STATUT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți pe acțiuni, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. Statut social = poziția indivizilor într-un grup social, a grupurilor în sistemul organizării sociale și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.

statut sn [At: (a. 1818) BV III, 214 / V: (înv) ~ă sf, șt~ / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: fr statut, it statuto, ger Statut] 1 Ansamblu de principii, de norme și de reguli cu caracter oficial, care stau la baza constituirii și activității unui partid, a unei organizații, unei asociații etc. Si: act statuar. 2 (Ccr) Document, lucrare (carte, broșură etc.) în care sunt cuprinse aceste principii, norme și reguli Vz regulament. 3 (Îs) ~ model Regulament de organizare și funcționare valabil pentru același tip de organizații cooperatiste. 4 (Îs) ~ personal Totalitatea legilor dintr-un stat referitoare la starea și capacitatea cetățenilor săi. 5 (Îs) ~ real Totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 6 Denumire dată unor construcții.

statută sf vz statut

stătut¹ sn [At: (a. 1619) GCR I, 55/23 / Pl: ~e / E: sta] 1 (Înv) Stat² (1). 2 (Reg) Locuință. 3 (Reg; pex) Gospodărie (2). 4 (Îvr; pex) Adăpost pentru vite. 5 (Reg; lpl) Pietre care delimitează terenul la jocul cu mingea. 6 (Îvr) Existență (1).

stătut², ~ă [At: LB / Pl: ~uți, ~e / E: sta] 1-2 sn, a (Aliment, pex, obiect sau substanță care se schimbă în timp) Care nu mai este proaspăt (și a căpătat un miros, un gust sau un aspect etc. caracteristic, de obicei neplăcut) Si: stat³ V alterat, clocit, împuțit, stricat, vechi. 3 a (Rar) Care conține ceva stătut² (2). 4 a (D. aer) Care nu a fost împrospătat, căpătând un miros neplăcut Si: greu (30), închis V alterat, îmbâcsit, poluat, stricat, viciat. 5 a (D. mirosuri) Care este neplăcut ca urmare a faptului că a stat mult în spațiu închis Si: greu (29). 6 a (D. ape; îoc curgător) Stătător (1). 7 a (Pex; d. apă sau, rar, d. alte lichide) Care a rămas multă vreme într-un loc, fără să fie împrospătat (căpătând un aspect urât, un miros neplăcut etc.) V clocit, împuțit, putrezit, răsuflat², trezit². 8 a (Pop; d. oameni) Înaintat în vârstă (și necăsătorit). 9 a (Pfm; d. oameni) Care nu a mai avut de (foarte) mult timp raporturi intime cu o persoană de sex opus. 10 a (Îvr; d. fenomene ale naturii) Persistent. 11 a (Reg; d. animale) Odihnit. 12 a (Înv; d. ființe; de obicei urmat de determinări cauzale introduse de pp „de”) Obosit. 13 a (Înv; pex; d. ființe; de obicei urmat de determinări cauzale introduse de pp „de”) Răzbit.

STATUT, statute, s. n. 1. Act sau ansamblu de dispoziții cu caracter oficial, prin care se reglementează scopul, structura și modul de funcționare al unei organizații, societăți, asociații etc.; p. gener. lege, regulament. ◊ (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică cetățenilor unui stat. Statut real = totalitatea legilor care se aplică bunurilor aflate pe teritoriul unui stat. 2. (În sociologie; și în sintagma statut social) Locul pe care îl ocupă un individ într-un sistem social dat și la un anumit moment; status. 3. Spec. (Înv.) Constituție. – Din fr. statut, lat. statutum.

STATUT, statute, s. n. 1. (Uneori la pl. cu valoare de sg.) Ansamblu de dispoziții, cu caracter oficial, prin care se determină scopul, structura și modul de funcționare a unei organizații; p. ext. lege, regulament. Delegații la congres discută planul de activitate al societății, fac între ei schimb de experiență, introduc schimbările și completările necesare la statut. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 3/1. Ce fel de club este, după părerea dumitale, «Unirea»? – Scrie în statut, domnule procuror: club de lectură pentru muncitori. GALAN, Z. R. 354. Statutele [«Frăției»], scrise în cifre cu cheie, erau păstrate la mine, în bibliotecă, în scoarțele Algebrei lui Bourdon. GHICA, S. A. 148. ◊ Statut model = regulament de organizare și de funcționare valabil pentru același tip de organizații cooperatiste. (Jur.) Statut personal = totalitatea legilor care se aplică persoanelor. Statut real = totalitatea legilor care se aplică la bunuri. 2. (Învechit) Lege fundamentală a unui stat; constituție. Statutul lui Cuza. ◊ Statutul organic = lege constituțională care stabilea normele de exercitare a autonomiei bisericii ortodoxe romîne din Transilvania (și care a fost în vigoare între 1868 și 1925).

STĂTUT, -Ă, stătuți, -te, adj. 1. (Despre apă, aer) Care a stat prea mult într-un loc fără a fi primenit; viciat, stricat. Un fluviu se revărsa, rupînd lunci negre, dîmburi, repezind la vale ape stătute, fără o zare în ele. CAMILAR, N. I 267. Mă privea cu ochi buni, verzi ca apele stătute. SADOVEANU, O. VIII 172. E cald, un aer stătut și îmbîcsit. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ (Despre alimente) Care a început să se altereze; vechi. 2. (Despre oameni) Înaintat în vîrstă; bătrîn. După ce avea acum și moară, să gîndește să să însoare, că era holtei cam stătut. RETEGANUL, P. IV 29. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Dar acum sînt om stătut, Și pățit și priceput, Și văd bine că-i dat mie Ca să mor în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 254. ◊ Fig. Merii stătuți din mijlocul grădinii. CONTEMPORANUL, V_II 482. 3. (Învechit, de obicei urmat de determinări cauzale introduse prin prep. «de») Obosit din cale-afară; rupt de oboseală. Parcă-s eu de vină dacă-s caii stătuți de drum. D. ZAMFIRESCU, la CADE. Sudori de sînge curgea de pe fețele romînilor, atît muncise în cursul zilei și atît erau de stătuți de osteneală seara. ISPIRESCU, M. V. 26.

STATUT s.n. 1. Ansamblu de dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. ♦ Lege, regulament. 2. Stare, situație. [Pl. -te, -turi. / < fr. statut, it. statuto, lat. statutum].

STATUT s. n. 1. document, lege de bază cuprinzând dispoziții cu caracter oficial prin care se hotărăște constituirea unei organizații și se stabilesc scopul, structura și modul de funcționare ale acesteia. 2. denumire dată unor constituții. 3. ~ politic = totalitatea drepturilor și îndatoririlor prevăzute și garantate de constituție, în virtutea cărora cetățenii participă la viața politică. 4. ~ social = status (1). 5. starea, situația, calitatea de a fi (a cuiva sau a ceva). (< fr. statut, lat. statutum)

STATUT ~e n. 1) Document care conține un ansamblu de dispoziții, prin care se determină scopul, structura și principiile de activitate ale unei organizații, întreprinderi sau instituții. 2) Situație reală. ~ul femeii în societate. 3) Stare de fapt; poziție. /<fr. statut, it. statuto, germ. Statut

STĂTUT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre apă, aer etc.) Care stă neîmprospătat de mult timp, căpătând aspect sau miros greu; neschimbat demult; închis. 2) (despre alimente) Care nu mai este proaspăt; vechi. 3) fig. (despre persoane necăsătorite) Care este trecut de vârsta căsătoriei; care este înaintat în vârstă, dar necăsătorit încă. /v. a sta

statut n. 1. regulament, și în special legea fundamentală a țării proclamată de Cuza-Vodă în 1864.; 2. regulă stabilită pentru organizarea unei societăți.

stătut a. 1. ce stă pe loc și se strică: apă stătută; 2. rânced: bucate stătute; 3. dăulat: cal stătut; 4. cam bătrân: un flăcău stătut Cr.; fig. generație stătută GR. AL.

*statút n., pl. e (lat. statutum, lucru hotărît, decret, statut, d. statúere, a hotărî; fr. statut. V. con-stituțiune). Lege fundamentală (pe care se bazează regulamentele) unei asociatiunĭ saŭ societățĭ (Se zice și la pl. statutele societățiĭ). Constitutiunea proclamată de Cuza la 1864. Constituțiunea Italiiĭ.

stătút, -ă adj. (d. staŭ). Stricat de multă stare (nemișcare, rămînere la un loc): apă stătută. Fig. Cam trecut, înaintat în vîrstă: fată stătută.

statut (act; situație) s. n., pl. statute

stătut adj. m., pl. stătuți; f. stătută, pl. stătute

statut s. n., pl. statute

stătut adj. m., pl. stătuți; f. stătută, pl. stătute

statut s. n., pl. statute

stătut adj. m., pl. stătuți; f. sg. stătută, pl. stătute

stătut, -ă, stătuți, -te adj. (d. oameni) marcat de o perioadă de abstinență sexuală prelungită.

STATUT s. v. constituție.

STATUT s. regulament. (~ de organizare.)

STĂTUT adj. v. epuizat, extenuat, frânt, istovit, prăpădit, rupt, secat, secătuit, sfârșit, sleit, stors, trudit, vlăguit, zdrobit.

STĂTUT adj. 1. v. clocit. 2. v. poluat.

STATUT s. regulament. (~ de organizare.)

statut s. v. CONSTITUȚIE.

stătut adj. v. EPUIZAT. EXTENUAT. FRÎNT. ISTOVIT. PRĂPĂDIT. RUPT. SECAT. SECĂTUIT. SFÎRȘIT. SLEIT. STORS. TRUDIT. VLĂGUIT. ZDROBIT.

STĂTUT adj. 1. clocit, împuțit, răsuflat, trezit, (reg.) mocnit, zăcut, (prin Mold.) băhnit, (prin Mold. și Bucov.) bîhlit. (Apă ~.) 2. alterat, poluat, stricat, viciat. (Un aer ~.)

Stătut ≠ proaspăt

stătut, stătute, s.n. 1. (înv.) rămânere, stare, ședere, stat. 2. (reg.) locuință, gospodărie. 3. (înv.) adăpost pentru vite. 4. (reg.; la pl.) pietre care delimitează terenul la jocul cu mingea. 5. (înv.) existență. 6. (reg.) statură, înălțime.

stătút, stătuturi, (stătământ), s.n. (reg.) Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă: „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi, 1925). ■ „Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acestuia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu – stătut” (Dăncuș, 1986: 97). Noțiunea de stătut trebuie asociată întotdeauna cu „casa și gospodăria părintească” (Idem: 100). Rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Chiar dacă familiile maramureșene sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă, respectiv stătutul propriu„ (Ibidem). – Din sta ”a locui" (MDA).

stătut, stătuturi, (stătământ), s.n. – (reg.) Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș, 2010): „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi, 1925; Săpânța). „Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acestuia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu – stătut” (Dăncuș, 1986: 97). Noțiunea de stătut trebuie asociată întotdeauna cu „casa și gospodăria părintească” (idem: 100). Rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Chiar dacă familiile maramureșene sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă, respectiv stătutul propriu (Ibidem). – Din sta „a locui” (< lat. stare) (MDA).

stătut, stătuturi, (stătământ), s.n. – Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș 2010): „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi 1925; Săpânța). -Din sta „a locui” (< lat. stare) + -tut.