TUI, tuiuri, s. n. (În Evul Mediu) Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu Semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și rangului unor înalți demnitari din fostul Imperiu Otoman și din țările vasale lui. – Din tc. tuğ.

tui¹ i [At: LEXIC REG. 120 / E: fo] (Reg; rep) Cuvânt cu care se strigă puii la mâncare.

tui⁵ vtr [At: LB / Pzi: ~esc / E: tu¹] (Reg) 1-2 A (se) tutui¹ (1-2).

tui² sm vz țoi¹

tui⁴ sn vz tuie

tui⁶, tuie a [At: SCRIBAN, D. / Pl: ~ / E: ns cf tehui, hututui, tuieș] (D. persoane) 1 (Olt; Mun) Care este țicnit Si: nebun, smintit, (reg) tuiac (1), tuieș (1). 2 (Olt; Mol) Care este zăpăcit Si: (pfm) aiurit, năuc, (reg) tuiac (2), tuieș (2). 3 (Trs; Mun) Amețit de băutură Si: (reg) tuiac (3).

tui³ sn [At: M. COSTIN, O. 44 / Pl: -uri / E: tc tug] (Înv) 1 Semn distinctiv al puterii și al rangului unor demnitari din Imperiul Otoman și din țările vasale lui, reprezentat printr-o lance cu semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf și cu două sau trei cozi albe de cal prinse de ea. 2 (Pex) Steag turcesc cu tui³ (1). 3 (Pan) Ornament în forma unui tui³ (1), care se aplica pe chipul sau pe coiful militarilor.

TUI, tuiuri, s. n. Steag turcesc alcătuit dintr-o lance cu semiluna (sau cu o măciulie de metal) în vârf, cu două sau cu trei cozi albe de cal împletite prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și rangului unor înalți demnitari din fostul Imperiu Otoman și din țările vasale lui. – Din tc. tuğ.

TUI² tuiesc, vb. IV. Refl. (Rar) A se tutui. Ba tu! – Ba tu! – Ian auzi-i cum se tuiesc! ALECSANDRI, T. I 99.

TUI¹, tuiuri, s. n. (Învechit) 1. Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi de cal, lungi și albe, atîrnate de o lance vopsită în roșu, cu semiluna în vîrf (înalții demnitari din imperiu și din țările vasale avînd dreptul, după grad, la un număr fix de astfel de steaguri). Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane. ODOBESCU, S. A. 85. Cucoane Iorgule, aveți un pașă la masă astăzi?... – Dar, uncheșule; un pașă cu trei tuiuri. ALECSANDRI, T. 1417. Ce te-ai făcut, mare vizir?... Unde-ți sînt voinicii, pașă cu trei tuiuri? RUSSO, O. 34. ♦ Comandant, căpetenie. Rămășiță din această căpitănie s-a mai ținut pînă în vremile mai de curînd și s-a numit «Buciucași» și tuiul ei «Buciuc». BĂLCESCU, O. I 22. 2. Ornament al coifului, făcut din păr de coadă de cal. Mulțimea, încremenită o clipă, izbucnește în huiduieli, urlă în clocot, iar coiful colonelului, cu tui de coadă de cal, se dă speriat înapoi. CAMIL PETRESCU, O. II 257. ◊ (Glumeț) Cînele s-a uitat țintă la stăpîn, ciulind urechile și dînd înștiințare, cu tuiul cozii, că a priceput porunca. SADOVEANU, D. P. 91.

TUI³, TUIE, tui, adj. (Regional) Tuieș.

TUI³, TUIE, tui, adj. (Reg.) Tuieș. – Din tuieș.

TUI¹, tuiuri, s. n. (Înv.) Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi albe de cal, atîrnate de o lance cu semiluna în vîrf, constituind un semn distinctiv al unor înalți demnitari din fostul imperiu otoman și din țările vasale lui. ♦ Comandant, căpetenie. – Tc. tuğ.

TUI², tuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) tutui. – Din tu.

TUI ~iuri n. înv. Steag turcesc constând dintr-o lance roșie cu semiluna în vârf, cu cozi albe de cal, prinse de ea, care constituia un semn distinctiv al puterii și al rangului. /<turc. tuğ

2) tuĭ, túĭe (Olt.) și túĭeș, -ă (Mold.) adj. Fam. Șuĭ, țicnit, cam nebun.

1) tuĭ n., pl. urĭ (turc. tuĭ, tugh). Vechĭ. Steag făcut din 2-3 coade de cal albe împletite și purtate pe o suliță roșie cu semiluna în vîrf. Acest steag era semnu autoritățiĭ și comandeĭ militare și a înlocuit steagu conferit la început guvernatorilor de provinciĭ. Sultanu avea șase tuĭurĭ, marele vizir treĭ, beglerbeiĭ și domniĭ româneștĭ cîte doŭă (Șăin.).

ȚIUI, țiui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

tuie sf [At: PAMFILE, C. Ț. 187 / V: (reg) tui sn / Pl: tui / E: ns cf toi³] (Mol) Dor accentuat față de cineva sau de ceva Si: patimă.

țăui v vz țiui

țâui v vz țiui

țiui [At: CORBEA, D. 280^r2/12 / P: ți-u-i / V: (reg) țăui, țâui, țui, țuiui, țuui / Pzi: țiui, ~esc / E: țiu² + -ui] 1 vi A produce un sunet prelung și ascuțit, cu rezonanță metalică Si: a piui, a șuiera, a ținăi (1), a țipa¹ (13), (reg) a țiuni¹ (1), a vâjâi. 2 vi (Îe) A-i ~ (sau, rar, a ~) (cuiva) urechile (sau urechea, creierii, capul etc.), a-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap, în creieri etc.) A avea senzația de zgomot continuu și ascuțit în urechi sau în cap. 3 vi (Îe) A-i ~ (cuiva ceva) în ureche (sau în urechi), a ~ (ceva) în capul (sau în creierii) (cuiva) A da impresia că se mai aude, deși vibrațiile au încetat Si: a răsuna. 4 vi (D. spațiul în care se produc diverse zgomote) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou) Si: a răsuna, a vui. 5 vi (D. vânt, furtună, ape etc.) A produce un zgomot ascuțit și puternic Si: a șuiera, a vâjâi. 6-7 vit (D. unele păsări, insecte, animale) A scoate un sunet ascuțit, specific Si: a ciripi, a șuiera, a țiuni (3). 8 vi (D. instrumente muzicale) A produce sunete specifice, ascuțite. 9 vi (Rar; d. oameni) A scoate sunete stridente și ascuțite (de spaimă, de durere, de mânie etc. sau dintr-un instrument de suflat). 10-11 vit (Rar; d. oameni) A vorbi cu voce stridentă, ascuțită. 12 vi (Rar; d. oameni) A cânta strident, ascuțit. 13 vtf (Rar; d. oameni) A face să sune.

țoi¹ [At: DOMBROWSKI, P. 223 / V: tui, țui / Pl: ~ sm / E: fo] 1 i (Și cu „o”, „i”, prelungite; repetat) Cuvânt care imită sunetele specifice scoase de țiclean (1). 2 sm (Orn; reg; șîc ~ comun) Țiclean (1) (Sitta europaea). 3 sm (Reg; fig) Epitet pentru un copil neastâmpărat și gălăgios. 4 sm (Orn; reg; îf țui, tui) Ciuf (Otus scops).

țoi² [At: JIPESCU, O. 161 / V: (reg) țui snm / Pl: (1-2) -uri / E: nct] 1-2 sn (Conținutul unui) păhărel având forma unei sticluțe cu gâtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu Si: (pop) ciocan (26), (reg) cioflec (3), puțoi, sălic. 3 sn (Arg; îe) A da pe ~ A da pe datorie. 4 sm (Reg; îf țui) Ardei iute.

țui² sm vz țoi¹

țui⁴ v vz țiui

țui¹ i [At: O. BÂRLEA, A. P. I, 340 / E: fo] 1 (Trs) Strigăt prin care i se atrage cuiva atenția să se ferească de o primejdie. 2 (Reg; întărit prin „dă ne”) Cuvânt cu care se alungă măgarul.

țui^3[1] snm vz țoi² corectat(ă)

țuiui v vz țiui

țuui v vz țiui

ȚIUI, ȚÎUI (-uiu, -uesc) vb. intr. A șuiera, a vîjîi, a produce un sgomot șuierător: urechile-i țiuiau și inima i se bătea de spaimă (ALECS.); țipați și faceți larmă de-mi țiue urechile (CRG.); șrapnelele... sburau piuind, țiuind ca niște păsări nevăzute (S.-ALD.); acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi, țiuind, scîrțîind, fluierînd (ODOB.); un liliac îmi țiui pe la ureche (D.-ZAMF.); vîntul de toamnă, rece și umed, țiue în rămășițele frunzelor risipite (DLVR.); Și prin ferestre sparte, prin uși țiue vîntul (EMIN.) [onom.].

ȚIUITOR adj. verb. ȚIUI. Care țiue: cîrduri întregi de gîște, de curci și de claponi, cu bibilici țiuitoare (D.-ZAMF.).

❍ȚÎUI 👉 ȚIUI.

ȚOIU¹ sm. 🐦 = SCORȚAR I 1: țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinară peste tot locul cu dulcile lor cîntări (ODOB.).

ȚOIU² (pl. -iuri) sn. 🏺 Păhărel (de țuică, de rachiu) de forma unei sticluțe cu gîtul lung (🖼 5147): Negoiță a dat ~l repede pe gît (CAR.); umplea ~ri de țuică și le împărțea cărăușilor (UR.); părinte, fii bun, să luăm câte un ~ de rachiu (LUNG.).

ȚUIU = ȚOIU: calitatea propriu zisă a țuicii nu se simte decît abia după al doilea ~ (SLV.).

ȚIUI, țiui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuțit, cu rezonanță metalică. ◊ Expr. A(-i) țiui cuiva în urechi (sau în creieri) sau a-i țiui cuiva urechile (sau urechea etc.) = a avea impresia de vâjâială (în urechi sau la cap). 2. (Despre păsări) A scoate sunete prelungi (și stridente). [Pr.: ți-u-i. – Prez. ind. și: țiuiesc] – Țiu¹ + suf. -ui.

TUIE², tui, s. f. (Regional) Dor fierbinte de ceva; dîrdoră. Pălindu-l pe băiet tuia însuratului, trimete pe mă-sa la împărat să-i ceară fata de nevastă. ȘEZ. VI 13.

ȚIUI, țiui și țiuiesc, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung și ascuțit (cu rezonanță metalică). V. șuiera, vîjîi. Prind a țiui obuzele. CAMILAR, N. I 396. Nu e nimeni acasă, nimeni... Și coșul de la sobă țiuie... Și-i e urît... BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 21. Cînd țiuia tăciunele... mama îl mustra acolo, în vatra focului. CREANGĂ, A. 34. Prin ferestre sparte, prin uși țiuie vîntul. EMINESCU, O. I 69. Ei aud cu urechile toată acea nenumărată lume de insecte ce se strecoară prin ierburi țiuind, șcîrțîind, fluierînd, șuerînd. ODOBESCU, S. III 19. ◊ Expr. A-i țiui cuiva în urechi (în cap sau în creieri) sau a țiui în urechile (creierii etc.) cuiva sau a-i țiui cuiva urechile (urechea etc.) = a-i vîjîi cuiva (sau a-i da impresia de vîjîială) în urechi sau în cap. Îi țiuia în urechi singurătatea. SADOVEANU, O. VIII 255. În creierii lui Apostol însă de-abia atunci începu să țiuie cuvîntul de care se spăimîntase, ascuțit și sfîșietor. REBREANU, P. S. 74. În capul lor țiuiau cîntecele flașnetei. VLAHUȚĂ, O. A. 137. Țipați și faceți larmă de-mi țiuie urechile. CREANGĂ, O. A. 288. Cumnățică, ce semn îi cînd îți țiuie urechea stîngă? ALECSANDRI, T. 179. 2. Fig. (Despre oameni) A țipa; (despre păsări) a ciripi. Cum poți ține captiv o nevinovată pasăre care a fost creată... să țiuie în libertate? C. PETRESCU, Î. II 184. Copilul... începu să țiuie ascuțit. SAHIA, N. 101. Cîrsteiașul țiuiește, Ciocîrlia-l liniștește, Inimioara-i potolește. MARIAN, O. II 350.

ȚOI¹, țoi, s. m. (Ornit.) Scorțar¹. Țoii, cintezoii și pițigoii, toți îl întîmpinau peste tot locul cu dulcile lor cîntări. ODOBESCU, S. III 181.

ȚOI², țoiurî, s. n. Păhărel avînd forma unei sticluțe cu gîtul lung și îngust, din care se bea țuică sau rachiu (v. ciocan); conținutul unui asemenea păhărel. Erau singuri, lîngă țoiurile de spirt verde de secară. DUMITRIU, N. 240. Din mînă în mînă trece țoiul de țuică, ulceaua cu vin. STANCU, D. 234. La o masă de alături, cu un țoi de țuică și cu mîna la falcă, stătea un mușteriu. PAS, Z. IV 247. Mai bine beau eu două țoiuri. SADOVEANU, M. C. 133. – Variantă: țui (SLAVICI, N. I 294) s. n.

ȚUI s. n. v. țoi².

A ȚIUI țiui intranz. 1) (despre obiecte care străbat aerul sau despre fenomenele naturii) A produce un zgomot prelung și ascuțit; a șuiera. Gloanțele i-au țiuit pe lângă ureche. ◊ A-i ~ (cuiva) în urechi (sau în cap) ori a-i ~ (cuiva) urechile (sau urechea) a avea (din cauza oboselii, bolii) senzația unui sunet ascuțit și continuu. 2) (despre păsări sau despre puii lor) A scoate sunete prelungi și stridente caracteristice speciei; a scoate țiuituri; a face „țiu-țiu”. [Sil. ți-u-] /țiu + suf. ~ui

ȚOI² ~uri n. Păhărel în formă de sticluță, din care se bea țuică. /Orig. nec.

ȚOI¹ ~ m. reg. Pasăre migratoare insectivoră, de talie mică, cu cioc conic și cu penaj divers colorat; țiclete; scorțar. /Onomat.

tuiu n. 1. steag făcut din două sau trei coade lungi albe de cal, atârnate de o lance vopsită roșu cu semiluna în vârf și împletite cu măestrie. (Sultanul avea șase tuiuri, Vizirul trei, Domnii români două): unde îți sunt voinicii, Pașo cu trei tuiuri? BĂLC.; 2. unul din atributele Domniei (în Țările române vasale Porții) ce se purtau înaintea Domnului la alaiuri sau când pornia la răsboiu: aprozii purtau sangiacul... și două tuiuri turcești date dela împărăție OD., tuiuri de paradă cu trei cozi lungi de cal AL.; 3. azi, în proverbul (de origină istorică), nu e nici topuz nici tuiu, nu-i nimic de dânsul, n’are nicio putere. [Turc. TUY, coadă de bivol sau de cal, legată de o suliță și având în vârf o ghiulea de aur].

țiuí v. 1. a șuiera: prin uși puie vântul EM.; 2. a răsuna succesiv și monoton: le țiuiau urechile CR. [Onomatopee].

țoiu m. 1. Zool. ciocârleț; 2. pahar (în forma ciocului acestei păsări): un țoiu de rachiu (CAR.). [Cf. țiuì].

țíuĭ și (rar) -ĭésc, a -í v. intr. (imit.). Se zice despre sunetu care-țĭ rămîne în urechĭ după o detunătură saŭ despre vînt cînd șuĭeră supțire pin crăpăturile ușilor și ferestrelor. (Une-orĭ îțĭ țiuĭe urechea și din senin). – În est țîuĭ.

țoĭ m. Un fel de cojoaĭcă (cĭocănitoare). N., pl. urĭ. Cĭocan (păhăruț, palicĭ) de rachiŭ saŭ de țuĭcă (Car. VR. 1909, 11, 226). V. palicĭ.

tui (steag turcesc) s. n., pl. tuiuri

tui (steag turcesc) s. n., pl. tuiuri

tui s. n., pl. tuiuri

țiui (a ~) (a țipa) (desp. ți-u-) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. țiui, 3 sg. țiuie, imperf. 1 țiuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să țiui, 3 să țiuie corectat(ă)

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi¹ (pasăre) (reg.) s. m., pl. țoi, art. țoii

țiui (a ~) (ți-u-) vb., ind. prez. 3 sg. țiuie, imperf. 3 sg. țiuia; conj. prez. să țiuie

țoi² (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi¹ (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țiui vb. (sil. ți-u-), ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. țiuie, imperf. 3 sg. țiuia

țoi (păhărel) s. n., pl. țoiuri

țoi (pasăre) s. m., pl. țoi, art. țoii

țiui (ind. prez. 3 sg. și pl. țiuie)

țoi

țiuesc, țiue 3, -uiască 3 conj., -uiam 1 imp.

tui (-iuri), s. n. – Însemn militar turc; care constă într-un anumit număr de cozi de cal (6 pentru sultan, 3 pentru Marele Vizir, 2 pentru domnii din Munt. și Mold.), legate la capătul unei lănci roșii. Tc. tuy (Șeineanu, III, 124), cf. ngr. τούγι, bg., sb. tug. – Der. tuigiu, s. m. (fabricant de tuiuri), din tc. tuyci, înv.

tui (-iesc, -it), vb. – A înnebuni, a scoate din minți. Creație expresivă, probabil în loc de tutui, cf. tut. Nu apare în dicționare; se folosește în Mold., cf. un flăcău zurbagiu în sat tuește pe toți (Ghibănescu). – Der. tueș (var. tuiș), adj. (Mold., nebun).

ȚOI², țoiuri, s. n. ~ (din (și variantă curentă pt.) puțoi [puță + suf. augm. -oi], ca formă abreviată, din motive de bună-cuviință)

ȚUI subst. o pasare (Păs ) 1. Țui țig. (Sd XI 234). 2. Țuia b. (Hur 320). 3. Țuilă (17 B I 443).

a pune țuiul pe batac expr. (intl., înv.) 1. a înceta o acțiune. 2. a renunța la ceva. 3. a se muta, a pleca, a-și schimba domiciliul.

țui, țuiuri s. n. (er.) penis.

TUI vb. v. tutui.

TUI s. v. ciuf.

TUI adj. v. aiurea, aiurit, bezmetic, descreierat, nebun, smintit, țicnit, zănatic, zăpăcit, zurliu.

tui s. v. CIUF.

tui vb. v. TUTUI.

tui adj. v. AIUREA. AIURIT. BEZMETIC. DESCREIERAT. NEBUN. SMINTIT. ȚICNIT. ZĂNATIC. ZĂPĂCIT. ZURLIU.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vâjâi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

ȚOI s. v. scorțar, țiclean.

ȚIUI vb. 1. a piui, a șuiera, a vîjîi, (reg.) a țistui. (Glonțul i-a ~ pe la ureche.) 2. a-i suna, a-i vui. (Îi ~ urechile.)

ȚOI s. (reg.) ciocan, (prin Olt.) puțoi. (Un ~ cu țuică.)

țoi s. v. SCORȚAR. ȚICLEAN.

tuí, tuiesc, v.t. (reg.) A lovi: „Că cu tipa mă mai zăhăia la lucru, o lozesc de greblă și de coasă, o tui” (Papahagi, 1925: 326). – Cf. toi.

tui, tuiesc, vb. tranz. – (reg.) A lovi (Papahagi, 1925). – Creație expresivă, probabil în loc de tutui, cf. tut (DER).

tui, tuiesc, vb. tranz. – 1. A lovi (Papahagi 1925). 2. A înnebuni (pe cineva) (DER). Cf. adj. tui „țicnit, nebun” (Bulgăr 2007). – Creație expresivă (DER).

tuie, tui, s.f. (reg.) dor fierbinte, patimă.