stătut, stătuturi, (stătământ), s.n. – (reg.) Casa, curtea cu acareturile, dar și grădina de lângă casă (Dăncuș, 2010): „O șădzut în stătutu lor” (Papahagi, 1925; Săpânța). „Dintotdeauna, amplasarea unei gospodării a presupus proprietatea absolută asupra terenului aferent acestuia, de aceea acest spațiu a căpătat o încărcătură specială, fiind denumit printr-un termen propriu – stătut” (Dăncuș, 1986: 97). Noțiunea de stătut trebuie asociată întotdeauna cu „casa și gospodăria părintească” (idem: 100). Rar în aceeași gospodărie conviețuiesc mai multe familii. Chiar dacă familiile maramureșene sunt numeroase, cu mulți copii, părinții se îngrijesc din timp să asigure fiecărui copil loc de casă, respectiv stătutul propriu (Ibidem). – Din sta „a locui” (< lat. stare) (MDA).