Definiția cu ID-ul 1182671:


Dicționare specializate

Aceste definiții explică de obicei numai înțelesuri specializate ale cuvintelor.

TRAGEDIE (< fr. tragédie; lat. tragoedia; gr. tragodia, cf. tragos, țap, și ode, cîntec) Specie a genului dramatic, caracteristică prin acțiunea ei gravă și deznodămîntul tragic, reprezentare în acțiune a categoriei estetice a tragicului. Tragedia apare la greci la începutul secolului al VI-lea (î.e.n.), după epopee și poezia lirică. Începuturile ei sînt legate de cultul zeului Dionysos. La serbările date în cinstea acestuia – dionisiace – se jertfea de obicei un țap, iar cîntăreții, îmbrăcați în piei de țap, întruchipare a satirilor, tovarășii zeului, intonau un cîntec numit cîntecul țapului și dădeau răspunsurile corifeului (purtătorul de cuvînt al corului în ceea ce privește tonalitatea cîntecului, ritmul dansului) care povestea întîmplările zeului. După o tradiție, crearea tragediei este atribuită lui Epigen din Sicyon, dar adevăratul ei creator este atenianul Thespis (mijlocul secolului al Vl-lea î.e.n.). Acesta înlocuiește corifeul printr-un adevărat actor, care juca, în fața corului, un rol aparte sau chiar mai multe roluri. Se dezvoltă astfel narațiunea, dialogul și acțiunea, corul el însuși nemafiind alcătuit din satiri. Mai tîrziu, Eschil introduce pe cel de-al doilea actor, iar Sofocle, pe al treilea. Subiectul tragediei clasice antice era împrumutat de cele mai multe ori din mitologie, legende sau epopee. Părțile lirice ale piesei, cîntate de cor, la intrarea în scenă, se numeau parodos, cele executate la mijlocul acțiunii, stasime. Dialogul propriu-zis cuprindea prologul sau expozițiunea, episoadele, care se desfășurau între cîntecele corului și exodul, ultimul episod, după ultimul cîntec al corului. La romani, tragedia se dezvoltă sub influența celei grecești. Creator al ei este socotit Livius Andronicus, care însă s-a mărginit a traduce originalele grecești. Structural, tragedia antică prezintă particularități distincte: unitatea de loc (v. unități) acțiunea tragediei se desfășura în același loc (templu, piața publică etc.); unitatea de timp (durata acțiunii se limita la răstimpul unei zile, fie de la răsăritul soarelui, pînă la apusul lui, fie de la apusul soarelui, pînă în zori); unitatea de acțiune (personajul principal își păstra nealterat caracterul, de-a lungul întregii acțiuni; corul, întruchipare a unui personaj colectiv, comentator al faptelor personajelor sau povestitorul întîmplărilor din afara scenei; destinul (denumit de greci moira) căruia îi erau supuse personajele: numărul redus al acestora. Această structură a imprimat tragediei un caracter static, de construcție geometrică. Tragedia clasică, apărută în cultura franceză a secolului al XVII-lea, sub înrîurirea marii mișcări de imitare a antichității, stîrnită de Renaștere și ilustrată de Corneille, Racine, respectă unele din caracteristicile tragediei antice – de exemplu cele trei unități -, dar aduce și unele elemente noi ca înlocuirea corului prin confidenți, a destinului prin pasiuni. Shakespeare este acela care sparge aceste tipare clasice ale tragediei, prin îmbinarea, în acțiunea pieselor sale, a tragicului cu comicul, prin nerespectarea celor trei unități, decît a unității de acțiune, și prin aducerea în scenă a unei multitudini de personaje și caractere.