luciu², ~ie [At: PO 296/27 / V: (reg) licie af, (înv) luceu sn, ~ciă af, (îvp) luci a / Pl: (1-18) ~cii, (20-33) ~ri / E: luci drr] 1 a (D. obiecte) Care răsfrânge razele de lumină (1). 2 a (D. aștri sau alte surse de lumină) Care răspândește lumină (1). 3 a (D. privire) Cu reflexe strălucitoare. 4 a (Înv) Plin de fast Si: elegant, fastuos. 5 a (D. obiecte sau părți ale lor) Cu lustru² (1) Si: lustruit² (1). 6 a (Pex; d. obiecte sau părți ale lor) Neted. 7 a (Pex; d. obiecte) Lunecos. 8 a (Fig; d. îmbrăcăminte) Uzat. 9 a (Fig; d. piele sau părți ale corpului) Fără cute sau zbârcituri Si: întins. 10 a (Fig; pex; d. piele) Catifelat. 11 a (D. păr) Drept. 12 a (Îvp; d. terenuri, locuri) Plan. 13 a (Îvp; ape) Cu suprafața liniștită, lipsită de valuri. 14 a (Îvp; drumuri) Fără hopuri sau făgașe Si: drept, plat, uniform. 15 a (Îvr) Limpede. 16 a (D. terenuri, locuri) Pe care nu se găsește nimic Si: deșert, gol, pustiu. 17 a (Pfm; îs) Sărăcie ~eie Sărăcie mare Si: mizerie. 18 a (Pop; d. terenuri, drumuri) Acoperit cu gheață. 19 av (Pop; îe) A fi sărac ~ A fi foarte sărac. 20 sn Aspect al suprafeței unui solid, datorit reflexiei luminii. 21 sn Suprafață netedă, strălucitoare a unor obiecte care răsfrâng razele de lumină. 22 sn (Fig) Splendoare. 23 sn Lustru (1). 24 sn (Îlv) A da ~ A lustrui (1). 25 sn (Fig; îae) A da strălucire, frumusețe. 26 sn Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzurii. 27 sn (Urmat de determinări în genitiv) Suprafață foarte netedă a unor obiecte. 28 sn Suprafață liniștită a unei ape, fără valuri, care poate da reflexe luminoase. 29 sn (Îvr; îs) ~l mării Nivel al mării. 30 sn (Îvp) Suprafață a mării. 31 sn (Înv) Întindere mare de apă Si: mare. 32 sn (Înv; fig) Nemărginire. 33 sn (Îvp) Întindere.

luciu¹ sm [At: BIANU, D. S. / V: luc, luci / Pl: ~cii / E: nct] (Bot; reg) 1 (Îf luc; șîc brad-luci) Pin² (Pinus silvestris). 2 Jneapăn (Pinus mugo).

LUCIU I. adj. 1 ‡ Lucitor, strălucitor ¶ 2 Care resfrînge lumina, lucios, cu lustru: fața apei lucie ca o oglindă (ISP.); Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină (EMIN.); pe păreții căreia atîrnă mii de stalactite lucii și străvezii (VLAH.); roțile sburau pe pietrișul ~ al șoselei (ALECS.) ¶ 3 Neted, gol, pe care nu se află nimic: nu mai rămînea Turcilor decît o pustietate întinsă și lucie (ISP.); Ce se ’ntrec pe cîmpul ~, scoțînd aburi lungi pe nare (ALECS.) Ⓕ: sărăcie lucie, sărăcie goală, mare sărăcie: în casa trîndavului e sărăcie lucie (PANN); e sărăcie lucie: strălucesc lăițele lustruite goale (VOR.) de aci, pr. ext.: lipsă lucie de afaceri (BR.-VN.), lipsă desăvîrșită de afaceri. II. LUCIU (pl. -ciuri) sn. 1 Strălucire: punea pietrile cele scumpe jos și la ~l lor își căuta hrana trebuincioasă (SB.) ¶ 2 Suprafață netedă ca o oglindă: ici și colo pe ~l apei tremură stropi de lumină (VLAH.); măsoară (cu ochii) ~l zăpezii fără de cărare (ODOB.) [luci].

LUCIU², -IE, lucii, adj. 1. (Despre obiecte) Care răsfrînge razele de lumină, care strălucește; lucitor, lucios. Doinind treceau veseli flăcăii prin sat Cu luciile coase pe-un umăr robust. COȘBUC, P. II 203. Lacul dormea neted, luciu ca oglinda. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Lucii picături de smoală la pămînt cad sfîrîind. EMINESCU, O. I 50. Rîul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur. ALECSANDRI, P. A. 124. 2. Cu lustru, lustruit, p. ext. alunecos. Trecea ca un fior printr-o dungă de umbră o șopîrlă lucie; peste parcul vechi plutea o liniște mare. SADOVEANU, O. V 581. Fiind podelile tare lucii, [mărgeaua] să durigă chiar sub pat. RETEGANUL, P. V 14. Un sînge purpuriu văpsi pielea lui, lucie ca atlazul. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Expr. Sărăcie lucie = sărăcie totală, desăvîrșită. N-au nici de unele. Sărăcie lucie. Podul gol, staulul gol. PAS, Z. III 278. Dară ortul popii, rămîind în urma lor casa toacă și o sărăcie lucie. ISPIRESCU, L. 286. Măi! Dar ce sărăcie lucie pe aici pe la rai, zise Ivan. CREANGĂ, P. 308. ◊ (Adverbial, rar, în expr.) Sărac luciu = sărac lipit pămîntului. L-a băgat în judecăți... și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. 3. (Despre un teren, un drum) Neted, lucios; lipsit de obstacole, liber, deschis. Trecură pe pod de gheață și găsiră cale lucie spre tîrg. SADOVEANU, B. 69. Nu mai rămînea turcilor decît o pustietate întinsă și lucie. ISPIRESCU, la TDRG. Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare Ce să-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. A. 113. – Pronunțat: (f.) -ci-e.

LUCIU¹, luciuri, s. n. 1. Aspectul unui corp neted, datorit reflexiei regulate a luminii pe suprafața lui. Ele puneau pietrele cele scumpe jos și la luciul lor își căutau hrana. SBIERA, P. 244. ◊ (Concretizat) Luciul zimțuit al secerii scrîșnește, șuieră, fulgeră-n soare, doboară-n pale holdele aurii. SANDU, D. P. 37. ♦ Fig. Strălucire, splendoare. Satira [latină] nu se cufunda cu Persiu în întuneric; un nou luciu o aștepta sub puternica peană a lui Juvenal. ODOBESCU, S. I 49. ♦ Lustru. Luciul parchetului. ◊ A da luciu v. da. 2. Suprafața strălucitoare a anumitor lucruri care răsfrîng razele de lumină. Chipul șăgalnic În luciul oglinzii ți-l cați. FRUNZĂ, Z. 9. C-o lacomă dorință privi pe luciul negru al apei. BART, E. 184. Și dacă norii deși se duc De iese-n luciu luna, E ca aminte să-mi aduc De tine-ntotdeauna. EMINESCU, O. I 193. ◊ Fig. Pe luciul politic Macari lunecă. NEGRUZZI, S. II 246.

LUCIU¹ ~e (~i) 1) Care lucește; lucios; lucitor. 2) Care a fost lustruit; cu lustru. * Sărăcie ~e sărăcie mare; mizerie. [Sil. -ciu] /v. a luci

LUCIU² ~ri n. Suprafață strălucitoare a unor obiecte; suprafață foarte netedă; lustru. ~l apei. ◊ A da ~ parchetului a face să strălucească parchetul. /v. a luci

luciu a. 1. lucios: fier luciu; fig. sărăcie lucie; 2. neted: apă lucie. [Abstras din luci]. ║ n. 1. strălucire: luciul oțelului; fig. luciul de pe frunte-i cu spada mea voiu șterge AL.; 2. lumină: iese’n luciu luna EM.; 3. suprafață netedă a mării sau a câmpiei.

Luciu m. numea 3 papi (252, 1144, 1181).

lúciŭ, -íe adj. (d. lucesc). Neted și lucitor: placă, gheață lucie. Fig. Sărăcie lucie, sărăcie absolută. S. n., pl. urĭ. Aspect lucitor: luciŭ metalic. Luciu măriĭ, al apeĭ, strălucirea măriĭ, a apeĭ absolut liniștite.

luc sm vz luciu¹

luceu^[1] sn vz luciu² corectat(ă)

luciă af vz luciu² corectat(ă)

LUCIOR adj. dim. LUCIU.

luciu² s. n., art. luciul; pl. luciuri (~ de apă)

luciu¹ adj. m., f. lucie (desp. -ci-e); pl. m. și f. lucii

luciu² [ciu pron. cĭu] s. n., art. luciul; pl. luciuri

luciu¹ [ciu pron. cĭu] adj. m., f. lucie (-ci-e); pl. m. și f. lucii

luciu s. n. [-ciu pron. -ciu], art. luciul; pl. luciuri

luciu adj. m. [-ciu pron. -ciu], f. lucie (sil. -ci-e); pl. m. și f. lucii

luciu

LUCIU, com. în jud. Buzău, situată în Câmpia Buzău-Călmățui, pe râul Călmățui; 3.041 loc. (2000). Creșterea porcinelor (în satul Caragele).

Luciu v. Luchia 2.

LUCIU adj. lucios, lustruit. (O suprafață ~.)

LUCIU s. v. pin.

LUCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)

LUCIU adj. v. lucios, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor.

luciu², -ie adj., s.n. I adj. 1 (despre aștri, despre luciul apelor sau despre metale, obiecte, suprafețe lucioase, pietre prețioase etc.) briant, licăritor², lucios, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, <astăzi rar> lucind, <rar> lucid, străfulgerător, <înv. și pop.> luminat², <înv. și reg.> luced, strălucios, <înv.> înstrălucios, luceferant, străluminos. 2 (despre suprafețe) lucios, lustruit², <reg.> lustrit, <înv.> lustros, <fig.; rar> lins². 3 (despre suprafețe, terenuri etc.) alunecos, glisant, lucios, lunecos, <reg.> bălos, letios, lunecuș, mâzgos, șiclit, <înv.> lunecat. 4 (rar; despre materii, materiale, despre piele, față, păr etc.) v. Lucios. Lucitor. Scânteietor. Sclipitor. 5 (rar, despre obiecte de îmbrăcăminte) v. Lucios. 6 (rar; despre piele) v. Întins². Neted. 7 (în opoz. cu „aspru”; rar; despre suprafața unor obiecte, materiale etc. sau despre pielea, părul oamenilor, blana animalelor etc.) v. Catifelat. Mătăsos. Moale. Neted. 8 (înv. și pop.; despre suprafețe de pământ) v. Întins². Lin². Neted. Plan. Șes. 9 (în opoz. cu „creț”; pop.; despre păr) v. Drept. Întins². Neîncrețit. Neondulat. Netezit². 10 (pop.; despre terenuri, locuri, regiuni, ținuturi etc.) v. Deșert. Gol². Necultivat. Pustiu. Sălbatic. Vid. 11 (în opoz. cu „întunecat”, „cețos”, „noros”; înv.; despre cer, zare, atmosferă etc.) v. Albastru. Clar. Curat. Înseninat. Limpede. Pur². Senin. Străveziu. 12 fig. (înv.; despre lucruri, obiecte de îmbrăcăminte etc.) v. Bogat. Luxos. Prețios. Princiar. Scump. II s.n. 1 lustru, strălucire, <înv.> perdaf, <fig.> polei¹. Bijuteria și-a pierdut, în timp, luciul. 2 (adesea cu determ. „apei”, „mării”) oglindă, <rar> luciuș, <pop.> luciș, <poetic> lumină. Flori de nufăr plutesc pe luciul apei. 3 (cosmet.) luciu de buze = gloss. Fiind un produs puternic hidratant, folosește la mare numai luciu de buze, renunțând la ruj. 4 (înv. și pop.) v. Cuprins¹. Întindere. Întins¹. Spațiu. Suprafață. Teritoriu. 5 (art.; hidrol.; înv.) luciul mării v. Nivelul mării (v. nivel). 6 (hidrol.; înv.) v. Mare². 7 fig. (înv.; urmat de determ. în gen. sau precedat de prep. „de”) v. Enormitate. Imensitate. Infinit. Mare². Necuprins. Nemărginire. Nemărginit. Nesfârșire. Nesfârșit¹. Ocean². Stepă. Vastitate.

luciu¹ s.m. (bot.; reg.) 1 v. Pin (Pinus silvestris). 2 v. Jep. Jneapăn (Pinus mugo). 3 v. Larice. Zadă (Larix decidua).

LUCIU s. lustru, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.)

luciu s. v. PIN.

luciu adj. v. LUCIOS. LUCITOR. SCÎNTEIETOR. SCLIPITOR. STRĂLUCIT. STRĂLUCITOR.

LUCIU adj. lucios, lustruit. (O suprafață ~.)