SCOROJÍT, -Ă, scorojiți, -te, adj. 1. (Despre lemn, piele, hârtie sau obiecte confecționate din acestea) Strâmbat, îndoit, crăpat, deformat (de căldură, de uscăciune). 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sunt aplicate) Degradat (la suprafață) prin umflare, cojire etc. din cauza condițiilor de mediu; coșcovit, cojit, burdușit. 3. (Despre pielea corpului unor ființe) Aspru la pipăit, crăpat, zbârcit. ♦ P. ext. (Despre oameni sau părți ale corpului lor) Foarte slab, uscat; scofâlcit. – V. scoroji.

SCOROJÍT, -Ă, scorojiți, -te, adj. 1. (Despre lemn, piele, hârtie sau obiecte făcute din ele) Strâmbat, îndoit, crăpat, deformat (de căldură, de uscăciune). 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sunt aplicate) Degradat (la suprafață) prin umflare, cojire etc. din cauza condițiilor de mediu; coșcovit, cojit, burdușit. 3. (Despre pielea corpului unor ființe) Aspru la pipăit, crăpat, zbârcit. ♦ P. ext. (Despre oameni sau părți ale lor) Foarte slab, uscat; scofâlcit. – V. scoroji.

SCOROJÍT, -Ă, scorojiți, -te, adj. 1. Deteriorat, stricat la suprafață (de căldură sau de uscăciune). Mitru îi arătă cu privirea ușa scorojită din fund. CAMIL PETRESCU, O. II 134. Se afla la fund și un anume crimpei de curea mucedă, scorojită, străveche. C. PETRESCU, A. R. 195. O scîndură scurtă, scorojită și îngustă se cumpănea, în chip de poliță, pe două cuie lungi de lemn. HOGAȘ, M. N. 78. 2. (Despre vopsele, tencuieli, p. ext. despre scoarța copacilor) Coșcovit, cojit. Lîngă tulpina scorojită stătuse de atitea ori de vorbă cu logodnicul. BASSARABESCU, V. 100. Un lavoar vechi scorojit. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Fig. S-a mai uitat o clipă la fața aceea uscată și scorojită ca o scoarță de copac. POPA, V. 306. Cel mai bătrîn, un unchiaș scorojit, cu musteața pe oală... îndrăzni să vorbească. BART, S. M. 82. – Variante: corojít, -ă, corogít, -ă adj.

SCOROJÍT adj. 1. v. coșcovit. 2. (pop.) sfarogit. (Scândură ~.)

SCOROJÍ, scorojesc, vb. IV. Refl. (Mai ales la pers. 3) 1. (Despre lemn, piele, hârtie sau obiecte făcute din acestea) A se usca foarte tare, a se deteriora, a se strica (la suprafață) deformându-se, cojindu-se. 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sunt aplicate) A se degrada (la suprafață) prin umflare, cojire etc. din cauza condițiilor de mediu; a se coșcovi, a se coji, a se burduși. 3. (Despre pielea corpului unor ființe) A se coji, a se descuama; a se zbârci, a se crăpa din cauza uscăciunii. ♦ P. ext. (Despre oameni sau părți ale corpului lor) A slăbi foarte mult; a se scofâlci. – Pref. s + coroji (reg. „a (se) coșcovi”).

SCOROJÍ, scorojesc, vb. IV. Refl. (Mai ales la pers. 3) 1. (Despre lemn, piele, hârtie sau obiecte făcute din ele) A se usca foarte tare, a se deteriora, a se strica (la suprafață) deformându-se, cojindu-se. 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sunt aplicate) A se degrada (la suprafață) prin umflare, cojire etc. din cauza condițiilor de mediu; a se coșcovi, a se coji, a se burduși. 3. (Despre pielea corpului unor ființe) A se coji, a se descuama; a se zbârci, a se crăpa din cauza uscăciunii. ♦ P. ext. (Despre oameni sau părți ale lor) A slăbi foarte mult; a se scofâlci. – Pref. s + coroji (reg. „a (se) coșcovi”).

SCOROJÍ, scorojesc, vb. IV. Refl. 1. A se deteriora, a se strica (la suprafață). S-au scorojit copacii. STANCU, D. 217. ◊ Fig. Trupul trudit se scorojea, încît părea că numai haina îl susține în cutele metalizate. C. PETRESCU, C. V. 344. [Cerșetorul] părea sub leneșa ninsoare De-nghețul iernii scorojit. DEMETRESCU, O. 40. ◊ Tranz. Soarele și vînturile primăverii scorojiseră prea din timp fața țarinei, acoperind-o cu o scoarță sfărîmicioasă. MIHALE, O. 146. 2. (Despre vopsele, tencuieli și despre obiectele pe care sînt aplicate) A se coșcovi, a se burduși, a se coji. ◊ (Prin analogie) Piatra plesnea, se scorojea, și dintre fărămiturile ei se alegeau bucățile prețioase de aur. BOGZA, Ț. 14. – Variante: corojí, corogí vb. IV.

!scorojí (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se scorojéște, imperf. 3 sg. se scorojeá; conj. prez. 3 să se scorojeáscă

scorojí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. scorojésc, 3 sg. scorojéște, imperf. 3 sg. scorojeá; conj. prez. 3 sg. și pl. scorojeáscă

SCOROJÍ vb. 1. a se coji, a se descuama, a se jupui, (pop.) a se jupi, (înv.) a se tărâța. (Pielea i s-a ~.) 2. v. coșcovi. 3. (pop.) a se sfarogi. (Lemnul s-a ~.)

A SE SCOROJÍ pers. 3 se ~éște intranz. 1) (despre obiecte din lemn, carton, piele etc.) A-și pierde forma inițială (din cauza căldurii sau/și a vechimii); a se deforma prin încovoiere; a se scofâlci. 2) (despre vopsea, var, tencuială) A se desprinde de pe o suprafață prin umflare; a se coșcovi; a se coji; a se coși. /S + a coroji

A SCOROJÍ ~ésc tranz. A face să se scorojească. /S + a coroji

scorojì v. 1. a coji, a jupui; 2. fig. a roade: scorojit de nevoi. [V. corojì].

scorogésc și corogésc (nord) și scorojesc (sud) v. tr. (d. coroagă și rudă cu rus. koróbitĭ și skorobitĭ, a încovoĭa). Fac să se îndoaĭe de căldură: soarele scorojește văpseaŭa, scîndurile. V. refl. Scîndurile s’au scorojit. – În Olt. corfesc și scorfesc (d. corfă, din aceĭașĭ orig.).