poleit¹ sn [At: (a. 1706) IORGA, S. D. V, 369 / E: slv полиѣти „polei”] 1 Poleire (1). 2 (Rar) Șlefuire fină.

poleit³, ~ă a [At: DELAVRANCEA, S. 11 / Pl: ~iți, ~e / E: po-³ + leit] 1-2 (Îe) (A fl) leit-~ (A fi) foarte asemănător, (aproape) identic.

poleit², ~ă a [At: PSALT. 87 / V: (înv) ~lăit, ~liet, ~lit, ~luit, (reg) ~liit / Pl: ~iți, ~e / E: polei⁴] 1 (D. obiecte) Acoperit în scop decorativ cu un strat subțire de metal, de aur sau de argint sau cu un praf de bronz, cu staniol etc. 2 (Pgn) Care este acoperit cu un strat strălucitor. 3 (Pex) Strălucitor. 4 (Îvr) Cusut cu fir de aur. 5 (Fig; d. stil, limbă, exprimare) Cizelat. 6 (Fig) Cultivat. 7 (Fig) Civilizat. 8 (Îvr; d. fața omului; îf polit) Îngrijit. 9 (Îvr; d. fața omului; îaf) Înfrumusețat. 10 (Îvr; îf poliet) Ipocrit. 11 (Fig) Învăluit într-o lumină aurie sau argintie. 12 (D. obiecte de metal, lentile etc.) Lustruit.

POLEIT ¹ s. n. Poleire, șlefuire. Se întreținea din poleitul lentilelor. CAMIL PETRESCU, T. II 212.

POLEIT ², -Ă, poleiți, -te, adj. 1. Acoperit cu un strat subțire de metal (de obicei de aur sau de argint) sau cu un praf de bronz; făcut să strălucească. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite. CREANGĂ, A. 14. O cetate frumoasă, care de albă ce era părea poleită cu argint. EMINESCU, N. 14. Parveniții, șireții. seamănă în lume cu fierul poleit: cum se-ntrebuințează, îndată s-a roșit. BOLINTINEANU, O. 149. Mihnea a-mbrăcal cioareci albi, tiviți cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiți. ODOBESCU, S. A. 89. ♦ (Despre păr) Blond, auriu. Născu doi feciori... Cu cosițe poleite Și cu fețe înflorite. ALECSANDRI, P. II 181. ◊ (Poetic) Sub norii subțiri și dezlînați, cu margini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frîntă. BART, S. M. 38. 2. (În expr.) Leit-poleit v. leit.

poleit a. daurit: leit poleit, aidoma. ║ n. lucrare de a polei.

poleít, -ă adj. Acoperit cu poleĭală. Fig. Cĭoplit, civilizat. Leit poleit, absolut identic, aidoma: acest băĭat e leit poleit tată-su.

polăit, ~ă a vz poleit²

polei⁴ [At: (a. 1654) GCR I, 173/7 / V: (îrg) ~lii, (înv) ~li / Pzi: ~esc, (înv) polei / E: slv полиѣти] 1 vt (Cu determinările „cu aur”, „cu argint”) A acoperi un obiect cu un strat subțire de aur sau argint cu scopul înfrumusețării sau protejării lor. 2 vt (Reg) A acoperi vasele de aramă cu var. 3 vt A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hârtie colorată. 4-5 vtr (Fig) A (se) cizela. 6-7 vtr (Fig) A (se) dezvolta. 8 vt (Fig) A prezenta o situație, o idee, un aspect etc. într-o lumină mai favorabilă. 9-10 vtrp A (se) învălui într-o lumină aurie sau argintie. 11-12 vtr (A face să strălucească sau) a străluci.

poli¹ v vz polei⁴

poli-² [At: ALEXI, W. / E: fr poly-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: 1 Mai mulți. 2 Multiplu.

poliet, ~ă a vz poleit²

polii v vz polei⁴

poliit, ~ă a vz poleit²

polit, ~ă a vz poleit² corectat(ă)

poluit, ~ă a vz poleit²

POLEI ², poleiesc, vb. IV. Tranz. 1. A acoperi (un material sau un obiect) cu un strat subțire de aur sau de argint, a sufla cu aur sau cu argint. ♦ A înveli într-o foiță subțire de staniol, de hîrtie colorată etc. (Mai ales în metafore și comparații) Moraliștii în secolul nostru sînt siliți, ca spițerii, a polei hapurile ce voiesc a da bolnavilor. KOGĂLNICEANU, S. A. 105. 2. Fig. A îmbrăca într-o lumină aurie sau argintie, a da un luciu strălucitor, a face să strălucească. Luna iese deasupra codrilor la răsărit și poleiește cîmpiile în vale și Moldova depărtată, pe prund. SADOVEANU, O. I 76. Și cum gîndea astfel, o lacrimă, curată ca un mărgăritar, îi izvorăște din ochii mamei și i se anină de geană. Și-atunci raza pribeagă se topi în lacrimă și o polei. GÎRLEANU, L. 44. Iată lacul. Luna plină Poleindu-l, îl străbate; El aprins de-a ei lumină, Simte-a lui singurătate. EMINESCU, O. I 210. ◊ Refl. Cînd prindeau a se polei vîrfurile trestiilor... bătrînul pleca domol, cu pași măsurați, spre casă. BART, S. M. 61. Cît ai clipi, trunchiurile neclintite și netede ale brazilor se poleiră de o lumină curată și rece. HOGAȘ, M. N. 92. ♦ A înfrumuseța, uneori nemotivat, o situație, un aspect, o idee. A polei realitatea.

A POLEI ~iesc tranz. 1) (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu metal inoxidabil (în scop protector sau/și decorativ); a sufla; a spoi. 2) fig. (despre lumină sau surse de lumină) A învălui într-o lumină strălucitoare; a face să strălucească (ca poleiul). 3) fig. (stari de lucruri, situatii etc.) A prezenta într-o lumină mai favorabilă decât este în realitate; a înfrumuseța. /<sl. polijati

poleì v. 1. a lustrui; 2. a acoperi cu un strat de metal lucitor: s’o poleiască cu aur; 3. fig. a împodobi, a sclivisi. [Lat. POLIRE, printr’un intermediar slav].

poleĭésc v. tr. (vsl. po-lĭeĭon, revărs, politi, a revărsa. V. leit). Acoper cu poleĭală, cu văpsea aurie saŭ argintie: a polei cu aur, cu argint. Fig. Cĭoplesc, civilizez: acest om s’a poleit pin lume.

poleit s. n.

poleit s. n.

poleit s. n.

polei¹ (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiesc, 3 sg. poleiește, imperf. 1 poleiam; conj. prez. 1 sg. să poleiesc, 3 să poleiască

polei² (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiesc, imperf. 3 sg. poleia; conj. prez. 3 să poleiască

polei vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiesc, imperf. 3 sg. poleia; conj. prez. 3 sg. și pl. poleiască

polei (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. poleiesc, conj. poleiască)

poleiesc, -eiască 3 conj., -eiam 1 imp.

POLEIT s. v. poleire.

POLEIT adj. suflat, (reg.) poligit. (Obiecte ~.)

POLEIT s. poleire, suflare, (pop.) spoire, spoit. (~ unui obiect cu argint.)

POLEIT adj. suflat, (reg.) poligit. (Obiecte ~.)

POLEI vb. a sufla, (înv. și pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)

POLEI vb. a sufla, (înv. și pop.) a spoi. (A ~ un obiect cu aur.)

polei (poleiesc, poleit), vb. – A suri, a acoperi cu un strat subțire de metal. Megl. puliăés, puliăiri. Sl. polijati „a risipi” (Tiktin). Legătura cu gr. ψυλλεῖον printr-o var. ionică σπυλλήïον (Diculescu, Elementele, 484), e improbabilă. Cf. lei. – Der. poleială, s. f. (aurire; lustru superficial; foiță de metal, strălucire); poleitor, s. m. (cel care poleiește); poleitură, s. f. (poleire; obiect poleit); polei, s. n. (strat subțire de gheață), cf. sl. polediti sę „a se acoperi cu polei” și polegniță.

poleit, -ă, poleiți, -te adj. (intl.) 1. arestat. 2. îmbrăcat în haine de deținut.

polei, poleiesc v. t. (intl.) a aresta, a închide.