin aceleași locuri. Nu l-ați văzut cum mișună prin cîrciumi și băcănii? DELAVRANCEA, H. TUD. 14.

MONOCULTURĂ, monoculturi, s. f. Sistem de exploatare agricolă limitat la cultura, mai mulți ani în șir, a unei singure plante, pe același loc.

ÎNTÎLNI, întîlnesc, vb. IV. 1. Tranz. A da în cale de cineva sau de ceva, a se încrucișa pe drum cu cineva sau cu ceva (din întîmplare). Îl întîlnea întotdeauna, prezent la aceleași ore. C. PETRESCU, C. V. 127. Că-n amiazi venind pe vale, Întîlnii pe Lina-n cale. COȘBUC, P. I 49. Mi-aduc aminte că l-am întîlnit o dată prin zmeuriș. CREANGĂ, P. 31. ◊ Fig. (Cu complementul «ochii»,«privirea») Îi întîlni ochii negri. DUMITRIU, N. 150. Căpitanul mi-a întîlnit privirea și a rămas ca o linie. CAMIL PETRESCU, U. N. 16. ♦ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «cu») Acolo se întîlni cu zmeul. ISPIRESCU, L. 27. De-acolo mergînd mai departe, iaca se întîlnește și cu cățelușa. CREANGĂ, P. 291. Într-o zi cu dulce soare, Mărioara se-ntîlnea C-un străin care venea. ALECSANDRI, P. I 96. ◊ Refl. reciproc. Carul și tractorul se întîlniră în drum, cotiră împreună, merseră pînă-ntr-o văiugă. CAMILAR, TEM. 47. Ne-am întîlnit într-o sară-amîndoi... Și-am umblat o sară, numai noi. D. BOTEZ, P. O. 75. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. ♦ Tranz. fact. (Rar) Cînd ți-i dor, mîndră, de mine, Du-te-n codru la un spine Ș-acolo te jeluiește, Doar dumnezeu ne-ntîlnește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 118. Dar eu n-am cap să te uit, Că cu gîndul te-aș uita, Nu mă lasă inima; Visul iar mă necăjește Și cu tine mă-ntîlnește! id. ib. 164. ♦ Refl. reciproc. (Despre linii geometrice sau topografice) A se uni într-un punct. (În contexte figurate) Parcă drumurile oamenilor se-ntîlnesc numaidecît. SADOVEANU, O. VII 44. ♦ A da peste ceva neplăcut (piedici, greutăți). Lăpușneanul nu întîlnise nici o împedicare în drumul său. NEGRUZZI, S. I 142. 2. Refl. și refl. reciproc. A ajunge în același loc cu cineva, în urma unei înțelegeri. Spune-mi locul și ora unde ne întîlnim. C. PETRESCU, C. V. 255. Se întîlni Andrei cu Mihai-vodă. BĂLCESCU, O. II 258. Ne-om întîlni la cutare fîntînă. ȘEZ. III 5. 3. Tranz. Fig. A găsi. În limba scrierilor lui Budai-Deleanu întîlnim multe regionalisme. ▭ De cînd colindă ținuturile acestea n-a întîlnit un astfel de entuziasm. SAHIA, N. 67. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A nu mai găsi, a nu mai avea parte de... Dar nu s-a mai întîlnit cu postul de capuchehaia pe care-l uzurpase frate-său. GHICA, S. 369. 4. Refl. reciproc. A ajunge față în față, pentru a-și măsura forțele, a se ciocni cu cineva (într-un duel, într-o luptă, într-o competiție sportivă). V. încăiera. Cele două campioane de ping-pong s-au întîlnit în sala sporturilor. ▭ Armatele dușmane s-au întîlnit în zori. ALECSANDRI, P. II 158.

NAVIGA, navighez, vb. I. Intranz. 1. (Despre nave) A merge pe apă (urmînd un drum dinainte ales). Vapoare navigau pe mări pustii. C. PETRESCU, R. DR. 37. ♦ (Despre oameni) A călători cu o navă pe apă. Navighez. Da, da, navighez. Vezi tabla asta? E jurnalul meu de bord. SEBASTIAN, T. 32. De două luni navigam tot prin aceleași locuri. BART, S. M. 11. De trei zile-acum pe mare Navigînd fără-ncetare, Noi pămîntul n-am zărit! ALECSANDRI, O. 137. 2. (Despre vehicule aeriene) A pluti în aer, a zbura (urmînd un drum dinainte ales).

RĂMÎNERE, rămîneri, s. f. Faptul de a rămîne (în același loc, în aceeași stare, în aceeași situație). ◊ Expr. Rămînere în urmă = întîrziere, lipsă de progres (în raport cu alții). – Accentuat și: rămînere.

PIERDUT, -Ă, pierduți, -te, adj. 1. Care nu se mai găsește în posesiunea cuiva, nu mai este la locul lui obișnuit, nu se știe unde se află. Viața asta-i bun pierdut Cînd n-o trăiești cum ai fi vrut. COȘBUC, P. I 256. 2. (Despre ființe) Care a plecat din locul unde era, căruia nu-i mai știm de urmă; rătăcit. Cad fulgi pe cîmpul gol Și plînge-o rîndunică Pierdută dintr-un stol. COȘBUC, P. I 278. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume, Dar frumoasa lui stăpînă A rămas pierdută-n lume. EMINESCU, O. I 68. ♦ Care nu mai trăiește în preajma cuiva, s-a depărtat de cineva; care nu se mai află în viață, mort. Te duci, ș-am înțeles prea bine Să nu mă țin de pasul tău Pierdută vecinic pentru mine, Mireasa sufletului meu! EMINESCU, O. I 118. ◊ (Substantivat) Cu geana ta m-atinge pe pleoape. Să simt fiorii strîngerii în brațe – Pe veci pierduto, vecinic adorato! EMINESCU, O. I 120. 3. Care abia se vede dintre alte obiecte, care nu apare clar din cauza depărtării; șters, estompat. Printre crengi, pierdute-n ceață Luna-ncet la geam apare. IOSIF, PATR. 45. Departe munții cu fruntea încununată de codri, cu poalele pierdute în văi cu izvoare albe. EMINESCU, N. 49. Și pe-ntinderea pustie fără urme, fără drum, Se văd satele pierdute sub clăbucii albi de fum. ALECSANDRI, P. A. 112. ♦ (Despre sunete) Cu intensitate scăzută, slăbit din cauza depărtării; stins. Auzeam, din ce în ce mai pierdute, bătăile ciocanelor. SADOVEANU, O. VI 277. Cu glas pierdut își caută amantul. TOPÎRCEANU, B. 101. Lătrătura lor chelălăită, cînd mai apropiată, cînd apoi pierdută prin atmosfera rărită de ger răsună... la urechile vînătorului. ODOBESCU, S. III 41. ♦ (Despre culori) Palid, decolorat, șters. Ochiurile de un verde palid, pierdut, al parcurilor tinere. STANCU, U.R.S.S. 197. 4. Copleșit de gînduri sau sentimente, stăpînit de emoție puternică; p. ext. desperat. Topită de veghere bunica toarce, toarce, Cu mințile p-aiurea, cătînd la foc, pierdută. IOSIF, V. 42. Pierdută, nemaiștiind ce face, alergă într-un suflet în casă. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Pierdută razimi fruntea de-arzătorul meu obraz. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Determinat prin «în gînduri») Umbla pierdut în gîndurile lui. DUMITRIU, N. 60. Voi, pierduți în gînduri sînte, convorbeați cu idealuri. EMINESCU, O. I 35. (Adverbial) Ea n-a mai plîns, pierdut privea La sfetnic, lung, dar nu-l vedea. COȘBUC, P. I 152. ◊ Expr. Cu ochii pierduți = privind în vag, dus pe gînduri. Călărește... cu ochii pierduți în depărtări. SADOVEANU, O. I 566. Stătea în același loc, cu mîna repetînd mereu același gest, cu ochii pierduți după cei plecați. REBREANU, R. II 103. Stătui așa multă vreme cu ochii pierduți în întunerecul șoselei și deodată mi se păru că aud un țipăt dureros pierzîndu-se în liniștea nopții. DUNĂREANU, CH. 124. 5. (Despre persoane) Aflat în primejdie de moarte, expus distrugerii (fizice sau morale). Leahul rîdea, c-o gură mare și știrbă; și-ntr-o clipă de cumpănă, Cantemir-bei se simți pierdut. SADOVEANU, O. VII 13. Ai mei pierduți sînt, pașă, toți, O, mîntuie-i, de vrei, că poți! COȘBUC, P. I 109. Eu poate să mai scap... dar d-ta... d-ta ești pierdut. CARAGIALE, O. I 172. ◊ (Substantivat) Cu vuiet s-a izbit un pas De spaimă-n lături și-a rămas Cu pumnii strînși, fără de glas, Ca un pierdut. COȘBUC, P. I 146. 6. Care n-a fost folosit bine; nevalorificat; irosit. Părintele Antonie se gîndi numaidecît la o viață de om pierdută. SADOVEANU, O. VII 366. Se încăpățîna... să-și cîștige anul pierdut și să se întoarcă la viața pentru care simțise chemare. C. PETRESCU, R. DR. 29. Ziua aceea socotind-o pierdută, o însemna... cu o cruce. DRĂGHICI, R. 153.

ROI³, roiesc, vb. IV. Intranz. (Despre albine) A ieși din stup zburînd în roiuri, spre a-și căuta un nou locaș și a da naștere unui stup nou; p. ext. (despre orice insecte și păsări mici) a se mișca în număr mare de colo pînă colo. În juru-i roiesc albinele ca o pleavă de aur, scînteietoare la bătaia piezișă a razelor. SADOVEANU, O. VII 205. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. SAHIA, N. 61. Văd fluturi albaștri, ușori, Roind și bînd miere din flori. EMINESCU, O. I 493. ♦ Tranz. (Despre albine) A întemeia, prin roire, un stup nou. A fi roit știubeiul ceala acuma vro trei! CONTEMPORANUL, VI_II 99. ♦ (Despre oameni) A se răspîndi în grupuri, pornind din același loc; a umbla forfotind de colo pînă colo. O droaie de tineri... roiau în jurul ei. BART, E. 104. De pe atunci au trebuit să fie îmbelșugate și atrăgătoare locurile acestea, pentru ca să roiască și să s-așeze pe-aici popoare venite din depărtări așa de mari. VLAHUȚĂ, R. P. 44. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Despre lucruri în mișcare) Tractoarele... trăgeau plugurile cu semeție, roind de-a latul pămînturilor alăturate. MIHALE, O. 197. Zăpada măruntă roia licărind în jurul nostru. SADOVEANU, O. I 400. ◊ Fig. Ariile roiau limpezi... în mintea lui. EMINESCU, N. 69.

ROINIC, -Ă, roinici, -e, adj. (Rar, despre grupuri, colectivități) Care este în mișcare vie, care se răspîndește pornind din același loc. Domnind semeț și tînăr pe roinicele stoluri [ale avarilor]... Simțeam că universul la pasu-mi tresărea. EMINESCU, O. I 91.

TOT¹ adv. I. (Exprimă continuitatea, persistența) 1. Încă, și acuma; (în fraze negative) nici acuma. Tot n-a murit mătușă-mea. STANCU, D. 325. Biserica episcopiei nu se deosebește prin altă, decît prin o clopotniță de mulți ani începută și tot nesfîrșită. NEGRUZZI, S. I 194. ◊ (Întărit prin «mai») Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii, Ascultînd pe vechii dascăli cîrpocind la haina vremii. EMINESCU, O. I 140. ♦ Și mai departe, ca și altădată, în continuare. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. De boală bolesc și scap, Dar urîtu-i tot pe cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 2. Mereu, tot timpul, toată vremea, pururea. Dacă voi muri, tot la biserică am să șed. CREANGĂ, A. 17. Ce folos de tine, dragă, Că ești albă și spălată, Și trăiești tot supărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Se scutură salcîmii de toamnă și de vînt, Se bat încet din ramuri, îngînă glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. EMINESCU, O. I 129. ♦ (Pe lîngă un verb la conjunctiv, arată că acțiunea exprimată de verb se prelungește) Binele meu din fetie Nu-i diac să-l poată scrie, Chiar de-ar fi ceriul hîrtie Și luna un călămăr, Sfîntul soare-un diecel, Să tot scrie mărunțel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. ◊ (În legătură cu adv. «mereu») Mamă, sînt silită eu Să-i tot văd în vis mereu Ochii de jăratic? COȘBUC, P. I 184. ◊ Expr. Să tot aibă... = ar putea să aibă (cel mult)... Una [dintre fete] e scurtă, să tot aibă douăzeci de ani, cu ochi mari, căprui. CAMIL PETRESCU, U. N. 303. Să tot fie... = ar putea să fie (cel mult)... Să tot fie un kilogram. ◊ (Exprimînd o dorință, o urare; uneori întărit prin «mereu») Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. Nici să beai nici să închini, Ci mereu să tot suspini. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. ♦ Totdeauna, în orice împrejurare. Dar capra tot capră: se smuncea în toate părțile. CREANGĂ, P. 42. Femeia tot femeie, zise Lăpușneanul zîmbind. NEGRUZZI, S. I 157. ♦ Fără a se opri, într-una, necontenit, neîncetat; mereu. Patruzeci de zile-ntregi Au tot nuntit. COȘBUC, P. I 58. Și apoi Ivan începe iar a cînta și se tot duce înainte. CREANGĂ, O. A. 205. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri. EMINESCU, O. I 148. Și tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ (Întărește adverbele «mereu», «într-una») Stă neadormit zi și noapte tot într-una, fără să se clintească din loc. CREANGĂ, P. 311. Tu din tînăr precum ești, Tot mereu întinerești. EMINESCU, O. I 122. Trage, mîndră, la dor greu, Că eu am tras tot mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 161. ◊ Expr. Tot șirag (sau tot rînduri-rînduri) = fără întrerupere, la nesfîrșit. Lasă, bade, las’ să fie Chiar o sută, chiar o mie... Las’ să fie tot șîrag, Dacă nu-i care mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 109. ♦ Invariabil, statornic, permanent. Tot alături călăresc, Nu au grija nimănuia, Și de dragi unul altuia Ei din ochi se prăpădesc. EMINESCU, O. I 104. 3. (Cu sens iterativ) De repetate ori, de multe ori, adesea. Tot își scoate ciubucul din gură și răcnește la cei mai mici. SADOVEANU, B. 74. Tot da cu nuiaua în apă. ISPIRESCU, L. 34. Mă! tot am auzit din bătrîni că dracii nu-s proști. CREANGĂ, P. 52. De unde tot iei și nu pui, curînd se isprăvește. 4. (Urmat de un comparativ sau de un verb, exprimă o gradație de intensitate) Din ce în ce, mereu. Roțile pocneau tot mai des. REBREANU, R. I 13. O vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. Umbra morții se întinde tot mai mare și mai mare. EMINESCU, O. I 148. De s-ar face dealul șes, Ar veni badea mai des. Dar dealul se tot mărește, Și badea mă părăsește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 164. ◊ (În legătură cu locuțiunea «din ce în ce», pe care o întărește) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 435. II. (Stabilește identitatea, similitudinea) 1. De asemenea, la fel. Pe acel prunc de un an îl chema tot Mitrea. SADOVEANU, M. C. 123. Și-și arătă cartea de meșter de hoție, precum și nevasta ce-și aduce tot prin furtișag. ISPIRESCU, L. 379. Ciubuc clopotarul, tot din Ardeal, știa puțină carte ca și mine. CREANGĂ, A. 19. ◊ (Urmat de un complement de loc, precizează că e vorba de același loc sau că locul a rămas neschimbat) Între întăriturile acestei cetăți... își avea reședința marele cneaz. Tot aci era adăpostită curtea și oastea sa. STANCU, U.R.S.S. 63. Dacă mîne dimineață s-a afla tot acolo, atunci poate să ți-o dau. CREANGĂ, P. 265. ◊ (Urmat de un complement de timp, exprimă un raport de simultaneitate, precizînd că e vorba de același timp) Tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Tot în acea vreme și la împărăție strașnică zvoană s-a făcut. id. ib. 85. ♦ (Exprimă, într-o comparație, un raport de egalitate) Asemenea, la fel. Dacă însă păstorul ce tu ni l-ai alege Va fi tot ca păstorii de care-avem destui, Atunci... ALEXANDRESCU, M. 6. (În construcție cu «așa», «asemenea», «astfel», «atîta», «același») Întocmai, la fel, exact. N-a umblat vorba tot așa și cînd a vîndut fratele boierului Miron? REBREANU, R. I 134. Tiran lucră tiranul, Căci nu cunoaște lacrămi; iar cei care nu plîng Sînt tot același suflet cu fiarele din crîng! COȘBUC, P. II 183. Porni luceafărul. Creșteau în cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau în tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește: Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ (În construcție cu «așa» sau «atît de», formează gradul de egalitate al comparativului) El însuși era, sau cel puțin se socotea, tot așa de dezarmat. REBREANU, R. I 19. ◊ Expr. Mi-e tot atîta = mi-e perfect egal. Meștere, nu știu dacă la asta s-au gîndit acei pescari... filozofi, dar eu văd că mi-i tot atîta. SADOVEANU, P. M. 170. ♦ (În propoziții comparative) În același chip, în același fel. Și mergînd tot cum s-a dus... ajunge la împărăție. CREANGĂ, P. 216. 2. (Urmat de substantive și de pronume, arată că ființa sau lucrul respectiv apare sau revine într-o situație similară) Iarăși, din nou (sau ca totdeauna). Iată-mă! Tot eu cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Șezi aici pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. ◊ (Întărind un substantiv sau un pronume) Ba uneori, ca să-și mai ție de urît, tot ea vorbea și tot ea răspundea. DELAVRANCEA, la TDRG. Dar tot voi sînteți de vină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 131. ♦ (Urmat de un substantiv precedat de art. nehot.) Același. Migdalul, persicul, prunul, cireșul, pentru dînșii au tot un nume. NEGRUZZI, S. I 102. ◊ Expr. Tot un drac v. drac. ♦ (Urmat de numeralul «unu») Unul singur. Oile le-amesteca, Tot o turmă le făcea. ANT. LIT. POP. I 492. 3. (Indică omogeneitatea) Numai, în mod exclusiv. E mort de-un veac! Și bun creștin, Tot cinste ne-a făcut. COȘBUC, P. I 229. Rău e cînd ai de a face tot cu oameni cari se tem și de umbra lor. CREANGĂ, P. 233. Să-ngrădească ulița Tot cu in și cu pelin. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. ◊ Expr. Tot unul și unul v. unul. ♦ (Urmat de un adjectiv sau de un substantiv la pl.) Cu toții, fără excepție, unul și unul. Tot oaspeți rari, Tot crai și tot crăiese mari. COȘBUC, P. I 57. Și cîte oștiri străine, și o droaie de cătane călări, tot nemți de cei mari, îmbrăcați numai în fir, au trecut în vremea copilăriei mele cu săbiile scoase prin Humulești. CREANGĂ, A. 74. ♦ De tot, cu totul, în întregime, pe de-a-ntregul, complet. Mîndră ca o păuniță, cu grumazul subțirel, cu cosița tot cîrcel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 393. 4. (Exprimînd periodicitatea, regularitatea) De fiecare dată, întotdeauna, regulat, mereu. Pe drum horea și doinea, iar buzduganul și-l arunca să spintece nourii, de cădea departe tot cale de-o zi. EMINESCU, N. 5. ♦ Cu regularitate, fără excepție. a) (Urmat de un num. ord.) Dau ca bir tot al zecelea din copiii supușilor mei. EMINESCU, N. 7. b) (Urmat de un num. card. precedat de prep. «la») După aceasta, tot la două-trei săptămîni, jupîneșica Malca venea în Neamț la socri. CREANGĂ, P. 136. c) (În construcțiile de tipul: tot un... și un (sau o)..., arătînd că avem a face cu o succesiune neîntreruptă de perechi). Vorba veche: tot un bou și-o belea. CREANGĂ, P. 37. III. 1. Și altfel, și așa, oricum, în orice caz. Să faci... două scînduri la pat, că tot ne lipsește cîteva scînduri. ISPIRESCU, L. 64. Eu vreu să-mi cerc norocul, chiar de o fi să mor... Tot mort sînt fără dînsa. ALECSANDRI, T. I 463. 2. Totuși, încă, și încă, cu toate acestea. O haraba întreagă aș fi în stare să mănînc și parcă tot nu m-aș sătura. CREANGĂ, P. 210. De-aici pînă-n satul meu Ard două lumini de seu; Ziua plouă, noaptea ninge, Și tot nu le poate stinge, Făr’ inima mea cînd plînge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 194. ◊ (Cu funcțiune de corelativ al unei propoziții concesive sau prezumtiv-concesive) Gălăgia ce faceți voi, mort d-ar fi cineva și tot îl deșteptați. ISPIRESCU, L. 215. Dacă se întîmpla să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul. CREANGĂ, P. 245. Deși Zoe nu cunoștea ademenirile cochetăriei, tot însă ținu în lanțul ei pe fluturatecul tînăr. NEGRUZZI, S. I 21. De-ar iubi bădița zece, De dorul meu tot nu-i trece. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 154. ◊ (Întărește, subliniază, accentuează o afirmație, o constatare, o concluzie, ca corelativ al lui «orice s-ar zice», «oricum ar fi», neexprimat) Vezi, tot găinile mai proaste. VLAHUȚĂ, la TDRG. Și apoi, de nu curge, macar picură și cine mișcă tot pișcă. CREANGĂ, P. 110.

PREZENT³, -Ă, prezenți, -te, adj. 1. Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care se referă vorbitorul; de față. Ai fost colaboratorul îndoielii și bănuielilor mele, prezente încă pe manuscris. ARGHEZI, P. T. 168 Aceia nu veniseră să fie prezenți ca să se arate și să fie văzuți. C. PETRESCU, C. V. 300. ◊ Expr. Prezent! formulă prin care cei de față răspund la apelul nominal. ◊ (Substantivat) Toți cei prezenți la adunare. 2. Care se petrece în timpul vieții vorbitorului sau în timpul la care se referă el; contemporan. Icoanele și senzațiile trecutului se amestecă cu cele prezente. SADOVEANU, O. VIII 204. – Variantă; (învechit) prezinte (PAS, L. X 131) adj. invar.

UNITATE, unități, s. f. 1. Numărul unu. ♦ Mărime care servește ca măsură de bază pentru toate mărimile de același fel. Unitate de măsură. ▭ Aria toată se împarte în unități de suprafață. GEOMETRIA P. 202. 2. (În opoziție cu pluralitate) Însușirea a tot ce constituie un întreg indivizibil. Unitatea obiectivă a lumii. 3. Coeziune, omogeneitate, solidaritate, unire; (concretizat) tot unitar, indivizibil. Forma și conținutul, suportul material și sensul sau funcțiunea oricărui element constitutiv al limbii, alcătuiesc o unitate indisolubilă. IORDAN, L. R. 144. Trebuie să-și păstreze vie cel puțin unitatea sufletească. REBREANU, R. I 83. Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Regula celor trei unități (de loc, de timp și de acțiune) = regulă caracteristică teatrului clasic (antic și modern) după care opera dramatică trebuie să fie dezvoltarea unei acțiuni unice, care se desfășoară în același loc și într-un interval de 24 de ore. 4. Formație, grupare economică, administrativă, militară etc. care acționează după un plan comun. O unitate de tancuri poposea la marginea drumului. CAMILAR, N. I 23. A început prin a spune că pleacă peste două zile la unitate. C. PETRESCU, Î. II 85.

SALT, salturi, s. n. 1. Mișcare prin care omul (sau alte ființe) se desprinde de la pămînt și sare în sus, deplasîndu-se sau revenind în același loc. Fugea, zbura, făcea salturi mari, de-abia se putea ține de el Gheorghieș. SADOVEANU, O. VII 358. În cîteva salturi sui scara spre cabină. BART, S. M. 102. Iepurașul se răpede Naintînd din salt în salt. ALECSANDRI, O. 223. ◊ (Prin analogie) Flăcăul, Iordăchel a Roșului, încordat, cu mușchi ca de criță, cu ochii pe salturile clocotitoare ale Negrei, purta cîrma. SADOVEANU, O. VIII 443. ◊ (Sport; în expr.) Triplu-salt = probă atletică de săritură în lungime, în care atletul face trei sărituri consecutive. Salt mortal v. mortal. 2. Trecere bruscă de la o situație la alta. Productivitatea muncii poate și trebuie să facă salturi însemnate, prin generalizarea metodelor avansate de muncă. GHEORGHIU-DEJ, R. 59. Eminescu a făcut un salt în viitorime. SADOVEANU, E. 83. Printr-o lege providențială, ce nu sufere salt, popolii încep mai întîi de la luminare ori învățătură particulară. GHICA, A. 683. ◊ Salt calitativ = schimbare bruscă ivită în desfășurarea unui fenomen din natură sau din societate, ca rezultat al acumulării treptate de schimbări mici, imperceptibile. V. cotitură.

SĂRI, sar, vb. IV. Intranz. I. (Despre ființe) 1. A se desprinde de la pămînt avîntîndu-se în sus printr-o mișcare bruscă și a reveni în același loc (adesea ca o manifestare de bucurie, de exuberanță); a sălta. [Copiii] rîd și sar într-un picior, Se-nvîrtesc și țipă-ntr-una Mai cu zor. COȘBUC, P. I 226. Calul fiului de crai începe a sări în două picioare. CREANGĂ, P. 185. Îmi vine să sar, Să joc ca nebunii. ALECSANDRI, T. 202. ♦ A dansa, a țopăi; a zburda. Cellalt cîine, o corcitură de șase luni, care sărea pe la spatele babei. REBREANU, R. I 147. Nu-i de vină, dacă [oile] au sărit toată ziua ca mieii primăvara. SBIERA, P. 8. Să sărim în hop și-n trop, Că e ziua de uncrop. ALECSANDRI, P. P. 384. Ursul sare de nevoie. ◊ (Tranz., în expr.) A sări tontoroiul (sau drăgaica) = a fi neastîmpărat. Dar unde fu pomana aia, ca să stea la un loc? Sărea și el tontoroiul, fără să vrea. ISPIRESCU, L. 237. 2. A se deplasa, a trece dintr-un loc într-altul prin salt. Un cucoș sări pe zăplazul de scînduri. SADOVEANU, O. I 344. Sărea din bolovan în bolovan și din colț în colț. ISPIRESCU, L. 56. Pe masa-mpărătească sare-un greier, crainic sprinten. EMINESCU, O. I 87. ◊ (Deplasarea are direcția de sus în jos) Irinel sări ușor din trăsură. DELAVRANCEA, H. T. 69. ◊ Expr. A sări din lac în puț = a ajunge din rău în mai rău, a scăpa dintr-o primejdie căzînd în alta mai mare. Omul nemulțumit fuge de bine și dă peste mărăcine. Sare din lac în puț. PANN, P. V. III 105. ◊ (Deplasarea prin salturi constituie mersul obișnuit al unor ființe) Văzu o turturică, care tot sărea înaintea lui. ISPIRESCU, L. 184. Vornicel e-un grierel, Îi sar purici înainte cu potcoave de oțel. EMINESCU, O. I 87. ♦ Fig. A trece brusc dintr-o situație în alta, de la o idee la alta. Și-i sări deodată gîndul la vițel: N-a lăsat în uger lapte pentru el. COȘBUC, P. I 248. 3. A trece peste ceva printr-o săritură; a escalada. Sări ca o pisică de ușure peste prag. ISPIRESCU, L. 30. Eu am sărit peste uluci prin fundul curții. CARAGIALE, O. I 56. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Peste gardul mititel, sare și-un cățel. ◊ Expr. A sări peste cal = a trece de țintă; a exagera. Simțea că greșește undeva, că «sare peste cal», dar socotea de datoria lui să-și arate gîndul pînă la capăt. GALAN, B. I 36. ◊ (Gimnastică și sport) Atletul a sărit 1,80 m în înălțime. ◊ Tranz. Căpitanul Cozmuță a sărit din doi pași cele patru trepte. SADOVEANU, N. P. 187. A fost odată, cînd a fost... pe cînd puricele sărea dintr-o săritură muntele. ȘEZ. I 97. Zid de piatră nalt sărea. Și sărind așa zicea... ALECSANDRI, P. P. 91. Cine sare multe trepte deodată, își frînge gîtul. Capra sare masa și iada sare casa v. capră. ◊ Expr. A sări garduri sau (intranz.) peste garduri = a umbla după aventuri amoroase. Apoi doar eu nu-s de-acelea de cari crede el: n-am sărit peste garduri niciodată, de cînd sînt. CREANGĂ, P. 28. Bree!... ce berbantlîc!... Îmi ia fata, îi mănîncă zestrea și sare garduri. ALECSANDRI, T. III 1278. ♦ Tranz. Fig. A omite, a trece cu vederea. Așa... ba nu... Am sărit o slovă. DELAVRANCEA, O. II 189. 4. A se ridica brusc (și a porni) de undeva. [Ursilă] deodată sare mînios din birlog. CREANGĂ, P. 53. Bine-ai venit, Făt-Frumos, zise ea sărind de la fereastră. EMINESCU, L. P. 179. ♦ A se grăbi, a se repezi (să facă ceva). Minodora se cuibărise pe un scăunel, jos, gaia să sară de cîte ori trebuia ceva. SADOVEANU, B. 58. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. Zice cel mai mare: săriți și deschideți ușa, că vine mama. CREANGĂ, P. 22. Să sărim, voinici, la treabă. ALECSANDRI, O. 66. ◊ Expr. A sări cu gura = a interveni brusc cu vorba. Moș Ioan Roată sare cu gura: Aveți bunătatea de vorbiți mai moldovenește, cucoane. CREANGĂ, A. 155. (Eliptic) Și boierul sări și zise și el... ISPIRESCU, L. 69. A sări cu gura la (sau pe) cineva = a cicăli pe cineva, a-i face observații, reproșuri; a lua la rost. Sare cu gura pe Avendrea, natantolul de Gîngu. STANCU, D. 252. Preutul... au început a-l cîrti și a sări cu gura la dînsul. SBIERA, P. 266. A-i sări (cuiva) de (sau, rar, în) gît = a se repezi să îmbrățișeze pe cineva; fig. a arăta cuiva dragoste (adesea în mod exagerat). Îți venea să crezi că, dacă peste un ceas nu-ți va sări de gît, dar pentru a doua zi... te puteai aștepta negreșit la așa ceva. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Dinaintea oamenilor era să-ți sar în gît? ALECSANDRI, T. 195. A-i sări (cuiva) înainte = a alerga în întîmpinarea cuiva. Ea-i sări înainte, întinzîndu-i mîna de departe. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Sorioara... îndată i-au sărit înainte. SBIERA, P. 53. Crîșmărița, cum ne-a văzut, pe loc ne-a sărit înainte. CREANGĂ, A. 96. ♦ A-i veni cuiva în ajutor, a interveni grabnic pentru a ajuta pe cineva. Avea impresia că cineva a sărit pentru el, să-l sprijine, să-l ajute. SAHIA, N. 81. Sări îndată în ajutorul lui Luca. REBREANU, R. I 132. Pîn-or sări oamenii de la nuntă... casa are să se topească. CREANGĂ, P. 175. Prieten bun pentru prieten sare. ◊ Săriți! = strigăt desperat de ajutor. Nu-i lăsați! Săriți!... Dar nu sărea nimeni. REBREANU, I. 39. Săriți, flăcăi! Unde-s voinicii mei? NEGRUZZI, S. I 161. Săriți, frați, Nu mă lăsați! TEODORESCU, P. P. 280. ♦ (De obicei cu determinări introduse prin prep. «la», «asupra» sau «pe») A se repezi cu dușmănie la cineva; a ataca. Pricop sări la el cu pumnul ridicat. DUMITRIU, P. F. 55. Se răscolesc și cîinii De prin curți și sar la ei. COȘBUC, P. I 227. ◊ Expr. A sări în capul cuiva sau a-i sări cuiva în cap = a certa pe cineva, a lua la rost. Eu, în cap cum să nu-ți sar, Dacă ești un ulițar! MARIAN, S. 4. 5. A apărea, a se ivi pe neașteptate; a răsări. Acolo trebuie să ne sară vrun iepure de prin ogoarele nestrînse. SADOVEANU, O. VIII 159. Iaca mă! da aista de unde-o sărit cu poeziile lui? ALECSANDRI, T. 564. Nu știi de unde sare iepurele v. iepure. ◊ Expr. A sări în ochi = a fi evident. 6. (Mai ales determinat prin «în sus», «în picioare») A se scula, a se ridica în sus printr-un salt brusc. Sărise îngrozit de pe divan și se uita năuc la el. SADOVEANU, O. I 436. Atunci au sărit Pepelea, care ațipise puțin, drept în picioare. SBIERA, P. 2. Oamenii săriră arși în sus. SANDU-ALDEA, U. P. 48. Nurorile atunci sar arse în picioare. CREANGĂ, P. 11. ◊ Expr. A-și sări din minți (sau din fire) = a-și pierde mințile, a se țicni. Din pricina năcazurilor uneori parcă își sare din fire. SADOVEANU, O. VIII 38. Dar lanțul diavolesc astfel se înnoda pe sufletul celui ce rîvnise procopseala necurată, că acesta își sărea din minți. GALACTION, O. I 44. A-și sări din țîțîni (sau din balamale) = a-și pierde răbdarea, a se mînia. Nu vă vine a crede că mi-am sărit din balamale. PREDA, Î. 11. II. (Despre lucruri) 1. A se ridica brusc în sus, de obicei sub impulsul unei forțe din afară. Așa fugeam de tare pe prund, de săreau pietrele pe care le stîrneam... cît mine de sus. CREANGĂ, A. 67. Ele (= izvoarele) sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A sări în aer = a se distruge, a se preface în bucăți (în urma unei explozii). Podul a sărit în aer. Plînge de sare cămașa de pe el = plînge foarte tare. [Smărăndița] plîngea ca o mireasă, de sărea cămeșa de pe dînsa. CREANGĂ, A. 4 ♦ (Despre obiecte elastice) A se ridica în sus în urma unei lovituri. Mingea sare. 2. (Mai ales cu determinări locale, introduse prin prep. «din» sau «de la») A se mișca, a-și schimba brusc poziția; a se desprinde, a ieși brusc din locul în care a fost fixat. Măi Michiduță, cînd oi chiui eu... au să-ți sară creierii din cap. CREANGĂ, P. 54. Cu zgomot sare poarta din vechii ei ușori. EMINESCU, O. I 93. Sare ivărul la ușă. id. ib. 155. Așchia nu sare departe de trunchi (= copiii seamănă cu părinții; se spune mai ales cînd e vorba de defectele lor). ◊ Expr. A-i sări (cuiva) inima (din loc) = a se speria foarte tare; a se emoționa tare. Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă, rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Cîteodată... prea arare... A tîrziu cînd arde lampa, Inima din loc îmi sare, Cînd aud că sună cleampa... Este ea. EMINESCU, O. I 106. Cînd el o zărea, Inima-i sărea. ALECSANDRI, P. P. 188. A-i sări (cuiva) țandăra (țîfna sau muștarul) = a se înfuria, a se mînia. Atît i-a trebuit bunicii s-audă – că spune bunicul că vrea să moară... I-a sărit țîfna. STANCU, D. 251. Baba se opri în mijlocul ogrăzii, ascultă o bucată, dar de la o vreme îi sări țandăra. DUNĂREANU, CH. 73. [Lui Pupăză] îi era sărită țandăra, și cînd îi sărea lui țandăra, era sărită și pace bună. SLAVICI, O. I 228. A-i sări (cuiva) ochii (din cap) = a) exprimă superlativul unei stări de suferință fizică; b) (în imprecații și jurăminte) Ba mă prind, să-mi sară ochii! CONTEMPORANUL, I 405. Duducuță, să-mi sară ochișorii dacă se află alt om mai fericit decît supusă sluga matale. ALECSANDRI, T. I 55. ♦ A țîșni. Din fierul înroșit sar scîntei. ▭ Ca flacăra ce sare deodată, – ca izvorul Ce sparge stîncă tare, așa învinge dorul. EFTIMIU, C. 28. Sîngele din ea sărea. ȘEZ. I 14. 3. (Regional, despre animale, mai ales despre armăsar) A îndeplini actul împreunării sexuale. – Prez. ind. și: (regional și popular) sai (CREANGĂ, P. 215, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434), săr (DUMITRIU, B. F. 27, STANCU, D. 297, VĂCĂRESCU, P. 216).

SABIE, săbii, s. f. 1. Armă tăioasă formată dintr-o lamă lungă de oțel, ascuțită la vîrf și pe una dintre laturi. Vrei să-mi dai pe Cosînzeana, ori în săbii ne tăiem? EFTIMIU, Î. 119. Tînărul ținea în mînă o sabie și cu ea se apăra de capul șarpelui. POPESCU, B. III 129. Ivan... puind mîna pe sabie, se scoală răpede. CREANGĂ, P. 302. Nu încap două săbii într-o teacă (= nu pot stăpîni doi oameni în același loc). ◊ (Poetic) Ascute-ți sabia ca fulgerul... o! țara mea! RUSSO, O. 32. ◊ Fig. O sabie de foc pe cer va scrie Că a sosit și pentru noi un azi! BENIUC, V. 87. (Simbolizînd forța, lupta, războiul) Nouă nu ne trebuie, zic moldovenii, nici război, nici dobînda săbiei. SADOVEANU, N. P. 55. Unde sînt ceilalți boieri? – În casa lui Arbore, se sfătuiesc. – Ce poate sfatul contra săbiei! DELAVRANCEA, O. II 146. E sabie în țară! au năvălit tătarii. ALECSANDRI, O. 208. (Cu aluzie la forma obiectului) Zguduind podul, țîșnește în toate părțile din stavili, în săbii scînteietoare de apă. SADOVEANU, O. VIII 241. Papura pe lac se zbate, Legănîndu-și săbiile. TOPÎRCEANU, B. 47. ◊ Expr. A trece prin foc și sabie (sau prin ascuțișul săbiei) v. foc. ♦ Sabia lui Damocle = pericol care amenință în orice moment viața cuiva. 2. Pește de apă dulce, lung de 40-50 cm, albastru pe spate, alb-argintiu pe părțile laterale și pe abdomen, cu corpul turtit lateral, cu abdomenul arcuit (Pelecus cultratus); săbioară, sabiță.

VIEȚUI, viețuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A se afla în viață, a fi viu; a exista, a trăi. Este sigur că a lui soție, Cît va viețui, Are să respecte a sa datorie. BOLINTINEANU, O. 50. Mulți ani să viețuiești, măria-ta. ALECSANDRI, T. II 158. ♦ A se întreține, a-și procura mijloacele necesare traiului. Stau în cîmp ți mă gîndesc Cu ce o să viețuiesc? N-am lețcaie în chimir. ALECSANDRI, P. P. 228. 2. A ședea, a locui, a trăi într-un anumit loc. Prin partea locului unde viețuia el, mai toți oamenii purtau gușă sub bărbie. STANCU, D. 43. Aicea viețuia ursita lui, pe care au fost răpit-o un zmeu. SBIERA, P. 94. 3. A-și duce viața într-un anumit fel. Feciorii or trăi-n lume cum voi ați viețuit. EMINESCU, O. I 61. Olga viețuia foarte retrasă. NEGRUZZI, S. I 44. Doina cînt, doina șoptesc, Tot cu doina viețuiesc! ALECSANDRI, P. P. 224. 4. A trăi laolaltă, în același loc cu cineva; a conviețui. Umblu veselă și cînt Că mi-a dat badea cuvînt C-amîndoi vom viețui Cîte zile sînt și-or fi. CORBEA, A. 72. Îi murise bărbatul după un an de viețuit împreună. CĂLINESCU, E. O. II 193. Zece ani au vietuit ei în căsătorie. ISPIRESCU, L. 133.

CUPRINDE, cuprind, vb. III I. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») A prinde ceva apucînd de jur împrejur, pe toată grosimea, cu mîinile sau cu brațele. Se răsucește pe genunchii lui, îi cuprinde obrazul în palme și îl privește în ochi. C. PETRESCU, A. 297. Cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. ♦ (Cu privire la persoane) A strînge în brațe în semn de afecțiune, a îmbrățișa. Grigore Oanea a venit lîngă mine, cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Încearcă să ne cuprindă pe toți la pieptul lui. SAHIA, N. 52. Se alipi de bătrînă; o cuprinse pe după gît cu brațele ei. DELAVRANCEA, S. 16. Tată-său cuprinzîndu-l în brațe, îl sărută. CREANGĂ, P. 198. Nu zi ba de te-oi cuprinde. O. I. 209. ◊ Refl. reciproc Tainic se-ntîlnește în prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COȘBUC, P. I 49. ♦ (Învechit și arhaizant) A prinde, a captura (prin învăluire). L-au cuprins slujitorii și l-au dus. SADOVEANU, D. P. 32. 2. A îmbrățișa cu privirea, a vedea. Pretutindeni, cît cuprindeau ochii, abureau șesurile, dealurile, văile. CAMILAR, TEM. 7. Bieți ochi, slabi și numai doi, Puține zări cuprind. COȘBUC, P. I 232. Atîția zmei veniră, încît nu i-ar fi putut nimeni cuprinde cu ochii. RETEGANUL, P. II 53 ♦ A închide în sine, a îngloba. Mîna care au dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. 3. (Popular, despre o haină) A fi destul de larg pentru cineva. Nu-l mai cuprinde sumanul. 4. (Popular; cu privire la drumuri) A închide, a tăia; a bara, a bloca. Înainte i-o ieșit... năfrămi înainte i-o întins, calea i-o coprins. ȘEZ. I 177. ◊ Absol. Iute la pîndă, la țiitori! Cuprindeți bine din muche-n vale! La ODOBESCU, S. III 88. II. 1. Tranz. A acoperi, a învălui în întregime, a încinge. Focul mă cuprinde, Carnea mi-o aprinde. ALECSANDRI, P. P. 118. (Cu pronunțare regională) Un nor de colb îi cuprinsă. EMINESCU, N. 15. ◊ (Poetic) O! vin pe marea ce-o cuprinde Un cer înalt de stele plin, Și vîntul serii va întinde A luntrei pînză în senin. EMINESCU, O. IV 540. Pe cînd era în pădure la vînat, l-a cuprins un întuneric de nu știa el încotro s-apuce. ȘEZ. I 225. 2. Tranz. A pune stăpînire; a cuceri. S-o sorbi pînă-n străfunduri, să o cuprinzi întreagă Această sevă tare, țîșnită din ogor. DEȘLIU, G. 7. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre idei, concepții, mișcări sociale) A se întinde, a pătrunde în..., a atrage, a cuceri. Revoluția democratică cuprinde poporul întreg. ♦ Fig. (Despre stări fizice sau psihice) A prinde, a apuca, a stăpîni. Se strînse lîngă sobă cuprinsă de frig. C. PETRESCU, A. 462. I-a cuprins O jale pe-amîndoi. COȘBUC, P. I 228. Un tremur o cuprinse în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. ♦ (Refl., rar) A fi sau a lăsa să fie pătruns de un sentiment. Tu trebuia să te cuprinzi De acel farmec sfînt, Și noaptea candelă s-aprinzi Iubirii pe pămînt. EMINESCU, O. I 192. V-ași cuprins de groază și de descuragiare. ALECSANDRI, T. II 36. 3. Refl. A-și face (sau a-și mări) averea; a se îmbogăți, a se înstări, a deveni chiabur. De n-ar fi fost oastea, așa cum era, te mai cuprindeai, apucai vreo păreche de juncănași, vreo vițică. CONTEMPORANUL, VI_I 496. III. Tranz. 1. (Despre corpuri) A ocupa, a umple (un spațiu) cu volumul, cu dimensiunile. Același loc umbrit umbrești Și-un colț de cer întreg cuprinzi – Nuc falnic, strajă din povești, D-asupra casei părintești. IOSIF, PATR., 7. 2. (Despre numere) A închide în valoarea, în semnificația, în mărimea pe care o reprezintă. Numărul nouă cuprinde de trei ori numărul trei. ♦ A intra, încăpea (în alt număr) Numărul doi se cuprinde de două ori în număru patru. ♦ (Despre texte scrise) A fi (parțial) alcătuit din..., a avea în compoziția sa..., a implica. Romanul cuprinde numeroase descrieri de natură. ♦ (Despre epoci istorice, geologice) A se întinde pe o perioadă de... (în forma coprinde) Cea dintîi epocă a întemeierii Principatelor... coprinde tot secolul al XIV-lea. BĂLCESCU, O. II 12. – Forme gramaticale: perf. s. cuprinsei, part. cuprins. – Variantă: coprinde vb. III.

STABIL, -Ă, stabili, -e, adj. 1. (Despre obiecte) Care e bine așezat, bine fixat, care nu se răstoarnă, nu se clatină; solid. ♦ (Despre substanțe) Care nu se descompune de la sine, care nu poate fi descompus decît cu greu într-o reacție. 2. (Despre abstracte) Care nu e supus fluctuațiilor, care nu se schimbă; statornic, ferm. Timp stabil. Valută stabilă. ◊ Echilibru stabil v. echilibru. 3. (Despre populații, în opoziție cu nomad) Care locuiește permanent în același loc, statornic. Populație stabilă.

CONVERGENȚĂ. Subst. Convergență; confluență, întîlnire, contact, întîlniș (pop.); intersecție, intersectare, întretăiere, întrepătrundere, încrucișare, încrucișat, cruce (fig.). Apropiere, aducere, aducție, adunare, strîngere. Unire, reunire, reuniune, întrunire. Legătură, conexiune, conexitate, conectare, conexare, joncțiune; împreunare; întrolocare (reg.), îngrămădire. Focar, punct de convergență, punct de concentrare, centru; râspîntie, răscruce, furcă de drumuri. Adj. Convergent, confluent; întretăiat, încrucișat; apropiat, strîns, întrolocat (reg.), unit, îmbinat, împreunat. Vb. A converge, a se îndrepta în același loc, a tinde în aceeași direcție, a se îndrepta în (spre) același punct; a se întîlni, a se întretăia, a se intersecta, a se încrucișa, a face cruce, a se întrețese, a se întrepătrunde. A se aduna, a se strînge, a se strînge laolaltă, a se strînge la un loc, a se întroloca (reg.), a se îngrămădi, a se concentra. A se uni, a se reuni. A intersecta, a întretăia, a aduna, a strînge, a aduna la un loc, a îngrămădi, a concentra; a uni, a reuni, a lega, a conecta, a conexa. V. adăugare, adunare, amestec, întretăiere, legătură, unire.

CHYSIS Lindl., CHIZIS, fam. Orchidaceae. Gen de orhidee epifite, originare din America, cca 6 specii, cu pseudobulbi fragili în formă de mosor, la capăt cu două frunze. Tulpina florală cu cca 10 flori (petale exterioare libere, îndepărtate) cărnoase, în ciorchine foarte scurt, crește din același loc cu frunzele. Înflorește în mart.-iun.

NEURO- (NEVRO-) „nerv, țesut nervos, nervură, nervație”. ◊ gr. neuron „nerv” > fr. neuro- și nevro-, it. nevro-, germ. neuro-, engl. id. > rom. neuro- și nevro-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu biologia sistemului nervos; ~biotaxie (v. bio-, v. -taxie), s. f., 1. Teorie care dă o explicație biologică modului de dezvoltare, migrare și așezare a neuronilor. 2. Acumulare treptată, în filogeneză, de neuroni cu aceeași funcțiune, în același loc din sistemul nervos central. 3. Mod de constituire a centrilor nervoși; ~blast (v. -blast), s. n., celulă nervoasă embrionară; ~cel (v. -cel₁), s. n., ansamblu de cavități și ventricule în sistemul nervos central primitiv; ~chirurgie (v. chir/o-, v. -urgie), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu intervențiile pe sistemul nervos; ~cit (v. -cit), s. n., celulă nervoasă; ~crinie (v. -crinie), s. f., 1. Vărsare a unei secreții interne într-un țesut sau organ nervos. 2. Proprietate secretorie pe care o au unele celule nervoase; ~doc (v. -doc₁), s. n., parte a nervului care stă într-un canal osos; ~endocrin (v. endo-, v. -crin), adj., care aparține sistemelor nervos și endocrin; ~endocrinologie (v. endo-, v. crino-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile dintre sistemul nervos și cel endocrin; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre toxine) care se fixează în mod electiv pe sistemul nervos; ~filaxie (v. -filaxie), s. f., acțiune de protejare a sistemului nervos; ~fiziolog (v. fizio-, v. -log), s. m. și f., specialist în neurofiziologie; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul fenomenelor normale ale diferitelor forme de activitate nervoasă; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., emitere a unor țipete determinate de un spasm al mușchilor respiratori; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine nervoasă; ~glie (nevroglie) (v. -glie), s. f., țesut conjunctiv care intră în structura sistemului nervos; ~lemă (v. -lemă₁), s. f., neurilemă*; ~leptic (v. -leptic), adj., s. n., (medicament) cu acțiune sedativă, nu și narcotică; sin. neuroplegic; ~limfă (v. -limfă), s. f., lichid cefalorahidian; ~liză (v. -liză), s. f., proces de descompunere a sistemului nervos; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în neurologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul sistemului nervos; ~mer (v. -mer), s. n., segment embrionar al creierului sau al măduvei spinării; ~mielopatie (v. mielo-, v. -patie), s. f., boală a măduvei spinării; ~oftalmologie (v. oftalmo-, v. -logie₁), s. f., studiu al tulburărilor oftalmologice datorate leziunilor nervoase; ~patie (nevropatie) (v. -patie), s. f., tulburare a funcțiilor sistemului nervos central; ~patolog (v. pato-, v. -log), s. m. și f., specialist în neuropatologie; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor sistemului nervos; ~pil (v. -pil₂), s. n., rețea de fibre subțiri amielinice, care străbate întregul sistem nervos central; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., protoplasmă care umple interstițiile dintre fibrele celulelor nervoase; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de înlocuire a unor părți ale nervilor periferici cu ajutorul unor omogrefe prelevate din măduva spinării; ~plegic (v. -plegic), adj., s. n., neuroleptic*; ~plegie (v. -plegie), s. f., diminuare sau dispariție a tonusului sistemului nervos; ~por (v. -por), s. m., deschidere terminală a tubului neural embrionar; ~praxie (v. -praxie), s. f., dependența mișcărilor corpului de buna funcționare a sistemului nervos; ~psihiatrie (v. psih/o-, v. -iatrie), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul bolilor nervoase; ~psihiatru (v. psih/o-, v. -iatru), s. m., specialist în neuropsihiatrie; ~psiholog (v. psiho-, v. -log), s. m. și f., specialist în neuropsihologie; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază fenomenele psihice în corelație cu sistemul nervos central; ~ptere (nevroptere) (v. -pter), s. n. pl., ordin de insecte cu metamorfoză completă, cu aripile membranoase străbătute de numeroase rețele de nervi; ~pteris (v. -pteris), s. m., plantă fosilă caracteristică pentru carbonifer și permian, cu frunze mari și cu foliole fixate într-un singur punct; ~rafie (v. -rafie), s. f., operație chirurgicală de suturare a unui nerv; ~tom (v. -tom), s. n., instrument medical utilizat în neurotomie; ~tomie (nevrotomie) (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unui nerv periferic; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) care fortifică sistemul nervos; ~traumatologie (v. traumato-, v. -logie₁), s. f., studiu al leziunilor traumatice ale sistemului nervos; ~trop (v. -trop), adj., s. m., (virus, toxină, germen) cu afinitate pentru țesutul nervos; ~zom (v. -zom), s. m., mitocondrie a celulelor nervoase.

POLI- „mult, complex, numeros, supranumerar”. ◊ gr. polys „mult, numeros, abundent” > fr. poly-, engl. id., germ. id., it. poli- > rom. poli-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini numeroși; ~adelf (v. -adelf), adj., cu staminele reunite în fascicule prin filamentele lor; sin. poliadelfic^[1]; ~aden (v. -aden), adj., cu glande numeroase; ~adenie (v. -adenie), s. f., hipertrofie simultană a mai multor ganglioni limfatici; ~andrie (v. -andrie), s. f., 1. Formă istorică de organizare a familiei, în care o femeie era căsătorită în același timp cu mai mulți bărbați. 2. Stare a unei flori poliandre; ~andru (v. -andru), adj., cu stamine numeroase; ~arhie (v. -arhie₁), s. f., formă de guvernămînt în care puterea este exercitată concomitent de mai multe persoane; ~artropatie (v. artro-, v. -patie), s. f., afecțiune constînd în mai multe artropatii; ~artroză (v. -artroză), s. f., reumatism cronic deformat al mai multor articulații; ~auxotrofic (v. auxo-, v. -trofic), adj., (despre organisme) care are nevoie de mai mulți factori de creștere; ~blast (v. -blast), s. n., spor multiseptat, prezent la licheni; ~blefarie (v. -blefarie), s. f., prezență de pleoape supranumerare; ~cariocit (v. cario-₁, v. -cit), s. n., celulă polinucleată din măduva osoasă; ~carp (v. -carp), s. n., fruct compus și indehiscent, format din mai multe carpele; ~carpoforie (v. carpo-₁, v. -forie), s. f., formare a mai multor capsule la vîrful ramificațiilor mușchilor frunzoși; ~caziu (v. -caziu), s. n., pleiocaziu*; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Cu mai multe capete. 2. (Despre plante) Cu mai multe capitule florale. 3. (Despre rădăcini) Cu mai multe îngroșări terminale; ~centric (v. -centric), adj., (despre cromozomi) cu mai mulți centromeri; ~cer (v. -cer₁), adj., cu mai multe tentacule sau coarne; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., anomalie constînd în prezența de mîini supranumerare; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide marine prevăzute cu numeroși perișori chitinoși; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. Care prezintă mai multe fenomene periodice de frecvență diferită. 2. (Despre substanțe) Care conține mai multe cicluri formate din lanțuri închise de atomi. 3. (Despre flori) Cu mai multe verticile; ~cistografie (v. cisto-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice, pe același film, ale umplerii și golirii vezicii urinare; ~cit (v. -cit), s. n., granulocit neutrofil de dimensiuni normale cu nucleul foarte segmentat; ~citemie (v. -cit, v. -emie), s. f., poliglobulie*; ~clad (v. -clad), adj., cu numeroși lăstari; ~cladie (v. -cladie), s. f., prezența unui număr mai mare de ramuri decît cel normal; ~clonie (v. -clonie), s. f., serie de convulsii succesive de ordin nevrotic; ~colie (v. -colie₁), s. f., producere de fiere în cantitate excesivă; ~conte (v. -cont), s. n. pl., organisme inferioare care posedă mai mulți cili sau flageli; ~corie₁ (v. -corie₁), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența mai multor orificii pupilare; ~corie₂ (polichorie) (v. -corie₂), s. f., răspîndire a fructelor, semințelor și sporilor pe căi variate ca: apa, vîntul, animalele etc.; ~crom (v. -crom), adj., (despre picturi) executat în mai multe culori; ~cromatofil (v. cromato-, v. -fil₁), adj., (despre celule) care se colorează ușor în nuanțe variate; ~cromatofilie (v. cromato-, v. -filie₁), s. f., stare caracterizată prin prezența de globule roșii cu afinitate atît pentru coloranții acizi, cît și pentru cei bazici sau neutri; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Procedeu de imprimare a gravurilor în culori. 2. (Despre plante) Variație de culori la aceeași corolă; ~cronic (v. -cronic), adj., petrecut în timpuri sau în faze diferite; ~cultură (v. -cultură), s. f., sistem agricol cuprinzînd cultivarea mai multor soiuri de plante; ~dactil (v. -dactil), adj., 1. Cu mai multe degete. 2. (Despre frunze) Cu mai multe diviziuni sau fascicule în forme de deget; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de degete supranumerare la mîini sau la picioare; ~derm (v. -derm), s. n., țesut protector al cilindrului central, format din straturi alternative de celule endodermice și parenchimatice; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., sete excesivă manifestată în diabet și în unele boli psihice; ~edru (v. -edru), s. n., corp geometric mărginit de mai multe fețe plane poligonale; ~embrionie (v. -embrionie), s. f., dezvoltare a mai multor embrioni din același zigot sau din aceeași celulă-ou; ~estezie (v. -estezie), s. f., tulburare de sensibilitate în care o excitație unică determină senzații multiple; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre animale) Care utilizează hrană variată, vegetală sau animală. 2. (Despre paraziți) Care atacă mai multe plante-gazdă; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Ingestie exagerată și patologică de alimente. 2. Mod de nutriție al organismelor polifage. 3. Proprietate a unor paraziți de a ataca viețuitoare-gazdă din specii și familii diferite; ~falangie (v. -falangie), s. f., prezența falangelor supranumerare la un deget; ~fazie (v. -fazie), s. f., prezența în același loc a mai multor varietăți distincte ale unei specii vegetale; ~fenie (v. -fenie), s. f., totalitatea caracterelor controlate de o singură genă pleiotropă; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze numeroase; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre descendenți) care coboară din mai multe forme ancestrale comune; ~filie₁ (v. -filie₁), s. f., origine din mai multe tipuri ancestrale; ~filie₂ (v. -filie₂), s. f., mărire anormală a numărului de frunze dintr-un verticil; ~filogenie (v. filo-₂, v. -genie₁), s. f., filogenie din mai multe linii de descendență; ~flor (v. -flor), adj., (despre miere) care provine de la mai multe specii de flori; ~fonie (v. -fonie₁), s. f., 1. Știință muzicală care studiază suprapunerea coordonată a mai multor linii melodice independente, care se află în relații armonice. 2. Halucinație auditivă constînd în perceperea simultană a mai multor voci inexistente; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plancton) aflat în zona apelor cu lumină abundentă; ~frazie (v. -frazie), s. f., locvacitate patologică; ~galactie (v. -galactie), s. f., secreție excesivă de lapte; ~gam (v. -gam), adj., s. m., 1. adj., (Despre plante) Cu flori hermafrodite și unisexuate pe același individ. 2. s. m., Bărbat însurat cu mai multe femei în același timp; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Situația unui bărbat poligam. 2. Stare a florilor hermafrodite și unisexuate pe același individ; ~gastrografie (v. gastro-, v. -grafie), s. f., metodă de diagnostic constînd în expuneri radiologice multiple ale stomacului opacizat cu bariu, pentru analizarea cineticii acestuia; ~genetic (v. -genetic), adj., 1. Derivat din mai multe linii de descendență. 2. Care dă culori diferite după mordanții care i se asociază; ~geneză (v. -geneză), s. f., 1. Concepție potrivit căreia fenomenele biologice, sociale, lingvistice etc. nu derivă dintr-un izvor comun, ci au origini multiple. 2. Descendență din mai multe linii parentale; ~genic (v. -genic), adj., (despre o caracteristică ereditară) care este controlat de două sau mai multe gene; ~genie (v. -genie₁), s. f., doctrină potrivit căreia diferitele rase umane au apărut în același timp în mai multe puncte de pe glob; sin. poligenism^[2]; ~gin (v. -gin), adj., (despre flori) care prezintă mai multe pistile; ~ginie (v. -ginie), s. f., prezență a mai multor pistile în fiecare floare; ~girie (v. -girie), s. f., existență a mai multor circumvoluții supranumerare pe suprafața creierului; ~globulie (v. -globulie), s. f., creștere a numărului de hematii din sînge; sin. policitemie; ~glot (v. -glot), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Persoană) care vorbește mai multe limbi. 2. adj., Care este scris în mai multe limbi; ~gon (v. -gon₂), s. n., figură geometrică formată dintr-o linie frîntă închisă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Autor care a scris opere aparținînd unor genuri variate. 2. s. n., Aparat pentru reproducerea unui manuscris în mai multe exemplare; ~halin (v. halin), adj., (despre bazine acvatice) cu un conținut de clorură de sodiu de 10-17‰; ~haploid (v. haplo-, v. -id), adj., cu un număr de cromozomi redus la jumătate față de numărul inițial; ~heteroxen (v. hetero-, v. -xen), adj., (despre ciclul evolutiv al unor paraziți) care în dezvoltarea sa necesită mai multe gazde; ~mastie (v. mastie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de mamele supranumerare; sin. politelie; ~melie (v. -melie), s. f., prezența unui număr mai mare de membre decît cel normal; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., apariție a ciclului menstrual la intervale mai scurte decît cele normale; ~mer (v. -mer), adj., s. m., 1. adj., Format din mai multe părți sau diviziuni. 2. s. m., Substanță ale cărei molecule sînt constituite din reunirea mai multor molecule de monomer; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Stare a unui corp polimer. 2. Condiționare a unui caracter de mai mulți factori genetici echivalenți; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., suprapunere simultană a două sau a mai multe măsuri în care timpii tari inițiali nu coincid întotdeauna; ~mialgie (v. mi/o-₁, v. -algie), s. f., afecțiune dureroasă simultană a mai multor mușchi; ~morf (v. -morf), adj., 1. Care se prezintă sub mai multe forme. 2. (Despre specii animale) Cu variabilitate mare; ~morfie (v. -morfie), s. f., proprietate a unor substanțe chimice de a se prezenta sub mai multe forme cristaline; sin. polimorfism^[3], pleomorfism^[4]; ~nezie (v. -nezie), s. f., înmulțire exagerată a insulelor pancreatice; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care preferă azotul combinat; ~nom (v. -nom₂), s. n., expresie algebrică formată din mai multe monoame; ~odă (v. -odă), s. f., tub electronic cu mai mulți electrozi; ~odont (v. -odont), adj., cu dinți numeroși; ~odontie (v. -odontie), s. f., prezența de dinți supranumerari; ~oecie (v. -oecie), s. f., prezența concomitentă în cadrul aceleiași specii a unor indivizi de sexualitate diferită; ~onichie (v. -onichie), s. f., malformație caracterizată prin prezența de unghii supranumerare la degete; ~onim (v. -onim), s. n., nume taxonomic cu semnificație nesigură, confuză; ~onimie (v. -onimie), s. f., caracteristică a unei limbi în care același obiect are mai multe denumiri; ~opie (v. -opie), s. f., percepție multiplicată a unui obiect; sin. poliopsie; ~opsie (v. -opsie), s. f., poliopie*; ~orexie (v. -orexie), s. f., foame excesivă; ~orhidie (v. -orhidie), s. f., anomalie congenitală caracterizată prin existența de testicule supranumerare; ~otie (v. -otie), s. f., anomalie congenitală constînd în prezența de pavilioane supranumerare la același individ; ~pag (v. -pag), s. m., monstru monocefalian cu două coloane vertebrale complete și independente avînd și o mandibulă dublă; ~patie (v. -patie), s. f., stare a unei persoane atinse, simultan, de mai multe boli; ~petal (v. -petal), adj., (despre corolă) cu mai multe petale; ~petalie (v. -petalie), s. f., stare a unei corole cu petale supranumerare; ~piren (v. -piren), adj., cu nuclei sau sîmburi numeroși; ~plastic (v. -plastic), adj., (despre țesuturi organice) care conține mai multe plastide; ~plectic (v. -plectic), adj., care poate produce mai multe combinații de gene; ~pnee (v. -pnee), s. f., respirație cu frecvență mărită; ~pod (v. -pod), adj., s. m., 1. adj., Care are mai multe picioare. 2. s. m., Făt teratologic avînd mai multe picioare decît normal; ~podie (v. -podie), s. f., malformație congenitală constînd în prezența unui număr de picioare supranumerare; ~por (v. -por), s. m., ciupercă cu numeroși pori, din clasa bazidiomicetelor, care crește pe arbori; ~pter (v. -pter), adj., cu mai multe aripioare; ~ritmie (v. -ritmie), s. f., suprapunere de linii melodice cu structuri ritmice diferite care evoluează simultan; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) cu mai multe rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale utilizate ca indicatori biologici în sistemul saprobiilor pentru determinarea zonelor de poluare intensă a apelor; ~sarcă (v. -sarcă), s. f., dezvoltare anormală a unei plante, datorită excesului de suc nutritiv; ~semie (v. -semie), s. f., 1. Pluralitate de semnificații conținute de un cuvînt sau de o unitate frazeologică. 2. Proprietate a operei de artă de a avea pentru contemplator mai multe sensuri, care se dezvăluie succesiv, în funcție de contextul social-politic și istoric în care este receptată; ~sialie (v. -sialie), s. f., salivație excesivă; ~sperm (v. -sperm), adj., 1. Care prezintă polispermie. 2. (Despre fructe) Cu semințe numeroase; ~spermie (v. -spermie), s. f., proces de producere a unui zigot prin fecundarea unor ovule de către mai mulți spermatozoizi; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care conține mai mulți spori. 2. s. m., Celulă reproductivă care se divide în mai mult de patru spori; ~stel (v. -stel), adj., (despre rădăcini) care posedă mai mulți cilindri centrali; ~stelie (v. -stelie), s. f., prezență a mai multor cilindri centrali în rădăcină; ~stemon (v. -stemon), adj., 1. (Despre androceu) Care are stamine de două ori mai mult decît petale. 2. Cu mai multe serii de stamine; ~stih (v. -stih), adj., (despre organe vegetale) dispus pe mai multe șiruri, serii sau verticile; ~stom (v. -stom), adj., cu mai multe orificii sau haustorii; ~telie (v. -telie), s. f., polimastie*; ~tenie (v. -tenie), s. f., multiplicare a cromatidelor în interiorul fiecărui cromozom; ~tipic (v. -tipic), adj., (despre specii) care cuprinde mai multe categorii sistematice inferioare; ~tom (v. -tom), adj., s. n., 1. adj., (Despre organe vegetale) Divizat sau ramificat în mai multe părți. 2. s. n., Tip de tomograf cu trei tipuri de deplasare a tubului; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Diviziune în mai multe părți, grupe sau specii. 2. Ramificare a vîrfului axei principale a tulpinii sau inflorescenței în mai mult de două ramuri secundare; ~topic (v. -topic), adj., (despre specii vegetale) format pe areale diferite; ~topie (v. -topie), s. f., 1. Localizare în mai multe organe sau țesuturi a unei boli. 2. Acțiune a unei substanțe față de mai multe țesuturi organice. 3. Posibilitate a formării unor soiuri, biotipuri sau ecotipuri polifiletice cu puține caractere diferențiale, pe areale separate; ~trih (v. -trih), adj., cu mai mulți peri, cili sau flageli; ~trof (v. -trof), adj., cu capacitate de adaptare la nutriție diferențiată, pe substraturi variate; sin. politrofic; ~trofic (v. -trofic), adj., politrof*; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Exces în procesul de nutriție. 2. Nutriție pe mai multe plante-gazdă; ~trop (v. -trop), adj., s. f., 1. adj., (Despre transformări ale sistemelor fizico-chimice fluide) Care se efectuează în așa fel încît căldura specifică rămîne constantă. 2. s. f., Curbă care reprezintă o transformare politropă; ~urie (v. -urie), s. f., eliminare abundentă de urină; ~valent (v. -valent), adj., (despre substanțe) care se poate prezenta în compușii săi în diferite stări de valență; ~xen (v. -xen), adj., s. n., 1. adj., (Despre paraziți) Care poate trăi pe mai multe gazde. 2. s. n., Amestec natural de platină și fier; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de animale microscopice unicelulare care trăiesc în colonii și al căror corp este acoperit cu o crustă calcaroasă; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., complex activ rezultat din sinteza proteinelor și constituit din mai mulți ribozomi uniți printr-o moleculă de ARN; sin. poliribozom^[5]; ~zomie (~somie) (v. -zomie), s. f., prezență de cromozomi supranumerari.

dermatită sf [At: ENC. VET. 70 / Pl: ~te / E: fr dermatite] 1 Boală de piele periodică, la cabaline, ce se manifestă sub formă de răni care apar vara, se închid iarna și reapar, în același loc, la revenirea căldurilor. 2 Inflamație a pielii. 3 (Lpl) Nume generic dat unei grupe de maladii inflamatorii ale pielii Si: dermită.

coincide vi [At: COSTINESCU / P: co-in~ / Pzi: coincid / E: fr coincider] 1 (D. evenimente, fenomene etc.) A se petrece simultan Si: (înv) a coincida (1). 2 (D. evenimente, fenomene etc.) A se produce în același loc Si: (înv) a coincidă (2). 3 A se potrivi întocmai Si: (înv) a coincida (3), (pop) a se brodi, a se nimeri. 4 (D. linii, figuri, suprafețe) A se suprapune perfect Si: (înv) a coincida (1).

coincidere sf [At: DA ms / P: co-in~ / Pl: ~ri / E: coincide] 1-2 (D. evenimente, fenomene etc.) Producere simultană sau în același loc Si: coincidare (1-2). 3 Potrivire întocmai Si: coincidare (3). 4 (D. linii, figuri, suprafețe) Suprapunere perfectă Si: coincidare (4).

colonie¹ sf [At: BĂLCESCU, M. V. 6 / Pl: ~ii / E: fr colonie, lat colonia] 1-2 (Ant) Cetate sau oraș întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine. 3 Oraș întemeiat de romani în teritoriile cucerite, având rol economic, administrativ și militar. 4-5 Țară (sau regiune) lipsită de independență politică și economică, dependentă politic-administrativ și exploatată de un stat-metropolă. 6 Comunitate aparținând unei naționalități care s-a stabilit într-o țară străină și menține între membrii săi legături strânse. 7 Așezare de imigranți. 8 Grup de persoane strămutate dintr-o regiune în alta (din cauza războiului sau benevol). 9 (Fig) Grup de animale din aceeași specie care trăiesc în același loc. 10 Grup de copii trimiși la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare. 11 Loc unde este găzduit acest grup de copii. 12 Așezare de indivizi condamnați la muncă forțată. 13 Barăci destinate muncitorilor dintr-o uzină sau de pe un șantier. 14 Muncitorii care locuiesc într-o colonie (13). 15 ~ microbiană Grup de bacterii aflat în cultură pe medii solide, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un număr redus de germeni care s-au înmulțit pe loc.

dricui vt [At: PAMFILE, A. R. / V: ~igui / Pzi: ~esc / E: ceh drkoliti „a ciomăgi”] (Reg) 1 A bătători. 2 A călca în picioare (iarbă, flori). 3 A trece de mai multe ori prin același loc. 4-5 A sări pe loc (de bucurie). 6 A scurma.

dricuire sf [At: DA ms / V: ~igu~ / Pl: ~ri / E: dricui] (Reg) 1 Bătătorire. 2 Călcare în picioare (a ierbii, a florilor) Si: dricuit¹ (2). 3 Trecere de mai multe ori prin același loc Si: dricuit¹ (3). 4-5 Săltare pe loc (de bucurie) Si: dricuit¹ (4-5). 6 Scurmare.

conviețui vi [At: DA ms / Pzi: ~esc / E: con¹- + viețui după lat convivere] A trăi în același loc cu cineva Si: coabita.

conviețuitor, ~oare smf, a [At: DA ms / P: ~țu-i~ / Pl: ~i, ~oare / E: conviețui + -(i)tor] 1-2 (Persoană) care trăiește în același loc cu altcineva.

egal, ~ă [At: ASACHI, E., I, 73/14 / V: (înv) egual (P: ~gu-al), ecual (P: ~cu-al), ecval, (îvr) ecal / Pl: ~i, ~e / E: fr égal, lat aequlis, ~e] 1 a Care are aceleași dimensiuni cu altceva. 2 a (D. figuri geometrice) Care coincide prin suprapunere cu o altă figură. 3 a (D. recipiente, încăperi etc.) Care are același volum cu altul. 4 a (Mat; Fiz) Care are aceeași valoare în aceeași unitate de măsură. 5-6 sn, a (Șîs semn ~) (Semn grafic format din două liniuțe paralele, așezate orizontal între două expresii) care exprimă o egalitate. 7 sn (Îla) Fără ~ Unic. 8 sn (Îal) Excepțional. 9 a (Rar; îe) Partida este ~ă Cei doi adversari au aceeași forță. 10 sn (Îe) A nu avea ~ A nu avea echivalent. 11 av (Legat de adjectiv prin prepoziția „de”) La fel de. 12-13 a, av (D. substanțe, materiale etc.) (Care este) în aceeași cantitate. 14 a (D. numere) Identic. 15 a (Pex; d. valori care pot fi exprimate numeric) Identic. 16 sn (Îs) Pariu la ~ Convenție prin care cele două părți se angajează să plătească aceeași sumă în caz de pierdere. 17 a (D. unități de timp) Care are aceeași durată. 18 a (D. sunete, sentimente, senzații etc.) Care are aceeași intensitate. 19 a (D. oameni, națiuni, state etc.) Care ocupă același loc într-o ierarhie. 20 a (D. oameni, națiuni, state) Care are aceleași îndatoriri, drepturi, avantaje. 21-22 sn (Îljv) De la ~ la ~ (Care există) în condiții de egalitate. 23 sn (Îe) A trata (pe cineva sau ceva) de la ~ la ~ A se comporta într-o situație dată ca fiind pe aceeași treaptă cu partenerul. 24-25 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Statornic. 26-27 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Invariabil. 28-29 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Uniform. 30-31 a, av (D. obiecte, fenomene, stări, sentimente comparate cu ele însele sub diverse aspecte) Monoton. 32 a (D. oameni) Care se manifestă în mod constant, indiferent de împrejurări Si: neschimbător, statornic. 33 av (Îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i conveni în aceeași măsură și o soluție și cealaltă. 34 av (Îae) A-i fi indiferent.

emigrație sf [At: M. COSTIN, ap. LET.² III, 509 / V: ~iune, (îvr) ~rățiune / Pl: ~ii / E: fr émigration, lat emigratio, -onis cf it emigrazione, ger Emigration] 1 Emigrare (1). 2 Totalitatea persoanelor emigrate din aceeași țară, în același loc, într-o anumită epocă. 3 Situația în care se găsește o persoană sau o colectivitate umană emigrată. 4 Timpul cât cineva este emigrat. 5 Migrație. corectat(ă)

ibidem av [At: DA ms / S și: (abr) ib., ibid. / E: lat ibidem] (Cu privire la un text deja citat) 1 În același loc. 2 În aceeași lucrare a aceluiași autor.

izotop, ~ă sm^[1], a [At: MDT / S și: iso~ / Pl: ~i, ~e / E: fr isotope] 1-2 (Element chimic sau corp simplu) care are proprietăți chimice identice cu altul, aflându-se pe același loc în tabelul lui Mendeleev, dar are o greutate atomică diferită de a celuilalt element sau corp simplu. modificată

legare sf [At: CORESI, EV. 518 / Pl: ~ări / E: lega¹] 1 Unire strânsă a capetelor unor fire, fâșii, funii dintr-o țesătură etc. printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: înnodare, înnădire, legat¹ (1). 2 Înnodare a șireturilor, nojițelor etc. pentru a încheia sau a fixa încălțămintea pe picior Si: legat¹ (2). 3 (Prc) Strângere pe picior a opincilor, a obielelor cu ajutorul nojițelor Si: legat¹ (3). 4 Executare a unor noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: înnodare, legat¹ (4) 5 Trecere în jurul gâtului cuiva a cravatei, pe sub gulerul cămășii, fixându-se în față capetele printr-un nod special executat Si: legat¹ (5). 6 (Pex) Purtare a cravatei după o anumită modă Si: legat¹ (6). 7 Punere și înnodare a unor bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar, etc. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine Si: legat¹ (7). 8 Prindere prin înnodare de ceva a unor fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație pentru a aminti de ceva sau ca semn a ceva Si: legat¹ (8). 9 Împreunare a cozilor femeilor prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea acestora peste cap dintr-o parte în alta Si: legat¹ (9). 10 Așezare a unor obiecte, materii etc. într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini Si: legat¹ (10). 11 Obturare a nervilor, a canalelor unor glande, a cordonului ombilical prin strangulare Si: legat¹ (11). 12 Împachetare prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori a unor documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc. pentru a fi transportate sau pentru a nu se deteriora Si: legat¹ (12). 13 (Reg) Acțiune prin care se petrec funii prinse printr-un drug de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns Si: legat¹ (13). 14 (Spc; înv) Aplicare a peceții pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila Si: legat¹ (14). 15 Luare și punere laolaltă a firelor de grâu, de cânepă sau a nuielelor, vreascurilor etc., strânse cu ajutorul unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate Si: legat¹ (15). 16 Strângere a părului de pe cap cu ajutorul unei panglici etc. pentru a nu se împrăștia în dezordine, apoperind ochii Si: legat¹ (16). 17 Strângere a îmbrăcăminții sau a unor părți ale acesteia pe lângă corp, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu etc. pentru a nu sta neglijent Si: legat¹ (17). 18 (Rar) Strângere a pânzelor corăbiilor Si: legat¹ (18). 19 Consolidare a unor uși, a unor obloane, a unor porți etc. prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: ferecare, legat¹ (19). 20 Strângere a unor butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența Si: legat¹ (20). 21 Întărire a roților de lemn ale unor vehicule prin aplicarea unei șine peste obezi Si: legat¹ (21). 22 Îmbrăcare în fier a caroseriei unei căruțe, a unui car etc. Si: legat¹ (22) 23 Îmbrăcare prin acoperire parțială sau totală a unor piese de mobilier, a unor pergamente sau acte de preț cu piele, cu catifea etc. pentru a le proteja sau pentru a le înfrumuseța Si: legat¹ (23). 24 Operație de prindere a foilor unor cărți, una de alta, prin coasere sau lipire și de punere de scoarțe Si: broșare, cartonare, legat¹ (24), (reg) compactare. 25 (Re)compunere a unor obiecte dezmembrate sau a unor piese detașabile ale unui obiect prin strângerea lor cu o funie, o lamă metalică, sârmă etc. Si: legat¹ (25). 26 Fixare într-un loc a unor obiecte de mărime sau de greutate mică sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: legat¹ (26). 27 (Îvp; spc) Construire a unei plute Si: legat¹ (27). 28 Fixare în toc sau în legătoare a unor părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc. pentru a putea fi utilizate sau pentru a nu le pierde Si: legat¹ (28). 29 (Spc) Fixare a lăstarilor de viță-de-vie ori a unor plante agățătoare pe araci Si: arăcire, legat¹ (29). 30 (Udp „de”, „la”) Fixare a unor ambarcațiuni prin parâme Si: ancorare, acostare. 31 (Îvr) Întindere a pânzelor unor corăbii. 32 Fixare a unor ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți de o parte a corpului uman cu o funie, cu o curea, cu un lănțișor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit. 33 (Fig) Îmbinare de cuvinte, sunete în conformitate cu normele specifice unei limbi, pentru a vorbi sau a citi cursiv. 34 (Fig) Formulare și combinare de fraze sau propoziții pentru a exprima ceva. 35 (Fig) Formare a activităților psihice, fizice umane. 36 (Îvr) Degajare a căldurii. 37 Unire a orașelor, a locurilor etc. aflate la o oarecare distanță unele de altele prin căi de comunicații, poduri etc. 38 Unire prin alăturare sau prin strângere a unor obiecte perechi, a unor piese formate din două părți identice cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 39 Unire a unor pari, a unor stâlpi etc. pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 40 Împreunare cu ajutorul cuielor sau prin încastrare a unor grinzi, bârne etc. folosite în construcție. 41 Asamblare a părților componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 42 Îmbinare a sprâncenelor, a unor linii ornamentale sau geometrice. 43 (Re)facere a conexiunii dintre vasele sanguine, dintre nervi, oase, țesuturi etc. 44 (Med) Suturare. 45 (Înv) Încleiere. 46 Acrire a laptelui. 47 (Teh) Realizare a unei conexiuni între un element al unui conductor sau a unei anumite piese și a unor anumite ansambluri ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip și o sursă de alimentare Si: conectare, cuplare, racordare. 48 (Teh; spc) Instalare a unor aparate și dispozitive necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 49 Fixare într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate a unor blocuri de piatră de construcție, pereți etc. Si: înțepenire, încastrare. 50 Combinare a unor atomi, a unor substanțe chimice sau alimente în stare fluidă. 51 Unire a cuvintelor prin cratimă. 52 Nemarcare grafică, prin spații albe, a unităților unui enunț. 53 Relație existentă între propoziții sau între elementele unei propoziții. 54 Unire în chip armonios a accentului silabic, a sunetelor sau a secvențelor muzicale Si: armonizare. 55 Punere în consonanță a accentului silabic, a sunetelor sau a secvențelor muzicale cu... 56 Structurare a cuvintelor, a ideilor, a secvențelor narative în mod logic, coerent. 57 (Fig) Unire a oamenilor, a inimilor sau sufletelor acestora. 58 (Fig) Adunare în aceeași parte sau în același loc a unor oameni. 59 Grupare a unor lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 60 Situare în același plan sau în același sistem a unor regiuni geografice sau istorice. 61 (Îvp) Relație de prietenie. 62 Stabilire a unei relații de prietenie, de rudenie etc. 63 Stabilire a unor relații diplomatice, politice, unilaterale etc. între primari, conducători, state etc. 64 Unire a unor oameni, familii, colectivități în jurul aceluiași ideal. 65 Asociere a unor oameni, familii, colectivități într-un anumit scop. 66 Înfrățire a unor neamuri, așezăminte. 67 (Rar) Asemănare a unor personalități creatoare pe baza afinităților de creație. 68 Atașare a cuiva de ceva sau de cineva. 69 Atracție față de ceva sau de cineva. 70 (Îs) ~ la pământ Stabilire a unei legături electrice între un conductor electric și pământ. 71 (Înv; îs) ~ de glie Limitare a drepturilor social-economice și politice prin aservire Si: înrobire. 72 Atașare a cuiva de locul de muncă, de rangul deținut sau de oamenii de care depind acestea. 73 (Înv) Urmărire în mod deosebit a ceva. 74 (Fam) Provocare la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: agasare, (înv) alegare¹, persecutare, (îrg) enervare, plictisire, săcâire, supărare, zădărâre. 75 (Îvp) Adeverire a blestemelor, a vrăjilor. 76 Acostare a unei persoane de sex opus cu intenția de a o seduce sau a abuza sexual de ea. 77 Folosire a ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna etc. 78 (Îvr) Revendicare a ceva la care nu are dreptul cineva. 79 Punere în relație a două sau mai multe fenomene, procese, obiecte aparent disparate Si: corelare, raportare, interrelaționare. 80 Determinare a unor activități, procese, fenomene etc. raportate la condițiile, cauzele apariției, ale manifestării sau funcționării lor sau raportate la consecințele, finalitatea lor. 81 Condiționare a unor activități, procese, fenomene etc. raportate la condițiile, cauzele apariției, ale manifestării sau funcționării lor sau raportate la consecințele, finalitatea lor. 82 Asociere a unor activități, procese, fenomene etc. raportate la condițiile, cauzele apariției, ale manifestării sau funcționării lor sau raportate la consecințele, finalitatea lor. 83 Desprindere a ceva pe cale de consecință. 84 Imobilizare a cuiva cu ajutorul funiilor, al cătușelor etc. 85 (Pex) Capturare. 86 (Fig; înv) Întemnițare. 87 (Fig; înv) Robie. 88 (Înv) Imobilizare a unor condamnați prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a-i pedepsi, pentru a-i supune la cazne sau pentru a-i ucide Si: torturare, țintuire, schingiuire. 89 (Fig) Împiedicare. 90 (Înv) Împiedicare a mișcării unei roți. 91 Fixare a unor animale domestice, rar, a unor păsări printr-un lanț, funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a le mâna în direcția dorită ori pentru a le împiedica să fugă Si: înhămare, înjugare. 92 (Pop) Prindere a peștilor în undiță, în năvod. 93 Obligare prin jurământ. 94 Obligare la îndeplinirea sau la respectarea condițiilor sau termenilor unui contract, unei convenții etc. 95 (Pop; îs) ~rea călușarilor Înrolare a tinerilor pentru ceremonia călușarilor, însoțiță de depunerea unui jurământ. 96 Jurăminte sau promisiuni solemne reciproce pe care le fac mirii în fața altarului în timpul celebrării cununiei religioase. 97 (Spc; pop) Chezășire. 98 (Înv) Instituire a unor dări, impozite, legi, dispoziții etc. 99 (Bis; îvp) Instituire, prin hotărâre sinodală, a zilelor de sărbătorire a unui sfânt și a zilelor sau a perioadelor de timp în care creștinii sunt datori să postească. 100 (Pop) Interdicție. 101 (Înv) Anulare a unei dări, a unui impozit etc. printr-o lege (33), un amendament etc. 102 (Bis; îoc dezlegare) Interzicere de la anumite fapte, conduite etc. prin anumite reguli, canoane etc. 103 (Bis; pex; îoc dezlegare) Neiertare a abaterilor de la canoanele instituite și (sau) a oamenilor care se fac vinovați de ele. 104 (Fig; pop) Vrăjire de ceva a cuiva. 105 (Fig; pop) Eliberare de o vrajă a cuiva. 106 (Îvp) Oprire de la ceva. 107 (Îvp) Anulare a unei acțiuni sau a efectelor ei. 108 (Îvp) Fermecare a bărbatului, în urma căreia acesta devine impotent. 109 Împiedicare, prin farmece, a unirii sexuale dintre miri. 110 Acțiune prin care ploaia, vântul, furtuna sunt abătute asupra unui anumit ținut. 111 (Îvr) Îndepărtare prin farmece a ploii, vântului, furtunii. 112 (Pop) Situare a unor bani, comori etc. sub puterea unui blestem, a unei interdicții etc. 113 Acoperire, de obicei prin înfășurare a unei părți a corpului cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 114 (Spc) Acoperire a gurii, a ochilor cuiva pentru a-l împiedica să vorbească, să vadă. 115 Îmbrobodire. 116 (Pop) Acoperire cu un văl, cu o basma etc. a capului miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în rândul nevestelor. 117 (Reg) Acoperire a vârfului unor stoguri, a unor clăi, a unor căpițe de fân sau de paie etc. cu ceva pentru a le proteja de umezeală, de vânt etc. 118 (Îvp) Bandajare. 119 (Pop) Alinare a unei dureri sufletești. 120 (Îvp) Moment de fructificație a plantelor de cultură sau a florilor acestora. 121 (Îvp) Creștere a unor tulpini secundare pe pomii altoiți. 122 Îngroșare a dulcețurilor. 123 Închegare a laptelui, a zerului etc. 124 (Rar) Solidificare a anumitor compuși chimici în prezența unui reactiv. 125 (Pop) Întărire. corectat(ă)

întroloca [At: CANTEMIR, IST. 109 / V: ~torl~, ~torno~, ~luca, -rul-, -ruluca, ~turl~, ~turluca, (cscj) ~torloci / Pzi: întroloc / E: într-un loc] (Reg) 1-2 vtr A (se) strânge la un loc Si: a (se) reuni, a (se) întruni. 3-4 vtr A (se) forma. 5 vt A însoți. 6 vr (Spc) A începe o relație de dragoste cu cineva. 7 vr (Fig) A avea o relație sexuală cu cineva. 8 vt A uni. 9 vt A amesteca. 10 vt A îngloba. 11 vr A se găsi în același loc Si: a se întâlni. 12 vt (D. cuvinte) A îngăima.

întrolocare sf [At: ODOBESCU, S. X, 534 / V: ~torl~, ~torlocire, ~tornoc~, ~luc~, ~rul~, ~ruluc~, ~turl~, ~turluc~ / Pl: ~cări / E: întroloca] (Reg) 1 Strângere la un loc Si: întrunire, reunire. 2 Formare. 3 Însoțire. 4 (Spc) Începere a unei relații de dragoste cu cineva. 5 (Fig) Relație sexuală cu cineva. 6 Situare în același loc Si: întâlnire. 7 Unire. 8 Amestecare. 9 Înglobare. 10 Îngăimare.

întrolocat, ~ă a [At: CONACHI, P. 284 / V: ~torl~, ~torlocit, ~tornoc~, ~luc~, ~rul~, ~ruluc~, ~turl~, turluc~ / Pl: ~ați, ~e / E: întroloca] (Reg) 1 Strâns la un loc. 2 Format. 3 Însoțit. 4 Care a început o relație de dragoste cu cineva. 5 (Fig) Care are o relație sexuală cu cineva. 6 Unit. 7 Amestecat. 8 Înglobat. 9 Care se situează în același loc. 10 Îngăimat.

nemutat¹ sn [At: DOSOFTEI. V. S., ianuarie 1^v/20 / Pl: (rar) ~uri / E: ne- + mutat] 1 Rămânere în același loc. 2 Neschimbare (1). 3 (Pex) Stabilitate. 4 (Pex) Fermitate.

mucezi vir [At: VARLAAM, C. 37 / Pzi: ~zesc / E: muced] 1-2 A (se) mucegăi. 3-4 (Fig; d. oameni) A sta multă vreme în același loc, ducând o viață monotonă, ștearsă, lipsită de activitate. 5-6 (Reg; d. metale) A (se) oxida.

ot¹ pp [At: (a. 1573) CUV. D. BĂTR. I, 21/14 / E: slv отъ] (Slî) 1 De la. 2 Din. 3 (Îlav) ~am (sau o tam, otan) De acolo. 4 (Îal) Din același loc.

rămânere sf [At: LB / A și: (îrg) rămânere / Pl: ~ri / E: rămâne] 1 Staționare în același loc Si: rămas¹ (1). 2 Neschimbare a stării, a situației. 3 (Reg; îe) ~ bună Rămas¹ (2) bun. 4 (Îe) ~ în urmă Lipsă de progres (în raport cu alții) Si: stagnare (4).

regăsi [At: EMINESCU, O. IV, 71 / Pzi: ~sesc / E: re¹- + găsi după fr retrouver] 1 vt A găsi din nou pe cineva sau ceva Si: a reafla, a redescoperi (5). 2 vr A se afla (din nou) în același loc sau în aceeași situație. 3-4 vtr A (se) recunoaște (4-5). 5 vr (Fig) A-și recăpăta echilibrul sufletesc (după o frământare, un zbucium etc.) Si: a se reculege (2), a-și reveni (4), (rar) a se remite (4).

roi³ vi [At: ANON. CAR. / Pzi: ~esc / E: bg роя] 1 (D. albine) A pleca în grup pentru căutarea unui nou adăpost. 2 (Pex; d. stupi) A da naștere unei noi familii de albine. 3 (Reg; îe) A ~t stupul popii A murit cineva. 4 (Pex; d. insecte sau păsări mici) A zbura în grupuri dintr-o parte într-alta. 5 (D. oameni). A se răspândi în grupuri pornind din același loc. 6 (D. oameni) A umbla dintr-o parte într-alta. 7 (D. obiecte, fenomene) A se mișca dintr-o parte într-alta.

TRAGEDIE (< fr. tragédie; lat. tragoedia; gr. tragodia, cf. tragos, țap, și ode, cîntec) Specie a genului dramatic, caracteristică prin acțiunea ei gravă și deznodămîntul tragic, reprezentare în acțiune a categoriei estetice a tragicului. Tragedia apare la greci la începutul secolului al VI-lea (î.e.n.), după epopee și poezia lirică. Începuturile ei sînt legate de cultul zeului Dionysos. La serbările date în cinstea acestuia – dionisiace – se jertfea de obicei un țap, iar cîntăreții, îmbrăcați în piei de țap, întruchipare a satirilor, tovarășii zeului, intonau un cîntec numit cîntecul țapului și dădeau răspunsurile corifeului (purtătorul de cuvînt al corului în ceea ce privește tonalitatea cîntecului, ritmul dansului) care povestea întîmplările zeului. După o tradiție, crearea tragediei este atribuită lui Epigen din Sicyon, dar adevăratul ei creator este atenianul Thespis (mijlocul secolului al Vl-lea î.e.n.). Acesta înlocuiește corifeul printr-un adevărat actor, care juca, în fața corului, un rol aparte sau chiar mai multe roluri. Se dezvoltă astfel narațiunea, dialogul și acțiunea, corul el însuși nemafiind alcătuit din satiri. Mai tîrziu, Eschil introduce pe cel de-al doilea actor, iar Sofocle, pe al treilea. Subiectul tragediei clasice antice era împrumutat de cele mai multe ori din mitologie, legende sau epopee. Părțile lirice ale piesei, cîntate de cor, la intrarea în scenă, se numeau parodos, cele executate la mijlocul acțiunii, stasime. Dialogul propriu-zis cuprindea prologul sau expozițiunea, episoadele, care se desfășurau între cîntecele corului și exodul, ultimul episod, după ultimul cîntec al corului. La romani, tragedia se dezvoltă sub influența celei grecești. Creator al ei este socotit Livius Andronicus, care însă s-a mărginit a traduce originalele grecești. Structural, tragedia antică prezintă particularități distincte: unitatea de loc (v. unități) acțiunea tragediei se desfășura în același loc (templu, piața publică etc.); unitatea de timp (durata acțiunii se limita la răstimpul unei zile, fie de la răsăritul soarelui, pînă la apusul lui, fie de la apusul soarelui, pînă în zori); unitatea de acțiune (personajul principal își păstra nealterat caracterul, de-a lungul întregii acțiuni; corul, întruchipare a unui personaj colectiv, comentator al faptelor personajelor sau povestitorul întîmplărilor din afara scenei; destinul (denumit de greci moira) căruia îi erau supuse personajele: numărul redus al acestora. Această structură a imprimat tragediei un caracter static, de construcție geometrică. Tragedia clasică, apărută în cultura franceză a secolului al XVII-lea, sub înrîurirea marii mișcări de imitare a antichității, stîrnită de Renaștere și ilustrată de Corneille, Racine, respectă unele din caracteristicile tragediei antice – de exemplu cele trei unități -, dar aduce și unele elemente noi ca înlocuirea corului prin confidenți, a destinului prin pasiuni. Shakespeare este acela care sparge aceste tipare clasice ale tragediei, prin îmbinarea, în acțiunea pieselor sale, a tragicului cu comicul, prin nerespectarea celor trei unități, decît a unității de acțiune, și prin aducerea în scenă a unei multitudini de personaje și caractere.

ședere sf [At: PSALT. HUR. 52^v/20 / Pl: ~ri / E: ședea, (8) cdp vsl сѣдильна] 1 (Rar) Aflare în poziția de așezat¹ (1) Si: șezut (6), (înv) șezământ¹ (1), șezătură (1). 2 Aflare câtva timp în același loc Si: șezut (7). 3 (Pex) Timp petrecut într-un loc. 4 Aflare în poziție de repaus. 5 Lipsă de activitate Si: inactivitate, lenevie, șezut (8). 6 (Înv) Loc rezervat (cuiva) pentru a sta. 7 (Înv) Rang. 8 (Bis; înv) Catismă (2). 9 Viețuire (într-un anumit loc) Si: (înv) șezut (9). 10 (Înv) Domiciliu (1). 11 (Înv) Ședință (1). 12 (Fam; irn; îe) A se ocupa cu ~a A nu face nimic. 13 (Mun; îe) A se da Ia ~ A pălăvrăgi. 14 (Mun; îlav) În chip de ~ Într-o doară. 15 Popas făcut într- un loc pentru a petrece un anumit timp.

tăvăli [At: CORESI, EV. 76 / V: (înv) ~veli, (reg) trăv~, treveli / Pzi: ~lesc; 3 (reg) ~văle, 6 (reg) ~văl / E: ns cf vsl повалити „rostogoli; a înveli”] 1-2 vtr A (se) suci pe o parte și pe alta pe pământ, pe iarbă, în noroi etc. 3 vr (Pfm; îe) A se ~ de râs A râde cu mare poftă. 4 vr (Pfm; îe) A se ~ de bucurie A se bucura foarte mult. 5 vt (Pop; c. i. alimente) A da prin... 6 vr (Îrg) A sta culcat. 7 vt (Pop) A bate pe cineva trântindu-l și târându-l pe jos Si: (reg) a tărnosi² (1). 8 vt (Pop; c. i. iarba, florile etc.) A culca la pământ Si: a strivi, (reg) a terpeni. 9 vr (Pop; fig) A se lamenta. 10 vr (Pop; fig) A se frământa sufletește. 11 vr (înv; fig) A umbla mereu prin aceleași locuri. 12 vr (Înv) A se întâmpla. 13 vi (Înv) A trăi (1). 14-15 vtr A (se) murdări.

ternat, ~ă a [At: DEX / Pl: ~ați, ~e / E: fr terné] (D. frunze) Care sunt reunite câte trei, pornind de pe tulpină, din același loc.

prezent², ~ă [At: HELIADE, O. II, 46 / V: (rar) ~zinte a, (înv) ~e sn, ~zint (S și: ~esint) a, (pop) zent, zănt a / S și: ~ese~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr présent, lat praesens, -ntis, it presente] 1 sn (Îoc trecut sau viitor) Perioadă de timp variabilă, concepută ca o durată distinctă între trecut și viitor, reprezentând actualitatea. 2 sn Timp actual. 3 sn Epocă actuală Si: contemporaneitate. 4 sn (Pex) Situație actuală Si: actualitate. 5 sn (Îlav) În (sau, rar, de) ~ În momentul de față. 6 sn (Îal) În zilele noastre Si: acum, azi. 7 sn (Grm) Timp al verbului care arată o acțiune în curs de desfășurare, simultană cu momentul vorbirii sau de durată. 8 sn (Grm; îs) ~ istoric Prezent² (1) cu valoare de perfect, care se folosește mai ales în narațiuni, pentru a da operei o forță de evocare mai pregnantă. 9 sn (Îs) ~ gnomic Prezent² (1) care arată că o acțiune se îndeplinește indiferent de timp. 10-11 a (D. fenomene, procese, unități de timp etc. sau manifestări, acțiuni ale oamenilor; îoc trecut sau viitor) Care (se desfășoară sau) există în timpul vieții vorbitorului sau în epoca la care acesta se referă. 12 a (D. fenomene, procese, unități de timp etc. sau manifestări, acțiuni ale oamenilor) Care se desfășoară în momentul de față Si: actual, contemporan. 13 a Despre care este vorba acum Si: de față. 14 a (D. acte normative, documente administrative etc.; îoc anterior, fost) Care este în vigoare astăzi. 15 a (D. oameni; îoc absent) Care se află în același loc cu vorbitorul sau în locul la care acesta se referă. 16 a (D. oameni; îoc absent) Despre care se vorbește Si: de față, (grî) paron. 17 i Cuvânt prin care cel strigat răspunde la un apel nominal. 18 a (Rar) Atent. 19 (Rar) a Activ. 20 a (D. abstracte) La care cineva se gândește. 21 a (D. abstracte) Pe care cineva îl simte la un moment dat.

prezență sf [At: CANTEMIR, ap. ROSETTI – CAZACU, I. L. R. I, 310 / V: (înv) ~ție, ~zin~ / S și: ~ese~, ~esin~ / Pl: (rar) ~țe / E: fr présence, lat praesentia] 1 (Îoc absență) Aflare în același loc cu ceva sau cu cineva Si: (înv) preființă. 2 (Pex; ccr) Entitate. 3 (Spc; ccr) Ființă care se remarcă prin activitatea desfășurată într-un anumit domeniu. 4 (Îs) Condică (sau caiet, listă etc.) de ~ Registru, caiet, listă etc. în care semnează cei care se află la serviciu, la un curs, la o ședință etc. 5 (Îlpp) În ~ța (cuiva) În fața cuiva. 6 (Îe) (A avea) ~ de spirit A acționa repede și la timp în împrejurări dificile și neprevăzute.

unitate sf [At: POENARU, G. 63/19 / V: (îvr) unăt~, unita / Pl: ~tăți / E: lat unitas, -atis, fr unité] 1 Fiecare dintre obiectele care formează o mulțime. 2 Element aritmetic ce formează numerele Si: (înv) unime (1), uniță (1), unișoară (4), unișor (5). 3 (Mai ales îs cifra ~ităților, ~ de rangul întâi) Cifra de la dreapta zecilor într-un număr format din mai multe cifre Si: (rar) unime (2), (înv) unișor (6). 4 Elementul neutru al unui grup multiplicativ Si: (înv) unime (3). 5 (Prc) Numărul unu Si: (înv) unime (4). 6 (Adesea îs ~ de măsură) Mărime fizică scalară în funcție de care se exprimă toate mărimile de același fel Si: (înv) unime (5). 7 (Îs) ~ astronomică Unitate de măsură pentru distanțe, egală cu semiaxa mare a orbitei pământului. 8 Însușirea de a fi un întreg indivizibil. 9 Însușirea de a fi constituit din elemente de același fel sau similare Si: (înv) uniciune (1). 10 Însușirea de a fi unic¹ (1) Si: (înv) uniciune , unime (6). 11 (Îs) Regula celor trei ~tăți Regulă caracteristică teatrului clasic (antic și modem), după care opera dramatică trebuie să fie dezvoltarea unei acțiuni unice, care se desfășoară în același loc și într-un interval de 24 de ore. 12 Ceea ce posedă însușirea de a fi un întreg indivizibil. 13 Ansamblu ale cărui elemente au caractere comune Si: (înv) unință (2). 14 Fiecare element al unui ansamblu omogen Si: unință. 15 (Lin; îs) ~ frazeologică îmbinare de cuvinte cu caracter stabil, proprie unei limbi. 16 (Adesea urmat de determinări) Parte componentă a unui complex economic, social, științific etc. 17 (Mil) Formație organizatorică permanentă (batalion, pluton etc.) a forțelor armate. 18 Calitatea unui ansamblu coerent, armonic Si: coeziune (2), omogenitate, solidaritate, armonie (1). 19 (Spc) Calitatea unei opere de a fî un tot armonios. 20 (Far; Med) Nume dat unor mărimi convenționale la măsurarea unor substanțe cu activitate fiziologică (penicilină, semri etc.) și în efectuarea unor probe de laborator.

salt² sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX / Pl: ~uri / E: lat saltus, it salto] 1 Mișcare prin care ființele se desprind brusc de la pământ (sau de pe un punct de sprijin) avântându-se în sus și revenind în același loc sau deplasându-se Si: săltat¹ (13), săritură (1), (înv) săltătură (1), (înv) săltare (1), (reg) saitoc (2). 2 Mișcare de deplasare bruscă în zbor Si: săltat¹ (14), săritură (2), (reg) saitoc (3). 3 (Îs) Triplu ~ Probă atletică de săritură (1) în lungime, în care atletul face trei sărituri consecutive care se însumează. 4 (Îrg) Dans (1). 5 Deplasare în care nu este respectată ordinea consecutivă a unor trepte sau faze. 6 Trecere (bruscă) de la o situație la alta, de obicei superioară. 7 (Îs) ~ calitativ Trecere la un alt stadiu necesar al dezvoltării în natură, societate și gândire, prin schimbarea unui obiect sau proces.