TUI¹, tuiuri, s. n. (Învechit) 1. Steag turcesc alcătuit din două sau trei cozi de cal, lungi și albe, atîrnate de o lance vopsită în roșu, cu semiluna în vîrf (înalții demnitari din imperiu și din țările vasale avînd dreptul, după grad, la un număr fix de astfel de steaguri). Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul, coifuri, zale de fier, tuiuri, iatagane. ODOBESCU, S. A. 85. Cucoane Iorgule, aveți un pașă la masă astăzi?... – Dar, uncheșule; un pașă cu trei tuiuri. ALECSANDRI, T. 1417. Ce te-ai făcut, mare vizir?... Unde-ți sînt voinicii, pașă cu trei tuiuri? RUSSO, O. 34. ♦ Comandant, căpetenie. Rămășiță din această căpitănie s-a mai ținut pînă în vremile mai de curînd și s-a numit «Buciucași» și tuiul ei «Buciuc». BĂLCESCU, O. I 22. 2. Ornament al coifului, făcut din păr de coadă de cal. Mulțimea, încremenită o clipă, izbucnește în huiduieli, urlă în clocot, iar coiful colonelului, cu tui de coadă de cal, se dă speriat înapoi. CAMIL PETRESCU, O. II 257. ◊ (Glumeț) Cînele s-a uitat țintă la stăpîn, ciulind urechile și dînd înștiințare, cu tuiul cozii, că a priceput porunca. SADOVEANU, D. P. 91.