TIP, -Ă,^[1] (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, -e, s. m. și f. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi³, fel, gen, categorie. 4. S. m. și f. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus. modificată

tip¹, ~ă [At: CANTEMIR, O. V, 157 / Pl: ~uri sn, ~i, ~e smf / E: lat typus, ngr τύπος, fr type] 1 sn Model care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene. 2 sn Obiect care reprezintă modelul original după care se efectuează obiecte de același fel Si: prototip. 3 sn (Înv) Tipar (18). 4 sn Formă de literă tipografică. 5 sn (Înv) Efigie a unei medalii. 6 sn Exemplar care întrunește trăsăturile caracteristice ale unui grup, ale unei categorii, ale unei rase etc. 7 sn Totalitatea caracterelor distinctive, esențiale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. 8 sn Caracter distinctiv Si: particularitate. 9 sn Categorie de persoane cu anumite trăsături constituționale, anatomofiziologice sau psihologice comune Si: fel, gen, soi. 10 sn (Spc) Exemplar ale cării caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii, ale unei familii de plante sau de animale. 11 sn (Spc) Personaj din literatură sau din alt domeniu al artei, care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 12 sn (Fam) Figură originală. 13 smf (Fam) Individ. 14 smf (Fam) Iubit.

țip² sn [At: KLEIN, D. 443 / Pl: ~uri / E: săs Zip(erbrunnen)] (Îrg) 1 Șipot. 2 (Pex) Fântână (2). 3 (Pex) Fântână arteziană.

țip¹ i [At: GLOSAR REG. / E: fo] 1 (Reg) Cuvânt care imită piuitul puilor. 2 (Buc) Strigăt cu care se cheamă puii la mâncare.

țipuri [At: BUD, P. P. 9 / Pzi: ~resc / E: ns cf țipa¹] (Trs; Mar) 1 vi (D. oameni) A striga. 2 vi (D. copii mici) A țipoti¹ (2). 3 vi (D. porci) A guița. 4-5 vti A rosti strigături în timpul executării unui dans popular Si: a chiui (6).

TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, s. m. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi³, fel, gen, categorie. 4. S. m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.

TIP², tipuri, s. n. 1. Formă, model care caracterizează, prin însușirile sale, anumite grupe de obiecte sau de fenomene asemănătoare. V. fel, soi, gen. Cerceta un nou tip de vagon de dormit. MIHALE, O. 21. Cu tipul acesta de case avem maximum de cîștig. BART, S. M. 44. Mișcările sociale și politice ale epocei noastre tind la credința foarte împrăștiată despre un nou tip al structurii sociale. GHEREA, ST. CR. II 347. Dacă... s-ar fi apucat a o aduna și a o așeza precum cer tipul și originea ei, negreșit că am fi scăpat de toate aceste pleonasme. NEGRUZZI, S. I 258. 2. Individ, exemplar care întrunește trăsăturile caracteristice ale unui grup, ale unei categorii, ale unei rase etc., reprezentînd ceea ce este esențial. Soția doctorului, un tip de frumusețe. BART, S. M. 26. Această femeie era tipul acelor slujnice obraznice. ALECSANDRI, C. 80. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. Sîngele la munte păstrează încă tipul cel frumos strămoșesc. NEGRUZZI, S. I 308. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. Cîți oameni, atîtea tipuri, atîtea lumi, atîtea probleme. DELAVRANCEA, H. T. 50. Are deosebit tip, după ținutul din care vine. NEGRUZZI, S. I 237. ♦ Exemplar ale cărui caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii, ale unei familii etc. de plante sau de animale. 3. Personaj din literatură sau din artă în general, care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. Caragiale a suflat viață unei categorii întregi de tipuri. SADOVEANU, E. 144. Dintre tipurile comice ale lui Caragiale, pictate și prin cultura lor, conu Leonida este tipul cel mai «cult». IBRĂILEANU, S. 62. Tipurile lui Turgheniev sînt tipuri vii, ba încă atît de viețuitoare că-ți pare că trăiești cu ele. GHEREA, ST. CR. II 215. – Pl. și: (rar, m.) tipi (I. IONESCU, D. XII). corectat(ă)

TIP s.n. 1. Formă sau model căruia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene. ♦ Model, exemplar, eșantion. ♦ Specie. 2. Exemplar care are toare caracterele și prețul unui produs pus în vînzare. 3. Formă exemplară la care se pot referi o serie de alte exemplare cu caractere comune. 4. Schemă ideală, exemplificatoare a unei categorii de persoane, ființe sau lucruri. 5. Fizionomie caracteristică a unei rase, a unei populații etc. // s.m. 1. Individ care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. 2. Plantă ale cărei caractere formează trăsăturile esențiale ale unei specii. 3. (Fam.) Persoană de o mare originalitate. ♦ (Peior.) Individ. 4. Personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. // Element secund de compunere savantă cu semnificația „exemplar”, „model”, „imprimat”, „matriță”. [< fr. type, it. tipo, lat. typus – caracter, gr. typos – model].

TIP¹ I. s. n. 1. model, formă căreia îi corespunde o anumită grupă de obiecte sau de fenomene; model original după care se efectuează obiecte de același fel; prototip. 2. individ, exemplar care întrunește anumite trăsături caracteristice pentru un grup, o rasă etc. ◊ totalitatea caracterelor distinctive esențiale ale unui grup, ale unei rase, familii etc. ◊ caracter distinctiv, particularitate. ◊ exemplar ale cărui caractere constituie trăsăturile esențiale ale unei specii, familii etc. de plante sau de animale. II. s. m. f. 1. personaj care întrunește trăsăturile comune, caracteristice tuturor indivizilor din categoria pe care o reprezintă. 2. (fam.) persoană de mare originalitate; individ, ins. (< fr. type, lat. typus)

TIP² ~uri n. 1) Model ideal care întrunește caracteristicile esențiale ale unui grup de obiecte sau de fenomene similare; etalon. 2) Individ sau exemplar care întrunește caracterele esențiale ale unui grup de ființe sau de obiecte. /<lat. typus, ngr. tipos, fr. type

tip n. 1. model, figură originală: tip de frumusețe; 2. figură simbolică întipărită pe o medalie; 3. caractere tipografice: tipuri mobile pentru imprimate; 4. totalitatea caracterelor distinctive ale unei rase: tipul caucazian, tipul mongol.

țip n. Tr. șipot. V. țipà.

*tip n., pl. urĭ (vgr. týpos, întipărire, var. din týkos, cĭocan de petrar, rudă cu cĭoc și toc 4. V. proto- și stereo-tip). Întipărire (tipar) după care se reproduc altele: falsificatoriĭ aveaŭ tipurĭ de monete. Caracter, formă de literă în tipografie. Model perfect (ideal): Georgieniĭ îs tipu frumusețiĭ omeneștĭ. Totalitatea trăsăturilor saŭ calităților (și maĭ ales apucăturilor) caracteristice: tip roman, cămătaru Shylock e tipu Jidanuluĭ. Model, formă: aeroplan tip Blériot. Fam. Figură, persoană originală: e un adevărat tip. Ipochimen, individ: un tip suspect mă urmărea. (Și masc.: doĭ tipĭ). Biol. Forma generală în prejuru căreĭa oscilează variațiunile individuale ale uneĭ rase orĭ speciĭ.

contract-tip s. n., art. contractul-tip; pl. contracte-tip corectat(ă)

+formă-tip s. f., g.-d. art. formei-tip; pl. forme-tip

+formular-tip s. n., pl. formulare-tip

+sunet-tip s. n., pl. sunete-tip

tip² (obiect; personaj; soi) s. n., pl. tipuri

*contract-tip s. n., art. contractul-tip (dar: contractul acesta tip); pl. contracte-tip

tip² (obiect, personaj, soi) s. n., pl. tipuri

tip (obiect reprezentativ, personaj, soi) s. n., pl. tipuri

țip s. n., pl. țipe

țipuri vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. țipuresc, 3 sg. țipurește; conj. prez. 3 sg. și pl. țipurească

contract-tip

TIP s. I. 1. v. prototip. 2. model, prototip, tipar. (A construit teatrul după ~ul grec.) 3. v. sistem. 4. v. mostră. II. 1. v. specie. 2. v. categorie. 3. categorie, fel, gen, soi, specie, speță, (înv. și pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămânță, sculă, stambă, tacâm. (Ce ~ de om o fi și ăsta?) 4. fel, gen, mod, soi, specie, specimen, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~uri de silogisme...)

TIP s. v. chip, față, figură, individ, ins, om, persoană.

tip s. v. CHIP. FAȚĂ. FIGURĂ. INDIVID. INS. OM. PERSOANĂ.

TIP s. I. 1. model, prototip, (înv.) tipos. (Un nou ~ de tractor.) 2. model, prototip, tipar. (A construit teatrul după ~ grec.) 3. model, sistem. (Un ~ nou de evacuare a apei.) 4. exemplu, model, mostră, probă, specimen. (Iată mai jos cîteva ~ de...) II. 1. categorie, chip, fel, gen, neam, soi, sort, specie, varietate, (reg.) madea, sad, (înv., mai ales în Transilv.) plasă. (Toate ~urile de fructe.) 2. categorie, clasă, fel, gen, soi, specie, speță, varietate, (înv. și reg.) rudă. (Un anumit ~ de indivizi.) 3. categorie, fel, gen, soi, specie, speță, (înv. și pop.) seamă, (fig. peior.) poamă, sămînță, sculă, stambă, tacîm. (Ce ~ de om o fi și ăsta?) 4. fel, gen, mod, soi, specie, specimen, varietate, (reg.) modru. (Există următoarele ~ de silogisme...)

tip (-puri), s. n. – Individ, personaj. Fr. type, cf. tipos. – Se folosește în limbajul familiar ca m. (pl. tipi) pentru a indica pe un individ necunoscut, uneori cu nuanță depreciativă, cf. sp. tipejo. Este dubletul lui tipă, s. f. (literă tipografică), din it. tipo.

țip (-puri), s. n. – (Trans.) Sursă, izvor. – Var. țîp. Creație expresivă, cf. șop, șipot. – Der. țipă (var. Trans. țîpă), s. f. (fluier, țignal; trișcă), nu pare să fie în legătură cu alb. tsipë „piele”, ngr. τσίπα „caimac” (Drăganu, Dacor., VII, 138); țipa, vb. (a striga; a arunca, a azvîrli, a împrăștia), megl. țop, țăpări; țipăt, s. n. (strigăt); țipătură, s. f. (strigăt; acțiunea de a arunca; boală rezultată din vrăjitorie în care se aruncă un obiect în fața celui fermecat), cf. întîlnitură, întunchinătură, turnătură; țipoti, vb. (Trans., a răcni, a zbiera). – Cf. țop. Țipa „a zbiera” se consideră adesea drept cuvînt distinct de la țipa „a arunca”. Totuși, trebuie să fie un singur cuvînt, care se explică prin varietatea utilizărilor expresive, cf. dudui, tuna, tuli. Al doilea sens este actualmente propriu Trans. dar e posibil să nu fi fost mereu așa, deoarece îl întîlnim la Eliade: țipă-l peste gard. A fost, credem, explicat insuficient, prin intermediul sl. piti „a țipa” (Cihac, II, 434); din sl. tŭpŭtŭ › țipăt (Miklosich, Slaw. Elem., 50); sau din lat. *tinnĭpāre (Pascu, I, 64). Apropierea de rom. de sursa expresivă țip a fost făcută prima dată de Drăganu, Dacor., VII, 138 și de Scriban. Țipar, s. m. (pește, Cobitis fossilis, Anguila vulgaris) trebuie să aparțină aceleiași familii expresive; probabil trebuie să se pornească de la ideea de „a fierbe” sau „a se mișca” (după Cihac, II, 535, din mag. csik; legătura cu ngr. τσιποῦρα „doradă” nu este sigură). Același înțeles pare că se poate găsi pe baza lui țipenie, s. f. (ființă, suflet), care se folosește numai în expresia nici țipenie „nici o suflare” sau „nici o mișcare” (după Tiktin, Pascu, I, 64 și Candrea, ar însemna „nimeni care să strige”).

țipuri, țipuresc, vb. IV (reg.) a rosti strigături la joc; a chiui.

TIP s. n. (< fr. type, it. tipo, lat. typus „caracter”, gr. typos „model”): soi, fel, gen, categorie, model rezultat dintr-o clasificare. El întrunește însușirile sau particularitățile unui anumit grup sau ale unei anumite clase de fenomene. Se poate vorbi astfel despre t. de unități fonetice sau fonologice, despre t. de unități lexicale, despre t. de unități gramaticale (morfologice și sintactice), despre t. de flexiune sau flexionare, despre t. de propoziții, despre t. de fraze, despre t. de unități stilistice, despre t. de relații sintactice (în propoziții și în fraze), despre t. de mijloace de realizare a acestor relații etc.

TIP (< fr. type < lat. typus < gr. typos, model) Într-o operă literară, personajul care sugerează trăsăturile generale caracteristice ale unei categorii sociale sau umane. O întreagă varietate de tipuri se întîlnește în literatura epică și dramatică (ex. tipul avarului, al zgîrcitului, al parvenitului, al muncitorului, al țăranului, al revoluționarului, al anarhistului, al conservatorului, al intelectualului, tipul comunistului etc.). Oricît ar fi de numeroase, trăsăturile generale, definitorii, ale unei întregi categorii sociale sau umane, nu le aflăm integral întruchipate în personajul care sugerează categoria respectivă. Arta de a întruchipa aceste însușiri, devenite tipice, nu este aceeași, ci de o mare diversitate, în funcție de individualitatea artistică a autorului, de epocă, de genul artei etc. Rezultă de aici conceptul de tip artistic considerat ca o sinteză teoretică în artă. „Înțelegem deci printr-un tip artistic acea clasă logică în care sînt coordonate toate operele artistice diferențiate analog cu structura lor după natura înrudită a valorilor pe care aceasta le cuprinde.” (T. Vianu, Estetica) Tipizarea în artă este o problemă complexă, cu implicații în legătură cu viața, cu dezvoltarea concretă a literaturii. Ea constituie una din legile fundamentale ale artei indisolubil legate de capacitatea de a crea caractere individuale. După Gorki, artistul trebuie sa știe să generalizeze și să tipizeze fenomenul care se repetă în realitate.