obosit, ~ă a [At: ANON. CAR. / V: (reg) ab~ / Pl: ~iți, ~e / E: obosi] 1 Care este sleit de puteri Si: extenuat, istovit, ostenit. 2 (D. sol; pan) Cu productivitate scăzută.

OBOSIT adj. p. OBOSI. Foarte ostenit, ostenit peste măsură: ~ de munca zilei; Ⓕ ~ de viață ¶¶ C. NEOBOSIT.

OBOSIT, -Ă, obosiți, -te, adj. Care simte oboseală, sleit de puteri, ostenit, istovit. Sta întunecat și obosit, cu privirile ațintite în gol. DUMITRIU, N. 76. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle. CARAGIALE, O. II 199. Ipate... obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă. CREANGĂ, P. 158. ◊ (Adverbial) Vorbea puțin și obosit. VORNIC, P. 20. ◊ Fig. în lumina din ce în ce mai albă a zilei, veneau parcă mai obosite deosebitele zgomote ale tîrgușorului. SADOVEANU, O. VII 28. Din mii de sunete ușoare... se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturii. ODOBESCU, S. III 17.

obosit a. 1. ostenit peste măsură; 2. fig. foarte desgustat: obosit de vieață.

obosít, -ă adj. Ostenit. Fig. Obosit de vĭață, de petrecerĭ, dezgustat de vĭață, de petrecerĭ.

RECTUM ITER QUOD SERO COGNOVI ET LASSUS ERRADO, ALIIS MONSTRO (lat.) eu arăt altora calea dreaptă, pe care am cunoscut-o târziu când eram obosit de rătăcire – Seneca, „Epistulae ad Lucillium”, 8, 3.

obosit, -ă, obosiți, -te adj. 1. (adol.) de calitate inferioară. 2. (fig.) slab. 3. beat. 4. (d. obiecte) uzat.

a avea o față de confort trei / de melc obosit / de gură de canal / de spate de bloc / de biscuit tăiat / de buzunar întors expr. (iron.) a fi urât, a avea fizionomie neplăcută

OBOSIT adj. ostenit, trudit. (Om ~.)

OBOSIT adj. ostenit. (Om ~.)

Obosit ≠ odihnit, neobosit

OBOSIT, -Ă adj. Care simte oboseală, sleit de puteri; ostenit, istovit, extenuat. cf. anon. car., lb. Voi a cărora nevăzută putere rădică toată ființa obosită de sarcina nenorocirilor... ajutați-mă și pe mine. marcovici, c. 8/18. El... obosit, fără simțire au căzut la pâmint. drăghici, r. 160/12. Dac-a mea frunte palidă, obosită, Dac-a mea privire s-o-ntoarce spre mormînt... Voi părăsi locașul unde-am nădăjduit. alexandrescu, m. 7. Astfel paserea rănită De un șerpe otrăvit Zboară, zboară obosită Și s-abate amorțită. alecsandri, P. i, 184. Mircea se înclină de ani obosit, însă al său suflet nu e-mbătrînit. bolintineanu, o. 37. Ipate... obosit fiind, se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. creangă, p. 158. Obosit, omul șade pe o bancă, să răsufle. caragiale, o. ii, 5. Iuți își întind obositele trupuri pe prunduri de sare. coșbuc, ae. 15, cf. stancu, r. a. iv, 224. Cînd vii acasă ești obosit și posomorit. h. lovinescu, t. 92. Urcă scările, obosit, îngîndurat. vornic, p. 208. Păsări obosite de zbor, în cuiburi ascunse coboară. isanos, p. 232. (În contexte figurate) Toamna, ca o călătoare obosită de lungi drumuri, S-a oprit la țărmul mării. d. botez, p. o. 49. ◊ Fig. Voi face din lungii, din obosiții mei ani triști... o oră de lectură pentru vreun cutreierător de cafenele. eminescu, g. p. 22. Din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. odobescu, s. iii, 17. Și-acum dormi, căci obosite dorm și florile din vase. minulescu, v. 85. Lampa obosită a clipit. bacovia, o. 66. Trenuri obosite... varsă în gară sumedenie de soldați. sahia, n. 47. Doamna Ciudin răspundea rămînînd cufundată cu oarecare plăcere în suferința ei obosită. sadoveanu, o. ix, 128. ◊ (Adverbial) Vorbea puțin și obosit. vornic, p. 20. Vorbea obosit, ștergîndu-și mașinal obrazul de sudoare. t. popovici, s. 211. ◊ (Substantivat) Sculați-vă.., voi, toți obosiții strădaniei de ieri. petică, o. 149. ♦ p. anal. (Despre sol) Cu productivitate scăzută. Pămîntul cel obosit și vechiu care rămîne să se odihnească... poate șă-l prifacă în anii cei dîntîi ai pîrloagei în imașul cel mai mănos. i. ionescu, c. 33/7, cf. 87/20. – pl.: obosiți, -te. – Și: (regional) abosit, -ă adj. alrm i/i h 140/355. – v. obosi.