12 definiții pentru lustru (luciu)


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

lustru1 [At: (a. 1842) CAT. MAN. I, 65 / V: (înv) ~ră sf / Pl: ~ri, ~re, (4) ~ri / E: lat lustrum, fr lustre, it lustro] 1 sn Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect Si: luciu (23), lustruială (2). 2 sn Preparat chimic care se folosește la lustruirea suprafeței obiectelor Si: lustruială (3). 3 sn (Înv) Policandru cu mai multe brațe, în care se puneau lumânări (1) și care se folosea la luminatul bisericilor, a teatrelor etc. 4 sm (Înv) Interval de timp de 5 ani. 5 sn Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare Si: lustruială (4). 6 sn (Fig; prt) Superficialitate. 7 sn (Fig; prt) Strălucire aparentă Si: lustruială (5). 8 sn (Îs) Sărăcie cu ~ Sărăcie mare. 9 sn Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzurii Si: lustruială (6).

LÚSTRU1 s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.

LÚSTRU1 s. n. Strălucire naturală sau obținută prin procedee artificiale a suprafeței unui obiect; luciu. ◊ Expr. Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Aspect lucios pe care îl capătă unele obiecte, stofe etc. din cauza uzării. ♦ Luciu imprimat fețelor obiectelor de încălțăminte printr-o prelucrare corespunzătoare. ♦ Fig. (Peior.) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. – Din fr. lustre, it. lustro.

LÚSTRU1 s. n. Luciu, strălucire (naturală sau obținută cu ajutorul unor preparate chimice) a suprafeței unor obiecte. Își întinse cizmele... să le admire lustrul. C. PETRESCU, Î. II 171. Fierul e ruginos, Își pierde lustrul frumos. TEODORESCU, P. P. 295. ◊ Expr. (În glumă) Sărăcie cu lustru = sărăcie mare, sărăcie lucie. ♦ Luciu pe care-l capătă suprafața unui obiect (mai ales a unei stofe) din cauza uzării. ♦ Fig. (Peiorativ) Spoială, strălucire aparentă; superficialitate. Lustru de învățătură.Acea familie de parveniți avea numele de Serescu și, ca să-și dea mai mult lustru, adăoga... prepoziția «de». BOLINTINEANU, O. 417.


Dicționare morfologice

Se indică corespondența dintre forma de bază a unui cuvânt și flexiunile sale.

!lústru2 (strălucire) s. n., art. lústrul


Dicționare relaționale

Nu reprezintă definiții, ci se indică relații între cuvinte.

LÚSTRU s. 1. luciu, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.) *2. (fig.) pospăială, spoială. (~ de cultură.)

LÚSTRU2 s. n. 1. strălucire; luciu. 2. (fig.) falsă strălucire; superficialitate. (< fr. lustre, it. lustro)


Dicționare etimologice

Se explică etimologiile cuvintelor sau familiilor de cuvinte.

lústru s. n. – Strălucire, luciu. – Mr. lustru. It. lustro, parțial prin tc. lustro „cremă de ghete”, cf. ngr. λοῦστρο „strălucire”. Der. în lat. lustrum (Pușcariu 1004) nu este posibilă. – Der. lustragiu, s. m. (cel ce curăță pantofii), din tc. lustraci; lustragerie, s. f. (loc unde se lustruiește încălțămintea); lustrui, vb. (a da pantofii cu cremă; a curăța, a da luciu); lustruială, s. f. (acțiunea de a lustrui); lustrină, s. f. (țesătură lucioasă), din fr. lustrine.

LÚSTRU n. 1) Strălucire a suprafeței unui obiect, obținută prin șlefuire, poleire sau frecare. 2) Luciu pe care îl capătă unele obiecte de îmbrăcăminte, din cauza uzării. 3) fig. Strălucire aparentă care produce o impresie înșelătoare; spoială; poleială; pospăială. [Sil. lus-tru] /<fr. lustre, it. lustro

lustru n. 1. luciu natural sau artificial; 2. fig. strălucire ce dă frumusețea, meritul: această izbândă aduce un nou lustru gloriei sale. [Lat. LUSTRUM].

1) lústru n., pl. urĭ (it. lustro, d. lustrare, a lustrui; ngr. lûstron, turc. lustro). Strălucire, luciŭ; pelea numită „lac” are lustru. Fig. Splendoare. A da lustru, a lustrui, (fig.) a da strălucire: Această faptă dă și maĭ mare lustru gloriiĭ luĭ. Sărăcie cu lustru (iron.), mare sărăcie, sărăcie lucie.

lústru (strălucire) s. n., art. lústrul; pl. lústruri

LUSTRU s. 1. luciu, strălucire, (înv.) perdaf. (~ unei suprafețe.) 2.* (fig.) pospăială, spoială. (~ de cultură.)

Intrare: lustru (luciu)
lustru3 (pl. -uri) substantiv neutru
substantiv neutru (N24)
Surse flexiune: DOR, Ortografic
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • lustru
  • lustruul
  • lustruu‑
plural
  • lustruuri
  • lustruurile
genitiv-dativ singular
  • lustru
  • lustruului
plural
  • lustruuri
  • lustruurilor
vocativ singular
plural
* forme elidate și forme verbale lungi – (arată)