vrednici [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 162^r/11 / Pzi: ~icesc / E: vrednic] 1 vt (Înv; subiectul este Dumnezeu) A-i acorda unui om vrednic (1) harul divin, favoarea de a avea parte de ceva. 2 vtf (Înv; construit cu complementul în dativ) A face pe cineva să fie vrednic (6) de ceva. 3 vr (Îvr) A se strădui (învingând greutăți, piedici etc.) pentru a fi vrednic (1). 4 vt (Îvr) A găsi de cuviință să ... 5 vt (Îvr) A acorda cuiva cinstea de a … 6 vt (Înv) A merita ceva. 7 vt (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) A face ca ceva să fie meritat, justificat. 8 vt (D. acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor) A îndreptăți ceva care este (pe deplin) motivat. 9 vi (Reg) A valora (3). 10 vr (Îrg) A fi vrednic (16). 11 vi A da dovadă de hărnicie. 12 vi A munci cu râvnă.

vrednici vb. IV. 1 tr. A merita; a fi vrednic de ceva. Ce pedeapsă vrednicește omul acesta? -Moarte! răspunse într-un glas adunarea (c. NEGR.). 2 refl. (pop.) A se învrednici. S-au vrednicit pentru a ei viață sv[î]ntă (DOS.). 3 (înv.; despre Dumnezeu) A acorda unui om, prin har, grație divină, șansa, norocul, fericirea de a avea parte de ceva; a hărăzi, a ferici. Să-l vredniceascî Dumnedzeu întru adînci bîtrînețe (ANTIM). • prez.ind. -esc. /vrednic + -i.

VREDNICI vb. IV v. învrednici.

ÎNVREDNICI, învrednicesc, vb. IV. Refl. 1. A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuși. 2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... ♦ Tranz. (Rar) A acorda favoarea, cinstea de a... 3. A găsi de cuviință; a binevoi, a catadicsi. – În + vrednic.

VREDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de.., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. – Din sl. vrĕdĭnŭ.

învernici v vz învrednici

învrednici [At: DOSOFTEI, V. S. 21/2 / V: ~enici, ~verni~ / Pzi: ~cesc / E: în- + vrednic] 1-2 vr A se dovedi capabil (de a ajunge la sau) de a realiza ceva. 3 vr (Înv) A-și da fiica de soție. 4-5 vr A avea (norocul sau) cinstea de a face ceva. 6 vr A avea parte de... 7 vt (Rar) A acorda cuiva favoarea de a face ceva. 8-9 vr A reuși cu mare greutate (să facă sau) să devină ceva. 10 vr A trăi într-o anumită epocă. 11 vr A se bucura de ceva. 12 vt A găsi de cuviință să... Si: a binevoi, a catadicsi. 13 vt (Înv) A merita.

învrenici v vz învrednici

verdnic, ~ă a vz vrednic

verednig, ~ă a vz vrednic

vernic, ~ă a vz vrednic

vrednec, ~ă a vz vrednic

vrednic, ~ă [At: CORESI, L. 332/11 / V: (înv) ~nec, (îvr) verd~, verednig, (reg) vreinic, vrenic, (îrg) vernic / Pl: ~ici, ~ice / E: vsl врѣдьнъ] 1 a (D. oameni; udp „de” sau, îvr, „pentru” sau, înv, de determinări în dativ ori urmat de un conjunctiv sau, înv, de un infinitiv) Care are calitățile necesare pentru a săvârși ceva. 2 a (În religia creștină ortodoxă) ~ este! Formulă rostită în timpul ceremoniei de hirotonisire sau de avansare pe o nouă treaptă a ierarhiei ecleziastice a unui preot. 3 a (D. fapte, realizări, creații etc. ale oamenilor; udp „de” sau, îvr, în dativ) Care este adecvat pentru … 4 a (D. fapte, realizări, creații etc. ale oamenilor; udp „de” sau, îvr, în dativ) Care este conform cu … 5 a (D. fapte, realizări, creații etc. ale oamenilor; udp „de” sau, îvr, în dativ) Care este la înălțimea dorințelor, așteptărilor, exigențelor etc. sau meritelor cuiva. 6 a (D. oameni; udp „de” sau de un conjunctiv ori, înv, de un infinitiv sau, îrg, de determinări în dativ) Căruia i se cuvine de drept ceva pentru ceea ce face, pentru ceea ce reprezintă. 7 a (D. oameni; udp „de” sau, înv, de determinări în dativ) Căruia i se recunoaște meritul de a fi în stare de … 8 a (D. oameni; udp „de” sau, înv, de determinări în dativ) Care merită sau are justificarea să i se acorde încrederea în ceea ce privește … 9 a (Înv; d. manifestări etc. ale oamenilor; udp „de” sau de un conjuntiv ori, înv, de un infinitiv) Care este (destul de) important, valoros, reușit etc. pentru a merita să … 10 av (Îe) A fi ~ de ... sau să ... A merita să ... 11 av (Îae) A fi justificat să ... 12 a (Înv; d. oameni; udp „de”) Care este îndreptățit să ... 13 a (Înv) Care revine cuiva în mod justificat. 14 a (Îrg; îe) A fi ~ A valora (3). 15 a (D. oameni) Care are calități morale și intelectuale deosebite. 16 a Care este capabil, merituos într-o activitate, într-o acțiune, într-o meserie etc. Si: competent (1), destoinic (3). 17 a (D. manifestări, creații ale oamenilor) Care denotă pricepere, competență în execuție, în realizare. 18 a (D. manifestări, creații ale oamenilor) Remarcabil (prin anumite calități). 19 sfp (Reg; art.) Ielele. 20 a (Udp „de” sau de un conjunctiv ori, îrg, de un infinitiv) Care este capabil să facă ceva. 21 a (Udp „de” sau de un conjunctiv ori, îrg, de un infinitiv) Care este apt pentru … 22 a (D. acțiuni, realizări etc. ale oamenilor) Care are capacitatea de a face sau de a termina ceva. 23 a Care muncește mult și cu râvnă Si: harnic (7), muncitor. 24 a Care lucrează repede și cu spor Si: harnic (8), muncitor. 25 a Activ (1).

vreinic, ~ă a vz vrednic

vrenic, ~ă a vz vrednic

vrednic, -ă adj. 1 (despre oameni) Care este harnic, sîrguincios, cu spor la muncă. Fetele erau vrednice și vioaie, țeseau în război, împleteau (PRED.). 2 Care, prin calități, fapte, realizări etc. (deosebite), este la înălțimea cerută, dorită, așteptată de cineva sau impusă de ceva; care este demn de... (prin însușiri, fapte, merite etc. deosebite). Tu, Doamne, m-ai pedepsit cu bunătățile tale și eu nu sînt vrednică de bucuriile ce mi-ai dăruit! (SLAV.). ♦ (despre fapte, stări, realizări, creații etc. ale oamenilor; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Care este adecvat, corespunzător, nimerit, potrivit pentru...; care este pe măsura cuiva sau a ceva; care este conform cu...; care este la înălțimea dorințelor, așteptărilor, exigențelor etc. sau meritelor cuiva. A tras... un chiul vrednic de vestitul nostru Nastratin Hogea (CAR.). 3 (despre oameni; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) Care are drept la ceva, în mod justificat, pentru faptele săvîrșite; căruia i se cuvine de drept ceva pentru ceea ce face, pentru ceea ce reprezintă etc.; care merită să... Harap Alb!... Vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere (CR.). ♦ (despre realizări, acțiuni, manifestări etc. ale oamenilor; urmat de determ. introduse prin prep. „de” sau de un conjunct., ori, înv., de un inf.) Care justifică (și atrage) prin valoare, conținut, aspect, consecințe etc. ceea ce merită; care este (destul de) important, valoros, reușit etc. pentru a merita să... Sînt cîteva clipe de extaz general vrednic de admirat (BRĂT.). 4 (despre oameni) Care are calități morale și intelectuale deosebite; care este capabil, priceput, abil, merituos într-o activitate, într-o acțiune, într-o meserie etc. ♦ Spec. (despre preoți) Care este evlavios. Popa Tonea..., preotul cel mai vrednic de pe plaiurile Mehedinților..., este astăzi pradă grelei dezbinări cu sine însuși (GAL.). ◊ (bis.) Vrednic este, formulă rituală de răspuns. 5 (urmat de determ. introduse prin prep. „de”, de un conjunct, sau de un inf.) Care poate să facă ceva, care este în stare să..., care este capabil să...; care este apt pentru... Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur (CR.). ◊ pl. -ci, -ce. /<sl. veche врѣдьнъ.

ÎNVREDNICI, învrednicesc, vb. IV. Refl. 1. A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuși. 2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... ♦ Tranz. (Rar) A acorda favoarea, norocul de a... 3. A găsi de cuviință; a binevoi, a catadicsi. – În + vrednic.

VREDNIC, -Ă, vrednici, -ce, adj. 1. Harnic, iute, cu rost la treabă. ♦ Capabil, destoinic. 2. Demn de..., care merită să..., căruia i se cuvine pe drept ceva. ◊ Expr. (Reg.) A fi vrednic = a valora, a prețui. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvârși ceva. – Din sl. vrĕdĩnŭ.

ÎNVREDNICI, învrednicesc, vb. IV. Refl. 1. (În construcții negative) A se dovedi vrednic să înfăptuiască ceva, să ajungă la ceva; a fi capabil, a reuși. Nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. Nu m-am învrednicit să-l văz pînacuma. CARAGIALE, O. III 204. Mare de inimă, iar de gură și mai mare... nu se învrednicise de o viață mai bună. CREANGĂ, A. 134. 2. A avea norocul, cinstea să..., a avea parte de... Tu ești mîndru că te vei învrednici Să spui, mîine, Clarei doamnii ce-au făcut aci boierii. DAVILA, V. V. 21. De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii. EMINESCU, O. I 149. Bine îmi pare că m-am învrednicit să văd Beligradu cu ochii. ALECSANDRI, T. I 310. ♦ Tranz. (În credințele religioase; subiectul e dumnezeu) A acorda favoarea, avantajul, norocul de a... Doamne!... M-ai învrednicit a trăi pînă acum. ALECSANDRI, T. 151. Dumnezeule! dumnezeule! mulțămescu-ți că m-ai învrednicit a mai videa încă o dată lumina soarelui. DRĂGHICI, R. 139. ♦ Tranz. (Învechit) A merita. (Atestat în forma vrednici) Fraților, întrebă, ce socotiți? Ce pedeapsă vrednicește omul acesta? NEGRUZZI, S. I 229. 3. A găsi de cuviință, a binevoi, a catadicsi. Deși au trecut cîteva zile, nu ne-am învrednicit nici unul să mergem pînă la el. SAHIA, N. 115. Dar tu... Nu te-nvrednicești Să spui ce crai mare ești? TEODORESCU, P. P. 105. – Variantă: (învechit) vrednici vb. IV.

VREDNIC, -Ă, vrednici, -e, adj. 1. (Mai ales despre persoane) Harnic, iute, cu spor, cu rost la treabă. Cunoșteam pe bătrîn; era un muncitor vrednic, săpător de pămînt, cu cei doi feciori ai lui. SADOVEANU, O. VI 366. Îl aștepta o femeie vrednică, voinică, doi copii vioi și o gospodărie de frunte. C. PETRESCU, S. 174. Vrednică-i neveasta mea. TEODORESCU, P. P. 272. ♦ Capabil, destoinic. Crezi că. te-aș fi ales de discipul al meu, de nu te știam vrednic și adînc? EMINESCU, N. 54. Ei sînt arcașii vrednici ai lui Ștefan domn cel mare, Ce-și gătește-acum săgeata s-o izbească-n depărtare. ALECSANDRI, P. A. 45. Grigorie Ghica-vv. nu era lipsit de oarecare calități bune și în cele dintîi vremi se arăta un domn vrednic. BĂLCESCU, O. I 101. ◊ (Adverbial) Astăzi v-ați purtat vrednic, zise cu glas moale și repezit Tomșa. SADOVEANU, O. VII 17. Miron... l-a lăudat că s-a purtat vrednic la oștire. REBREANU, R. I 160. Îi plăcu... ce vrednic și ce mîndru se pricepea Abu-Hasan să-i țină locul. CARAGIALE, O. III 70. ♦ (Urmat de un conjunctiv sau de un infinitiv) Care este în stare, care posedă însușirile necesare pentru a săvîrși ceva. Precum ai băgat de seamă, soțul meu e bătrîn. Om bun și milostiv, dar nu-i vrednic a ținea nevastă tînără. SADOVEANU, D. P. Să nu ne mai întrebăm cîți din gazetarii noștri sînt... prin știința lor vrednici a face meseria de care s-au apucat. CARAGIALE, O. III 217. Oi fi eu vrednic să trag un car, mai ales dacă merge singur. CREANGĂ, P. 40. 2. Care este demn de... care merită să..., căruia i se cuvine de drept ceva. Sînt cîteva clipe de extaz general vrednice de admirat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, I. 22. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 71. Oameni vrednici ca să șază în zidirea sfintei Golii. EMINESCU, O. I 150. ◊ Expr. (Regional, despre obiecte) A fi vrednic = a valora, a prețui. Moșule, ce gîndești că ar fi vrednic plugul acest de aur? RETEGANUL, P. IV 29. Toate la un loc vor fi doară vrednice vro zece zloți buni. La TDRG. ♦ Care se cuvine, care e pe măsura cuiva, care e potrivit cu... Nu-i vrednic pentru tine să omori voinici ca mine! ALECSANDRI, T. II 18.

A ÎNVREDNICI ~esc tranz. A considera ca având merite; a trata cu considerație. ~ cu un zâmbet. /în + vrednicie

A SE ÎNVREDNICI mă ~esc intranz. 1) A se dovedi vrednic (de realizarea unui lucru). 2) (urmat de o propoziție complementară) A avea norocul sau cinstea; a avea parte. 3) A găsi de cuviință; a binevoi; a catadicsi. /în + vrednicie

VREDNIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care vădește demnitate; cu demnitate; destoinic; demn. 2) Care se bucură de prestigiu; cu autoritate morală. 3) Care muncește mult și cu folos; harnic; muncitor. /<sl. vrĕdinu

învrednicì v. 1. a fi vrednic sau capabil: Doamne, m’ai învrednicit a trăi AL.; 2. a condescinde; nici nu m’a învrednicit să-mi răspunză.

vrednic a. 1. demn: vrednic de laudă; 2. capabil: nu e vrednic să plătească; 3. harnic: albina vrednică. [Slovean VRIEDNIK, om demn, onest].

învrednicésc v. tr. (d. vrednic). Fac vrednic, capabil: Dumnezeŭ l-a învrednicit să domnească peste 40 anĭ. V. refl. Ajung în stare să, am posibilitate: nu m’am învrednicit încă să mă duc să-l văd. V. vrednicesc.

vrédnic, -ă adj. (vsl. vrĭedinŭ, bg. vrĭeden, a. î. cr., vrĭednik, om vrednic, rus. vrédnyĭ, vătămător). Capabil, în stare (rar azĭ): nu e vrednic să plătească. Harnic: albină vrednică. Demn: vrednic de laudă. Adv. A te purta vrednic. – În est și vreĭnic (ca udmă, uĭmă), în vest și vrenic.

vrednicésc v. intr. Rar. Muncesc cu vrednicie. V. învredn-.

vrednici (a ~) (înv.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vrednicesc, 3 sg. vrednicește, imperf. 1 vredniceam; conj. prez. 1 sg. să vrednicesc, 3 să vrednicească

vrednici (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vrednicesc, imperf. 3 sg. vrednicea; conj. prez. 3 să vrednicească

vrednici vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. vrednicesc, imperf. 3 sg. vrednicea; conj. prez. 3 sg. și pl. vrednicească

!învrednici (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă învrednicesc, 3 sg. se învrednicește, imperf. 1 sg. mă învredniceam; conj. prez. 1 sg. să mă învrednicesc, 3 să se învrednicească; imper. 2 sg. afirm. învrednicește-te; ger. învrednicindu-mă corectat(ă)

vrednic adj. m., pl. vrednici; f. vrednică, pl. vrednice (și: vrednic de milă)

învrednici (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. învrednicește, imperf. 3 sg. învrednicea; conj. prez. 3 să învrednicească

vrednic adj. m., pl. vrednici; f. vrednică, pl. vrednice

învrednici vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. învrednicesc, imperf. 3 sg. învrednicea; conj. prez. 3 sg. și pl. învrednicească

vrednic adj. m., pl. vrednici; f. sg. vrednică, pl. vrednice

vrednic

ÎNVREDNICI vb. v. binevoi, merita.

VREDNIC adj. 1. v. harnic. 2. v. competent. 3. v. demn.

învrednici vb. v. BINEVOI. MERITA.

VREDNIC adj. 1. activ, harnic, muncitor, neobosit, neostenit, silitor, sîrguincios, sîrguitor, zelos, (livr.) laborios, (rar) lucrător, spornic, strădalnic, străduitor, (reg.) abătător, (prin vestul Transilv.) baur, (Transilv. și Ban.) porav, (Mold. și Bucov.) robaci, (prin Olt. și Ban.) sîrnic, (înv.) diligent, nepregetat, nepregetător, nevoitor, rîvnaci, rîvnitor, (înv. fig.) neadormit. (Un om extrem de ~.) 2. bun, capabil, competent, destoinic, dotat, experimentat, încercat, înzestrat, pregătit, priceput, valoros, versat, (rar) preparat, (înv. și pop.) harnic, (pop.) cercat, (înv.) ispitit, mîndru, practic, practicos, practisit, putincios. (Un inginer ~.) 3. demn. (~ de luat în seamă.)

Vrednic ≠ nedemn, nevrednic

vrednic (-că), adj. – 1. Demn, merituos. – 2. Capabil. – 3. Activ, muncitor, talentat. – Var. vrenic. Megl. vreadnic. Sl. vrĕdinŭ (Miklosich, Fremdw., 136; Cihac, II, 466; Tiktin), cf. bg. vrĕden, cr. vrednik. Vernic, adj. „demn”, pe care Graur, BL, XIV, îl explică prin sl. vĕrĭnikŭ „credincios”, nu este altceva decît var. lui vrenic. – Der. (în)vrednici, vb. (a face demn, a face merituos; refl., a merita; refl., a se face demn de, a binevoi să); vrednicie, s. f. (merit; capacitate, demnitate; hărnicie); nevrednic, adj. (nedemn; mizerabil); nevrednicie, s. f. (ticăloșie).

învrednici, învrednicesc vb. IV 1. Tranz. (Subiectul este Dumnezeu, pronia cerească, iar complementul este omul) A găsi pe cineva vrednic și a-i acorda harul divin, grația cerească, favoarea de a avea parte de ceva. 2. Refl. A fi părtaș la harul dumnezeiesc. 3. Refl. A se dovedi vrednic, capabil de ceva. ♦ A avea cinstea, norocul să... ♦ A binevoi, a găsi de cuviință să... – Din pref. în- + vrednic.

LE MOI EST HAÏSSABLE (fr.) eul este vrednic de ură – Pascal, „Pensées”, VII, 455. Condamnare a egoismului, a transformării eului în centru al Universului, în dușman și despot virtual al celorlalți oameni. A fost aleasă drept deviză de parnasieni.

UT AMERIS AMABILIS ESTO (lat.) de vrei să fii iubit, fii vrednic de iubire – Ovidiu, „Ars amandi”, 2, 519.

De-așa vremi se-nvredniciră cronicarii și rapsozii – e un vers foarte cunoscut din Scrisoarea III a lui Eminescu. Marele poet, referindu-se la vremile vitejești ale lui Mircea cel Bătrîn, continua astfel: „Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și lrozil”, susținînd că pe eroi nu mai poate să-i caute decît în „izvoadele bătrîne”. De aceea versul de mai sus se citează cînd cineva vrea să amintească o epocă eroică din istorie sau un moment memorabil din viață, demne de pana cronicarilor și rapsozilor, în comparație cu alte perioade mai puțin (sau de loc) vrednice de a fi zugrăvite și cîntate. LIT.

Le moi est haïssable (fr. „Eul e vrednic de ură”, sau „e de nesuferit”) – Această cugetare a lui Blaise Pascal, din cartea sa Pensées, servește acelora care vor, invocînd autoritatea ilustrului gînditor francez, să combată pe individualiști, egoiști și egocentriști. lată și „expunerea de motive” care însoțește cugetarea: „Eul e de nesuferit… pentru că e nedrept în sine și se socoate buricul pămîntului; e incomod pentru alții prin aceea că vrea să și-i aservească, căci fiecare Eu este dușmanul și ar vrea să fie și tiranul tuturor celorlalți”. FIL.