CALICIU, calicii, s. n. 1. (Bot.) Învelișul extern al florilor, alcătuit din sepale libere sau unite. 2. Vas liturgic de forma unei cupe; potir (2). 3. (Anat.) Zonă a rinichiului prin care urina se scurge în bazinet. – Din fr. calice, lat. calyx, -cis.

calic, ~ă [At: VARLAAM, C. 359 / V: căl~ / Pl: ~ici, ~ice / E: ucr калика] 1-2 smf, a (Om) lipsit de mijloace materiale elementare Si: (foarte) sărac. 3 smf (Înv) Cerșetor. 4-5 smf, a (Reg) (Om) atins de o infirmitate vizibilă (ciung, olog etc.). 6-7 smf, a (Om) care vrea să trăiască din munca altuia Si: parazit. 8-9 smf, a (Om) avar. 10-11 smf, a (Rar) (Om) mincinos. 12 sfa Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 13 sfa Melodie după care se execută acest dans.

calicesc, ~ească a [At: I. CR. I, 53 / Pl: ~ești / E: calic + -esc] 1 Care provine de la calic (1). 2 Specific calicului (1). 3 Care aparține calicului (1). 4 Care se referă la calic (1). 5 De calic (1).

calici [At: URECHE, ap. LET. I, 101/29 / V: căl~ / Pzi: ~cesc / E: calic] 1-2 vir A deveni sau a face să devină calic (4) Si: a (se) schilodi. 3-4 vir A deveni sau a face să devină calic (1) Si: sărăci. 5-6 vir A cerși. 7 vr A se zgârci.

calicie sf [At: LB / Pl: ~ii / E: calici + -ie] 1 Sărăcie (1). 2 Cerșetorie. 3 Avariție.

caliciu sn [At: DA / V: ~cix / Pl: ~ii / E: fr calice, lat calyx, -icis] 1 Vas liturgic de forma unei cupe Si: potir. 2 (Bot) Învelișul extern al florilor, alcătuit din sepale libere sau unite. 3 (Atm) Zonă a rinichiului prin care se scurge urina în bazinet.

calicix sn vz caliciu

călic, ~ă smf, a vz calic^[1] modificată

CALIC, -ICĂ (pl. -ce) adj. și sm. f. 1 † Olog ¶ 2 Sărac, lipit, milog, cerșetor: în partea aceea a locului trăia un ~ bătrîn și orb din naștere CRG.; ce folos poți avea de la o ~ă și o desculță ca dînsa? SAD.; proverb: parcă se bat ~ii la gura lui, mânîncă, îmbucă cu atîta lăcomie, de te sperie ¶ 3 familiar Sgîrcit [vsl. kalika].

CALICI (-icesc) I. vb. tr. 1 † A ologi ¶ 2 A sărăci, a aduce la sapă de lemn: în cîțiva ani de zile m’au calicit cu desăvîrșire CRG.. II. vb. intr. 1 A cerși, a exercita meseria de cerșetor: nu-i rușine oare... să calicim de la slugile noastre? GRL.; cine nu știe că neam de neamul meu aici am calicit cu toții? CRG. ¶ 2 A sărăci, a ajunge la sapă de lemn: a calicit cu cheltuelile, vrînd să se aleagă deputat ALECS.. III. vb. refl. 1 A sărăci de tot: m’am calicit ca să te scap de execuție ALECS. ¶ 2 A cerși, a cere ca un calic, ca un milog ¶ 3 A se arăta sgîrcit, a se scumpi: și ’n casă te calicești pînă la lescaie, rîtane! CAR..

CALICIE sf. 1 Sărăcie lucie: calicia e la aceia cari n’au știut să-și păstreze gălbănașii GRL. ¶ 2 Sgîrcenie ¶ ¶ NECALICIE [calic].

*CALICIU (pl. -iciuri) sn. 🌿 Potirul unei flori (🖼 754) [fr. < lat.].

CALICIU, calicii, s. n. 1. (Bot.) Învelișul extern al florilor, alcătuit din sepale libere sau unite. 2. Vas liturgic de forma unei cupe; potir (2). 3. (Anat.) Zonă a rinichiului, prin care urina se scurge în bazinet. – Din fr. calice, lat. calyx, -cis.

CALIC, -Ă, calici, -e, adj. (Și substantivat) 1. Lipsit de mijloace materiale elementare, foarte sărac. Printre toți verii, cumnații, nepoții și cumetrii, cel mai sărac, calic lipit pămîntului, era un văr primar. BART, E. 35. De mă-ntrebi, eu nu știu bine. Alții poate știu – Ce să-ntrebi calici ca mine! Știu că lumea dintr-o dată S-a trezit că-i adunată Și c-o duce-n chiu. COȘBUC, P. II 33. Cu un rac, tot sărac; c-un pitic, tot calic. NEGRUZZI, S. I 249. ♦ Termen de dispreț folosit de exploatatori la adresa celor săraci și exploatați. Tu ești doar gospodar, proprietar, și n-ai ce căuta împreună cu calicii de muncitori. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 8/5. ♦ Cerșetor (mai ales bolnav, orb etc.). Erau două unghere în care doi calici se adăposteau de ani de zile. ANGHEL, PR. 51. Pomană cînd se face, se află și calici. MACEDONSKI, O. I 42. Răspundea iute, iute și mormăit, cum cer calicii la pod. CREANGĂ, A. 90. (Parcă) se bat calicii la gura lui v. gură. 2. Atins de o infirmitate vizibilă (paralitic, șchiop, olog, ciung, orb, surdo-mut). Este drept că-i un pic calic la un picior, dar eu cred că se preface. CAMILAR, N. II 409. 3. Zgîrcit, avar. Muncesc și nu s-alege nemica de mine, pentru că tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. ◊ Fig. Zaharia Duhu... tîrî privirea pe pereții afumați, la gazornița calică, la rafturile goale, la hîzîiala de muște [din dugheană]. C. PETRESCU, R. DR. 296.

CALICI, calicesc, vb. IV. 1. Tranz. (în regimurile de exploatare) A face pe cineva calic (1), a-l sărăci, a-l aduce la sapă de lemn. Nici nu vrei să stai cu noi de vorbă după ce ne-ai calicit. CAMILAR, N. II 93. Neică, frate, m-ai calicit! Atîta aveam pentru hrana copiilor: un cal și o căruță. PAS, L. I 287. Ce faci, vodă? Ce gîndești Pe la noi de cînd trăiești? Pe la noi de cînd veniși Țara toată caliciși. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Intranz. De cînd ne-a oropsit, Mai de tot am calicit. TEODORESCU, P. P. 552. ◊ Refl. Tudorel că-mi sărăcea, Tudorel se calicea. TEODORESCU, P. P. 670. 2. Refl. A nu se îndura să dea banul din pungă, a fi zgîrcit. Și-n casă te calicești pînă la lescaie. CARAGIALE, O. III 36. 3. Intranz. (Învechit) A cerși. Văzui copiii pe uliți calicind. NEGRUZZI, S. II 236. 4. Tranz. (Regional) A schilavi, a ologi. (Refl.) Zgaiba... sapă tot piciorul... și se calicește vita de ispravă. La TDRG.

CALICIE s. f. 1. Stare de calic (1), sărăcie extremă, mizerie. Ciumă și calicie! Spitalele și mănăstirile pline de bolnavi și de cerșetori. GHICA, S. 492. Nu mă duc la sărăcie, Nu mă duc la calicie. PĂSCULESCU, L. P. 273. Decît în calicie, Mai bine la haiducie! TEODORESCU, P. P. 290. 2. Zgîrcenie, avariție. Se mîhni pînă în suflet Prometeu cînd văzu pînă unde merge calicia zeului zeilor. ISPIRESCU, U. 85.

CALICIU, calicii, s. n. Învelișul extern al florilor, alcătuit din sepale.

CALIC, -Ă, calici, -ce, adj. (Adesea substantivat) 1. Lipsit de mijloace materiale elementare; foarte sărac. ♦ (Înv.) Cerșetor. 2. Zgîrcit, avar. 3. (Înv. și reg.) Atins de o infirmitate vizibilă. – Ucr. kalika.

CALICI, calicesc, vb. IV. 1. Intranz., refl. și tranz. A deveni sau a face să devină calic (1). ♦ Intranz. (Înv.) A cerși. 2. Refl. A se lăcomi; a se zgîrci. 3. Tranz., intranz. și refl. (Înv. și reg.) A ologi. – Din calic.

CALICIE s. f. 1. Sărăcie (extremă). 2. Zgîrcenie, avariție. – Din calic + suf. -ie.

CALICIU, calicii, s. n. Învelișul extern al florilor, alcătuit din sepale. – Fr. calice (lat. lit. calyx, -cis).

CALICIU s.n. 1. Înveliș extern al florii, format din sepale. 2. Cupă, potir. 3. Parte a bazinetului în care se colectează urina. [Pron. -ciu. / < fr. calice, cf. gr. kalyx = boboc de floare].

CALICIU s. n. 1. totalitatea sepalelor unei flori. 2. cupă, potir. 3. (anat.) parte a bazinului în care se colectează urina. (< fr. calice)

CALIC ~că (~ci, ~ce) și substantival 1) (despre persoane) Care are o parte a corpului mutilată sau deformată; schilod; infirm. 2) Care este foarte sărac; care cerșește; cerșetor; milog. 3) Care face economii exagerate; avar; zgârcit. /<ucr. kalika

A CALICI ~esc 1. tranz. A face să se calicească. 2. intranz. rar A umbla cu cerșitul; a cerși. /Din calic

A SE CALICI mă ~esc intranz. 1) A deveni calic; a-și pierde integritatea fizică; a se schilodi; a se mutila; a se schilăvi. 2) A deveni sărac; a-și pierde averea; a sărăci; a se ruina; a scăpăta. 3) A manifesta zgârcenie; a se scumpi; a se zgârci. /Din calic

CALICIE f. 1) Stare a celui calic. 2) Caracterul de a fi zgârcit; zgârcenie; avariție. 3) Sărăcie extremă; mizerie. [Art. calicia; G.-D. caliciei; Sil. -ci-e] /calic + suf. ~ie

CALICIU ~i n. Înveliș verde al florilor, constând din sepale separate sau unite între ele. /<fr. calice, lat. calyx, ~cis

calic a. și m. 1. Mold. sărac lipit, cerșetor: o să prefacă neamul în turmă de calici AL.; 2 sgârcit: e calic nevoie mare; 3. mișel, om de nimica. [Slav. KALIKA, sărman, pelerini].

calicì v. 1. Mold. a sărăci; neamul tău să calicească POP.; 2. refl. a cerși: a se calici la cineva; 3. a fi sgârcit: se calicește să cheme un doctor.

calicie f. 1. sărăcie: ai avut drept sceptru un băț de călicie AL.; 2. sgârcenie.

caliciu m. potirul floarei.

calíc m. (rut. kalika, om mutilat, vsl. „pelerin, nomad”, d. pers. kâlak, diform). Cerșitor, milog. Adj. Sărac de tot: om calic, țară calică. Munt. Mare avar, chirnog. Calic lipit pămîntuluĭ, extrem de sărac. V. colduș.

*1) cálice n., pl. tot așa, ca nume (lat. cálix, cálicis, d. vgr. kýlix, cupă, pahar). Poet. Cupă, pahar. – Ob., dar greșit, calíciŭ (fr. calice).

2) calicésc v. tr. Fam. Schilodesc, ologesc, lovesc răŭ: Auleŭ! M’aĭ calicit! Prefac în calic. Sărăcesc, aduc la sărăcie: războĭu a calicit țara. V. intr. Ajung sărac: cartoforu a calicit. Cerșesc: umbla calicind. V. refl. Mă milogesc, mă rog umilit. Mă scumpesc, mă chirinogesc, mă arăt zgîrcit.

calicíe f. Cerșitorie. Mare sărăcie. Mare avariție.

*calíciŭ, V. calice.

calic adj. m., s. m., pl. calici; adj. f., s. f. calică, pl. calice

calici (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. calicesc, 3 sg. calicește, imperf. 1 caliceam; conj. prez. 1 sg. să calicesc, 3 să calicească

calicie s. f., art. calicia, g.-d. calicii, art. caliciei

caliciu s. n., art. caliciul; pl. calicii, art. caliciile (desp. -ci-i-)

calic adj. m., s. m., pl. calici; adj. f., s. f. calică, pl. calice

calici (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. calicesc, imperf. 3 sg. calicea; conj. prez. 3 să calicească

calicie s. f., art. calicia, g.-d. calicii, art. caliciei

caliciu [ciu pron. cĭu] s. n., art. caliciul; pl. calicii, art. caliciile (-ci-i-)

calic adj. m., s. m., pl. calici; f. sg. calică, pl. calice

calici vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. calicesc, imperf. 3 sg. calicea; conj. prez. 3 sg. și pl. calicească

calicie s. f., art. calicia, g.-d. calicii, art. caliciei

caliciu s. m. [-ciu pron. -ciu], art. caliciul; pl. calicii, art. caliciile (sil. -ci-i-)

caliciu

calic (calică), adj. – 1. Paralitic, damblagiu. – 2. Cerșetor. – 3. Sărman, nenorocit. – 4. Avar, zgîrcit. Sl. kalika „pelerin” (Miklosich, Fremdw., 94; Lexicon, 280; Cihac, II, 38); cf. rut. kalika „invalid”. Schimbarea semantică se explică prin mulțimea de paralitici și invalizi care luau parte la pelerinaje, și care în general trăiau din pomeni. Der. calicesc, adj. (de calic, de cerșetor); calicește, adv. (ca un calic); calicenie, s. f. (zgîrcenie); calici, vb. (a ologi, a schilodi, a sărăci, a ruina; a ajunge sărac lipit; a cere de pomană, a cerși; a se zgîrci); calicie, s. f. (sărăcie; zgîrcenie, avariție); calicime, s. f. (mulțime de cerșetori); calicos, adj. (zgîrcit).

caliciu (calicii), s. n. – 1. Învelișul extern al florii. – 2. Vas liturgic, potir. Fr. calice. În terminologia ecleziastică se aude de obicei acel u consonantic, care nu se aude ca termen botanic; în plus, acesta din urmă are pl. caliciuri.

a se bate calicii la gura cuiva expr. a mânca foarte repede.

CALIC adj., s. v. infirm, invalid, schilod.

CALIC s. v. cerșetor, milog.

CALIC s., adj. 1. s., adj. v. zgârcit. 2. adj., s. v. sărac.

CALICI vb. 1. v. lăcomi. 2. v. sărăci.

CALICI vb. v. cere, cerși, milogi, ologi, schilodi.

CALICIE s. v. lipsă, mizerie, nevoie, sărăcie.

CALICIE s. v. zgârcenie.

CALICIU s. 1. (BOT.) cupă, (înv.) pahar. (~ul unei flori.) 2. v. potir.

CALIC s., adj. 1. s., adj. avar, zgîrcit, (livr.) harpagon, parcimonios, (rar) meschin, strîngător, (pop.) ciufut, scump, (pop. și fam.) cărpănos, (reg.) cupit, hîrsit, (prin nord-vestul Munt. și nord-estul Olt.) pungit, (prin Olt.) punguit, (prin nordul Transilv.) samalîș, (prin Maram.) sichiș, (înv.) cumplit, tamachiar, (fam.) zgîrciob, frige-linte, zgîrie-brînză. (E un ~ fără pereche.) 2. adj., s. necăjit, nevoiaș, sărac, sărman, (livr.) mizer, (rar) mofluz, (înv. și pop.) neajuns, neavut, pirpiriu, (pop. și fam.) nepricopsit, (pop.) sărăcan, (înv. și reg.) mișel, slăbănog, (reg.) misăricios, oarfăn, obielos, pămîntit, (Ban.) bedaș, (înv.) measer, neputernic, neputincios, siromah, (fam., fig. și depr.) păduchios. (E un biet om ~.)

calic s. v. CERȘETOR. MILOG.

calic adj., s. v. INFIRM. INVALID. SCHILOD.

CALICI vb. 1. a se lăcomi, a se scumpi, a se zgîrci, (prin nord-vestul Munt. și nord-estul Olt.) a se pungi. (Nu te mai ~ atîta.) 2. a se ruina, a sărăci, a scăpăta, (înv. și reg.) a sărmăni, (înv.) a meseri, a mișeli, a (se) mofluzi, a (se) stinge, (fam.) a (se) decava, (fig.) a (se) toca, a (se) usca. (A ~ de tot, nu mai are nimic.)

calici vb. v. CERE. CERȘI. MILOGI. OLOGI. SCHILODI.

CALICIE s. avariție, calicenie, zgîrcenie, (livr.) parcimonie, (rar) meschinărie, (pop. și fam.) cărpănoșie, (pop.) scumpenie, (înv.) cumplitate, scumpătate, scumpete, scumpie. (E de-o ~ proverbială.)

calicie s. v. LIPSĂ. MIZERIE. NEVOIE. SĂRĂCIE.

CALICIU s. 1. (BOT.) cupă, (înv.) pahar. (~ unei flori.) 2. (BIS.) cupă, potir, (înv.) scăfîrlie. (~ este un vas liturgic.)

Calic ≠ darnic, galantom, culant, galant, generos, mărinimos, teafăr, întreg

Calic ≠ galant

Calicie ≠ galantomie

Parcă se bat calicii la gura lui – Era un obicei străvechi (relatat și de Maurice Druon în romanul său Les rois maudits despre regii Franței din sec. XIII) potrivit căruia, de zile mari, oamenii bogați porunceau să se arunce un pumn de pitaci sau diverse bucate mulțimii adunate în piețe sau pe străzi, pentru a se desfăta privind cerșetorii hămesiți care se năpusteau, înghesuindu-se și strivindu-se, ca să apuce cîte ceva din pomana bogătașilor. O scenă asemănătoare evocă Eugen Barbu în romanul său Amza haiducul: „Căpitanul Sîrbu le aruncă cîțiva firfirici. Nebunii se încăierară sălbatic. Se loveau, se zgîriau, în curînd le văzură obrazele pline de sînge. Își mușcau unul altuia mîinile și băncuțele se rostogoleau din nou în iarba umedă”. Obiceiul a dispărut, dar comparația a rămas: „parcă se bat calicii la gura lui”, folosită pentru cei ce mănîncă foarte grăbit, și extinsă la cei care vorbesc repede, parcă le-ar fi frică să nu li se ia vorba din gură. Mihail Sadoveanu scrie în Nada florilor: „Prinde mutul limbă, de parcă i se bat calicii la gură ca la pomană”. IST.

CALIC s.m. (Mold.) Olog, paralitic; ciung. Calicii și orbii și șchiopii și nevolnicii. VARLAAM. Vezi și calici. Etimologie: ucr. kalika.

CALICI vb. (Mold .) A ologi; a ciunti. De mînî și de picioare îi calicea. URECHE. Stăpînii . . . calicesc cu bătăi cumplite. BUCOAVNĂ 1795, 49^v. Etimologie: calic + suf. -i; cf. rus. kalĕčitĭ. Vezi și calic.

calic, -ă, calici, -e, (călic), adj. (reg.) Slab: „Unu-i tare și voinic, / Cel mai mic îi mai călic” (Lenghel, 1985: 226). – Din sl. kalika „pelerin” (Cihac, după DER); din ucr. kalika „om mutilat, invalid” (DLRM, DEX).

călic, adj. v. calic („slab”).

calic, -ă, calici, -e, (călic, sălic), adj. – (reg.) Slab: „Că jidu e ca calu: odată-i gras, odată-i calic” (Papahagi, 1925: 324; Budești); „Unu-i tare și voinic, / Cel mai mic îi mai călic” (Lenghel, 1985: 226). – Din sl. kalika „pelerin” (Miklosich, Cihac, cf. DER); din ucr. kalika „om mutilat, invalid” (Scriban, DER, DLRM, DEX).

călic, adj. – v. calic („slab”).

călic, -ă, (sălic), adj. – Slab, mic, pipernicit: „Unu-i tare și voinic, / Cel mai mic îi mai călic” (Lenghel 1985: 226). – Din ucr. kalika „invalid”.