ONORARIU, onorarii, s. n. Sumă de bani dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorar s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

onorariu² a vz onorar¹

onorariu¹ sn [At: NEGULICI / V: onorar / E: fr honoraire, lat honorarium] Plată acordată unei persoane, de obicei unui intelectual liber profesionist, pentru un serviciu prestat în sfera preocupărilor sale.

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție dată unui intelectual (avocat, medic etc. liber-profesionist) pentru un serviciu prestat în sfera ocupațiilor sale. [Var.: onorar s. n.] – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

ONORARIU, onorarii, s. n. Plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiune liberă intelectuală (avocat, medic etc.). La plecare, nu vru să primească onorariul. C. PETRESCU, Î. II 244. Deocamdată nici onorariul pentru procesul divorțului nu i l-a achitat. REBREANU, R. II 47. – Variantă: onorar s. n.

ONORARIU s.n. Sumă oferită pentru un serviciu prestat de o persoană cu profesiunea liberă (avocat, medic etc.). // adj. V. onorar. [Pron. -riu, var. onorar s.n. / cf. fr. honoraires, lat. honorarium].

ONORARIU s. n. plată, retribuție pentru un serviciu prestat de o persoană cu o anumită profesiune (avocat, medic etc.). (< fr. honoraires, lat. honorarium)

ONORARIU ~i n. Retribuție pentru o muncă intelectuală (efectuată, mai ales, în afara muncii de bază). [Sil. -riu] /<fr. honoraire, lat. honorarium

onorar², ~ă a [At: HELIADE, F. 16/7 / V: (iuz) ~iu a / Pl: ~i, ~e / E: fr honoraire, lat honorarius, -a, -um] (Iuz) Onorific.

onorar¹ sn vz onorariu¹

*ONORAR² (pl. -are), ONORARIU (pl. -arii) sn. Plata, salariul unei persoane ce exercită o profesiune liberală: ~ul unui medic, unui advocat, etc.; eu... care mă rușinam cînd îmi plăteau onorariile (BR.-VN.) [fr. < lat.].

*ONORAR¹ adj. 1 Care păstrează titlul unei funcțiuni, în mod onorific, după ce a încetat de a o exercita: profesor ~ ¶ 2 Membru ~, președinte ~ al unei societăți etc., care nu e activ, care nu ia parte la lucrări, ci poartă acest titlu în mod onorific [fr.].

ONORAR¹ s. n. v. onorariu.

ONORAR², -Ă, onorari, -e, adj. (Rar) De onoare, onorific.

ONORAR, -Ă adj. (Rar; despre persoane) Care a încetat de a deține o funcție, dar își păstrează titlul și atribuțiile onorifice; onorific (2). // s.n. V. onorariu. [Var. onorariu, -ie adj. / cf. fr. honoraire].

onorar a. 1. care conservă titlul și prerogativele onorifice ale unei funcțiuni, ce a încetat a o exercita: profesor onorar; 2. care poartă un titlu onorific fără funcțiune: membru onorar al unei societăți. ║ n. retribuțiunea profesiunilor liberale: onorarul unui medic, advocat, profesor.

1) onorár, -ă adj. (lat. honorarius). De onoare, onorific, care nu e efectiv, ci numaĭ cu titlu (fără a funcționa saŭ funcționînd fără leafă dacă există): prezident onorar, funcțiune onorară. Fost, dar păstrînd încă titlu: profesor onorar (V. emerit). Adv. în mod onorar: a funcționa onorar.

2) onorár n., pl. e, și (rar) -áriŭ n. (lat. honorarium). Remunerațiune acordată unuĭ medic, unuĭ avocat, unuĭ profesor particular saŭ altora care exercită profesiunĭ libere. V. apuntament, leafă, salar, simbrie, cinste.

onorariu (retribuție) [riu pron. rĭu] s. n., art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (desp. -ri-i-)

onorariu (retribuție) [riu pron. rĭu] s. n., art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (-ri-i-)

onorariu (retribuție) s. n. [-riu pron. -rĭu], art. onorariul; pl. onorarii, art. onorariile (sil. -ri-i-)

onorariu

onorariu, -rii sb. (salar).

onorar (onorific) (rar) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onorar (onorific) (înv.) adj. m., pl. onorari; f. onorară, pl. onorare

onorar (de onoare) adj. m., pl. onorari; f. sg. onorară, pl. onorare

onorar (= onorariu) s. n., pl. onorarii

onorar, -ră adj. (profesor onorar).

onorariu, onorarii s. n. (intl.) pradă, rezultatul unei infracțiuni.

ONORAR adj. v. onorific.

onorar adj. v. ONORIFIC.

ONORARIU² adj. v. onorar¹.

ONORARIU¹ s. n. Plată, retribuție acordată unei persoane (de obicei unui intelectual de profesiune liberă) pentru efectuarea unei munci, a unui serviciu etc. Cf. negulici. Eu, care pînă atunci niciodată nu mă tocmisem cu clienții și care mă rușinam cînd îmi plăteau onorariile, mă tocmeam acum cu înverșunare. brătescu-voinești, I. 41. Avocatul se însărcină să-i scoată toate pămînturile, dar îi ceru înainte jumătate din onorar. rebreanu, i. 300, cf. id. R. ii, 47. Încasezi onorarii de invidiat. c. petrescu, c. v. 25, cf. id. I. ii, 198. Trebuie să fi luat onorariu mare! p. constant, r. 88. Din avansul asupra onorariului se înfruptă și părintele ministru Firică. stancu, b. a. iv, 215. – Pl.: onorarii. – Și: onorar s. n. – Din fr. honoraire, lat. honorarium.

ONORAR²,-Ă adj. (Ieșit din uz) Onorific. Soțietatea va putea numi și soți corespondenții sau onorari. heliade, f. 16/7. În adînci bătrînețe, conserva titlul onorar al postului său. asachi, s. l. ii, 101. Titlul onorar. calendar (1853), 60/7. Mai bine să nu facem de, loc statutele, organizarea, membrii onorarii și neonorați ai unei asociațiuni. maiorescu, cr. i, 277. Am precizat mai întîi pozițiunea mea față de soțîetate... ca membru onorariu. sbiera, f. s. 385. Membrii institutului sînt: membri directori, ...protectori, onorari. lovinescu, c. v, 37. ♦ (Substantivat, ironic) Onorabil. Prea faci proașcă în averea mea, onorariule. alecsandri, t. 1258. – Pl.: onorari, -e. – Și: onorariu adj. – Din fr. honoraire, lat. honorarius, -a, -um.