acomodare f. 1. potriveală, învoire, împăcare; 2. Gram. potrivirea sunetelor: tidvă – titvă, umplu-împlu.

*acomodațiúne f. (lat. accommodátio, -ónis). Potriveală, adaptare. Învoire, împăcare. Fiziol. Facultatea pin care ochiu vede limpede la diferite distanțe. – Și -áție, dar ob. -áre.

apropiere sf [At: CORESI, EV. 8/14 / V: (înv) ~iare / P: ~pi-e~ / Pl: ~ri / E: apropia¹] 1 (Îoc depărtare) Venire (tot) mai aproape (1) S: (înv) apropiat². 2 (Îoc depărtare) Vecinătate. 3 Prezență a cuiva (simțită ca o instanță sau ca o forță). 4 Împrietenire sau câștigare a încrederii unei persoane, unui grup etc. 5 Împăcare. 6 (Îlav) În ~ (sau în ~a) Aproape (1) 7 (îlav) Prin ~ (sau prin ~a) (Pe) aproape (1). 8 (Îlav) Din ~ sau din ~a De aproape (1). 9 (Înv; îlav) Cu (sau prin) ~ Aproximativ. 10-12 (Înv) Proprietate, caracteristică, însușire. 13 (Înv; îe) Îmi vine cu ~iare îmi vine la îndemână.

*aranjamént n., pl. e (fr. arrangement. V. deranjament). Acțiunea de a aranja. Felu aranjăriĭ, rînduĭală, ordine: grădina asta are un aranjament frumos. Fig. Învoĭală, împăcare, liniștire: aranjamentu uneĭ afacerĭ.

aranjament n. 1. așezare în ordine; 2. măsuri luate pentru regularea unei afaceri; 3. împăcare.

ardere, arderi s. f. Faptul de a (se) arde. ♦ Ardere-de-tot = jertfă care, spre deosebire de cele obișnuite (de împăcare, pentru păcat, de curățire, de mulțumire etc.), era adusă prin arderea integrală a animalului și era considerată în Vechiul Testament ca „o mireasmă bună înaintea Domnului”. – Din arde.

autodefini vb. refl. IV A se caracteriza singur ◊ „Cel care se autodefinește: «Ești tot numai răspântii și drumuri fără-ntors» (Împăcare), proiectează o acută dezbatere filozofică pe fundalul unei naturi încrâncenate, spasmodice, halucinante.” Cont. 16 IV 65 p. 1. ◊ „Acum și-a schimbat maniera. De această dată încastrează chitare, clarinete, violoncele și alte instrumente muzicale – rupte, sparte sau arse – în... blocuri de beton. «Seamănă cu niște epave eșuate într-o mare de lavă», își autodefinește «artistul» opera.” Sc. 20 II 75 p. 4; v. și Cont. 14 XII 79 p. 4 (din auto1- + defini; DN3, DEX-S)

barîșnic m. (rus. barýšnik, cămătar, d. barýš, „cîștig”, rut. „misitie”, d. turc. barýš, pace, împăcare. Bern. 1, 45). Nord. Misit, telal (care duce slugĭ la stăpîn). Codoș, proxenet. – Și -úșnic. – Fem. -nică, pl. e.

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

búză f., pl. e (de orig. romană, rudă cu fr. bouder, a fi bosunflat, norm. boudsoufler, a unfla pelea; sp. buz, sărutare de împăcare; alb. buză, buză. D. rom. vine bg. buză, buză, obraz. V. bosunflu). Parte de afară a guriĭ și care acoperă dințiĭ. Marginea unuĭ vas, uneĭ țevi: a ajunge în buza tunuluĭ. A rămînea cu buzele unflate, a rămînea păcălit. înșelat, mofluz. A bate din buze la nevoie (ca calu flămînd), a avea mare nevoĭe de un lucru. A rămînea bătînd din buze, a rămînea fără cele necesare.

CALMARE s. 1. astîmpărare, domolire, liniștire, potolire. (~ setei.) 2. alinare, domolire, liniștire, potolire, temperare, ușurare, (rar) potoleală, (înv.) potolit. (~ durerilor.) 3. domolire, îmblînzire, îmbunare, împăcare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.) 4. atenuare, descreștere, diminuare, domolire, micșorare, potolire, reducere, scădere, slăbire, temperare. (~ vitezei vîntului.)

CALMARE s. 1. v. potolire. 2. v. alinare. 3. domolire, îmblânzire, îmbunare, împăcare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.) 4. v. atenuare.

CĂSUȚĂ, căsuțe, s. f. 1. Diminutiv al lui casă (1); căscioară. Dintre livezi și dintre căsuțele albe se ridicau stîlpi vineți de fum. SADOVEANU, O. I 369. Rahila... privea, de pe pripa căsuței ei, cum se strîngea cortul nopții. GALACTION, O. I 321. Luna-și picură argintul Tremurîndu-l pe fereastră; Vede-atîta împăcare Străjuind căsuța noastră GOGA, P. 87. Se grăbea să ajungă la căsuța lui de lîngă șipotul din vale. BUJOR, S. 130. Avea o căsuță ascunsă sub vro trei butuci de vie. NEGRUZZI, S. I 110. 2. (În expr.) Căsuță poștală = ghișeu special unde se repartizează, la poștă, scrisorile care poartă pe plic, în loc de adresă, mențiunea respectivă și pe care (în urma unei înțelegeri prealabile) vine să le ridice adresantul.

Cît nisipul mării și țărîna... (grec. Όπως η άμμος της θάλασσας και η σκόνη...). – Homer, Iliada (cîntul IX, vers. 385). Viteazul Ahile, primind solia trimisă de Agamemnon, respinge propunerile de împăcare: „Chiar de mi-ar da bogății cît este nisipul și colbul, / Nu va putea să-mi înduplece inima Atrid Agamemnon”. (traducere: G. Murnu). Expresia lui Homer: „Cît nisipul mării” s-a introdus mai în toate limbile, spre a desemna o multitudine, un număr mare, o cantitate imensă. LIT.

compatibilitate sf [At: HASDEU, I. C. 11 / Pl: ~tăți / E: fr compatibilité] 1 Împăcare cu altceva. 2 Existență simultană cu altceva. 3 Corespondență. 4 Potrivire. 5 Executare simultan cu altceva. 6 Admiterea acelorași soluții. 7 (Log) Raport între două enunțuri care nu se exclud reciproc. 8 (Mat) Proprietate a unui sistem de relații de a fi compatibil, părțile sale neexcluzându-se una pe cealaltă. 9 (Tel; îs) ~ inversă Retrocompatibilitate.

CONCILIA vb. tr. 1. a soluționa un diferend pe cale amicală; a pune de acord. 2. (jur.) a încerca aplanarea sau evitarea unui litigiu prin împăcarea părților. (<fr. concilier, lat. conciliare)

CONCILIATOR, -OARE adj. Care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor; conciliatorist. ♦ Care recurge la un compromis sau la o împăcare în fața unor divergențe principale; oportunist, împăciuitorist. // s.m. și f. Împăciuitorist. [Pron. -li-a-, / cf. fr. conciliatoire, conciliateur].

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat) Persoană care mijlocește o conciliere, împăciuitorist. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliateur, lat. conciliator.

conciliator, ~oare a [At: HASDEU, I. C. 118 / P: ~li-a~ / Pl: ~i, ~oare / E: fr conciliateur] 1 Care mijlocește o împăcare Si: conciliatrice (1). 2-3 Care (se) împacă cu ușurință Si: conciliatrice (2-3).

CONCILIATOR, -OARE I. adj. care tinde spre un acord, spre împăcare; împăciuitor. II. s. m. f. împăciuitorist. (<fr. conciliatoire, /II/ conciliateur, lat. conciliator)

* CONCILIATOR, -TOARE adj. și sm. Care mijlocește o împăcare, împăciuitor [fr.].

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare sau armonizare a unor divergențe vădite; care duce spre înțelegere între părți opuse. Atitudine conciliatoare într-un conflict. ♦ (În politică, în lupta de clasă) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc, oportunistă, în interesul burgheziei. ♦ (Substantivat) Împăciuitorist. Pentru a obține noi succese e nevoie să întărim și mai mult partidul nostru, veghind ca el să păstreze și să întărească tradițiile sale de luptă și caracterul de partid revoluționar al proletariatului, intransigent față de oportuniști, conciliatori și capitulanți, dîrz și neclintit față de burghezie și ceilalți exploatatori. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 213. – Pronunțat: -li-a-.

CONCILIATOR, -OARE, conciliatori, -oare, adj. Care tinde spre un acord, spre o împăcare a unor divergențe; care duce spre înțelegere între părți opuse. ♦ (În politică) Care, în fața unor divergențe de ordin principial, caută o soluție de compromis, o linie de mijloc. ♦ (Substantivat) Împăciuitorist. [Pr.: -li-a-] – Din fr. conciliateur, lat. conciliator.

CONCILIAȚIE ~i f. (în dreptul internațional) Procedură de împăcare a părților adverse urmărind înlăturarea conflictelor; conciliere. [Art. conciliația; G.-D. conciliației; Sil. -ți-e] /<fr. conciliation, lat. conciliato, ~onis

CONCILIAȚIE s. conciliere, împăcare. (~ între părți.)

CONCILIAȚIE s. v. împăcare.

CONCILIAȚIE, conciliații, s. f. Împăcare; procedură de împăcare în dreptul internațional avînd ca scop înlăturarea conflictelor. Lupta... continuă pînă la Radu cel Mare (1495-1508), care se încercă de o politică de conciliație, fără a izbuti. BĂLCESCU, O. II 16. – Pronunțat: -li-a-ți-e.

CONCILIAȚIE s.f. 1. Împăcare; conciliere; procedură de împăcare, în dreptul internațional, urmărind înlăturarea conflictelor. 2. (Lit.) Figură retorică în care se folosește un argument „ostil” pentru propria cauză. [Pron. -li-a-, gen. -iei, var. conciliațiune s.f. / < fr. conciliation, cf. lat. conciliatio].

CONCILIERE, concilieri, s. f. Împăcare, unire, acord. – Pronunțat: -li-e-.

conciliere sf [At: (a. 1846) URICARIUL IV, 436/16 / V: (rar) ~iare / P: ~li-e~ / E: concilia] 1 Unire. 2 Punere de acord. 3 Împăcare.

CONCILIERE s. conciliație, împăcare. (~ între părți.)

CONCILIERE s. v. împăcare.

CONSOLARE s.f. Acțiunea de a (se) consola și rezultatul ei; mîngîiere, împăcare, alinare, consolație. [< consola].

consolare sf [At: C. PETRESCU, R. Dr. 39/ Pl: ~lări / E: consola] 1 Mângâiere Si: consolație (1). 2 Împăcare Si: consolație (1). 3 (Ccr) Cuvinte de alinare. 4 Lucru sau persoană în care cineva își găsește alinare.

CONSOLARE. Subst. Consolare, alinare, mîngîiere, parigorie (înv. și reg.); liniștire, calmare, potolire, potoleală (rar), ogoire (pop.), ostoire (înv. și pop.), domolire. Împăcare, împăciuire (rar); ușurare (fig.), destindere (fig.), înseninare (fig.); încurajare, îmbărbătare. Nădejde, speranță; rază de speranță (fig.), rază de lumină (fig.). Condoleanțe. Adj. Alinat; liniștit, calm, potolit, ogoit, destins, domol, împăcat, împăciuit (rar), ușurat (fig.), înseninat (fig.). Îmbărbătat, încurajat. Calmant, liniștitor, potolitor (rar), alinător, consolator, consolant (rar); încurajator, mîngîietor, mîngîios; ușurător (rar). Vb. A se consola, a se mîngîia, a se alina, a se împăca, a se ușura (fig.), a-și ușura durerea (necazul); a se liniști, a se calma, a se potoli, a se domoli, a se ogoi (pop.), a se ostoi (înv. și pop.); a se însenina (fig.), a-și găsi liniștea, a-și găsi tihna; a se încuraja, a se îmbărbăta, a-și da curaj, a-și face curaj, a-și da speranțe. A consola, a alina, a mîngîia, a parigorisi (înv.), a usca lacrimile (cuiva), a turna ulei pe rană; a calma, a liniști, a potoli, a domoli, a ogoi (pop.), a astîmpăra, a împăca, a împăciui (rar), a ușura, a lua cuiva o piatră de pe inimă; a încuraja, a da curaj, a însufleți, a da cuiva o rază de speranță, a îmbărbăta, a insufla încredere (bărbăție). V. calm, curaj, pace, speranță.

DOMOLIRE s. 1. astîmpărare, calmare, liniștire, potolire. (~ setei.) 2. alinare, calmare, liniștire, potolire, temperare, ușurare, (rar) potoleală, (înv.) potolit. (~ durerilor.) 3. încetinire, potolire. (~ fugii cuiva.) 4. calmare, îmblînzire, îmbunare, împăcare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.) 5. înfrînare, liniștire, strunire. (~ unui animal.) 6. atenuare, calmare, descreștere, diminuare, micșorare, potolire, reducere, scădere, slăbire, temperare. (~ vitezei vîntului.)

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

feríe și heríe f. (d. fer, adică „cu cercurĭ de fer”, ca arămie d. aramă saŭ lemnie d. lemn. Cp. cu acov și demerlie, tot vase ferecate). Vechĭ. Vadră. Taxă anumită (care, la început, se va fi dat în natură cu vadra) pe care o plătea vistieriiĭ domneștĭ cel ce cîștiga un proces și dorea ca sentența să rămîie definitivă saŭ taxă pe care o plătea cel ce voĭa să se reînceapă un procers închis pin judecată saŭ împăcare, dar p. care nu se plătise această taxă (Bogdan Arh. 1, 631; Ghib. Traĭsta și Arh. 1909; Nădejde, VR. 1, 6, 414): ne-am împăcat și am dat și heria; vre-o patru-cincĭ heriĭ de mĭed (Ĭorga, Doc. Bistr. 1, 09, unde se văd amîndoŭă înțelesurile). Despăgubirea pe care o plătea cel ce părăsea breasla ca să treacă aĭurea (Ĭorga, Negoț. 178). – Și ferîĭe, herîĭe. Chear azĭ în Trans. (Agrb. Int. 247): ar fi băut o ferie de spirt, în Gorj ferîĭe, „oca de tinichea” (CL. 1922, 363), în Meh. „baniță ferecată de 20 de ocale” (Șez. 37, 42). La Acad. acc. férie, hérie (vadră), ceĭa ce-mĭ pare fals, și socotit ca cuv. deosebit de herîĭe, care nu e de cît o var. pop. ca amăriŭ, -îĭe saŭ moșîĭe față de amăriŭ, -ie, moșie. Într’un doc. (Ĭorga, Stud. și Doc. 13, 85) scris hieri (ceĭa ce cred că e îld. hĭeriĭ), ca fĭer față de fer. – În Trans. birșag, în doc. sl. zavescă (taxa). V. găleată.

FURTUNĂ, furtuni, s. f. 1. Vînt puternic, de obicei însoțit de ploaie, grindină și descărcări electrice. V. vijelie. Departe, pe munți, tuna, o furtună neagră se învîrteja la înălțimile Ceahlăului. CAMILAR, TEM. 198. De la munte veni iar furtună, cu mai mare repeziciune, țesînd fulgi mari și moi. SADOVEANU, B. 138. O luă pe brațe și începu să fugă cu ea prin furtună. EMINESCU, N. 11. ◊ Expr. Furtună de... = mulțime (mare) de... Furtună de aplauze. 2. Fig. Zbucium, tulburare sufletească. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. O întreagă furtună se ridică în sufletul lui. GHEREA, ST. CR. II 330. Al ei suflet e furtună, noaptea e gîndirea ei. COȘBUC, P. I 120. 3. Fig. Revoltă, răscoală. Sirenele buciumă cu noi împreună... Cîntecul lor de chemare. De împăcare ori de furtună. DEȘLIU, G. 19. – Pl. și: furtune (EMINESCU, O. I 31). – Variantă: (învechit) fortună (SBIERA, P. 223) s. f.

Happy end (engl. înseamnă „sfîrșit fericit”) – Termenul acesta a fost introdus și vehiculat mai ales de acele faimoase filme senzaționale care, după o serie de peripeții palpitante, se terminau stereotip cu regăsirea și căsătoria eroilor, adică cu un „happy end”. De aici, expresia a ajuns să semnifice, în general, o încheiere veselă, un final satisfăcător. Artista poporului Lucia Sturdza Bulandra, vorbind despre piesa Soțul ideal a lui Oscar Wilde unde, în cele din urmă, totul se sfîrșește printr-o împăcare generală între cei buni și cei răi, adaugă: „Acest happy end, împreună cu eleganța toaletelor, a decorului și a calității interpretării, a fost un debut de bun augur”. (Amintiri, pag. 79). TEA.

iertare sf [At: MINEIUL (1776) 43 ²/2 Pl: ~tări / E: ierta] 1 (Înv) Eliberare a cuiva din robie Si: (înv) iertăciune (1), (rar) iertat¹ (1). 2 (Pex) Eliberare a cuiva de ceva Si: (înv) iertăciune (2), (rar) iertat¹ (2). 3 (Spc; înv) Scutire de serviciul militar Si: (înv) iertăciune (3), (rar) iertat¹ (3). 4 Scăpare a cuiva de ceva Si: (înv) iertăciune (4), (rar) iertat¹ (4). 5 Dispensare a cuiva de o sarcină Si: (înv) iertăciune (5), (rar) iertat¹ (5). 6 Scădere a unei părți din datoria cuiva Si: (înv) iertăciune (6), (rar) iertat¹ (6). 7 Dezlegare a cuiva de un jurământ, o fagăduială Si: (înv) iertăciune (7), (rar) iertat¹ (7). 8 Încetare a urmăririi cuiva Si: (înv) iertăciune (8), (rar) iertat¹ (8). 9 Permisiune acordată cuiva de a face ceva Si: (înv) iertăciune (9), (rar) iertat¹ (9). 10 Posibilitate de a face ceva Si: (înv) iertăciune (10), (rar) iertat¹ (10). 11 Predestinare de a face ceva Si: (înv) iertăciune (11), (rar) iertat¹ (11). 12 Renunțare la pedepsirea cuiva pentru o vină Si: (înv) iertăciune (12). (rar) iertat¹ (12). 13 Trecere cu vederea a greșelilor cuiva Si: (înv) iertăciune (13), (rar) iertat¹ (13). 14 Acordare a mântuirii de către divinitate cuiva care a greșit și apoi s-a pocăit Si: (înv) iertăciune (14), (rar) iertat¹ (14). 15 Scuză. 16 (Îe) A se ruga de ~ A-și cere scuze. 17 (Șîe să am ~ să avem ~) Exprimare politicoasă prin care se captează bunăvoința interlocutorului înaintea unei replici sau a unei rugăminți Si: (înv) să avem iertăciune (16). 18 Împăcare cu cineva într-un moment solemn Si: (înv) iertăciune (17). 19 (Înv) Sărutare la despărțire Si: (înv) iertăciune (18). 20 (Înv) Rămas-bun înainte de a părăsi pe cineva Si: (înv) iertăciune (19). 21 (Înv) Renunțare la un obicei Si: (înv) iertăciune (20). corectat(ă)

interveni vi [At: (a. 1776) URICARIUL, I, 180/1 / Pzi: intervin / E: fr intervenir, lat intervenire] 1 A se situa între două fenomene, evenimente. 2 A lua parte la ceva. 3 A intra în acțiune în ajutorul cuiva. 4 (Spc) A intra în vorbă cu cineva. 5 A se amesteca pentru a mijloci o împăcare, o înțelegere etc. 6 A face demersuri în favoarea sa sau a altcuiva. 7 (D. fapte, evenimente etc.) A apărea pe neașteptate Si: a surveni.

intervenire sf [At: MAIORESCU, D. IV, 160 / Pl: ~ri / E: interveni] (Înv) 1 Situare între două fenomene, evenimente Si: intervenție (1). 2 Participare la ceva Si: intervenție (2). 3 Intrare în acțiune în ajutorul cuiva Si: intervenție (3). 4 (Spc) Intrare în vorbă cu cineva Si: intervenție (4). 5 Amestec al cuiva pentru a mijloci o împăcare, o înțelegere etc. Si: intervenție (5). 6 Insistență pe lângă o persoană influentă spre a obține o favoare pentru sine sau pentru altcineva Si: intermediere (1), intervenție (6). 7 Survenire neașteptată a unui fapt, a unui eveniment etc. Si: intervenție (7).

ÎMBLÎNZIRE s. 1. domesticire, (înv.) dumesnicire. (~ unui animal sălbatic.) 2. calmare, domolire, îmbunare, împăcare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.)

îmbunare sf [At: CALENDARIU (1844), 61/3 / Pl: ~nări / E: îmbuna] 1 Determinare a cuiva să devină mai bun din punct de vedere moral Si: îmbunat¹ (1), îndreptare. 2 Potolire. 3 Consolare. 4 Încurajare. 5 Binedispunere. 6 (Înv) Convingere. 7 (Reg) Promisiune. 8 (Asr) Mângâiere. 9 (Asr) Încurajare. 10 (Iuz) Lingușire. 11 Împăcare. 12 (Șfg) Îmblânzire. 13 Îndreptare a vremii Si: îmbunat¹ (13). 14 (Ban; ccr) Înțelegere cu privire la zestre Si: îmbunat¹ (14).

ÎMBUNARE s. calmare, domolire, îmblînzire, împăcare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.)

îmbunat¹ sn [At: ANON. CAR. / Pl: ~uri / E: îmbuna] 1 Îmbunare (1). 2 Potolire. 3 Consolare. 4 Încurajare. 5 Binedispunere. 6 (Înv) Convingere. 7 (Reg) Promisiune. 8 (Asr) Mângâiere. 9 (Asr) încurajare. 10 (Iuz) Lingușire. 11 Împăcare. 12 (Șfg) Îmblânzire. 13-14 Îmbunare (13-14).

împăca (împac, împăcat), vb. – 1. A restabili raporturi de prietenie, de înțelegere cu cineva. – 2. A liniști, a potoli, a calma. – 3. A mulțumi, a satisface. – 4. A pune de acord, a conveni. – 5. (Refl.) A face pace. – 6. (Refl.) A se învoi, a se conforma. – 7. (Refl.) A se înțelege, a trăi în bună înțelegere, a se avea bine. Lat. pacāre (Pușcariu 783; Candrea-Dens., 1298; REW 6132; DAR), cf. alb. paḱoń, it. pagare, prov., sp., port. pagar, fr. payer. Sensul etimologic se conservă numai în rom. și în alb.; compunerea cu pref. în- trebuie să se fi făcut în cadrul limbii rom. Cf. pace. Der. împăcăcios, adj. (care împacă); împăcătură (var. împăcătoare), s. f. (înv., împăcare); împăcăciune, s. f. (reconciliere); neîmpăcat, adj. (implacabil).

împăcare, împăcări s. f. Împăcăciune. ♦ (Sens biblic) Starea de har dintre oameni și Dumnezeu, socotită ca fiind „o nouă creație”, a cărei harismă se transmite prin botez. – Din împăca.

împăcare s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

împăcare s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

ÎMPĂCARE s. 1. (livr.) reconciliere, (pop.) împăciuire, (înv.) impăcăciune, păciuire. (~ lor după un conflict.) 2. conciliație, conciliere. (~ între părțile adverse.) 3. calmare, domolire, îmblînzire, îmbunare, liniștire, potolire. (~ unei persoane enervate.)

împăcare s. f., g.-d. art. împăcării; pl. împăcări

împăcare sf [At: COD. VOR. 126/13 / Pl: ~cări / E: împăca] 1 Restabilire a raporturilor de prietenie, de înțelegere cu cineva Si: împăcat¹ (1), (înv) împăcăciune (1), împăcăluire (1), împăcătură (1), împăceluire (1), împăciuială (1), împăciuire (1), păceluire (1), păceluit¹ (1), păciuire (1), păciuilire (1). 2 (Rar) Satisfacere a cuiva Si: împăcat¹ (2), (înv) împăcăciune (2), păceluire (2), păceluit¹ , păciuire (2), păciuilire (2). 3 (Rar) Răzbunare pe cineva Si: împăcat¹ (3), (înv) împăcăciune (3). 4 (Fig) Îmblânzire a cuiva Si: împăcat¹ (4), (înv) împăcăciune (4). 5 Aplanare a unei neînțelegeri, a unui conflict Si: împăcat¹ (5), (înv) împăcăciune, împăcăluire (2), împăcătură (2), împăceluire (2), împăciuială (2), împăciuire. 6 Reconciliere cu cineva Si: împăcat¹ (6), (înv) împăcăciune (6), împăcăluire, împăcătură (3), împăceluire (3), împăciuială (3), împăciuire (3). 7 (Ccr) înțelegere cu cineva într-o chestiune bănească Si: convenție, învoială, împăcat¹ (7), (înv) împăcăciune (7). 8 Trai în bună înțelegere cu cineva Si: împăcat¹ (8), (înv) împăcăciune (8). 9 Familiarizare cu ceva Si: împăcat¹ (9), (înv) împăcăciune (9). 10 Încredințare de adevărul unei idei Si: împăcat¹ (10), (înv) împăcăciune (10). 11 Potolire a cuiva, dându-i satisfacție Si: împăcat¹ (11), (înv) împăcăciune (11), păceluire (3), păceluit¹ (3).

ÎMPĂCARE, împăcări, s. f. Acțiunea de a (s e) împăca și rezultatul ei; liniștire, potolire, îmbunare; înțelegere. Petrea simți... că încordarea femeii crește, că liniștea aceasta a ei este asemenea unei împăcări de după lacrimi, cînd obrazul zîmbește, dar buzele mai tremură. V. ROM. iulie 1953, 85. Am să-i cînt și eu un cîntec de împăcare. CREANGĂ, P. 134. Cît pentru norod... din împăcarea aceasta nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ♦ Alinare. Nici un fel de împăcare sufletul meu nu găsește. CONACHI, P. 82. ♦ Acord într-o chestiune bănească; învoială. Ne-om împăca noi. – Împăcarea cum ți-am spus, cucoane. CREANGĂ, P. 157.

ÎMPĂCARE s. 1. (livr.) reconciliere, (pop.) împăciuire, împăcăciune, păciuire. (~ lor după un conflict.) 2. conciliație, conciliere. (~ între părțile adverse.) 3. v. calmare.

împăcat¹ sn [At: CARAGEA, L. 47/17 / Pl: ~uri / E: împăca] 1-11 Împăcare (1-11).

ÎMPĂCĂCIUNE, împăcăciuni, s. f. (Învechit și arhaizant) Împăcare. Eu, după legea veche, țin la o împăcăciune. CAMILAR, N. II 296. Începu a se sătura de un amor fără sfezi, fără împăcăciuni. NEGRUZZI, S. I 21.

ÎMPĂCĂCIUNE s. v. împăcare.

împăcăciune sf [At: DOSOFTEI, PS. 36 / Pl: ~ni / E: împăca + -(ă)ciune] (Înv) 1-11 Împăcare (1-11).

împăcăciune s. v. ÎMPĂCARE.

împăcăciúne, împăcăciuni, s.f. (înv.) Împăcare: „…atunci înpăcăciunea celor două eclesie, cel puțin aici, în Transilvania, era să fie și mai perfectă” (Koman, 1937: 46). – Din împăca + suf. -ăciune (DEX, MDA).

împăcăluire sf [At: PRAVILA (1814) 106/10 / Pl: ~ri / E: împăcălui] (Înv) 1-3 Împăcare (1, 5-6).

împăcătoare s.f. (înv.) jertfă de împăcare.

împăcător, ~oare [At: BIBLIA (1688), 240/2 / Pl: ~i, ~oare / E: împăca + -(ă)tor] 1-6 smf, a (Persoană) care împacă (1, 6-7) Si: împăciuitor (1-6). 7 sf Jertfă de împăcare.

împăcătură sf [At: CORESI, E. 38/37 / Pl: ~ri / E: împăca + -ură] (Înv) 1-3 Împăcare (1, 5-6). 4 Liniștire. 5 Pace. 6 Iubire a păcii. 7 Fire pașnică și împăciuitoare.

împăcătură s.f. (înv.) împăcare, pace, liniștire, pacificare, iubire de pace.

împăceluire sf [At: CANTEMIR, IST. 353 / V: (înv) păceluire / Pl: ~ri / E: împăcelui] (Înv) 1-3 Împăcare (1, 5-6).

împăciuială sf [At: COSTINESCU / Pl: ~ieli /E: împăciui + -eală] 1-3 Împăcare (1, 5-6).

ÎMPĂCIUIRE s. v. împăcare.

împăciuíre, împăciuiri, s.f. Împăcare. – Din împăciui.

împăciuire s. v. ÎMPĂCARE.

ÎMPĂCIUIRE, împăciuiri, s. f. Acțiunea de a împăciui și rezultatul ei; împăcare, pace. În nourii care i se frămîntau în minte întrezărise o lucire: se gîndise să se repeadă la Murgeni; dragostea lui cu fata Orheianului poate era împăciuirea și liniștea. SADOVEANU, O. VII 63. Pleoapelor tu nu le-ai dat hodină, Nici sufletului mută-mpăciuire. GOGA, P. 144.

împăciuire sf [At: (a. 1776) IORGA, S. D. XII 92 / V: (înv) păciuire / Pl: ~ri / E: împăciui] 1-3 Împăcare (1, 5-6).

împăciuitorism sns [At: SCÎNTEIA, 1951, nr. 1947 / E: împăciuitor + -ism] 1 Atitudine de împăcare, de conciliere a unor divergențe. 2 Încercare de aplanare a conflictelor sociale, ideologice etc. 3 (Pgn) Îngăduință exagerată față de greșelile cuiva.

îngăduire sf [At: LB / Pl: (rar) ~ri / E: îngădui] 1 Permisiune de a face ceva Si: îngăduit¹ (1). 2-3 Toleranță (reciprocă) Si: (rar) îngăduit¹ (2-3). 4 Bună înțelegere reciprocă Si: (rar) îngăduit¹ (4). 5 Lipsă de rezistență Si: (rar) îngăduit¹ (5). 6 Acceptare a unor concesii Si: (rar) îngăduit¹ (6). 7 Împăcare a două persoane Si: (rar) îngăduit¹ (7). 8 Domolire a intemperiilor Si: (rar) îngăduit¹ (8). 9-10 (A nu considera grave și) a ierta greșelile cuiva Si: (rar) îngăduit¹ (9-10). 11 Mângâiere a cuiva Si: (rar) îngăduit¹ (11). 12 Amânare a termenului de plată a unei datorii Si: (rar) îngăduit¹ (12). 13 Așteptare cu răbdare Si: (rar) îngăduit¹ (13). 14 Lipsă de dușmănie față de cineva Si: (rar) îngăduit¹ (14). 15 Ușurare a situației cuiva Si: (rar) îngăduit¹ (15). 16 Stăpânire de sine Si: (rar) îngăduit¹ (16). 17 Uitare a tot ce este neplăcut Si: (rar) îngăduit¹ (17). 18 Simpatie pentru cineva Si: (rar) îngăduit¹ (18).

învoială sf [At: NECULCE, ap. LET. II, 374/6 / P: ~vo-ia~ / Pl: ~ieli, (rar) ~iele, (înv) ~le / E: învoi + -eală] 1 Înțelegere prealabilă Si: acord, aranjament, convenție, pact. 2 (Îe) A face (sau a cădea la) ~ A cădea de acord. 3 (Jur) Tranzacție. 4 (La cumpărături) Tocmeală. 5 (La angajarea unei munci) Acord asupra condițiilor de plată. 6 (Pex) Contract. 7 (Îs) ~ agricolă Contract agricol. 8 (Îs) Legea ~ielilor agricole Lege votată de parlament după răscoalele țărănești din 1907. 9 Condiție. 10 Angajament. 11 Concordanță de opinii și de caractere Si: înțelegere. 12 (Pop; îe) Mai bine varză acră cu ~, decât zahăr dulce cu cârteală Mai bine trai în sărăcie dar cu bună înțelegere, decât în belșug cu ceartă. 13 (Îs) Bună ~ Angajament în urma convenirii de bună voie asupra unor condiții. 14 (Jur) împăcare la judecată. 15 (Înv) Concesie.

judecat, -ă adj. 1 (despre oameni) cerebral,rațional. în tot ce face se dovedește a fi o persoană judecată. 2 (despre acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) bun, chibzuit, cugetat,folositor, gândit, înțelept, judicios, pertinent, rațional, rezonabil, socotit², util, <fig.> sănătos.De la prietenii adevărați primește întotdeauna numai sfaturi judecate. 3 (despre oameni) certat, dojenit, mustrat. Elevii judecați și-au îndreptat comportarea. 4 (despre litigii, diferende etc.) soluționat. Diferendul judecata avut ca urmare împăcarea celor doi.

KOBAYASHI [kobaiáʃi], Kokei (pe numele adevărat Kobayashi Shigeru) (1883-1957), pictor japonez. A pictat inițial subiecte tradiționale („Povestire despre tăietorul de bambus”). Ulterior, adoptând mijloacele picturii moderne, și-a creat un stil propriu, care emană un sentiment de liniște și de împăcare cu sine („Primăvară fierbinte”).

LINIȘTIRE s. 1. astîmpărare, calmare, domolire, potolire. (~ setei.) 2. alinare, calmare, domolire, potolire, temperare, ușurare, (rar) potoleală, (înv.) potolit. (~ durerilor.) 3. calmare, domolire, îmblînzire, îmbunare, împăcare, potolire. (~ unei persoane enervate.) 4. domolire, înfrînare, strunire. (~ unui animal.)

liniștire sf [At: HALIMA, 38 / Pl: ~ri / G-D: ~rii / E: liniști] 1-2 Destindere (fizică sau) psihică Si: alinare, calmare, domolire, liniște, odihnă, relaxare. 3 Stare de echilibru psihic Si: calm, liniște, (înv) odihnă, pace. 4 Stăpânire de sine. 5 (Rar) Satisfacție. 6 (Rar) Ușurare. 7 Scădere în intensitate a fenomenelor naturale, a sunetelor etc. 8 Intrare în stare de acalmie a fenomenelor naturale sau a elementelor naturii Si: calmare, potolire. 9 Încetare a unor controverse, a unor conflicte etc. Si: pacificare, împăcare, ordine, potolire. 10 (Rar) Catharsis. 11 Stare de echilibru social. 12-13 (Spc; bis) Stare a celui care se roagă intens (și efect al acestei rugăciuni) constând din abstragerea din lumea sensibilă și contemplare pură Cf: apatie, isihie, nepătimire. 14 (Îlav) În (cu sau, înv întru) ~ În mod organizat. 15 Stare de armonie între popoare Si: pace. 16 (înv; îls) ~ veșnică Moarte. 17 (Îoc acțiune; îvr) Stare. 18 (Îvr; fon) Înmuiere a unui sunet.

liniștire s.f. I 1 alinare, amortizare, atenuare, calmare, descensiune, descreștere, diminuare, domolire, estompare, micșorare, potolire, reducere, scădere, slăbire, temperare, <rar> alin², <fig.> diluare, <fig.; înv.> slobozire. Liniștirea zgomotului de afară se datorează instalării termopanelor la ferestre. 2 (înv.) v. Micșorare. Prescurtare. Reducere. Scurtare. II 1 astâmpărare, calmare, domolire, potolire, <înv.> dezmâniere, dezmânietură. Jucăria nouă a avut ca efect liniștirea copilului. 2 calmare, domolire, îmbunare, împăcare, potolire, <fig.> îmblânzire, înmuiere, <fig.; înv.> îmblânzeală. Nu știe ce să facă pentru liniștirea fetiței care plânge întruna. Pentru liniștirea copiilor, a mers cu ei la cofetărie. 3 astâmpărare, cumințire, domolire, potolire. Bătaia nu ajută la liniștirea copiilor. 4 domolire, înfrânare, strunire, <rar> struneală. Trebuie răbdare pentru liniștirea unui cal speriat de tunete. 5 (adesea în constr. neg. cu vb. „a afla”, „a avea”, „a-și găsi”) astâmpăr, calm², calmare, liniște, odihnă, pace, tihnă, <livr.> ecuanimitate, <înv. și pop.> tihneală, <înv. și reg.> paos, răzbun², <reg.> ogod, potol, stare, stăveală, <înv.> linitate, odihneală, păciuire, răsuflare, tihnire, <fig.> destindere, relaxare, repaus, seninătate, <fig.; înv. și reg.> seninare, <fig.; înv.> așezare, așezământ, discordare, senineață. 6 alinare, astâmpărare, atenuare, calmare, domolire, potolire, slăbire, temperare, ușurare, <livr.> chietiv <rar> alin², potoleală, <înv. și pop.> ostoire, <reg.> ostoi¹, oșenire, <înv.> ostoitură, oteșire, potolit¹, ușurime, ușurință, <fig.; înv.> aromire, <fig.; fran.> deșarjă. A simțit o liniștire a durerii după ce a luat medicamentul. 7 astâmpărare, calmare, domolire, potolire, <livr.> chietiv, <fig.> stingere. Un corn nu a fost suficient pentru liniștirea foamei. 8 (înv.) v. Acalmie. Calm². Liniște. Pace. Serenitate. Tăcere.

MACHIAVELIC, -Ă, machiavelici, -e, adj. Care ține de machiavelism; perfid. Condusese cu machiavelică ferocitate condițiile împăcării cu Gică Elefterescu. C. PETRESCU, C. V. 333. Un plan machiavelic. ALECSANDRI, T. 1734. Nici putea înțelege acele machiavelice răstălmăciri născocite de iscusiții lumii care fac albul negru și ziua noapte. NEGRUZZI, S. I 244. – Pronunțat: -chi-a-.

MACHIAVELIC, -Ă adj. Abil și fără scrupule, viclean, perfid, de rea credință, (rar) machiavelistic. O serie lungă de fapte farisaice și machiavelice. BARIȚIU, P. A. II, 625, cf. ALECSANDRI, T. 1734. Era atît de neabătut din drumul cel drept. . ., încît nici putea înțelege acele machiavelice răstălmăciri. NEGRUZZI, S. I, 244. Diplomația cea machiavelică a unui mic principe român era cît p-aci să arunce într-un grozav labirint de complicațiuni trei din statele cele mai ponderoase. HASDEU, I. V. 50. Condusese cu machiavelică ferocitate condițiile împăcării cu Gică Elefterescu. PETRESCU, C. V. 333. Îi întregește vorba cu un iz machiavelic: – Chiar așa are și de gînd să facă. CAMIL PETRESCU, O. II, 324. Idei machiavelice și funeste. BOGZA, A. Î. 507. – Pronunțat: -chi-a-, – Pl. : machiavelici, -ce. – Din fr. machiavélique, it. machiavellico.

MAHALA¹ s. f. 1. (Adesea urmat de un calificativ sau de un nume propriu; astăzi adesea depreciativ) Stradă sau cartier (mărginaș) al unui oraș sau al unui tîrg; periferie. Am vîndut o casă... în mahalao popii Drăgșin (a. 1761). BUL. COM. ist. v, 254. A găsit pe unul la Galata in mahalaoa turcească, ca să le cumpere (sfîrșitul sec. XVIII), LET.² III, 240, cf. AETHIOPICA, 66^r/4. Prădară tot norodul prin hanuri și mah(a)lale (a. 1782). GCR II, 127/21. Acești slujitori a soarelui umbla prin toate mahalalele. IST. AM. 48 ^r/4. Și cîți stînjâni va cuprinde partea fiecăreia mahala să se osebească cu petre hotară (a. 1816). URICARIUL, V, 206/16. [Focul] s-au răvărsat preste cvartirele de pe împregiur și mai cumplit preste măhălaua Galatei. AR (1829), 58²/9. Adrianopolul are unsprezece porți, se împarte în mai multe mahalale și coprinde două saraiuri. ib. 199²/19. Văd bine că n-avem stare și șădem la maala. PR. DRAM. 95. Tot suindu-se pînă-n mahalaua Sărăriei, stătu la portița unei căsuțe. NEGRUZZI, S. I, 16. Într-o ulicioară întunecoasă ce duce în mahalaua Dudescului sta de mai multe ore o butcă. FILIMON, O. I, 134, cf. 116. Iată cele întîi case a mahalalei Socola. ALECSANDRI, O. P. 183. El a fost odată, cînd a fost, trăitori în mahalaua țuțuienii din Tîrgul Neamțului. CREANGĂ, P. 105. De acolo se începe chiar orașul, adecă mahalaua bulgărească. COMTEMPORANUL, III, 658, cf. DELAVRANCEA, S. 107. La mahala în fiecare zi se întîmplă sfezi și mai totdeauna se mîntuie cu împăcare. GHEREA, ST. CR. I, 22. Domnul începe îndată să-i spuie că se duce să se plimbe pe Calea Victoriei, fiindcă lui nu-i place mahalaua, și numai ghinionul l-a făcut să ia casă p-aici. REBREANU, NUV. 146, cf. BACOVIA, O. 15. Ne-am coborât pe uliți de mahala uitată. D. BOTEZ, P. O. 76. Ținea în această mahala o prăvălie cu mărunțișuri. SAHIA, N. 91. Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Prin măhălălile mărginașe de la Filaret și Vitan. C. PETRESCU, A. R. 6. Războiul nu alterase duhul de veche, patriarhală mahala bucureșteană. BENIUC, M. C. I, 256. E-un sat, sau mahala, sau nu știu ce-i. V. ROM. ianuarie 1954, 129. Au ți-e mahalaua mică, De nu-ți găsești ibovnică? TEODORESCU, P. P. 323, cf. ȘEZ. II, 184. Zări într-o uliță de mahala înfundată o lumină de luminare licărind prin fereastra unei căsuțe. POPESCU, B. i, 104. Mă petreci cu lumina, Lumina și inima, Câ-i grădina cam spinoasă, Și măhala-ntunecoasă. HODOȘ, C. 38, cf. VICIU, GL., ALR II 2613/2, 2614/2. Umblă întărîtînd cîinii prin mahala, se spune despre cel care își pierde nopțile la chefuri. Cf. ZANNE, P. I, 388. Rîsul rîde țara și mascaraua mahalaua, se spune despre cel care rîde de altul, fiind el singur de rîs. Cf. id. ib. II, 698. Găina, cînd va oua, Aude o mahala. id. ib. I, 471. ◊ L o c. adj. De mahala = care aparține sau este specific mahalalei; p. e x t. (peiorativ) de rînd, vulgar, grosolan. Cine ar fi crezut că asemenea platitudine de mahala să se îmbrace vreodată în vesmîntul poeziei? MAIORESCU, CR. I, 100. Nu-i minune ca simțirea-i să se poată înșela, Să confunde-un crai de pică Cu un crai de mahala. EMINESCU, O. I, 162. Această cucoană, cu morala ei de mahala, parcă trăiește înaintea ochilor noștri. GHEREA, ST. CR. II, 200. Era o fată de mahala, nu prea tânără, puțin căruntă la tîmple. M. I. CARAGIALE, C. 27. Se vedea de la primul contact că... se trage din oameni de mahala. STANCU, R. A. IV, 319. ◊ E x p r. Gura mahalalei v. g u r ă. ♦ P. r e s t r. Stradă sau cartier din imediata apropiere a locuinței cuiva. Cînd se apropia ziua nunții, mahalaua se împodobea cu brazi de la casa ginerelui pînă la casa miresei. GHICA, S. 33. Într-o zi dispăru și nu se mai întoarse; băieții din mahala spuneau că s-a înecat. VLAHUȚĂ, O. A. III, 79. Aduna crenguțe. . . să fabrice fluiere pentru toți copiii din mahala. C. PETRESCU, C. V. 215, cf. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 64. 2. P. e x t. Populația din cartierele (mărginașe ale) unui oraș sau din jurul locuinței cuiva. Te-ai înhăitat cu țiganii lui Velcea și jăfuiți mahalaua. FILIMON, O. I, 139. A băgat spaima în maala. CARAGIALE, O. II, 81, cf. 222. Apare ca un produs caraghios al ecoului pe care l-a avut în mahala acea semicultură repede și pocit introdusă la noi în veacul trecut. IBRĂILEANU, S. 47.Mă fac de rîsul mahalalei. REBREANU, NUV. 9. Vara, ridicam în picioare toată mahalaua. BRĂESCU, V 20. Într-o noapte de primăvară, Simion muri. N-a fost de loc un eveniment pentru mahala. SAHIA, N. 108. A spus totdeauna tot ce avea pe inimă... de-o auzea toată mahalaua. DEMETRIUS, C. 34. 3. (Regional) Cătun. Spre crivăț, peste Ozană, vine Tîrgul Neamțului, cu mahalaua Pometea. CREANGĂ, A. 72, cf. ALR I 379/418, 510. – Pl.: mahalale și (rar) măhălăli. – Și: (regional) maalá, măhălá, măhálă, (rar) mala (LM) s. f. – Din tc. mahalle.

MARCIAN (MARCIANUS), împărat bizantin (450-457). Fiu de soldat, proclamat împărat de Senat și armată. La Conciliul de la Calcedon (451) a încercat să obțină o împăcare între ortodoxism și monofizitism.

mărturisire, mărturisiri s. f. 1. Faptul de a (se) mărturisi; afirmare, destăinuire, confidență. 2. Una dintre cele șapte taine creștine, prin care credinciosul, în urma mărturisirii păcatelor înaintea preotului duhovnic, obține iertarea păcatelor săvârșite după botez sau după o altă mărturisire, precum și împăcarea cu Dumnezeu și cu Biserica; spovedanie. – Din mărturisi.

MĂSLÍN (< măslină) s. m. Arbore fructifer, mediteranean, din familia oleaceelor, înalt de 10-20 m, cu frunze persistente (verzi tot timpul anului), lanceolate, pieloase, lucitoare și flori albe, grupate în panicule axilare (Olea europaea); m. este cultivat pentru lemnul și fructele sale. Anticii îl considerau simbol al păcii, iar cel ce avea de făcut o propunere de împăcare sau o rugăminte se înfățișa cu o ramură de m.

mână¹ sf [At: PSALT. HUR. 51^v/21 / V: (reg) mân sn / Pl: mâini, (îrg) ~ne, ~ni, ~uri, (îvr) ~nule, (reg) ~nâle / E: ml manus] 1 Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor Si: braț, (îrg) brâncă. 2 Extremitate a antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. 3 Palmă. 4 (D. o unealtă, un instrument; îla) De ~ Acționat manual. 5 (Îal) Făcut cu mâna. 6 (Îrg; îlav) A ~ La îndemână. 7 (Cmr; înv) De-a ~ Cu amănuntul. 8-9 (Îlav) Pe (sau rar, în, la, înv de-a) ~na dreaptă (sau stângă) În partea dreaptă (sau stângă). 10 (Reg; îlav) Pe ~ Pe dibuite. 11 (Reg; îlav) Sub ~ Subsuoară. 12 (Îav) Pe sub ~ Pe ascuns. 13 (Îal) În mod clandestin. 14 (Îe) A fi peste ~ A fi dificil de realizat, de obținut. 15 (Îe) Cu ~na lui (ori mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) În mod direct Si: personal. 16 (Îe) Cu ~na cuiva Cu ajutorul cuiva. 17 (Îe) A scoate castanele (sau cărbunii) din foc ori a stinge cărbunii (reg a prinde șarpele) cu ~ altuia A se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă sau riscantă. 18 (Reg; îe) A fi ~ singură A fi lipsit de ajutor. 19 (Îlav) Cu ~na goală Fără a aduce sau fără a lua nimic. 20 (Pex; îae) Fără a-și fi atins scopul. 21 (Îe) Cu amândouă mâinile (sau, pop, cu ~ bună, cu o ~ ca c-o mie) În cantitate mare. 22 (Îae) Cu toată bunăvoința. 23 (Reg; îlav) Cu ~ (sau ~na) de sare Fără noroc. 24 (Îal) Fără putere morală sau materială. 25 (Fam; îe) A avea (sau a fi cu) ~ (sau ~na) lungă sau a fi bun de ~ A fi hoț. 26 (Îe) A avea (sau a fi cu) ~ largă (sau deschisă) ori (înv) a fi slobod la ~ A fi darnic. 27 (Îvr; îls) ~ slobodă (sau întinsă, îndurată) Dărnicie. 28-29 (Pfm; îljv) Cu ~ (sau ~na) spartă sau spart la ~ Risipitor. 30 (Pfm; îe) A lua cu o ~ și a da cu alta (sau cu zece) A cheltui mult Si: a fi risipitor. 31 (Pfm; îe) A avea ~ bună sau a fi bun de (ori la) ~ A fi îndemânatic. 32 (Îae) A purta cuiva noroc. 33 (Îe) A-și face ~ bună (pe) la cineva A obține simpatia sau încrederea cuiva. 34 (Îe) A fi ușor (sau ager) de ~ sau a avea ~ ușoară A lucra cu finețe și cu abilitate. 35 (Îe) A fi greu de ~ A fi neîndemânatic. 36 (Îe) A avea ~na strânsă (sau scurtă) sau a fi strâns la ~ A fi zgârcit. 37 (Pfm; îe) A fi (om) cu dare de ~ A fi om înstărit. 38 (În legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”; îls) ~ de ajutor Sprijin. 39 (Îe) A fi ~na (cea) dreaptă a cuiva A fi principalul ajutor, omul de încredere al cuiva. 40 (Înv; îe) A scăpa cu capul a ~ A scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. 41 (Reg; îlav) Cu capul a ~ Nechibzuit. 42 (Îal) Foarte îndrăzneț. 43 (Îlav) Cu zilele a (sau în) ~ Amenințat de o mare primejdie. 44 (Pop; îe) A muri cu zilele în ~ A muri înainte de vreme. 45 (Îe) A da din mâini și din picioare A depune eforturi pentru a învinge o dificultate Si: a se strădui. 46 (Îe) A lega (sau a-i tăia) cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega de mâini și de picioare A împiedica sau a pune în imposibilitate să acționeze într-o anumită direcție. 47 (Îae) A-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta. 48-49 (Îe) A avea (sau a lăsa, a da cuiva) ~ (sau ~na) liberă (A acționa sau) a lăsa pe cineva să acționeze după bunul său plac. 50 (Înv; îe) A-și lărgi mâinile spre (sau pre) lăcomie A deveni foarte lacom. 51 (Înv; îe) A-și ține mâinile de (la)... A se abține de la ceva. 52 (Udp „de”; îe) A se spăla pe mâini sau a-și spăla mâinile A pierde ceva. 53 (Îae) A refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. 54 (Pop; îe) A avea ~na curată (sau mâinile curate) A fi cinstit. 55 (Fam; îe) A prinde (pe cineva) cu ~na în sac (sau în traistă, în sân) A surprinde pe cineva furând sau înșelând. 56 (Reg; îe) A se prinde cu mâinile de vatră A-și înjgheba o gospodărie, un cămin. 57 (Îe) A lua boala (sau durerea etc.) cu ~na A face să treacă boala sau să înceteze durerea etc. repede. 58 (Reg; îe) A da cu ~na în foc (sau prin spuză, prin șperlă) A se păcăli. 59 (Îae) A se îmbogăți deodată, fără muncă. 60 (Îe) A pune (sau a băga) ~na în foc pentru cineva (sau pentru ceva) A garanta pentru cineva sau pentru ceva. 61 (Îe) A pus Dumnezeu ~na în cap A dat norocul peste el. 62 (În legătură cu sume de bani; îe) A primi în (sau a lua în, reg, a lua la) ~ A obține ca venit net. 63 (Îe) A nu da (sau lăsa) hățurile din ~ A păstra pentru sine puterea, conducerea. 64 (Îe) A duce de ~ (pe cineva) A călăuzi, a conduce pe cineva. 65 (Fig; îae) A sprijini, a proteja pe un nepriceput. 66 (Îe) A pune ~na A face, a întreprinde ceva. 67 (Îae) A acționa. 68 (Îae) A fura. 69 (Îe) De la ~ până la gură În timp scurt. 70 (Reg; îae) Foarte puțin. 71 (Fam; îe) Una la ~ Se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. 72 (Reg; îe) Cu mâinile la piept sau cu căciula în ~ Umil. 73 (Îe) A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept A muri. 74 (Îe) A pune ~na pe cineva A prinde. 75 (Îe) A(-i) pune (cuiva) ~na în piept (sau în gât) A înșfăca. 76 (Îae) A trage la răspundere pe cineva. 77 (Îe) Cu mâinile (sau mâini) în șolduri (sau încrucișate) Impasibil. 78 (Îae) Fără nici o grijă. 79 (Îae) În voie. 80 (Îe) A-și pune ~na pe inimă (sau pe cuget) A se angaja să spună adevărul. 81 (În legătură cu declarații; îe) Cu ~na pe inimă Cu conștiința curată. 82 (Îe) A ridica ~na asupra cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 83 (Îae) A fi agresiv. 84 (Pex) A bate. 85 (Art; șîs de-a ~na, hora de ~, jocul de ~ ) Dansuri populare în care jucătorii se țin de mână (1). 86 (Art; îas) Melodie după care se execută dansurile „de-a mâna” (85). 87 (Pop; îs) Pe sub ~ Dans popular Si: învârtită. 88 (Pop; îas) Melodie după care se execută acest dans. 89 (Pop; îcs) ~ moartă (sau ciungă) Joc de copii, în care unul apucă mâna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cep. 90 (Îae) ~ masă Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 91 (Pop; îs) Năframă de ~ Batistă. 92 (Îc) ~na-Maicii (sau ~-Maica)-Domnului Plantă erbacee mică din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și fructele mici (Anastatica hierochuntica). 93 (Iht; reg; îc) ~na-diavolului Regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). 94 (Îe) A lăsa (ori a da, a încredința etc.) pe ~na (cuiva) A lăsa ceva sau pe cineva în grija sau paza cuiva. 95 (Îe) A întinde cuiva ~na (sau, înv, ~ bună) A ajuta pe cineva. 96 (Îe) A-i fi (cuiva) la mâini bune A-i fi cuiva prieten credincios, ajutor de nădejde. 97 (Îe) A ajunge pe mâini bune A avea parte de o îngrijire atentă. 98 (Îe) A-și lua ~na de pe cineva A înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. 99 (Îe) A purta (sau a ține) pe cineva pe mâini A avea o grijă deosebită față de cineva. 100 Autoritate. 101 Stăpânire. 102 Putere. 103 (Îs) ~ de fier sau ~ forte Om energic, autoritar. 104 (La jocul de cărți; îe) A avea (sau a fi la cineva) ~na A-i veni rândul să împartă cărțile. 105 (La jocul de cărți; îe) A trece (sau a ceda) ~ A ceda rândul jucătorului sau jucătorilor următori. 106 (Îe) A-și trage ~na A-și retrage stăpânirea, autoritatea. 107 (Îe) A-i da ~na A putea, a-i permite situația sau împrejurările să facă ceva. 108 (Îae) A-i conveni să... 109 (În locuțiuni și expresii sugerând însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea; îlav) De-a ~ Apropiat. 110 (În legătură cu lupte; îal) Corp la corp. 111 (Reg; îe) De-a ~na Necurmat, în lanț. 112 (Îlav) ~ în ~ În perfect acord. 113 (Îe) Dintr-o ~în alta sau din ~ în ~ De la unul la altul. 114 (Îe) A pune ~ de la ~ (sau de la ~ la ~) A aduna bani, obiecte etc. prin contribuție benevolă. 115 (Îe) A bate (sau a da) ~na A face un târg, pecetluind înțelegerea printr-o strângere de mână. 116 (Îae) A se înțelege în privința unei tranzacții. 117 (Îae) A se lega cu jurământ. 118 (Îe) A-și da ~na (cu cineva) A strânge mâna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. 119 (Îae) A se uni prin căsătorie. 120 (Îae) A colabora. 121 (Reg; îe) A da ~na cu moartea A trece printr-o mare primejdie. 122 (Înv; îe) A da ~na la ceva A sprijini ceva. 123 (Fam; îe) A se ține de mână A fi nedespărțiți. 124 (Fam; îe) Ia-te (sau poți să te iei) de ~nă cu... sau puteți să vă luați de ~nă Vă potriviți la fapte rele sau la caracter urât. 125 (Îe) A cere ~na cuiva A cere în căsătorie pe cineva. 126 (D. doi sau mai mulți bărbați; îe) A-și disputa ~na cuiva A concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. 127 (Îe) A da pe ~na justiției (sau, înv, județului) A înainta pe un infractor organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. 128 (Înv) Persoană privită ca autor al unei acțiuni. 129 (Îs) ~ de lucru Muncitori. 130 (Iuz; csnp; îs) ~ curentă Carte de atu cea mai mare. 131 (Jur; îs) ~ moartă Situație a acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. 132 (La unele jocuri de cărți; îas) Situație în care se distribuie cărțile unui jucător fictiv sau unul din cei prezenți nu joacă, partenerul de echipă mânuind și cărțile lui. 133 (Reg; îs) Frate de ~ Cavaler de onoare la nuntă. 134 (Reg; îs) Cumnat de ~ Vornicel la nuntă. 135 (Rar) Creație a cuiva. 136 (Precedat de anh „o”, „niște”; udp „de”) Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. 137 (Pop; udp „de”) Indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel strânse la un loc Si: mănunchi (1). 138 (În legătură cu un no sau, rar, un nc) Categorie. 139 (În legătură cu un no sau, rar, un nc) Calitate. 140 (Reg; îs) Copii de două mâini Copii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. 141 (Îla) De toată ~na sau de multe mâini De toate felurile. 142 (Reg) Unelte sau obiecte de gospodărie sau părți ale acestora care se aseamănă, ca formă și utilizare, cu mâna (1). 143 Unelte sau obiecte de gospodărie sau părți ale acestora care se apucă și se manevrează manual. 144 Fiecare dintre cele două lemne laterale ale codârlei la car. 145 Întinzătoare la car. 146 Leucă la car. 147 Picior la sanie. 148 Țepușă la sanie. 149 Spetează dintre coarnele plugului. 150 Schimbătoare la plug. 151 Spetează la războiul de țesut. 152 Stâlp între picioarele sulului la războiul de țesut. 153 Muierușcă (8) la războiul de țesut. 154 Fofează la vârtelniță. 155 Lemn care ține jugul între corfe, la joagăr. 156 Cioacă la joagăr. 157 Lemn care transmite jugului mișcarea crivalului, la joagăr. 158 Japă la joagăr. 159 Măsea la coasă. 160 Chingă a căpriorilor la casă. 161 Titirez la moară. 162 (Reg) Mâner al ferăstrăului. 163 (Reg) Mâner al coarbei. 164 (Reg) Mâner al sfredelului. 165 (Reg) Sul sau scripete al fântânii. 166 (Reg) Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi. 167 (Pes; lpl, îs) Mâinile sacului Fiecare dintre cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei Si: aripi. 168 (Pes; îs) Mâinile cutiței Fiecare dintre cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței Si: prefuste. 169 (Pes; îs) Mâinile jugurilor Lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mânuiesc jugurile lesei. 170 (Îs) ~ curentă Balustradă. corectat(ă)

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără niciun rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate de a acționa. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = forță de muncă. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca utilizare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

Medea, magiciană vestită, fiica lui Aeetes, regele din Colchis, și nepoata Circei. Cînd argonauții au sosit la Colchis în căutarea Lînii de Aur, Medea, prin vrăjile ei, l-a ajutat pe Iason să iasă biruitor din toate încercările la care l-a supus Aeetes și să pună mîna pe prețioasa lînă (v. și Argonautae). Cum Iason îi făgăduise s-o ia în căsătorie, Medea n-a pregetat apoi să fugă cu el pe mare și să-l ia cu sine drept zălog și pe Absyrtus, fratele ei mai mic. Mai tîrziu, ca să scape de urmărirea lui Aeetes, care se luase după fugari, ea și-a tăiat fratele în bucăți și le-a aruncat în urma ei, în mare. O dată scăpați și după multe peregrinări, cei doi ajung la Iolcus. Acolo, primul act al Medeei este să-l pedepsească pe Pelias, uzurpatorul tronului care i-ar fi revenit de drept lui Iason. Tot Pelias fusese cel care-l trimisese pe Iason în Colchis cu gândul ascuns să-l piardă. Medea urzește o pedeapsă cruntă: sub cuvînt că datorită vrăjilor ei ea poate readuce la tinerețe pe oricine se va lăsa tăiat în bucăți și fiert într-un cazan cu anumite buruieni, ea le determină pe fiicele lui Pelias să-și măcelărească propriul tată și să-l fiarbă în cazanul din care, bineînțeles, n-a mai ieșit viu niciodată. În urma acestei noi crime, Medea și Iason sînt izgoniți din Iolcus de către Acastus, fiul lui Pelias. Ei se statornicesc în cetatea Corinthului, unde trăiesc cîțiva ani, pînă în ziua în care Iason o părăsește pe Medea pentru a se căsători cu Glauce, fiica regelui Creon. În preajma nunții, Medea e alungată. Înainte de plecare ea pedepsește însă trădarea lui Iason. O ucide pe Glauce (v. Creon 1), își omoară apoi propriii copii născuți cu Iason, și aceasta sub ochii părintelui lor, după care-și ia zborul, într-un car tras de niște cai înaripați, și dispare în văzduh. Se duce la Athenae unde se căsătorește cu regele Aegeus, cu care are un fiu. Încercînd să-l înlăture însă pe Theseus, celălalt fiu al lui Aegeus, este gonită și de acolo și silită din nou să ia calea pribegiei. Medea se întoarce în cele din urmă acasă, în Colchis. Acolo îl alungă de la domnie pe uzurpatorul tronului și-și înscăunează din nou tatăl, pe Aeetes, care fusese detronat. Împăcarea dintre tată și fiică este dublată, într-o altă versiune, și de împăcarea Medeei cu Iason, care – se spunea – ar fi venit în cele din urmă după ea, în Colchis.

microlume s. f. ♦ 1. Lume microscopică ◊ „O microlume ascunsă ochiului liber prinde sub lupa microscopului contururi tot mai definite.” Cont. 17 II 67 p. 9. ♦ 2. Univers restrâns ◊ „Au trecut ani și ani [...] În oraș s-au ridicat cartiere întregi de blocuri noi; alături, pe Olt, s-a înălțat o hidrocentrală. Numai în microlumea lor, a celor doi frați ajunși, prin moștenire, megieși, nu s-a găsit calea împăcării. Procesele «lăstăresc» înainte.” Sc. 28 XII 75 p. 2 (din micro- + lume; cf. engl. microworld; BD 1970)

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de extremitățile unui lucru; loc care se află în interiorul unui spațiu. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. La mijloc de codru des, Toate păsările ies. EMINESCU, O. I 215. Piața... are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 47. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = prin, printre. Corabia plutea cu mare repejune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24. Din mijlocul... = dintre. Harap-Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului. CREANGĂ, P. 262. În mijlocul... = între, printre. Din fericire am observat că domnul Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților. REBREANU, R. I 55. Văzînd pe Galben-de-soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. ◊ Expr. A fi (cineva) la mijloc = a fi (cineva) pricina, cauza, explicația unui lucru sau a unei situații. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc. CREANGĂ, P. 266. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, suspect (un dedesubt) la baza sau ca explicație a unui lucru. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. Fără îndoială, era ceva la mijloc. Și-l sili încetul cu încetul, prin întrebări treptate, să-i spuie toate amănuntele. BASSARABESCU, V. 22. A se pune (sau a sta) la mijloc = a se amesteca între cei care se ceartă pentru a mijloci o împăcare, a interveni. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. A-și pune capul (sau gîtul) la mijloc = a-și pune viața în joc sau în primejdie; a garanta ferm. Mi-au spus mie cine l-au văzut că Ion a luat-o [pupăza]; gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între piept și abdomen; talie. Nu-mi fi inimă dușmană Cînd vezi răul lîngă mine. Haide, prinde-mă mai bine De mijloc! COȘBUC, P. I 238. Atunci ea deodată s-a văzut închisă cu un cerc zdravăn de fier peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. Și-ntîlnii o fetișoară, Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. ♦ Abdomen, burtă. Cu nasurile prea rumene, cu mijlocurile prea umflate și cu rasele pătate de grăsimile mîncărilor. SADOVEANU, Z. C. 181. 3. (Învechit) Mediu, ambianță. Un artist, un scriitor... e influențat de mijlocul în care trăiește. GHEREA, ST. CR. II 70. 4. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unui fragment de timp; jumătate. Mijlocul zilei. ▭ Cînd la mijloc de cale, S-a iscat un vînt, Din fund de pămînt. SEVASTOS, N. 136. ◊ (Învechit) Veacul (sau vîrstă) de mijloc = evul mediu. Clasicismul antic și romantic din veacul de mijloc [titlu]. GHEREA, ST. CR. II 106. O pompă solemnă, ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între timp, de atunci. Nu trece mult la mijloc, iaca se pomenește Ivan cu un car plin de palce. CREANGĂ, P. 305. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în care ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istorisi ceva. DRĂGHICI, R. 111. De la mijloc = de la jumătate; din interior. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în toiul..., în puterea... Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. ♦ Miezul unei acțiuni, narațiuni etc. Ei, acu ai înțeles? zise George oprindu-se în mijlocul cîntecului. REBREANU, I. 21. Vrei să-ți spui un basm, s-adormi mai bine? – Spune – Ei! începutul nu-i nimica; să vezi dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, P. 56. 5. (În loc. adj.) De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. Era un om de mijloc, pe chipul căruia citeai numai blîndețe. I. BOTEZ, ȘC. 158. Anul va fi de mijloc. ȘEZ. II 197. ◊ Expr. Cale (sau drum) de mijloc = soluție intermediară, între două extreme. Cînd îi alb, spun alb, și la negru, spun negru... ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. II. 1. Procedeu, mod de acțiune, metodă; chip, fel; instrument (2). Rolul limbii este de a servi ca mijloc de comunicare între oameni. GRAUR, S. L. 11. Arta înseamnă... fond și formă, conținut și mijloace, teme și procedee. VIANU, S. 147. Căci acelorași mijloace Se supun cîte există, Și de mii de ani încoace Lumea-i veselă și tristă. EMINESCU, O. I 196. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa! NEGRUZZI, S. I 49. ♦ Posibilitate, putință. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. ALEXANDRESCU, P. 134. 2. (Concretizat, la pl.) Avere, stare; bani, fonduri, resurse. Pe la anul 1846 Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în străinătate. GHICA, S. 698. Înțeleg că nu vrei, dar dacă nu-s mijloace, ce să facem? Trebuie răbdare, fata mea! ALECSANDRI, T. I 279. 3. (La pl.) Unealtă, instrument, utilaj. Gospodăria agricolă colectivă își organizează munca după plan, folosește pe scară largă mijloacele mecanizate și metodele științei agricole înaintate, STAT. GOSP. AGR. 3. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. ◊ Mijloace de muncă = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii lui și îl modifică: uneltele de producție, precum și pămîntul, clădirile destinate producției, drumurile, canalurile, depozitele etc. Mijloacele de muncă indică nu numai gradul de dezvoltare a forței de muncă omenești, dar și raporturile sociale în care se lucrează. MARX, C. I 187. Mijloace de producție = totalitatea uneltelor de producție, împreună cu sulul, subsolul, mijloacele de comunicație etc., necesare pentru a obține bunuri materiale. După cucerirea întregii puteri politice de către clasa muncitoare și după naționalizarea principalelor mijloace de producție, partidul nostru, mobilizînd masele largi de oameni ai muncii, a trecut la construirea socialismului. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 57. – Accentuat și: mijloc. – Variantă: miejloc (BUDAI-DELEANU, Ț. 245) s. n.

mijlocésc v. tr. (d. mijloc). Mediez, stabilesc un acord pin intervenirea mea: a mijloci o împăcare.

MÎNĂ¹ s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr pînă la vîrful degetelor, braț, (învechit și regional) brîncă; extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete; palmă. Rrădicu mănrule meale. PSALT. HUR. 51^v/21. Și-și legă picioarele sale și mănrule. COD. VOR. 28/6, cf. 4/23, 10/3, 40/19, 52/17. Și de mînă-l ținu și-l rădică. CORESI, EV. 81, cf. 77, 97, 113, 145, 302. Nu cunoscu el, că mînule-i era flocoase. PALIA (1581), ap. CP 129/29. În loc de steag împărătesc deaderă in măna lui o trestie de mare.VARLAAM, C. 77. Luă o piatră mare cu amîndouă mănule. HERODOT (1645), 487, cf. 339. Taie mîna ceaia ce au ucis. PRAV. 91, cf. 21, 324. I-am prinsu de mînă ca să-i scoț pre ei din Eghipet. N. TEST. (1648), 296^v/13, cf.79^v/13, 158^v/3, 275^v/3, 30. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mînule le obosise. SIMION DASC., LET. 231. ÎI spîndzurară de deagetele mínulor. DOSOFTEI, V. S. octombrie 94^v/35. Păgînii. . . vin . . . cu arce prea mînă. id. PS. 36/1, cf. 80/9, 148/7. Rugîndu-se au pus preste ei mînile. BIBLIA (1688), ap. GCR I, 283/34, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Scăpînd vasul de-a mînă, au căzut tocmai în fundul fîntînii. CANTEMIR, HR. 158, cf. id. IST. 113. Merge mai întíi la fîntină să-ș spele capul, mînule, pieptul. DRĂGHICI, R. 148/24. Flori. . . prelucrate De mine omenești. DONICI, F. II, 14/6. A lui mîne delicate. . . în a mele le întorc. ASACHI, S. L. I, 90. Cu mînule încleștate de ale tale picioare, – Așteptam, CONACHI, P. 100, cf. 87. Fură ardicați [copiii] spre ceruri de mîinile paterne. HELIADE, O. I, 388. Ar fi zis cineva că este o statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I, 50. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. id. ib. 141. Dacă-i așa, adă mîna-ncoaci, să te duc la Măndica. ALECSANDRI, T. I, 321. Dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîini subțiri și reci. EMINESCU, O. I, 107. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88, cf. 185. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18, cf. 10, 33. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. id. ib. 207. El și-a dus pe tîmple mîna. COȘBUC, F. 71. Mi-ai pus mîna peste gură ca să tac. . . și mă supun. DAVILA, V. V. 29. Stătea întins ținîndu-și mînile reci pe fruntea înfierbîntată. AGÎRBICEANU, A. 52. Ozun se uită la mîinile lui ca la mîini streine. C. PETRESCU, C. V. 212. Scamatorul a întins săbiile poporului. . . nimeni n-a pus mîna pe săbiile care au rămas întinse peste capetele lor. SAHIA, N. 68. Uită-te, mă, la mînurile mele! T. POPOVICI, SE. 516, cf. 439. Sărac plug cu șese boi, Dragu mi-i mie de voi Și mi-i drag de cin' vă mînă, Că ține biciu-n-tr-o mînă și strigă de la inimă ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 27, cf. 16, 144, 266. Cu mînici sucite Și cu mînuri albe soponite. MARIAN, NU. 770, cf. 22, id. NA. 305. El tăul l-a-ncunjurat, Drăguța și-o aflat, Pe mînuri că o-a luat, De trei ori o-a sărutat. RETEGANUL, TR. 17. Și-am văzut fărtat pușcat, Fără mînuri, fără cap. id. ib. 67. Dizlegațî-m mînurili Sî-m slăbgesc cosîțîli. ȘEZ. II, 138, cf. I, 178. Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304. Mănușe de rug În mîni mi-a pus. PÎRVESCU, C. 71. Sămăna-i-oi pă mormînt Cît'e flori-s pă pămînt, La mînuri șî la picioare Cît'e flori-s pă su soare. T. PAPAHAGI, M. 19, cf. GRAIUL, I, 299, ALR II 3197/414. ◊ (În proverbe și zicători) Nu da vrabia din mînă pe cioara din par (sau de pe gard). Cf. ZANNE, P. I, 489, 580, 700. Ce-i în mînă, nu-i minciună. Cf. ȚICHINDEAL, F. 28/7, ALECSANDRI, T. 515, CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 246. Cînd cotul se lovește, toată mîna pătimește. ZANNE, P. II 91. Îi întinzi (sau dai) un deget și-ți ia mîna toată. Cf. PAMFILE, J. I, 196, ZANNE, P. II, 103. Mai bine să pierzi un deget decît mîna toată. CADE. Cine ține doi pepeni într-o mînă rămîne fără niciunul sau nu poți ține doi pepeni într-o mînă. Cf. ZANNE, P. II, 248. Lesne din gură și anevoie din mînă. id. ib. Cine dă din mîini nu se îneacă, id. ib. 232. Dă din mîini pînă nu te îneci. id. ib. 233. Să nu știe mîna stîngă ce face dreapta. id. ib. 238. Fiecare pune mîna unde îl doare. id. ib. 550. Mîna altuia nu te scarpină cum îți place. id. ib. 235. O mînă spală pe alta (și amîndouă obrazul). Cf. LB, CĂLINESCU, E. O. II, 58, ZANNE, P. II, 236. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. ZANNE, P. II, 247. C-o mînă te mîngîie și cu alta te zgîrie. ZANNE, P. II, 240. Dai cu mÎna și alergi cu picioarele. id. ib. V, 245. Dintr-o mie să pui mîna pe el, se spune despre un om deosebit de frumos, de atrăgător. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cinci degete sînt la o mînă și unul cu altul nu se potrivește (sau nu seamănă). Cf. CREANGĂ, P. 19, ZANNE, P. II, 105. Are mînă de luat, dar de dat nu, se spune despre un om zgîrcit. PAMFILE, J. I, 126. ◊ L o c. a d j. De mînă = a) (despre o unealtă, un instrument) acționat manual. Ferestrăul obișnuit, de mînă, slujește la tăierea lemnelor groase de cel mult o palmă și jumătate. PAMFILE, I. C. 121; b) făcut cu mîna, lucrat manual. Flori de mînă. BARONZI, L. 97. Cusăturile cele figurate se cheamă alesături de mînă. PAMFILE, I. C. 291. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) A mînă = la îndemînă. De-ar fi cartea lui tipărită, ca să o pot avea a mînă ! MAIOR, IST. 192/25. Nu totdeauna străbunii noștri au dispus . . . de mijloace, ca cele ce ne stau a mînă în prezent. ODOBESCU, S. III, 383. (Învechit) De-a mînă = (în comerț) cu amănuntul, cu bucata. Deschid dughene . . . la ulițe și vînd de-a mînă. URICARIUL, II, 30. Pe (sau, rar, în, la, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = în partea dreaptă (sau stîngă), la dreapta (sau stînga). Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, M. V. 496. Urcarăm costișul înverzit, Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată. MACEDONSKI, O. L, 46. În fundul îndepărtat al priveliștii. . . se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. ◊ (Regional) Pe mînă = pe dibuite. Te duci noaptea în pivniță, fără lumină, pe mînă. CIAUȘANU, GL. (Regional) Sub mînă = subsuoară. ALR II/I h 54/2. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret; în mod clandestin. Să lupte pe față și pe sub mînă împotriva dușmanilor. ISPIRESCU, ap. CADE. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Pe sub mînă. . . le comunică, chiar din partea lui Soleiman, că turcul gîndește altfel decît a vorbit. CAMIL PETRESCU, O. III, 59, cf. ZANNE, P. II, 264. Peste mînă = anevoios, incomod, greu (de realizat, de obținut). Apa le este puțină și peste mînă (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 262/37. Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A, 48. Simțea că-ncepuse să-i vie cam peste mînă călătoria asta.D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Dacă ne vine peste mînă de-a le fierbe aceste rădăcini, cel puțin să le tocăm. ap. TDRG. ◊ E x p r. Cu mîna lui (ori mea, ta etc.) sau cu mîinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără vreo intervenție din afară. Au iscălit cu mînuli lor (a. 1651). GCR I, 152/11. Mai bine să-ș facă moarte cu mînule sale. NECULCE, I. 45. S-au hrănit în Beci după aceea cu mînele sale. ȘINCAI, HR. II, 330/34. Să mă îngrijești cu însuți mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. Cu mîna cuiva = prin intermediul, cu ajutorul cuiva. Scosu-i-ai ca oile oamenrii tăi cu mînra lui Moiseiu și lu Aron. PSALT.HUR. 65^r/11. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc (sau a stinge cărbunii, regional, a prinde șarpele) cu mîna altuia = a se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă, pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. Cine strînge cărbunii cu mîna altuia nici se mînjește, nici se arde. ZANNE, P. I, 133, cf. 134, 172, 657, III, 516. (Regional) A fi o mînă singură = a fi lipsit de ajutor, a fi singur. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cu mîna goală = fără a aduce sau fără a lua nimic; p. e x t. fără a-și fi atins scopul, fără rezultat. Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I, 83. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I, 83. Cu mîna goală nu mă mai întorc acasă. DELAVRANCEA, ap. CADE. În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mîna goală, Herdelea oferi tinerilor . . . un serviciu de cafea cu lapte. REBREANU, I. 251. Plecăm chiar acum și în zori o să vă aducem tot ce vă trebuie . . . să știu că fac moarte de om, da cu mîna goală nu viu. CAMIL PETRESCU, O. III, 229. Cu amîndouă mîinile sau cu mînă bună, cu o mînă ca c-o mie = în mare cantitate, din belșug; cu toată bunăvoința, din toată inima, foarte bucuros. Cf. ZANNE, P. II, 247, MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Cu mînă (sau mîna) de sare = a) fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus Toate cu mîndră le-am pus . . . Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNIK- BÎRSEANU, D. 154, cf. DOINE, 210; b) fără trecere, fără putere morală sau materială. Cf. ZANNE, P. II, 259. (Familiar) A avea (sau a fi cu) mînă (sau mîna) lungă sau a fi bun de mînă = a fi hoț, pungaș. Cine e cu mînă lungă Pierde și ce are-n pungă. PANN, P. V. II, 31/20, cf. LM. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I, 80, cf. ZANNE, P. II, 248. A avea (sau a fi cu) mînă largă (sau deschisă) sau (învechit) a fi slobod la mînă = a fi darnic, generos. Împăratul. . . fiind om slobod la mînă și iubind zidirile, a făcut geamia cea mare. VĂCĂRESCUL, IST. 263, cf. POLIZU, LM, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. II, 259. (Învechit și regional) Mînă slobodă (sau întinsă, îndurată) dărnicie, generozitate. Îl grijești la lipsă cu mînâ-ndurată. DOSOFTEI, PS. 30/10, cf. LB. De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare . . . - Și înălțimei voastre gînd bun și mînă slobodă, ca să ne dați cît se poate mai multă mâncare. CREANGĂ, P. 259. (Cu) mînă (sau mîna) spartă sau spart la mînă = risipitor; nechibzuit. Cf. ZANNE, P. II, 257. (Adverbial) Soția ta și socrul nu zic nimic că cheltuiești cu mîna spartă? ALECSANDRI, T. 1224. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. Cf. PANN, P. V. III, 110/7. ZANNE, P. II, 239. A avea mînă bună sau a fi bun de (ori la) mînă = a) a fi îndemînatic, priceput. Scot porcul din coteț, și acel care e bun de mînă, îl taie. PAMFILE, CR. 198; b) a purta cuiva noroc. Cf. LM. Iaca o nuntă, adăugă Alexandru. Ai mînă bună, însoară-mâ și pe mine. BOLINTINEANU, O. 438. Ar putea. . . să cumpere [marfă] de la om bun la mînă, ca să poată și ea cîștiga ceva. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. II, 257. A-și face mînă bună (pe) la cineva = a obține simpatia sau încrederea cuiva, a se pune bine cu cineva. Vor căuta în Viena numai ca să-și facă mînă bună pe la miniștri spre a fi numiți în funcțiuni înalte. BARIȚIU, P. A. III, 113. Îmbrățișase legea lui Mahomet, numai și numai ca să-și facă mînă bună la turci. GHICA, ap. CADE. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. . . întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericii. ODOBESCU, S. I, 122. A fi ușor (sau ager) de mînă sau a avea mînă ușoară = a lucra cu finețe și cu abilitate. Cf. LM, ZANNE, P. II, 260. A fi greu de mînă = a fi neîndemînatic. Cf. ZANNE, P. II, 260. A avea mîna strînsă (sau scurtă) sau a fi strîns la mînă = a fi zgîrcit, meschin. Cf. POLIZU, LM, DDRF, ZANNE, P. II, 260. (A fi om) cu dare de mînă = (a fi om) bogat, înstărit. Cf. JIPESCU, O. 99, PAMFILE, J. I, 126. Îmbla adeseori pe la alți oameni mai cu dare de mînă, după milostenie. SBIERA,. P. 177, cf. ZANNE, P. II, 261. Mînă de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. Să-i fie mînă de ajutor la împăratul (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 267/17. Să le dați și dumneavoastră mînă de agiutoriu (a. 1751). URICARIUL, II, 424/13, cf. IV, 292/20, ȚICHINDEAL, F. 213/14. Voi veni în toate zilele și-i voi da mînă de ajutor. BOLINTINEANU, O. 458. De ce. . . nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 201. Se găsesc oameni generoși și iubitori de artă cari sînt întotdeauna gata a da mînă de ajutor unui talent necunoscut. CARAGIALE, O. IV, 219, cf. MARIAN, Î. 193. Te-ai dus chiar pînă-acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. Singurul om de la care Evantia putea aștepta o mînă de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiță. BART, E. 310. Am fi încîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. A fi mîna (dreaptă) a cuiva = a fi principalul ajutor, de încredere al cuiva. Mă mir.. . cum domnia ta, care ești mîna cea dreaptă a măriei sale să te plîngi de nenorociri. FILIMON, O. I, 174. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantemir Vodă. ALECSANDRI, T. II, 8. Un bun grămatic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III, 221. Dacă Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31, cf. 142, Gheorghe Eminovici devenise mîna dreaptă a boierului Costachi Balș, făcînd și dregînd pe moșie. CĂLINESCU, E. 13. (Învechit) A scăpa cu capul a mînă = a scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. Prins-au și pe boieri ispravnici și-i țînea la Diiu închiși, pînă cînd da cîte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi scăpa cu capul a mînă. DIONISIE, C. 201, cf. ZANNE, P. II, 252. (Regional) Cu capul a mînă = nechibzuit; (foarte) îndrăzneț. Ioniță acesta, dacă-și pune o dată ceva în cap, apoi nu se lasă, pînă nu isprăvește. El e om cu capul a mînă. AGÎRBICEANU, P. M. 58. Să te păzești de el, căci căci cum e capul a mînă, e în stare să-ți facă una nefăcută. Com. din BRAȘOV. Cu zilele a (sau în) mînă amenințat de o mare primejdie. Îmbla în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a mînă. M. COSTIN LET. I, 231/25. Lehamete ! . . . am venit pîn-aici cu zilele-n mînă . . . Uliți sînt aiste? . . . Pavea? ALECSANDRI, T. 441, cf. ZANNE, P. II, 252. A muri cu zilele în mînă = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. Oamenii îs proști și nu știu [că sînt leacuri], de mor cu zilele-n mînă SEVASTOS, ap. TDRG. A da din mîini și picioare = a depune eforturi pentru a învinge o dificultate, a se strădui, a-și da osteneala. Mai dă și tu din mîini și din picioare și nu aștepta tot de la alții. DDRF. O duce greu, dar dă din mîini și din picioare. PAMFILE, J. II, A lega (sau a-i tăia) cuiva mîinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mîini și de picioare = a împiedica sau a fi în imposiblitate să acționeze într-o anumită direcție; a-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta sau a nu se putea manifesta. Măritișul te leagă de mîini și de picioare. PANN, P. V. II, 108/9, cf. CADE. A i se tăia mîinile și picioarele. v. t ă i a. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mînă (sau mîna) liberă = a acționa (sau a lăsa pe cineva să acționeze) după bunul său plac; a avea (sau a da) libertate totali acțiune. Poate să viu o zi-două la Lipsca . . . spre a lăsa mîna liberă doamnei director – să-și facă mendrele de gospodină. CARAGIALE, O. 55. Numi guvernator pe Ramiro D'Orco, om crud dar energic, și-i lăsă mînă liberă, OȚETEA, R. 223. Prefecții, primarii, perceptorii, Jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mîna liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. (Învechit) A-și lărgi mîinile spre (sau pre) lăcomie = a deveni foarte lacom. Deci, văzînd muntenii. . . cum Duca Vodă și-au lărgit mînele pre lăcomie, care nu mai putea să rabde, ce au început a se cam cerca. N. COSTIN, LET². II, 17, cf. ZANNE, P. II, 259. (Învechit) A-și tine mîinile de (la) ceva = a se abține, a nu face ceva. Ține-ți mînule de furtușag și de la uciderea de oameni (a. 1784). GCR II, 135/30. A se spăla pe mîini sau a-și spăla mîinile = a) (urmat de determinări introduse prin prep. „de”) a pierde ceva. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30, cf. ZANNE, P. II, 250; b) a refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. Țeara s-au rugat lui Sigismund ca să-l sloboadă. . . Ci Sigismund și-au spălat mînile, că nu este robul său, ci al împăratului Rudolf. ȘINCAI, HR. II, 268/12. Te speli pe mîni după ce ai făcut-o? PAMFILE, J. II, 153. A avea mîna curată (sau mîinile curate) = a fi cinstit. Mînile, iarăși, curate și nespurcate a avea și tinse. . . spre lucrure dereapte și bune. CORESI, EV. 128, cf. LM, ZANNE, P. II, 266. A prinde (pe cineva) cu mîna în sac (sau în traistă, în sîn) = a surprinde (pe cineva) furînd sau înșelînd. Cîți s-au prins) cu mîna în sac, cu ocaua mică, toți au păpat duba. JIPESCU, O. 95, cf. ZANNE, P. III, 353, 408, II, 188, 256. (Regional) A se prinde cu mînile de vatră = a-și înjgheba o gospodărie, un cămin. De-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră; și cîte au tras, pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. CREANGĂ, P.140, cf. ZANNE, P. III, 430. A lua boala (sau durerea etc.) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc.) repede, numaidecît. Cf. TDRG, CADE. Făina de cucuruz cu rachiu ia cu mîna obrînteala. N. LEON, MED. 56. A da cu mîna de cineva (sau de urma cuiva) v. d a. (Regional) A da cu mîna în foc (sau prin spuză, prin șperlă) = a) a se păcăli. Cf. ZANNE, P. I, 287; b) a se îmbogăți deodată, fără muncă. Cf. id. ib. 288, II, 250. A pune (sau a băga) mîna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva (sau pentru ceva). I-a pus Dumnezeu mîna în cap = a dat norocul peste el. Cf. PAMFILE, A. R. 250. A primi în (sau a lua în, regional, a lua la) mînă = (în legătură cu sume de bani) a obține ca venit net. După ce i s-a scăzut 4 %scont, a primit în mînă cor[oane] 2760. I. PANȚU, PR. A nu da (sau lăsa) hățurile din mînă = a păstra pentru sine puterea, conducerea. Cf. ZANNE, P. O, 486. A linge cuiva mîna v. l i n g e. A duce de mînă (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); fig. a sprijini, a proteja (pe un nepriceput). Cf. id. ib. 264. A pune mîna = a) a face, a întreprinde ceva; a acționa. Datori sînt mînă să puie Pentru apărarea vieței. CONACHI, P. 286. Unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. ZANNE, P. II, 249; b) a fura. CIAUȘANU, GL. De la mînă pînă la gură = a) în timp scurt, foarte repede. Prostul uită, din natură, De la mînă pînla gură. PANN, P. V. I, 80/19, cf. II, 146/22. Mii și sute dă întîmplări dă la mînă pînă la gură. ZANNE, P. II, 242, cf. 243; b) (regional) foarte puțin. Milă de la mînă pînă la gură. id. ib. 243. Sărut mîna (sau mîinile) v. s ă r u t a. Una la mînă, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A întinde mîna v. î n t i n d e. (Regional) Cu mîinile la piept sau cu căciula în mînă = supus, umil, smerit. Cf. ZANNE, P. II, 254, III, 47. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și pînă ce-a pus mînele pe piept, n-a avut nici o zi de pace și odihnă. MARIAN, T. 119. A pune mîna pe cineva = a prinde, a înșfăca. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei. EMINESCU, O. I, 151. Dădură ordin . . . să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. A(-i) pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) =a prinde, a înșfăca; a trage la răspundere (pe cineva). Fata îi pune mîna în piept, îl îmbrîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277, cf. ZANNE, P. II, 255. Cu mîinile (sau mîini) în șolduri (sau încrucișate) = a) inactiv, impasibil. Socoți că altă treabă nu are Teofan Decît să ospeteze, să doarmă și s-asculte Cu mîni încrucișate, a mele proaste versuri? NEGRUZZI, S. II, 211. Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră . . . atunci nici noi nu vom sta cu mînele în șolduri. MARIAN, T. 121; b) fără nici o grijă, fără bătaie de cap; în voie, în larg. Îngeru dă pă umăru drept sfătuie pă rumân dă bine, să intre la rai cu mîinili-n șolduri. JIPESCU, O. 115. Puteare-aș să umblu eu Tot cu mînile în șolduri. JARNIK-BÎRSEANU, D. 461. A-și pune mîna pe inimă (sau pe cuget) = a se angaja să spună adevărul, să recunoască realitatea. Cf. COSTINESCU. Rămíne ca să-și pună fiecare mîna pe cuget și să se întrebe, fără nici o ură și parțialitate, cum am fost gubernați în cei din urmă 23 de ani. BARIȚIU, P. A. II, 620. Cu mîna pe inimă = (în legătură cu verbe de declarație) cu conștiința curată, cu convingerea fermă că e adevărat. A ridica mîna asupra cuiva = a amenința pe cineva cu bătaia; a fi agresiv; p. e x t. a bate. Cf. COSTINESCU. A se bate cu mîna peste gură v. b a t e. A-și pune mîinile în cap v. c a p. A se lua cu mîinile de păr v. p ă r. A-și freca mîinile v. f r e c a. A-și frînge mîinile v. f r î n g e. A-și mușca mîinile v. m u ș c a. ♦ (Art. în sintagmele de-a mîna, hora de mînă, jocul de mînă) Numele unor dansuri populare în care jucătorii se țin de mînă¹ (I 1). Cf. HEM 1523, CONV. LIT. XXV, 925, PÎRVULESCU, C. 45, PAMFILE, J. III, 9, ALR II 4 336/182, 192. ◊ Pe sub mînă = învîrtita. Cf. HEM, 1524. ♦ Mîna moartă (sau ciungă) = joc de copii, în care unul apucă mîna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cap. Cf. PAMFILE, J. I, 50. De-a mîna pe masă = de-a pasărea zboară, v. z b u r a, ALR II 4353/105. Mîna puică v. p u i c ă. Mîna rață v. r a ț ă. ♦ (Învechit) Năframă de mînă = batistă. Cf. URICARIUL, XI, 225. ♦ C o m p u s e: mîna-Maicii- (sau Maica-) Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). Cf. N. LEON, MED. 49, PĂCALĂ, M. R. 258, BUJOREAN, B. L. 383, ȘEZ. XV, 67; (Iht.; regional) mîna-diavolului = regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). BĂCESCU, P. 37. ♦ Grijă, solicitudine; pază. Lasă toate bucatele lui pre măna unui om bun să le ție. PRAV. 61. Au făcut pecete țării Moldovei, de trăiește pănă într-aceste vremi în mînule cui alege Dumnezeu a hire domn țării. SIMION DASC., LET. 16. Le-am dat toate în mîna lor să chivernisească. NECULCE, L. 313. Mă las dar cu totul în mîinile tale. MARCOVICI, R. 7/7. A adus pe Maica la Neamț, a încredințat-o în mîna părinților lui. CREANGĂ, P. 114, cf. ȘEZ. II, 73. ♦ E x p r. A întinde (cuiva) mîna (sau, învechit, mînă bună) = a ajuta, a sprijini pe cineva. Le tindea mînă bună, ajutorîndu-le. MINEIUL (1776), 18^r1/19. (Regional) A-i fi (cuiva) la mîini bune = a-i fi cuiva prieten (credincios), ajutor de nădejde. Râmîi, doamne, sănătosu Că la bune mîini ți-am fostŭ. TEODORESCU, P. P. 526. A ajunge pe mîini bune = a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A-și lua mîna de pe cineva = a înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. Cf. ZANNE, P. II, 261. A purta (sau a ține) pe cineva pe mîini = a avea o grijă deosebită față de cineva. ♦ Autoritate; stăpînire, posesiune; forță, putere. Fuglu de ierusalimleni pripăditu fuiu în măra rîmleniloru. COD. VOR. 10, cf. PSALT. SCH. 76/12. Voiu da pre voi în mîna vrăjimașilor voștri (a. 1560). GCR I, 5/8. Va da avuție în mîna săracilor. CORESI, EV. 53, cf. 60, 84, 266. Izbăvești mișelul den mînile vîrtoșilor. id. PS. 87/2. Fugise din mînurile lor (a. 1600-1650). GCR I, 137/34. Au dat acel cal al Oprei în mîna lu Corenschi (a. 1626). GCR I, 74/12. Putearnicii. . . nu vor scoate obiduiții din mîna celor mai tari. VARLAAM, C. 246. Athineii. . . fiind supt tirani, nu era mai aleși la răjboi decît alții, iar, ieșind de supt măna lor, foarte să întăriră. HERODOT (1645), 299, cf. ib. 470. Au căzut în mînule vrăjmașului. URECHE, LET. I., 169/1, cf. 135/6. Starostea de Cameniță n-au putut prinde vinovat la mănule lui. PRAV. MOLD. 153^r/25. Îi luară de pre mîna oamenilor Tomșii. SIMION DASC., LET. 201. Avearea lui toată pre mînule noastre rămasă, id., ap. GCR I, 144/1. Bator . . . rătăcit într-o pădure, au căzut pre mînule oștenilor lui Mihai Vodă. M. COSTIN, LET. I, 221/5 Pre cei fără de vină nu-i da-n mînă străină. DOSOFTEI, V. S. octombrie 43^r/12. Va dezbate toată creștinătatea. . . de supt mîna turcilor. NECULCE, L. 88, cf. 71. Să teme turcii că nu-l vor pute prinde la mînă. id. ib. 163. S-au dus în țara de sus, de-și strînse oaste ... să dobîndească iar la mîna lui Ardealul (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 314/12. S-au tras pre mare cu vasele ce-i era pe mînă. N. COSTIN, ap. TDRG. Toți sau au perit, sau la mînă au căzut. CANTEMIR, HR. 210. Au scos acea țară din mînule goților, id. ib. 318. Să le ia din mînu și partea lor (a. 1755). URICARIUL, XI, 366/23. Mă deate pre mîna patriarhului. MINEIUL (1776), 192^v2/30. Au chemat pe fiiul său Otman și i-au dat toată puterea în mîini. VĂCĂRESCUL, IST. 250. Arhistratigul Sisara luînd acea oaste cumplită supt mîna sa. . . porni asupra israilteanilor. CALENDARIU (1 814), 109/22. Cel ce dă lucrul la năimeală . . . să fie la mîna sa de a-l putea da. PRAVILA (1814) 58/5. Zic că agiutoriu așteaptă, dar cît și cînd, știut nu-i; Ar aduna Saraschieriul, dac-ar fi în mîna lui. BELDIMAN, E. 31/36. Dorea [turcii] să-l puie la mînă [pe Mihai], să-l vază prins. id. ap. TDRG. Toți banii în mîinile noastre o să intre. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Îl rugai să îi spuie cum că . . . mă aflam deznădăjduit pentru c-am pierdut-o [pe fată] de la mînă. GORJAN, H. IV, 125/23, cf. 188/31. Creditor care va avea la mînă zapise (a. 1 840). ap. TDRG. Să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mînă [pe femeie]. FILIMON, O. I, 117. Ioan Vodă reușise a pune mîna pe două scrisori turcești din partea vizirului. HASDEU, ap. TDRG, cf. id. I. C. I, 32. I-am pus la mînă . . . I-am prins . . . la picioarele fetelor în genunchi. ALECSANDRI, T. 444. Crede-mă, fa, nu scăpa chilipiriu de la mînă. id. ib. 918, cf. id. T. II, 20, 134. Alții te pun la mînă cu-nscrisuri ticluite și te apucă de-i muncești, vara-ntreagă pă nimica. JIPESCU, O. 77. Încăput pe mîna a oricărui, te vor drege. EMINESCU, O. I, 134. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311, cf. 59, 267. Primesc să mă dai pe . . . mîna dușmanilor. CARAGIALE, O. II, 233. Se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morții. ISPIRESCU, L. 117, cf. 326. D-ta ești oaspele nostru și crez că nu ne vei da pe mîna stăpînirei. id. ib. 368. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. Avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire. SADOVEANU, O. X, 178. Și mă scoate daca poți De prin mîni de pe la hoți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Cetatea-i pe mîna mea. id. ib. 490, cf. BIBICESCU, P. P. 332. Punga scumpului pe mîna dezmierdatului (= ceea ce au adunat părinții cu grijă, fiul risipește ușuratic). ZANNE, P. V, 519. ◊ E x p r. Mînă de fier sau mînă forte = om energic, autoritar. Sărac și fără legături în capitală, înfățișa mîna inconștientă de fier, de care avea nevoie. C. PETRESCU, C. V. 102 A avea (sau a fi la cineva) mîna = (la jocul de cărți) a-i veni rîndul să împartă cărțile. Domnilor, e mîna la d-l Moroi ! DELAVRANCEA, ap. CADE. A trece (sau a ceda) mîna = (la jocul de cărți) a ceda rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna. . . E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II, 216, cf. IORDAN, L. R. A. 259. (F i g.) El socotea natural ca în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. C. PETRESCU, A. 400. (Învechit) A-și trage mîna = a-și retrage stăpînirea, autoritatea. Hunii nici cum prin Dachia noastră oprindu-să. . . nu iaste pricină, pentru care să putem cunoaște, că doară împărăția romanilor să-și fie tras mîna. CANTEMIR, HR. 270. A-i da mîna = a putea, a-i permite situația, împrejurările să facă ceva; a-i conveni să. . . Nu ave într-alt chip cum face, ce numai îi căuta să le arate dragoste că nu-i da mîna într-alt chip să facă. NECULCE, L. 87. [Părinților] nedîndu-le mîna nu numai a le căsători pe toate și nici cu hrană și îmbrăcăminte a le cuprinde (a. 1803). URICARIUL, VII, 129. Nu le da mîna mai mult a se depărta. BELDIMAN, E. 54/1. Pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. CREANGĂ, P. 86. ♦ (În locuțiuni și expresii sugerînd însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea) (Învechit) De-a mînă = a) apropiat, intim, aliat. Avea o slugă Radul Vodă . . . căruia socotind că nu-i este de boierie, îl socotea de-a mînă, iar boierie nu-i da. M. COSTIN, LET. I, 257/17; b) (în legătură cu lupte) corp la corp. Să făcu un război mare între dînșii, cît de-a mînă să tăia și să împungea în suliță. N. COSTIN, 533. Rămăsesă lucrul di să bâte de-a mînă. NECULCE, L. 347. Era vetiaz și statornic întru războiul cel de-a mînă (a. 1 750). GCR II, 82/35. (Regional). De-a mîna = necurmat, în lanț. Nenorocirile se ținură de-a mîna. CIAUȘANU, V. 178. Mînă în mînă = în perfect acord, în înțelegere, în colaborare. Dintr-o mînă în alta sau din mînă în mînă = de la unul la altul, de la om la om, de la un stat la alt stat, de la popor la popor. Înțelegîndu-se [popoarele] din mînă în mînă unele cu altele, se înfiorau de mînie. BĂLCESCU, M. V. 454, cf. BARIȚIU, P. A. I, 286. Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toți voiau să-l îmbrățișeze de mulțumire. ISPIRESCU, L. 197. Chilia între 1400-1460 trecea din mînă în mînă. HASDEU, I. C. I, 15. Sticla. . . umbla din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Eram floarea florilor, Drăguță feciorilor Și umblam din mînâ-n mînă, Ca cîrligul la fîntînă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 158, cf. 196, 244. A pune mînă de la mînă (sau de la mînă la mînă) = a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel. CREANGĂ, A.161. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să mă ajute. CARAGIALE, O. II, 255, cf. ȘEZ. VII, 5. Punem mînă de la mînă și-i strîngem banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. (Glumeț) Punem mînă de la mînă și luăm pe datorie. A bate (sau a da) mîna = a) a face un tîrg, a se învoi (din preț), strîngîndu-și reciproc mîna (ca pecetluire a tranzacției încheiate); a se înțelege (în privința unei tranzacții). Florico, mă duc și viu îndată ca să batem mîna împreună . . . nu scăpa chilipiriu. ALECSANDRI, T. 918; b) a se angaja, a se lega (cu jurămînt). Acel obraz de să va fi călugărit, după ce să vor fi împărțit cu besearica, ce să dzice să fie dat mîna,. . . atunce nu iaste loc de a să mai împreunare. PRAV. 151. Feciorul babei îi zise: eu ți l-oi omorî, draga mea, dacă mi-i da mîna că-i merge după mine. SBIERA, P. 168. A(-și) da mîna (cu cineva) = a) a strînge mîna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. Sudalma să chiamă iertată, cînd să tocmăsc amîndoo . . . și dau mîna unii cu alții. PRAV. 242. Dă-mi mîna ! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I, 79, cf. 456, IBRĂILEANU, A. 136. Dascălul. . . ocolind masa să dea mîna cu toți. C. PETRESCU, Î. I, 13. (F i g.) Pînă într-atîta s-a mărit ziua, și noaptea așa de tare s-a scurtat că mai pe ce să-și dea amurgul mîna cu zorile, HOGAȘ, DR. II, 144; a se însoți, a se uni (prin căsătorie); a colabora. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 50. (Fig.) Natura a dat mîna cu arta, ca să te înalțe spre o altă lume mai frumoasă. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. A da mîna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL. (Învechit) A da mîna la ceva = a aproba, a sprijini (ceva). Caprara nu putea să dea mîna la aceste teclifuri, fără voia imperatorului. VĂCĂRESCUL, IST. 267. A se ține de mînă = a fi nedespărțiți. (F i g.) Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Ia-te (sau poți să te iei) de mînă cu el sau puteți să vă luați de mînă = vă potriviți (la fapte rele). A cere mîna cuiva = a cere în căsătorie pe cineva. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I, 107. Se încercă a se duce la banul ca să ceară mîna fiicei sale. FILIMON, O. I, 103. Știi că Pintea mi-a cerut mîna? REBREANU, I. 102. O aștepta în salonașul părintesc . . . să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. A-și disputa mîna cuiva = (despre doi sau mai mulți bărbați) a se concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. O droaie de pețitori. . . își disputau mîna ei. NEGRUZZI, S. I, 106. A da pe mîna justiției (sau, învechit, județului) = a înainta (pe un infractor) organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. Tot omul iaste datoriu, daca va prinde tălhariul, să-l dia pre măna giudețului. PRAV, 319. ♦ (Prin sinecdocă) Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). Ce pasă bietei turme. . . Să știe de ce mînă va fi măcelărită ? ALEXANDRESCU, M. 6. Organizația socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogății în tot mai puține mîini. GHEREA, ST. CR. II, 316. ◊ Mînă de lucru = muncitori. Întreprinderea asigură unităților în subordine aprovizionarea la timp cu materiale, utilaj, mînă de lucru. LEG. EC. PL. 196. ♦ (Ieșit din uz) Mînă curentă = cartea mare. Mînă moartă - a) (Jur.) situația acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. Aproape a șasea parte din pămîntul României se afla în mînă moartă . . . adică în proprietatea monastirilor grecești. BARIȚIU, P. A. I, 150; b) (la unele jocuri de cărți) situație în care, neexistînd numărul necesar de jucători, se joacă cu un număr redus de cărți, sau se distribuie cărțile suplimentare unui jucător fictiv. (Regional) Frate de mînă = (la nuntă) cavaler de onoare. Cf. CONV. LIT. XLIV, 396. Surorile mai mici au să coasă cămășile de nuntă pentru ginere, pentru nași, pentru fratele de mînă. STANCU, D. 172. (Regional) Cumnat de mînă = vornicel (la nuntă). Mirele-și alege-n Oltenia cumnat de mînă, în Muntenia cumnat de ginerică, în Moldova vornicel. . ., în Transilvania colăcer sau grăitor. SEVASTOS, N. 74. ♦ (Rar) Creație, operă (a cuiva). Ești bun și-ti este milă de tot ce-i mîna ta. MUREȘANU, P. 43/4. 2. (De obicei precedat de art. nehot. „o”, „niște” și urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă. O mînă de ierburi tocate (a. 1749) GCR II, 44/2. O mînă de mac. ECONOMIA, 200/20. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28, cf. id. L. P. 180. După ce a fiert peștele bine . . . a pus o mînă de sare, o mînă de ardei. CONTEMPORANUL, IV, 142. Din ea n-a mai rămas decît o mînă de cenușă. REBREANU, NUV. 240. Poate să capete o mînă de mălai să punem de mămăligă. CAMIL PETRESCU, 214, cf. POPA, V. 96. Da la fină ce-i voi da? Da o mînă de alune. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. Au căpătat. . . o mînă de brînză de vaci. SBIERA, P. 177. Ni s-a gătit fărina și n-avem nici măcar o mînă din ce să ni facem mămăligă. MARIAN, T. 310. În borșul cu bureți se poate pune și o mînă-două de orez. ȘEZ. VI, 70, cf. TEODORESCU, P. P. 338. ALRM II/I h 95. ◊ F i g. Te apropie de dînșii. . . Toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Decît un bonjurist c-o mînă de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte. CREANGĂ, A. 156. ◊ (Ca epitet, precedîmd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții neobișnuit de mici) Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de șase ani. Eram prin urmare o mînă de om. GANE, N. III, 52. Cu o mînă de suflet = slab. prăpădit. Cf. CIAUȘANU, V. 178. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrîns de elemente de același fel) Să lăsăm oastea ce multă, să mergem cu o mînă de oameni, NECULCE, L. 237. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndei și un curagiu nou în inima acelei mîni de voinici. BĂLCESCU, M. V. 120. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie ntreagă. ALECSANDRI, T. II, 19. Dau numirea de pleiadă la o mînă de oameni aleși. ISPIRESCU, U. 14. O mînă de albine. CHEST. VI 138/8. ♦ (Popular) Mănunchi (I 1). 3. (în legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, clasă, treaptă, rang; calitate. Să scoată o slujbă pe casă de trei mîni, adecă 11 lei și 5 . . .și 3 lei (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 252/20. A să face catagrafie de tot numerul lăcuit în Iassi, cu arătare de starea fieșcecăruia, mîna întăia, a doua, a treia și a patra (a. 1815). URICARIUL, I, 236. Prețul mîinii cei dintăi de doi boi este 700 sfanțihi. GOLESCU, î. 99. Nu le-am pus la socoteală grîul de trei mîini, în vreme ce urmează ca a treia mînă să fiie mai eftină decît a doua mînă (a. 1823). DOC. EC. 274. Cine era ea? . . . cu ce se ocupa? Actriță de mîna a doua de la un teatru de mîna a doua. EMINESCU, G. P. 66. Cei mai mari creatori în roman nu sînt artiști de mîna întăia. IBRĂILEANU, S. L. 61, cf. GALACTION, O. 53. Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. ◊ (Regional) Copii de două mîini = copiii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. Cf. CIAUȘANU, GL., ALR II 2625/551. ◊ L o c. a d j. De toată mîna sau de multe mîini = de toate felurile. Cavaleri de toată mîna. ALECSANDRI, T. 1132. Humuleștenii nu-s trăiți ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74, cf. 151. Era multă lume, boieri și cocoane de toată mîna. CARAGIALE, O. III, 124. Boierii de toată mîna ieșiseră întru întîmpinarea lui vodă cel nou. SADOVEANU, O. V, 571, cf. CIAUȘANU, V. 177. II. (Regional) Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau al unor părți de unelte care se aseamănă, ca formă și întrebuințare, cu mîna (I 1) sau se apucă, se manevrează cu mîna. 1. (La car) a) fiecare dintre cele două lemne laterale ale codîrlei. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mînușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135; b) întinzătoare. H II 221; c) leucă. ib. IV 56, cf. ALR I 820/588, 590, 618. 2. (La sanie) a) picior. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au cîte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lemn. PAMFILE, I. C, 153; b) țepușă. Cf. ALRM SN I h 239, ALR SN II h 357. 3. (La plug) a) speteaza dintre coarnele plugului. Cf. ALR SN I h 20; b) schimbătoare. Cf. H IV 56, 253, XI 259, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. (La războiul de țesut) a) spetează. Cf. DAMÉ T. 135, TDRG, ALRM SN I h 304, H IV 156; b) stîlp (între picioarele sulului). Cf. DAMÉ, t. 135; c) muierușcă (II). Cf. ALRM SN I h 306. 5. (La vîrtelniță) Fofează. DAMÉ, T. 140, cf. PAMFILE, I. C. 259. 6. (La joagăr) a) lemnul care ține jugul între corfe; cioacă. ALR II 6443/836; b) lemnul care transmite jugului mișcarea crivalului; iapă. ib. 6 452/182. 7. (La coasă) Măsea (II 1 f). Cf. POLIZU. Mănușa sau mîna coasei care are . . . măsaua sau cățelul. . ., legătoarea. I. CR. iii, 226, cf. ALRM SN I b 40. 8. (La casă) Chinga căpriorilor. Cf. CHEST. II 230/18, 42, ALR I 666/815, 820. 9. (La moară) Titirez. Cf. H XII 32, XVIII 143, ALR II 6 770/520. 10. Mîner al ferăstrăului (PAMFILE, I. C. 121, CADE), al coarbei (ALR II 6 661/786), al cuțitoaiei (ib. 6 639/899), al sfredelului (ib. 6 640/2). 11. Sulul sau scripetele fîntînii. ALR SN III h 851. 12. Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi (Rîmnicu-Vîlcea). Cf. LEXIC REG. 83. 13. (Pescuit; la pl., în sintagmele) Mîinile sacului cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei; aripi. ANTIPA, P. 382. Mîinile cutiței = cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței; prefuste. id. ib. 613. Mîinile jugurilor = lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mînuiesc jugurile lesei. id. ib. 601. 14. (În sintagma) Mînă curentă = balustradă. Scara de serviciu . . . va fi. . . prevăzută cu mînă curentă pe ambele laturi. PREV. ACCID. 66. – Pl.: mîini și (învechit și regional) mîni, mîne, mînuri, art. și (învechit și regional) mînule, (regional) mînîle (ALR I 1 345/229). – Și: (regional) mîn s. n. DR. VII, 100. – Lat. manus.

mîngîĭetúră f., pl. ĭ. Vechĭ. Împăcare, îmbunare (a unuĭ supărat). Mîngîĭere.

modus vivendi Is [At: DN³ / E: lat modus vivendi] (Ltm) 1 Mod de existență. 2 Posibilitate de împăcare a două părți aflate în litigiu Si: compromis.

MODUS VIVENDI s. n. inv. 1. mod de existență. 2. posibilitatea de împăcare a două părți aflate în litigiu. (< lat. modus vivendi, mod de existență)

MODUS VIVENDI subst. 1. Mod de existență. 2. Posibilitate de împăcare a două părți aflate în litigiu; compromis. A găsi un modus vivendi. – Expr. lat.

MODUS VIVENDI loc. s. n. 1. Mod de existență. 2. Posibilitate de împăcare a două părți aflate în litigiu; compromis. A găsi un modus vivendi. – Expr. lat.

MOMÉNT s. n. 1. Scurt interval de timp, de obicei considerat în raport cu faptele care îl caracterizează; clipă, secundă, minut (I 1). De aceea și fericesc momenturile ce aduc atîtea îndestulări nenădăjduite în vreme (a. 1787). BV II, 321. Necesitatea de a se despărți turbură momenturile aceste delicioase. CALENDARIU (1-794), 29/26. Trist și de pe urmă al vieței moment. ÎNVĂȚĂTURĂ, 125. Și au murit întru acel moment sau clipeală, MOLNAR, I. 430/13, cf. 225/8. Ea se afla într-unul din aceste momente rari. . . cînd te simți învins de plăcere. NEGRUZZI, S. I, 78. Domnul director binevoiască In acest dulce și scump moment Cu amicie să priimeascâ Al nostru veșnic devotament. ALECSANDRI, T. I, 286. Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine. MAIORESCU, CR. II, 110. Și-n acel moment de taină, Cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i Ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I, 162. Numai eu știu cîte momente de fericire m-a făcut să gust autorul meu de predilecție, cînd am citit picantele lui nuvele. CARAGIALE, O. IV, 282. Ți-am scris aseară prea nepoliticos, într-un moment de necaz. id. ib. VII, 235. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul. GALACTION, O. 335. Eram chinuit de momentul despărțirii, CAMIL PETRESCU, U. N. 179. L-am întîlnit în port, în momentul în care se îmbarca Soleiman. id. O. III, 196. A fost un moment de panică. BART, S. M. 100. ◊ L o c. a d j. De (un) moment = de scurtă durată, vremelnic. V. e f e m e r. Ale speranței iluzii de-un moment. MACEDONSKI, O. I, 260. ◊ Loc. adv. În acest moment sau în momentul acesta = (chiar) acum. Omul. . . ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, M. V. 4. În momentul acela sau în acel moment = (chiar) atunci. În momentul acela văzui pe poliț maistru, NEGRUZZI, S. I, 53. Din momentul acela sau din acel moment = de atunci. Din momentul acela purcese îngreunată. EMINESCU, N. 4. Pentru (un) moment = numai pentru un timp foarte scurt, în mod provizoriu, deocamdată. Meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur. FILIMON, O. I, 119. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III, 39. Acești negustori să-mi producă material ziaristic, în schimbul unei remunerări, care pentru moment are aparența unei satisfacții. BACOVIA, O. 238. Pe moment = în acea clipă. Pe moment, nu mi-am dat seama. La moment = pe loc, imediat. Am cunoscut la moment cu toți pe acei cari au dictat acel ferman. BARIȚIU, P. A. III, 126. Nici un moment = de loc, nicidecum, în nici un caz. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă, în permanență. Aveam în tot momentul certări și împăcare, I. NEGRUZZI, S. II, 7. Din moment în moment = acum, imediat, din clipă în clipă. Aștept cu nerăbdare o telegramă din moment în moment. CARAGIALE O. VII, 9. Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment. C. PETRESCU, C. V. 125. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. id. A. 280. ◊ L o c. c o n j. Din moment ce = de vreme ce, deoarece. Din moment ce a plecat din casă, n-ar mai vrea să aibă tratative directe cu ea. REBREANU, R. I, 250. ◊ (Precedat de un numeral care accentuează ideea de scurtime a duratei) Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III, 61. Sperăm că vom face pe cititorul nostru să petreacă două-trei momente. CARAGIALE, O. IV, 139. Ieșea cîte un moment să mai respire. D. ZANFIRESCU, V. Ț. 35. De frică se gîndi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plîngerii. REBREANU, I. 183. Manuscrisele d-tale au făcut parte, toate, dintre puținele a căror lectură n-am putut-o amina un moment. IBRĂILEANU, S. L. 92. Așteaptă-mă un moment să-mi aduc caietul și cărțile, C. PETRESCU, C. V. 176. Un moment, exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină răbdare, să aștepte, să se oprească. 2. Etapă în desfășurarea unui proces; fază. [Ideile] de care dispune acest om în diferitele momente ale vieții. MAIORESCU, CR. II, 140. Istoria lumii e plină de momente istorice. ARGHEZI, P. T. 257. Intelectualismul de ieri poate fi degajai dintr-un conglomerat mort și vivificat într-un moment organic nou. CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/2. O importantă sarcină actuală a editurilor noastre este de a înviora momentul acesta cultural. ib. 1948, nr. 111, 1/5. S-au rostit, despre literatura necesară momentului istoric pe care îl trăim. . ., observații excelente. SADOVEANU, E. 41. Respectarea ordinei reale a momentelor istorice e necesară și pentru dozarea justă a acțiunii. V. ROM. ianuarie 1954, 202. Pe țăran îl surprinde în momentele principale ale existentei. ib. noiembrie 1954, 142. Scriitorul. . . ne-a dat, în opera sa, unul din momentele cele mai de seamă ale limbii românești din veacul al XlX-lea. VIANU, S. 93. M. Sadoveanu a apărut în momentul istoric al țării noastre, cînd apunea o alcătuire socială și începea o alta. RALEA, S. T. I, 12. ◊ (În contexte figurate) Invenția lui pornește totdeauna de la un moment sufletesc care determină distribuția, forma, atitudinea și expresia personagiilor. OȚETEA, R. 277. Un moment al conștiinței umane era acum și Anatole France. V. ROM. noiembrie 1953, 345. ◊ Ultimele momente = ultimele clipe de viață, clipele de dinainte de moarte. ◊ L o c. adv. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = în ultimul interval de timp care precedă o acțiune; înainte de a fi prea tîrziu. Deseori o serie de materiale sînt procurate în ultimul moment. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 397. La (sau, rar, într-)un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Oricare ar fi într-un moment dat pozițiunea pămîntului pe orbita lui, o parte din suprafacia sa care se află întoarsă spre soare este luminată de razele acestui astru. DRĂGHICEANU, C. 86. Aveau poruncă să ríu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 147. La un moment dat, își frecă palmele. PREDA, D. 53. ♦ Episod care face parte din acțiunea unei scrieri literare. Toate momentele era. . . bine împlinite de toți actorii. MN (1836), 52¹/53. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III, 96. Iată, de pildă, în nuvela „Păcat” momentul în care cei doi vechi prieteni, preotul și primarul, stau de vorbă. VIANU, A. P. 132. !3. 3. (Art.) Timpul de față sau despre care se vorbește. El singur a uitat impresiile momentului. RUSSO, S. 17. Momentul e solemn; Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn. MACEDONSKI, O. I, 47. În mintea amîndurora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului, D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 48. 4 Timpul indicat, ocazia oportună. Fii liniștită și fă-te că dormi. . . ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I, 450. Cuconu Cristea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Poate că ar fi momentul să marcăm o altă atitudine față de palat. STANCU, R. A. IV, 343, cf. PAS, Z. IV, 13. Ghioceoaia hotărî că acum era momentul potrivit. PREDA, D. 171. ◊ E x p r. A prinde momentul v. p r i n d e. 4. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, o axă sau un plan. Cf. DM⁵, LTR², DER. – Pl.: momente și (învechit) momenturi. Din lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment.

nărăvire sf [At: PISCUPESCU, O. 32/2 / Pl: ~ri / E: nărăvi] (Îvp) 1 Deprindere a unor obiceiuri proaste Si: nărăveală (1). 2-3 (Ccr) Obicei (rău). 4 (Trs; Ban) Înțelegere. 5 (Trs; Ban) Împăcare. 6 (Irn) Neînțelegere. 7 (Pex) Ceartă. 8 Tocmire pentru a ajunge la o înțelegere. 9 (Înv) Permisiune. 10 (Înv) Păsuire.

NEGOCIANT, -Ă s. m. și f. (Învechit) 1. Negustor (2); spec. negustor angrosist. Ducesa era constrînsă a juca rol de femee acelui negociant. calendar (1854), 116/31, cf. prot.-pop., n. d., costinescu. Negoțianți de grîne. lm. ◊ (Adjectival) Libertatea trecerei prin Bosfor s-au cîștigat nu numai pentru Roșia, ci pentru toată lumea negoțiantă. ar (1829), 190²/34. 2. Negociator (2). Negoțianți trimeși din partea amînduror părților spre a tracta de împăcare. lm. – Pronunțat: -ci-ant. – pl.: negocianți, -te. – Și : negoțiant, -ă s. m. și f. – Din fr. négociant.

NOUL TESTAMENT SAU ÎMPĂCAREA AU LEAGEA NOAO A LUI IISUS HRISTOS DOMNULUI NOSTRU, titlul primei traduceri integrale în limba română a „Noului Testament”, apărută în 1648, la Alba Iulia, sub îngrijirea mitropolitului Simion Ștefan. Cunoscută sub denumirea „Noul Testament de la Bălgrad”.

Odysseus (sau Ulysses), celebru erou grec (cunoscut din Iliada, dar mai ales din Odissea) care a participat la războiul troian. Odysseus era regele Ithacăi și fiul lui Laërtes (după o versiune, după o alta, al lui Sisyphus) și al Anticleei. S-a căsătorit cu Penelope, fiica lui Icarius, cu care a avut un fiu, pe nume Telemachus. În războiul troian Odysseus are un rol important. Vestit pentru mintea sa isteață și pentru prudența și vorbele frumoase pe care știa să le rostească, el este trimis adeseori în solii sau i se dau diverse însărcinări. De pildă, este trimis la regele Lycomedes să-l aducă pe Achilles, îl însoțește pe Menelaus atunci cînd acesta se duce s-o ceară pe Helena de la troieni, mijlocește împăcarea lui Agamemnon cu Achilles, o aduce pe Iphigenia la Aulis, e trimis să-l caute pe Philoctetes împreună cu armele lui Heracles, pătrunde ca iscoadă în Troia și se înțelege pe ascuns cu Helena să-i trădeze pe troieni etc. Tot lui Odysseus, care pe cîmpul de luptă a dat în același timp dovadă de mult curaj și vitejie făcînd numeroase victime, îi aparține și ideea calului de lemn în pîntecele căruia s-a ascuns împreună cu alți cinci sute de soldați greci și a pătruns în cetatea Troiei, reușind să-i deschidă astfel porțile în fața grecilor. După terminarea războiului, Odysseus o pornește și el, ca și ceilalți, spre casă. Calea de întoarcere îi va fi însă lungă și presărată cu multe peripeții. O primă furtună pe mare îl abate pe țărmurile Thraciei; se oprește apoi pe meleagurile lotofagilor și zăbovește mai mult în țara ciclopilor de unde scapă cu viață, din nou, numai datorită agerimii minții sale. Reușește să fugă de acolo orbindu-l pe Polyphemus (v. și Polyphemus) și-și atrage în felul acesta mînia lui Poseidon, care era tatăl ciclopului. Ajuns în insula lui Aeolus, Odysseus capătă în dar de la acesta un burduf în care sînt închise vînturile. Crezînd că înăuntru se află vin, însoțitorii lui Odysseus deschid burduful și dezlănțuie în felul acesta o groaznică furtună pe mare. Purtate de valuri, vasele rătăcesc la întîmplare și ajung pe meleagurile lestrigonilor, neam de antropofagi, care-i ucid pe greci și le distrug corăbiile. Singur Odysseus reușește să-și desprindă corabia de țărm și să scape cu fuga. În insula Aeaea, la magiciana Circe (v. și Circe) – cu care are și un fiu, pe Telegonus – eroul zăbovește un an încheiat, după care o pornește din nou la drum, nu înainte de a fi stat de vorbă cu umbra lui Tiresias, care-i dezvăluie viitorul. Izbutește să treacă teafăr de insula sirenelor (v. și Sirenes), apoi printre Scylla și Charybdis, dar încep să-i lipsească merindele și tovarășii săi de drum se plîng de foame. Încălcîndu-i porunca, ei înjunghie cîteva animale din cirezile zeului Apollo, ca să aibă cu ce se ospăta. Mînia zeilor le este acum fatală, Uraganul dezlănțuit cu acest prilej îneacă corăbii și oameni. Singur Odysseus e cruțat. Agățat de un catarg, el e purtat pe ape, la voia întîmplării și dus în insula Calypso (v. și Calypso). Aici eroul va zăbovi șapte (într-o altă versiune zece) ani încheiați, înlănțuit de dragostea frumoasei nimfe, pe care numai porunca lui Zeus o va determina să-l lase să plece mai departe. O nouă furtună pe mare, de data aceasta iscată de Poseidon, îl aruncă pe Odysseus, din nou naufragiat, pe țărmul insulei feacilor. Găsit de Nausicaa, fiica regelui Alcinous, este călăuzit de către aceasta la palatul tatălui ei. Mișcat de istorisirea tuturor întîmplărilor nefericite prin care a trecut și a nenorocirilor care s-au abătut asupră-i, regele feacilor îi dăruiește eroului o corabie, cu ajutorul căreia izbutește să ajungă, în sfîrșit, în patrie. În Ithaca pe Odysseus îl așteaptă însă noi încercări. În timpul îndelungii lui absențe, cu toată dragostea și credința nestrămutată pe care o nutrește față de el soția sa, Penelope (v. și Penelope), pețitorii acesteia au pus stăpînire pe avutul și pe palatul lui. Ei petrec aici, ca la ei acasă, în nesfîrșite ospețe. După douăzeci de ani, nimeni nu-și mai aduce aminte de Odysseus, așa încît eroul, sosit în mijlocul lor, trece neobservat cu atît mai mult cu cît s-a deghizat în cerșetor. Își dezvăluie adevărata-i identitate numai bătrînului porcar Eumaeus și propriului său fiu, Telemachus, cu ajutorul cărora îi încercuiește și-i ucide pe toți pețitorii. Între timp el este recunoscut și de Penelope, alături de care va domni de acum înainte, din nou, în Ithaca.

OFICIU s.n. 1. Serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ◊ Din oficiu = fără a fi cerut; ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial. 2. Funcție, îndatorire, slujbă. 3. (la pl.) Servicii, ajutoare, înlesniri. ◊ Bune oficii = intervenție diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante. 4. Slujbă religioasă. 5. Mică încăpere lîngă sufragerie în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei; cămară. [Pron. -ciu, var. ofițiu s.n. / cf. lat. officium, germ. Offizium, fr. office].

OFICIU s. n. 1. serviciu (administrativ); local, birou al acestui serviciu. ♦ ~ diplomatic = misiune diplomatică pe lângă o organizație internațională; din ~ = fără a fi cerut, ca un serviciu obligatoriu; (în mod) oficial. 2. funcție, îndatorire, slujbă. 3. (pl.) servicii, ajutoare, înlesniri. ♦ bune ĩi = intervenție diplomatică a unui stat în vederea împăcării unor state în litigiu sau beligerante. 4. slujbă religioasă. 5. mică încăpere lângă sufragerie, în care se depozitează cele necesare pentru servirea mesei. (< lat. officium, germ. Offizium, fr. office)

*ofíciŭ n. (lat. of-ficium, datorie, obligațiune, funcțiune, d. fácere, a face. V. ofițer). Post, funcțiune: a îndeplini oficiu de dirigent. Bĭuroŭ: oficiŭ telegrafo-postal. Serviciŭ, îndatorire, intervențiune amicală p. împăcare: a recurge la oficiile saŭ (maĭ des) la bunele oficiĭ ale cuĭva. Totalitatea rugăcĭunilor și ceremoniilor liturgice: oficiu morților, oficiu divin. Sfîntu Oficiŭ, tribunalu Inchizițiuniĭ. Din oficiŭ, în virtutea funcțiuniĭ sale, fără să fi cerut: avocat numit din oficiŭ (de judecător) ca să apere un acuzat.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, între țări, situație în care nu există conflict armat sau război. Poporul nostru muncitor construiește socialismul și este hotărît să apere pacea, securitatea și independența națională. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 284. E pace, tată! Toată lumea se bucură de pace. SAHIA, N. 25. ◊ (Mai ales în construcții cu verbele «a cere», «a face», «a încheia», «a semna») Acordul părților beligerante asupra încetării războiului. [Tratatul asigură romînilor] dreptul de a face război sau pace. BĂLCESCU, O. 13 ◊ Sol de pace = trimis al uneia dintre părțile beligerante pentru a trata un astfel de acord. Iată vine-un sol de pace c-o năframă-n vîrf de băț. EMINESCU, O. I 146. 2. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de agitații, de vrajbă; bună înțelegere, armonie. Vicleanul pizmuia pacea fetelor și-și vîrî coada. ISPIRESCU, L. 49. Ioane, cată să nu dăm cinstea pe rușine și pacea pe gîlceavă! CREANGĂ, A. 119. ◊ A trăi în pace (cu cineva) = a trăi în bună înțelegere, în armonie. Și iacă așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă, trăind în pace cu nevasta și cu copiii săi. CREANGĂ, P. 179. Și se făcu nuntă mîndră și frumoasă, cum n-a fost alta pe fața pămîntului. Și-au trăit apoi în pace și în liniște ani mulți și fericiți. EMINESCU, N. 30. ◊ Expr. A face pace (cu cineva) = a restabili buna înțelegere, a se împăca (cu cineva). Ei, ești mînioasă. Vin de șezi colea lîngă mine, să facem pace. NEGRUZZI, S. III 28. A strica pacea (cu cineva) = a curma raporturile de bună înțelegere, a ajunge la conflict (cu cineva). Nu cumva să găsesc vreun fir de mac printre năsip, sau vreunul de năsip printre mac, că atunci am stricat pacea. CREANGĂ, P. 263. Bună pace = bună înțelegere.armonie. Baiazid, privind la dînsul, îl întreabă cu dispreț: – Ce vrei tu – Noi? Bună pace. EMINESCU, O. I 146. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 3. Lipsă de zgomot; calm, liniște, tăcere. Nuci mari se ridicau din vii, și un grangur cînta în pacea satului, în lumina dimineții. SADOVEANU, O. VII 60. E-atîta pace-n casă, Doar în cămin jăratecul tresare Și mor cărbunii arși de-nfiorare. GOGA, C. P. 17. Dintr-un timp și vîntul tace; Satul doarme ca-n mormînt. Liniște-n văzduh și pace Pe pămînt. COȘBUC, P. I 48. ◊ Expr. A da (cuiva) pace (sau bună pace) sau a lăsa (pe cineva) în pace (sau în pacea lui) = a nu deranja, a nu tulbura, a nu supăra (pe cineva), a lăsa (pe cineva) în voia lui. Jupîne! urla el gros. Mie să-mi dai pace să-mi ticnească hodina! SADOVEANU, O. VII 29. Cocoșul... se duce în treaba lui și lasă pe boier în pace. CREANGĂ, P. 67. Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, Dă-mi tu bună pace. ALECSANDRI, P. P. 7. (Familiar) Dă-i pace! = nu-ți bate capul, nu te deranja, lasă! (Neobișnuit) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Trebuie întîi să omor pe zmeu... căci pînă va fi acesta dasupra pămîntului pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. (Formule de urare) Mergi (sau umblă, du-te, rămîi etc.) în pace = mergi (umblă, du-te, rămîi etc.) cu bine, cu sănătate etc. Mergeți în pace, dragii mei. De-acum înainte, dumnezeu știe cînd ne-om mai vedea. CREANGĂ, P. 199. O, gondolă iubită... Zbori vesel, zbori în pace purtîndu-ne pe mare. ALECSANDRI, P. I 165. Rămîneți cu toții-n pace, Eu mă duc, că n-am ce face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. 4. Lipsă de zbucium sau de frămîntare, liniște, împăcare, seninătate sufletească. Erau toți tăcuți și o pace lină stăpînea inimile. SADOVEANU, O. IV 83. Pe această pagină, am sprijinit, ani de zile... fragila mea pace sufletească. GALACTION, O. I 348. N-am un minut de pace. Și aflu totodată plăcere-n al meu dor. BOLINTINEANU, O. 200. 5. (În concepția religioasă) Tihnă veșnică a omului după moarte. Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. 1199. ◊ Expr. A nu (mai) avea pace = a fi îngrijorat, preocupat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, nu fi îngrijorat. Pace vouă! formulă bisericească de binecuvîntare. (În formule privitoare la morți) Odihnească în pace! (sau dormi în pace!) O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie. EMINESCU, O. I 69. O, dormi în pace pe-aceste maluri. ALECSANDRI, P. I 219. 6. (Familiar, adesea determinat prin «bună») Gata, s-a sfîrșit, s-a terminat; degeaba mai vorbim. Nu știu, nu știu și pace. SEBASTIAN, T. 82. În mintea ei se făcuse însă un gol, un întuneric chinuitor. Nu și-l aduse aminte și pace. BASSARABESCU, V. 12. Zi-i făptură sucită și pace bună. DELAVRANCEA, S. 31. De voie, de nevoie, nunta s-a făcut și pace bună! CREANGĂ, P. 8. 7. (Cu sens de negație categorică, uneori determinat prin «bună») Nimic, nicăieri, nici gînd. Tot îl întreb, tot îi vorbesc... el pace! numai ca urșii face și tot se uită urît la mine. SADOVEANU, O. III 320. Cînd dau să le-aprindă, pace! lemnușele erau jilave. RETEGANUL, P. IV 42. Se ițește el pe colo, se ițește pe dincolo, dar pace bună! Iezii nu-s nicăieri. CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. (E) pace de mine = s-a isprăvit cu mine, moartea mă așteaptă. Socoteam că m-oi îneca, că va fi pace de mine. SBIERA, P. 18.

pace f. 1. stare de liniște într’o țară: în timp de pace; 2. tractat de pace: a încheia pace; 3. lipsă de ceartă, de turburare: a trăi în pace; 4. fig. liniște, repaos: pacea sufletului; 5. împăcare: a făcut pace. [Lat. PACEM]. ║ int. spre a exprima că ceva s’a sfârșit într’un mod oarecare: tata a dat gloabă pentru mine și pace bună! CR.

PACE. Subst. Pace; înțelegere, armonie; prietenie; liniște, tihnă, tihneală, tihnire (înv.), calm; împăcare, împăcăciune (înv.), împăciuire (rar), conciliație, conciliere, reconciliere. Coexistență pașnică; bună vecinătate. Pacificare, pacificație (rar). Pacifism. Pipa păcii; porumbelul păcii. Armistițiu; capitulare; încheierea păcii; tratat de pace; pact de neagresiune; acord. Conferință de pace. Dezarmare. Demobilizare. Pacificator, luptător pentru pace; pacifist. Sol de pace. Adj. Pașnic, iubitor de pace, pacific (înv.); pacifist. Pacificator; împăciuitor, conciliant, conciliator. Vb. A trăi în pace. A menține pacea, a apăra pacea, a lupta pentru pace. A înceta ostilitățile; a cere pace, a depune armele, a capitula; a face pace, a încheia pace; a cădea la pace, a se împăca, a se împăciui (rar), a fuma pipa păcii. A pacifica, a restabili pacea, a împăca, a împăciui (rar), a concilia. A dezarma. A demobiliza. V. calm, coeziune, existență, prietenie, unire.

pacificare sf [At: NEGULICI / Pl: ~cări / E: pacifica] 1 Restabilire a păcii Si: (înv) pacificație (1), păceluire (1), păciuire (1), păciuilire (1). 2 Trecere treptată spre o viață pașnică² (2) Si: (înv) pacificație (2), păceluire (2), păciuire (2), păciuilire (2). 3 Înlăturare a neînțelegerilor, a conflictelor, a dezordinii Si: aplanare, (înv) pacificație (3), păceluire (3), păciuire (3), păciuilire (3). 4 (Rar) Împăcare cu cineva cu care s-a aflat în conflict Si: (înv) pacificație (4), păceluire (4), păciuire (4), păciuilire (4). 5 (Fig; rar) Liniște de veci a omului după moarte Si: odihnă de veci, pace.

PACIFICARE s.f. Acțiunea de a pacifica și rezultatul ei. ♦ (Rar) Împăcare, liniștire. [< pacifica].

PACIFICARE s. f. Acțiunea de a pacifica și rezultatul ei. Acțiunea de pacificare a țării trebuia dusă la capăt cu orice preț. GALAN, Z. R. 359. ♦ (Rar) Împăcare. Alexandru Vardaru vru să pună din nou mîna pe mîna lui Radu Comșa. Avea cuvintele de pacificare pe buze. C. PETRESCU, Î. II 90.

PAR ACQUIT DE CONSCIENCE (fr.) pentru împăcarea conștiinței – A întreprinde o acțiune par acquit de conscience, a porni cu îndoială în reușita sau utilitatea ei, ca să nu-ți pară rău că nu ai făcut-o.

PARCĂ adv. Se pare că..., s-ar crede că..., s-ar zice că, îți face impresia că...; ca și cum. Parcă o ușurare, o împăcare îi alina inima. BART, E. 351. Cum ieșea afară la drum, parcă era altul. CREANGĂ, P. 112. Ah! E atît de albă noaptea, parc-ar fi căzut zăpadă. EMINESCU, O. I 154. Trupușorul sprintenel Parcă-i tras printr-un inel. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. ◊ (În corelație cu sine însuși) îl privi în ochi – parcă mînios, parcă speriat. GALAN, B. I 68. ♦ Poate, cred că. Știu eu ce să fac? Parcă tot m-aș însura; cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161.